Prolog

„Ştiu că aţi fost prietena mătuşii mele Artemiza – îmi spunea Victor în scrisoarea care însoţea manuscrisul. Avea cărţile dumneavoastră, cu dedicaţii emoţionante. Şi când am aflat că sunteţi la sanatoriul balneologie din Mangalia, am îndrăznit. Aş vrea să cunosc părerea dumneavoastră.”

O scrisoare lungă cu multe citate, ghilimele şi paranteze: („Ce este romanul?” întreabă Victor, citându-l pe Georges Simenon, decât o căutare pasionantă după mai mult adevăr omenesc?„) „Veţi avea răbdare să citiţi tot ce-am adunat în aceşti ani, de când m-am suit în tren fără să ştiu încotro plec şi ce mă aşteaptă? La-nceput, am vrut să ţiu un jurnal de şantier (în '55 aşterneam şosele în Bărăgan, la Căzăneşti), vă trimit primele pagini. Dar casa din care fugisem îmi apărea mereu, nu-mi dădea pace. Atunci am scris primul capitol din ceea ce ar putea deveni un roman. Şi, dacă încep cu bunica e fiindcă marea mea descoperire, ca şi a Artemizei – (cred că asta a fost lovitura de graţie, pe care a primit-o) e că nu a fost proastă surioara ei, ci vicleană. Sau, cine ştie, poate înţeleaptă (dacă înţelepciune se poate numi forţa cu care ştia să se mire, să tacă, să închidă un ochi şi chiar pe amândoi, la nevoie).”

Sfârşitul scrisorii, patetic: „Dar poate că ar trebui sa uit tot ce-am scris, să distrug foile astea şi, după ani, din vagi reminiscenţe şi aburite imagini, din urmele durerii, exilat ca Ovidiu, departe de tot ce-am iubit, din sarea lacrimilor neşterse, uscate, să reconstitui aceeaşi poveste!”

Victor nu-mi indica nici ziua, nici ora când urma să ne întâlnim, ca să-i restitui manuscrisul, să-i spun părerea mea. Din scrisoare – datată cu trei zile în urmă: 5 septembrie 1960 – reieşea că lucrează la Mamaia, tot la şosele. Şi căutam să mi-l imaginez pe fiul Elenei şi al doctorului Movilă, cărând smoala cu vagonetul.

Prima dată îl văzusem la botez, în dantele scrobite şi panglici albastre. Faimosul botez! Altă dată, când avea vreo zece ani, la concert, lângă Elena, ascultând cu sfinţenie. Maică-sa îl şi vedea mare pianist şi spera să colinde lumea împreună. Dar el a trântit capacul pianului şi a declarat că se călugăreşte. N-a trecut mult şi Artemiza mi-a povestit altă trăsnaie a lui Victor: „A strâns toate icoanele, le-a dus în curte şi le-a dat foc”. Artemiza a privit spectacolul de la fereastră şi a strigat: „Bravo, Nero!” Vorbea despre el cu un fel de ascunsă mândrie: „E frumos ca taică-su, mincinos ca bunică-sa, inteligent ca mine. Umblă cu cârjele mele; pretinde că are o mulţime de avantaje, urcă în tramvai prin faţă, şade pe scaunul femeilor gravide şi are mai mult succes la fete, când le inspiră milă. Din păcate a avut un incident cu un chelner şi când lumea s-a strâns, a aruncat cârjele şi a fugit”. Şi Artemiza râdea, de parcă n-ar fi fost ale ei cârjele, ea cea fără de picioare! Frumoasa Themis! Maâtre Bolbec. Parcă o văd în sala paşilor pierduţi, elegantă în costumele ei bărbăteşti, sigură de ea până la insolenţă.

Pe atunci, visul meu era să fiu secretara Artemizei.

Alergam din secţie în secţie ca s-o aud pledând. Când a băgat de seamă că mă ţin după ea ca un căţel, m-a întrebat ca pe copii, cum mă cheamă, câţi ani am. Apoi, cu vocea groasă: „Ce cauţi în tribunal, e o junglă”. Pe urmă m-a invitat la bufet. Mi-a spus că ar fi vrut să fie actriţă, dar familia s-a împotrivit. Asta n-a împiedicat-o să ia lecţii la Paris cu Yvette Guilbert, de dicţie, de plastică, de mimică: „Ea m-a învăţat să vorbesc, să umblu, să respir. Totul se învaţă, fetiţo, chiar şi să fii frumoasă”.

