Capitolul I

Am stat de multe ori de vorbă cu tineri scriitori sau care sperau să devie, având pe masa dintre noi un manuscris, dar niciodată într-o cârciumă. „Nu-i locul cel mai potrivit”, aş fi vrut să spun, dar am întrebat degajată:

— Ce-ţi place aici, Victor? Vinul e prost.

— Cârciuma.

— Toate sunt la fel.

— Nu. Într-una îmi plac lăutarii. Aici, fata asta care cântă. Marea ei nepăsare îmi aminteşte de Claudia din Muntele Magic. Aceeaşi lene, aceeaşi indolenţă, un fel de nepăsare senzuală. Tivul rochiei s-a desfăcut, îi atârnă, şi ea habar n-are.

— Poate nu ştie.

— I-am spus de câteva ori. Puţin îi pasă.

— Toate serile ţi le petreci aici?

— Nu. Le iau ia rând. În port e o cârciumă – „La Puturosul”, cântă acolo o ţigancă. N-are nici voce, nici ureche muzicală, dar e amorezată de mine. De ce zâmbiţi? Odată, după miezul nopţii, am văzut-o cu ochii înlăcrimaţi şi am întrebat-o ce necazuri are. O pălmuise un marinar şi totuşi trebuia să cânte, să-şi termine programul. Am luat-o de braţ şi am scos-o de-acolo. Nu ştiu cine striga după noi. Valurile erau asurzitoare. I-am recitat versuri albe ca noaptea aceea cu lună plină.

— A înţeles ceva?

— A înţeles că nu-i singură.

— Artemiza era convinsă că ai să ajungi un mare poet. Nu m-aşteptam să-mi trimiţi manuscrisul unui roman.

— Totuşi am debutat ca romancier – mi-a răspuns Victor cu toată seriozitatea. La nouă ani am început două romane deodată. Unul despre viaţa de desfrâu a moşierilor, celălalt despre electrificarea satelor.

Victor râdea.

Faţa mobilă, licăririle vesele din privire erau ale Artemizei, dar tristeţea care îi împăienjenea ochii din când în când, zâmbetul sceptic-amar, erau ale tatălui său.

— Pe Artemiza aţi cunoscut-o înainte de accident?

— Mult înainte; când i-am spus că vreau să fiu secretara ei a zâmbit ironic: „Ai curaj să încerci? Secretara mea împunge cu mustăţile, scuipă şi zgârie ca pisicile, când se apropie cineva de mine.” Artemiza punea întrebări fără s-o intereseze răspunsul. „Dacă vrei, lucrăm în tribunal. Ai să vezi al câtelea suntem pe rol şi când îmi vine rândul, te ridici şi spui: „Vă rog să lăsaţi procesul mai la urmă.„„ Mă invita la masă la Capsa. Îi plăcea să comande menu-ul, să dea bacşişuri mari, să uluiască şi să stârnească rumoare în jurul ei. Era punctuală la întâlniri, de o exactitate britanică. O singură dată a întârziat, dar atunci cu mai bine de o oră. Când a venit, mi-a spus că nepoata ei a încercat să se sinucidă. Era în afară de pericol, dar avea nevoie de o infirmieră, o soră, care să stea noaptea de gardă. Eu am adus-o pe Draga Ursu. Era studentă la Medicină în ultimul an, cuminte, studioasă. Nu-l cunoştea pe tatăl dumitale. Nici nu te născuseşi, Victor. Un an mai târziu, când Draga a aflat că Elena o să aibă un copil a rupt legătura cu doctorul Movilă. I-am imputat că e dură. Mi-a replicat: „Sunt medic. În viaţa mea, nu numai mâinile trebuie să fie curate. Totul trebuie să fie curat şi simplu ca mâinile mele”.

— S-a spălat pe mâini ca Pilat. I-a dat un picior undeva şi l-a trimis acasă. Dar pe cine a trimis? Ce a trimis? O epavă! Tata a plecat pe front din pricina ei şi a murit. E inutil s-o apăraţi. Voica e din acelaşi aluat. Femeile astea nu ştiu să iubească.

— După părerea dumitale, care sunt femeile care ştiu să iubească?

— Lucille, eroina din Columbe, piesa lui Anouilh. Ce mult îmi place când spune: „Je serai ŕ lui! S'il est pauvre et il ne sait męme pas oů coucher le soir, s'il a une femme et des enfants et qu'il n'a qu'une seule heure par semaine ŕ me donner dans un café”2. Câte femei sunt în stare să iubească aşa? În nici un caz doctoriţa Ursu sau Voica Barotă.

