CAPITOLUL XII
O VIZITĂ CIUDATĂ.
Februarie, 1941
Locuiesc la al şaptelea etaj al unui bloc neisprăvit, şi dimineaţa în zori aud ciocănitul instalatorilor, rindeaua parchetarilor, zgomote amestecate, asurzitoare. Dulgheri, zidari, zugravi mă trezesc când mi-e lumea mai dragă. De unde venea liniştea şi lumina albă a dimineţii care intra pe fereastră cu fulgi apoşi, zăpăciţi? Clopotele sunau parcă din ce în ce mai grave, mai pline.
Terasa, încă nedespărţită de a celorlalte apartamente, încercuieşte întregul etaj, şi oamenii trec prin faţa odăii mele ca pe un bulevard suspendat. Ca să nu urc şapte etaje, ascensorul încă nu funcţionează – uneori nici nu mai cobor să-mi iau de mâncare. Nimeni nu ştie că trăiesc aici, în moloz şi în frig, şi aştept să se usuce pereţii. Când închid peste noapte fereastra, dimineaţa îi găsesc cu broboane de apă, ca fruntea unui bolnav şi mi-e milă de ei. Am ajuns să cred că şi pereţii au viaţa lor, că fiecare cărămidă respiră, transpiră sub tencuială, că materia suferă, se zbate înainte de a deveni iremediabil inertă.
Noaptea asta am stat ceasuri întregi în faţa unei foi albe şi n-am fost în stare să aştern un rând. „Şi când nu pot să scriu?” l-a întrebat un tânăr scriitor pe marele Tolstoi. „Atunci, scrie cum e când nu poţi să scrii”, i-a răspuns romancierul.
Urmându-i sfatul am să încerc să descriu liniştea nopţii. Aş vrea să prind fiecare din clipele ei şi să-i redau forma şi conţinutul. Sunt sigură că o clipă poate să închidă în ea, ca un foşnet de frunză, ceva din bucuria vieţii şi din durerea ei. Gian mă întreba uneori, când tăcerea se prelungea între noi: „La ce te gândeşti, Mirona?” Nu ştiam ce să-i spun. Erau, de cele mai multe ori, senzaţii, crâmpeie de vis, amintiri însăilate ca peticele rămase din diferitele rochii ale mamei, croite la distanţe de ani şi strânse în aceeaşi cutie. Era uneori râsul rostogolit al unui copil care se juca în apropiere sau răsunetul pământului sub paşii lui mici, repeziţi şi puternici. O flaşnetă, un plescăit de apă îmi aminteau o întâmplare trăită demult. Căutam peste tot climatul magic al copilăriei. Andrei făcuse şi el parte, într-un fel, din acest enigmatic climat. Şi acum nu mai ştiu cum să mă curăţ de noroiul cu care m-a împroşcat. Îi simt uneori mâna strângându-mi talia, îi văd zâmbetul artificial, veşted, uscat, privirea tulbure, îi simt respiraţia râncedă.
Dar am să povestesc cum am ajuns aici.
N-aş putea spune azi dacă de frică sau de silă am fugit din diferite odăi mobilate, cum nu ştiu dacă oroarea de şoareci vine din scârbă, sau teamă. Cine şi-ar fi închipuit că se vor înmulţi ca şoarecii cămăşile verzi?! Se spunea despre ei: „Nişte haimanale, nişte golani” sau, cu oarecare indulgenţă: „Sunt tineri. O să le treacă, e o modă”. Cred că nici un burete nu va şterge pagina neagră pe care a scris-o această „modă”, cu jaful şi cu crimele ei. Nu-mi pot ierta întâlnirea cu Andrei, ceasurile petrecute la cârciuma din hale. „Vom ieşi cu armele în stradă”, mi-a spus, şi au ieşit. Nu ştiu dacă acele anunţuri: „Oferte de serviciu” şi „Camere de închiriat”, nu le dădeau chiar ei.
Mă aflam cu ziarul în mână în strada Roma, în faţa unei porţi, pe care o păzea un tânăr cu cap de buldog. Când i-am arătat anunţul din gazetă, a rânjit.
— E chiar aici… Da, da, aici…
— Are acces la baie?
— Are de toate, poftiţi… poftiţi… şi, politicos, m-a însoţit.
Iată-mă într-o încăpere luminoasă şi mare, în faţa unui birou pe care se afla un maldăr de portvizite, inele, cercei, brăţări, ceasornice. Un băieţandru cu fruntea îngustă sub claia de păr răvăşit îl înjura pe buldogul care mă însoţea, cu cele mai triviale cuvinte, toate legate de biserică, odăjdii, parastase şi sfinţi.
— Unde ai fost până acum, parastasele şi grijania… Apoi către mine răcnind: actele!.
În mâna dreaptă, pătată de sânge, ţinea, nişte cercei în formă de inimioară. Văzând că mă uit la mâinile lui, aruncă cerceii peste celelalte prăzi şi, luându-mi carnetul de identitate, începu să silabisească: Mi-ro-na.
— Ce nume este ăsta?. N-am mai auzit…
— Pe străbunicul meu îl chema Miron.
— Ce vorbeşti?! rânji „Frunte îngustă”, apoi, bănuitor, sever: Eşti din Constanţa?
— Nu.
— Cum nu? Aici scrie Constanţa.
— Pe mama o cheamă Constanţa…
— Şi Iancu? Ce-i cu Iancu? Nu prea miroase bine Iancu…
— Miroase ca Avram Iancu…
— Eşti înfiptă.
— Sunt dezgustată.
Descumpănit de semeţia mea, îmi arătă scaunul din faţa biroului.
— Şezi şi fă o declaraţie!
— Să scriu tot ce am văzut?