Manuscrisul pe care-l răsfoiam acum, deşi venisem numai să mă odihnesc şi să privesc marea – era tot atât de stufos şi de încâlcit, ca dosarele pe care mi le dădea Artemiza să le studiez pe vremuri.

4 noiembrie 1333.

Bărăgan. O şosea asfaltată, anonimă, banală, nesfârşită. Un drum fără poveste. Vântul tăios şi aprig îmi suflă în urechi şi-mi tăbăceşte obrajii. Sticla pisată a prafului mă ustură în ochi şi în fundul gâtlejului. Oamenii s-au obişnuit. Muncesc cu o înverşunare stăpânită. Strâng şi eu ochii ca ei, scrâşnesc din dinţi, scuip nisipul care-mi intră în dinţi, şi nu mai vreau să mă gândesc la ce a fost. Dar pentru că nu pot să dorm, traduc în stilul Artemizei Sonetele lui Shakespeare.

XXVII.

Obosit de muncă mă grăbesc spre pat, Odihnă dulce pentru braţele de trudă ostenite.

Şi-atunci începe o călătorie-n mintea mea, Care-mi munceşte gândul când truda trupului a luat sfârşit.

Fiindcă atuncea gândurile mele, din depărtarea unde zac, Se-ndreaptă în pelerinaj zelos spre tine.

Şi mă ţin treaz, cu ochii mari deschişi, Uitându-se în noaptea în care orbii văd.

10 noiembrie.

Punctul sanitar e o baracă de culoarea baiţului, într-o mică lizieră de salcâmi, singura vegetaţie în acest ţinut de piatră şi de praf. Două încăperi proaspăt văruite, dintre care una e dormitorul surorii. Se pare că vrea să uite un amor nefericit. (Eu nu vreau să uit nimic.)

Şi-a pus la geamuri perdeluţe de tifon, albe; patul de fier e vopsit în alb. Masa, acoperită cu un cearşaf alb, scrobit. Masă de brad, două scaune şi un cuier. Toate astea le-am zărit din pragul uşii deschise a celeilalte încăperi, postul de prim-ajutor. Aici, canapeaua şi masa casolete, instrumentele, pensele, toate lucesc de-ţi iau ochii. Registrul e învelit în hârtie albastră, cum îşi învelea, probabil, de curând cărţile de şcoală. Sunt sigur că am de-a face cu o premiantă întâi. (Destinul meu.) În dulăpiorul cu medicamente, totul în ordine. În sufletul meu, furtuna a trecut şi a lăsat în urmă linişte, gol.

— Mi-a intrat o aşchie în deget.

— Când s-a-ntâmplat pocinogul?

— Şi fără s-o intereseze răspunsul meu, a început să se pregătească pentru o mică intervenţie chirurgicală.

Am refuzat.

— Bunica se trata cu foi de pătlagină – am spus.

— Tratează-te ca bunica, dar eu îţi fac o injecţie antitetanică.

E agresivă ca Voica. Dar ce dulce era Voica uneori.

— De ce n-ai pus toată fiola?

— Am întrebat-o când dădeam să plec.

— Eu nu te întreb cum faci amestecul de nisip şi alte mişmaşuri. Am auzit că se taie ca o maioneză şi că o luaţi mereu de la început.

Aşchia mi-a tras-o cu penseta, dar a trebuit să-mi panseze şi alt deget la care mă lovisem cu ciocanul.

15 noiembrie.

Azi am venit cu o rană la picior. E convinsă că-mi caut tot felul de pretexte ca s-o vizitez. I-am spus că scriu nişte reportaje şi vreau să mă documentez.

— Tocmai mă-ntrebam ce cauţi pe şantier.

— Pe Cleopatra, regina Egiptului. Nu-i semeni deloc. Era brună, cu ochii ca mierea şi nasul uşor acvilin.

Jurnalul de şantier se termină cu o pagină care nu are dată.