— Câţi bărbaţi merită să fie iubiţi aşa?

— E o întrebare pe care mi-a pus-o şi Voica.

— Ce i-ai răspuns?

— Că dragostea e vrajă.

— Şi, după o tăcere:

— Copiii ar trebui să se nască numai din dragoste. Eu m-am născut dintr-un calcul meschin. Mama a vrut să-şi consolideze menajul, tata a avut slăbiciunea să-şi înşele amanta cu propria lui nevastă, eu i-am trădat duplicitatea, chiar înainte de a veni pe lume. Şi n-a putut să mi-o ierte. Singura lui atenţie, o palmă, chiar în ziua când a plecat pe front. Mă îmbătasem.

— Câţi ani aveai?

— Unsprezece. Unchiul Mac mă trimisese să aduc o sticlă de vin din pivniţă. Am „degustat” mai multe.

— Ai început devreme.

— Eram veşnic singur. Mama îl pândea la fereastră pe tata. Pe urmă a început să pândească poştaşul. N-am avut mamă. Când auzeam cuvântul „mamă” „, simţeam o emoţie vie, un dor, ca pentru o iubită pe care aş fi pierdut-o cu mii de ani în urmă. Abia după ce a murit tata şi-a adus aminte de mine. Era prea târziu! Dragostea ei mă sufoca. Orgoliul ei mă înfuria. Mă scotea în lume ca pe un câine şpiţ: curat, înfoiat, gătit. Mă ducea la concerte: Gieseking, Kempf. Trebuia să-i ajung (şi să-i întrec!). Acasă, mă ţinea legat de scaunul pianului, până ce, într-o zi, am trântit capacul gata să-l sparg. Atunci a decis că trebuie să ajung diplomat. Am luat lecţii de franceză, engleză, germană. La şcoală mă duceam cu lecţiile neînvăţate şi viitorul diplomat era gata să rămână repetent. Dar „mămica„ a venit cu lacrimi în ochi şi tremolo în voce: „Copilul e orfan, tatăl lui a fost un erou.„ şi fiindcă, totuşi, întâmpina rezistenţă, a găsit un argument uluitor: „Băiatul meu e subalimentat, nu are ce mânca, e anemiat, nu se poate concentra. Avem o mătuşă oloagă, mama e văduvă.„ Îmi crăpa obrazul de ruşine, dar îmi dădeam seama că totul se poate aranja cu o minciună sau cu jumătăţi de adevăruri. Nu trebuia să spun nimic din tot ce se întâmpla acasă. Repetam în orice împrejurare că Artemiza a fost o mare feministă, prima femeie înscrisă în Barou, o progresistă. Nu cumva să se ştie că accidentul s-a întâmplat de ziua regelui, când s-a prăbuşit tribuna, sau că frumoasa casă de alături a fost a străbunicului meu! Albumul familiei era mereu ascuns în altă parte. Tot felul de rude, pentru care, altădată, noi eram sărăntocii, şi ne invitau numai la înmormântări şi parastase, erau acum scoase din album, scuturate de naftalină şi poftite la noi. Mama juca pe acţiuni scăzute „ŕ la baisse” ca să mă însoare cu una dintre verişoarele din fosta protipendadă, convinsă că vremurile se vor întoarce, acţiunile vor creşte şi eu mă voi trezi săltat în lumea mare. Iţele s-au încurcat când s-a mutat jos, la parter, Barotă cu fetele lui, când m-am îndrăgostit de Voica.

— De ce nu scrii o piesă de teatru, Victor? Prima întâlnire cu Voica, parca-ar fi prologul unei piese. Nu lipsesc nici indicaţiile de regie: O scară pe un hol comun. De rampă, sprijinită, Voica. Douăzeci de ani, subţire, zveltă. Poartă o rochie strânsă pe talie, în genul rochiilor tiroleze, mânecuţe bufante. Părul e încolăcit în jurul capului, într-un coc slobod, gata să se desfacă. Multă graţie, expresie, cochetărie naturală.

— Cunosc scena pe dinafară – mă întrerupse Victor.