În primele zile, când mă uitam pe geam, mi se părea nespus de monoton. Acelaşi fum. Acelaşi praf, acelaşi vânt, aceiaşi salcâmi trişti. Acum, nici o zi nu mai seamănă cu alta. La fiecare ceas bate vântul altfel, altfel se aşterne lumina şi umbra.

Printre tăbliile de cântare, se zăreşte jos camionul basculant tras sub staţie. La fiecare deschidere a manetei de blocare, asfaltul curge într-un vârtej de aburi vineţi. Din opt cântare descărcate, maşina s-a umplut. Icneşte din greu, pornită cu viteza întâia şi altul trece în loc. Deasupra staţiei, coşul înalt al ciclonului împroaşcă un fum des, negru şi acru. Din cauza vântului, îl simt până în plămâni, şi totuşi mă atrage, pe zi ce trece, mai mult, şantierul. Şoseaua în devenire e vie, totul e viu. Bitumul fierbe cu băşici, butoaiele de tablă sunt ridicate cu macaraua care se desprinde pe cerul de fum, ca un imens semn de întrebare. Acolo lucrează echipa topitorilor. Acolo au toţi bocanci cu tălpi de lemn şi mănuşi mari de cânepă. Vântul le-a lipit pe piept şi pe braţe şuviţe negre de bitum închegat.

Cred că pentru a-şi justifica prezenţa pe şantier, Victor transcrise câteva rânduri dintr-o scrisoare a lui Flaubert: Există în poetica lui Ronsard un ciudat precept. El recomandă poetului să se instruiască în arte şi meserii, la fierari, la aurari, la lăcătuşi, etc. Ca să ia de acolo metafore. De aici rezultă într-adevăr o limbă bogată şi diversă. Voica îmi dădea aceleaşi sfaturi. (Les grands i esprits se rencontrent.1)

Victor are grijă să spună că toate personajele sunt fictive şi orice asemănare cu realitatea, întâmplătoare. (Dar se foloseşte de numele lor reale.) A transplantat casa în cartierul Griviţei, unde se demolează şi se ridică blocuri, dar turlele bisericii Visarion apar mereu. Bunica e un personaj de comedie, dar scena în care noul locatar e aşteptat, pare mai curând genericul unui film.

La fiecare fereastră, o pereche de ochi. La etajul întâi, Elena, în negru, o cruce mare îi luceşte pe piept. Silueta dispare după draperie, dar ochii i se aprind ca nişte faruri. La mansardă, Clemansa. Păr vopsit, ca pana corbului, zulufi, panglicuţe. Artemiza, octogenară, cu parul alb, tuns băieţeşte; spatele sprijinit pe un maldăr de perne; de-a lungul divanului, o banchetă plină de cărţi, caiete, dicţionare, reviste. Pe genunchii osoşi care se desenează sub pătura moale, gălbuie, ţine, pe un carton, o foaie albă, o carte, un dicţionar.

— The love that follows us, sometimes is our trouble.

— Ce-ai spus?

— Dragostea este adesea motiv de tulburare.

— Nu pricep, Miso.

— Nici comentatorii englezi nu înţeleg sensul exact.

— De comentatori îţi arde? Fata noastră a leşinat.

— Cum a noastră? Elena e proprietate indiviză? Îţi aparţine integral, Clemişor. Ai făcut-o justae nuptiae.

— Cum?

— Ştii foarte bine cum ai făcut-o. Slavă Domnului, ai fost măritată de două ori. Primul, tatăl Lenuţii, şi-a luat câmpii în luna de miere, al doilea.

Dar Clemansa e la fereastră, agitată, îngrozită.

— Vine, vine camionul.

— Se apropie furtuna.

— Cerul e senin, Miso.

— Când nepotul tău cântă Cavalcada Walkiriilor presimte furtuna. I-auzi! Fortissimo. Pam. Pam. Pam.

— Camionul, Miso, vine. S-a oprit.

— În faţa castelului. At the great door on the right. La poarta cea mare, pe dreapta. Macbeth, actul unu, scena cinci.

La etajul întâi, femeia în negru strigă, exasperată, către fiul ei, care cântă la pian:

— Victor, isprăveşte odată!

În spatele camionului apar două biciclete. Se văd numai picioarele lungi, pedalând şi pletele, prinse în creştetul, capului, fluturând ca nişte coame de mânji. E primăvară. A înflorit liliacul.