— Monologul e variat, colorat. Voica îl ascultă. Se vede c-o atrage, dar se şi teme. Are clipe când e prinsă de vrajă, dar îşi revine, rezistă. Îl suspectează. Ar vrea să înţeleagă hotarul dintre buna lui credinţă şi fanfaronada lui. Părul i se desface, îi cade pe umeri. Se dezmeticeşte. Mişcările, portretul psihologic, jocul ei interior, ezitările dintre plăcerea de a-l asculta şi spiritul ei critic, vor fi dezvoltate, spune autorul, realizate în aşa fel, încât tăcerile ei să fie foarte expresive, să nu se simtă că tace.

— Cunosc fiecare cuvânt, fiecare replică.

— Lucrurile s-au petrecut aşa?

— Ce importanţă are?

— N-ai nici un regret pentru ce-ai lăsat în urmă? Nici o curiozitate?

— Doamnă, morţii nu regretă şi nu sunt curioşi. Poate că moartea înseamnă o amnezie din care nu-ţi mai revii. Oricum, pentru mine a fost o experienţă necesară. Am cunoscut iadul.

— Şi raiul, l-ai găsit pe şantier? Hotărârea de a pleca pe şantier nu e verosimilă, Victor, chiar dacă e adevărată.

— N-am găsit altă soluţie. Pe vremuri, eroul se sinucidea, era ucis sau se însura. Niciuna din aceste situaţii nu m-a satisfăcut. Fiecare epocă îşi are romantismul ei. Voica vroia să mă vadă hamal în port, bătut de vânturi, sau în mine de aur, târându-mă pe burtă, cu şoarecii în spinare. Ştia pe dinafară Universităţile mele. Parcă-o aud: „Peste borduri săltau valurile, ploaia biciuia puntea, vântul şuiera şi, prin întunericul vânăt al zorilor, oamenii goi până la brâu.” Biblioteca familiei Barotă era alcătuită din zece volume, toate de Gorki.

— Şi te-ai urcat în tren, fără bilet, la întâmplare?

— Înaintea mea, la ghişeu, doi băieţi de la ţară cereau bilete pentru Căzăneşti. Am repetat: Căzăneşti. Abia în tren am aflat că se duc să lucreze în Bărăgan, la T. C. E. H.: Trustul de Construcţii Edilitare şi Hidrotehnice.

— Şi acolo?

— Oamenii m-au întrebat: „Ce ştii să faci”? Am răspuns: „Nimic”. Mă aşteptam să râdă. N-au râs, închipuiţi-vă. Cred că le-a plăcut sinceritatea mea. Spuneam pentru prima oară adevărul. Ei nu ştiau că sunt un mincinos. Au fost încântaţi. „Foarte bine. Avem nevoie şi de necalificaţi.” Nu m-au întrebat ce hram port, de unde vin sau te-am lăsat în urmă. Mi-au spus unde să mă duc, cu cine să vorbesc. O fată durdulie, mioapă – tocmai îşi spărsese ochelarii – mi-a vorbit despre ochelarii ei, mi-a spus de câte dioptrii are nevoie. Nu mi-a cerut nici un act, nu m-a întrebat cine a fost bunicul sau străbunicul. Asta însemna dreptul la cantină, o masă, un pat şi prieteni. Oamenii nu mi s-au părut nici îngeri, nici sfinţi. Mai sunt unii care fură, îşi bat nevasta sau se duc la cârciumă şi-şi beau salariul. Dar nimeni nu-şi fură căciula. Sinceritatea oamenilor şi furia mării m-au liniştit. Aici am înţeles că Barotă avea dreptate. În alte condiţii, un tânăr ca mine ar fi fost acceptat, ar fi trecut nebăgat în seamă. Acum asemenea personaje ies la iveală ca musca-n lapte. Nu sunt toleraţi şi atunci sunt obligaţi să aleagă. Artemiza mi-a spus: „Salvează-te, fugi. Fugi mâncând pământul. Nu mă întreba unde. Eşti tânăr. Voica o să te aştepte dacă te iubeşte, dacă o iubeşti. Dacă nu, apă de ploaie!”

— De ce s-a mutat Barotă într-o casă veche, cu poveştile ei mucegăite, cu apele ei stătute, cu miasmele ei otrăvite?

— Fiindcă n-a găsit alta.

— Sau pentru că Voica trebuia neapărat să-l întâlnească pe Victor.

— Aş putea şi eu să vă întreb: pentru ce călătoreşte Ana Karenina în acelaşi compartiment cu bătrâna contesă Vronsky, dacă nu pentru a-l întâlni pe peronul gării pe eroul romanului?