Urmează descrierea casei pe care o cunosc foarte bine.

Văzută din stradă, ai fi zis că-i un turn ridicat de mâinile unui copil, care ar fi suprapus, jucându-se, trei turnuri. O fereastră mare la parter, una la etajul întâi şi una, aproape cât peretele, sus la mansardă. Clădită după o schiţă a Artemizei, casa n-avea zorzoane cum n-aveau pe vremuri nici costumele ei bărbăteşti. Dacă nu te uitai atent, nu vedeai nici poarta ascunsă de fier, lucrată minuţios – ornament neaşteptat şt nepotrivit, ca batista cu dantelă de Bruxelles, nelipsită din buzunarul taiorului.

Curtea părea o ulicioară îngustă, aproape acoperită acum, la sfârşitul lui aprilie, de crengile ninse de florile pomilor casei boiereşti de alături. Curtea, lungă, ca un gât de cimpoi, se lărgea neaşteptat de mult spre fund. Acolo se îngrămădeau magazia, garajul, grajdul. O scară îngustă şi strâmtă, cu balustradele rupte, te ducea – dacă aveai curaj, totul fiind putred – la podul de deasupra garajului. De o parte şi de alta, un fel de terasă, ca un coridor lung, lega altădată casa cea mare de alături cu această casă modestă în formă de turn. Gardul, căptuşit cu tablă verzuie, era găurit parcă anume pentru priviri indiscrete. Un liliac aici şi unul dincolo îşi apropiau crengile înmugurite peste gard, ca doi fraţi despărţiţi de împrejurările vieţii, sau de o mână haină. Mâna haină fusese Artemiza.

Cu ani în urmă, Artemiza Mândru, pe atunci prima şi singura avocată în Barou, dezgustată de târguielile dintre tatăl ei şi locotenentul Constanţiu cu care era logodită, rupsese logodna şi declarase că nu se va mai mărita niciodată. Vroia să se mute de acasă, să fie independentă. Nae Mândru, nici să n-audă.

Un an dură cearta dintre tată şi fiică. În cele din urmă, se încheie armistiţiul. Băietana căpăta o parte din curte, ca să-şi clădească două odăi, chipurile birou de avocatură. Masa o va lua în familie şi lumea va crede că doarme sub acoperişul părintesc. Altminteri, ar fi compromis-o pe sora cea mică, frumoasa Clemansa, logodită cu un nume răsunător. Curând, Clemansa făcu nunta, cu alai mare, alături, la biserica Visarion, cea nouă, care atunci se sfinţise. Ceea ce nu l-a împiedicat pe bărbatul cu nume răsunător să fugă după o lună.

Artemiza construi cu bani puţini, după o schiţă sumară, cele două camere de la parter, una cu o nişă, în care avea o chiuvetă, alta cu toaleta alături, în care a instalat un duş. Cu vremea, Artemiza mai ridică două camere la etajul întâi, şi o baie, iar mai târziu transformă o parte dintr-o mansardă în două odăi luminoase, încăpătoare. Spălătoria era şi bucătărie şi baie.

În 1936 familia trecu prin mari încercări. Nae Mândru se spânzură în podul cel vechi, după ce pierduse tot ce avea în crahul unor bănci şi afaceri, înlănţuite una de alta în criza mondială. Artemiza suferi accidentul care-i zdrobi picioarele, în acel nenorocit 8 iunie, când, de ziua regelui, se prăbuşise tribuna. Casa cea mare, scăpată de ipotecă de „bietul Mac”, al doilea soţ al Clemansei, fu scoasă în vânzare şi toată familia se strânse aici.

Azi am găsit la cutia poştală un plic. Înăuntru, câteva rânduri. Victor mă anunţă că a terminat ultimul kilometru de şosea şi va începe să lucreze la primele blocuri care se construiesc la Mamaia, după sistemul cofrajelor glisante: un etaj pe zi, zece etaje în zece zile. Se va lucra fără întrerupere zi şi noapte. „Deocamdată sunt liber şi nerăbdător să stăm de vorbă despre manuscrisul meu. (Dacă l-aţi citit, măcar în parte.) Pot să-mi îngădui să vă aştept în faţa Sanatoriului (sau mai poetic – peste drum, în curtea geamiei) joi, la cinci după-amiază?”