— Dar ce bine e construită cartea! Aici, timpul face tumbe înainte, înapoi. Acţiunea e greu de urmărit. Prezentul şi trecutul se îmbină ameţitor. Mama stă la fereastră şi-şi aşteaptă băiatul. Poartă o rochie neagră, uzată, pe piept o cruce mare de argint. Aceeaşi femeie cu rochie înflorată, la aceeaşi fereastră îşi aşteaptă bărbatul. Aceeaşi angoasă în privire, aceeaşi aşteptare neliniştită. Tânărul care iese din casa doctoriţei e soţul sau fiul? În casă, aceeaşi agitaţie. Se pregăteşte o mare sindrofie. Oaspeţii sosesc, sărbătoritul întârzie. Aceeaşi lume urcă pe scările bisericii şi pe scara interioară a casei unde are loc petrecerea din pod. E botezul băiatului sau majoratul lui? Sigur, dacă eşti atent, vezi că invitaţii au îmbătrânit – parcă sunt din Le temps retrouvé a lui Proust – dar imaginile se suprapun, confuziile Elenei devin molipsitoare.

— Asta am şi urmărit.

— Se simte peste tot un spirit de revanşă.

— Sunt sigur că mulţi au început să scrie din spirit de revanşă. Şi unii au devenit scriitori.

— După mine, personajul cel mai reuşit este Artemiza. Cu aerul că n-o interesează decât traducerile din Shakespeare, încurca iţele şi se distra. De douăzeci de ani stătea în pat, dar ştia tot ce se petrece în casă, pe stradă, în lume. La o singură întrebare nu era în stare să răspundă: dacă sora ei e vicleană sau proastă.

— Când a aflat. A murit.

— Crezi că din cauza asta a murit? Avea 80 de ani şi era bolnavă.

— Cred că a murit de greaţă.

— E o replică bună pentru o piesă de teatru, dar nu pentru ce s-a întâmplat atunci. N-ai putut să împiedici acel sfârşit tragic? N-ai putea să-l modifici?

— Nimeni nu poate să împiedice sfârşitul, nici să-l modifice.

— Scena din noaptea învierii e adevărată? În lumea aceea multă, cu lumânări aprinse, ai întâlnit-o pe Nicoleta?

— Era locul cel mai potrivit ca să mă toarne a doua zi.

— Eşti prea dur cu ea.

— Aş putea să spun, n-am violat-o. Îi plăcea dragostea. Pretindea că dacă nu face dragoste se îngraşă. Amorul, dansul erau sporturile ei preferate. Parcă o aud: „Iubirea te încurcă, ocupă prea mult loc. E ca un pian cu coadă, într-o garsonieră.” Comparaţiile astea le şterpelea de la Artemiza, şi aşa reuşea să fie uneori spirituală.

— Era modestă.

— Iederă cu gheare, Witis Weichi. Se prinde singură de zid, profită de cea mai mică neregularitate ca să se agaţe.

— Totuşi inspiră milă…

— Seamănă cu Clemansa. Modestia este şi ea o armă, când ştii s-o foloseşti.

— Victor, îţi mărturisesc că am citit manuscrisul cu destule dificultăţi dar şi cu prejudecăţi. Am sărit capitole, pagini. Aş vrea să-l recitesc.

— Vă mulţumesc. Sunteţi primul meu cititor – zâmbi Victor cu o tristeţe care-mi amintea de tatăl său. Îl întâlnisem în ziua când pleca pe front. Mă întreba de Draga.

A doua zi am primit o carte de Paul Iseler „Les débuts d'André Gide vus par Pierre Louys”. Şi câteva rânduri subliniate şi traduse, pe care Victor le propune ca motto, pentru romanul lui: „Viaţa şi opera sunt atât de strâns dependente una de alta, în ciuda efortului pe care-l face arta de a plasa totul sub speciae eternitatis, atât de intim impregnate de reciproca lor influenţă, că nimic nu poate s-o atingă pe una fără s-o afecteze pe cealaltă. Or este un adevăr foarte banal: creaţia artistului dobândeşte o intoleranţă care nu e posibilă decât printr-un act decisiv, printr-o adeziune plină de răbdare exclusivă, de la spirit la idee, în sfârşit, care absoarbe în ea toată forţa, toată viaţa.”

Folosindu-mă de un biblioraft, am început să citesc manuscrisul, nu în ordinea sau dezordinea în care mi l-a trimis Victor, ci aşa cum am crezut de cuviinţă.