Pe uşă intră altă cămaşă verde, împingând din spate o bătrânică uscată, cu părul alb şi ochii speriaţi, de un albastru aproape tot atât de pal ca obrazul. Nu ştiu ce fericite inspiraţie mi-a venit să-i strig necunoscutei: „Tanti Marie ce cauţi aici?” şi să mă duc spre ea prefăcându-mă că nu ştiu unde mă aflu: „Ce caută mătuşa mea aici? Voi ştiţi cine e mătuşa mea?” Şi, inspirată, am spus:
— Ştiţi cine e tatăl meu? Te rog, cheamă-l la telefon imediat pe avocatul Runcu.
Văzând că ticălosul şovăie, am pomenit numele lui Andrei. Mi-era peste putinţă să adaug „e vărul meu”.
— E nepotul mătuşii…
Se vede că „Frunte îngustă” auzise de Andrei, fiindcă se bâlbâi:
— O să verificăm toate astea, şi către buldog: Condu-le până la poartă.
Mă văd alergând cu bătrânica de mână, în căutarea unui sergent, a unui om căruia să-i spun ce se petrece acolo, în casa din care scăpasem, când am auzit împuşcături. Femeia se clătină, gata să cadă. Un elev de liceu venea alergând din direcţia opusă.
— Ce s-a întâmplat?
— Legionarii trag în armată.
— Vrei să ne aduci o maşină? Te rog!
— Nu-i niciuna. Pompele de distribuţie au fost ocupate. Tramvaiele nu mai circulă.
Bătrânica era agăţată ca un copil de braţul meu. Ca să-i dau curaj sau poate ca să nu-şi dea seama cât mi-e de frică, vorbeam cu ea, îi puneam întrebări.
— Am fost profesoară la şcoala de stenodactilografie. M-au concediat. Am citit în ziar că se caută o dactilografă pe strada Roma. Acolo…
— Şi unde locuiţi?
— Pe Dorobanţi. Am un fiu inginer. Fredi, Alfred. Bine că nu e aici… Mai departe n-am auzit. Iuţeam pasul, alergam, o trăgeam după mine.
Casa în care locuia bătrâna Metzel, la etaj, deasupra unei ceasornicării, fusese, în absenţa ei, devastată. Firma Omega mai atârna de un colţ. Pe scara din curte care ducea la etaj, o pianină spartă cu toporul.
— A mea, şopti bătrânica… pianul meu, repeta consternată.
Pe trepte curgea dulceaţa din borcanele sparte. Femeia privea în susul scării, ca spre paradisul pierdut. Fără să măi zăbovesc am luat-o de mână şi am dus-o cu mine.
Locuiam pe atunci într-o mezanină. Ca să ajung în camera mea, treceam prin atelierul unei modiste. O casă cu şoareci. Pe Carolina Metzel am ţinut-o la mine până când, descoperind acest bloc în schele, ne-am mutat la ultimul etaj, în garsoniere alăturate.
Ce căutam într-o cuşcă de sticlă, în care orice trecător putea să mă privească în voie? Geamurile camerei mele doar nu dădeau spre stradă, şi casa nu era de înălţimea unui om. Trecuse prin faţa mea femeia cu gâtul încolăcit de o vulpe roşie? Unde mai văzusem ochii aceia sticloşi? De ce sunau clopotele? N-aveam curaj să mă scol.
Deasupra mea, peste plapumă, o pătură, un şal şi scurteica bătrânei Caţian. (Aşa suna testamentul: „Scurteica, cu blana ei cu tot, să fie a Mironicăi, al ei şi tabloul cu pricina şi casele vechi din Stupinei.”) Picioarele mi se propteau cu încredere pe rotunjimea unei sticle, pe care, deşi apa se răcise, nu mă înduram s-o înlătur, sau să depăşesc printr-o mişcare terenul cald. Orice schimbare însemna frig, singurătate şi iarnă…
Oare femeia cu guler roşu de vulpe îmi apăruse în vis? Nu mă obseda cumva un manechin de ceară dintr-o vitrină cu paltoane şi blănuri, unde mă oprisem de curând? Printre fulgii de naftalină dinăuntru şi cei de zăpadă de afară, nu mă impresionaseră ochii acestei vulpi?
Acum trecea prin faţa mea, înalt cât fereastra, un om cu o scară. Mi se părea că aş putea să mă urc pe ea până la cer.
Deci nu visam. Poate că la fel trecuse cu câteva clipe înainte şi se oprise în uşa terasei femeia cu vulpe la gât. Sau poate mă obseda romanul lui Mary Webb, Vulpea…
Clopotele sunau. E duminică sau a murit cineva?
În zilele săptămânii, oamenii mişunau aici ca într-un stup de albine. Numai eu mă simţeam fără rost printre ei, ca un trântor. La început îmi închipuiam, dimpotrivă, că numai eu gândesc, că numai eu ştiu să adun amintiri, care, legate cap la cap, ar putea să facă înconjurul lumii. Ceilalţi se mişcă, intră şi ies, unul cu o scară, altul cu un ciocan, unul cu o găleată, altul cu o bidinea, totdeauna ocupaţi şi grăbiţi. Şi mi se părea că seamănă între ei, ca soldaţii într-o gară. Dar pe măsură ce mă apropiam şi stăteam de vorbă cu dânşii creştea fiecare pe propria lui socoteală, pe când eu scădeam până la locul modest ce mi se cuvenea. Căci, cu toate că fiecare venea din alt colţ de ţară şi ţinea în mână altă unealtă, mi-am dat seama că sunt legaţi între ei ca într-o orchestră bine închegată. Aveau acelaşi fel de a vedea viaţa, aceeaşi încredere în judecata lor, ca şi în braţele lor, aceeaşi omenie şi aceleaşi scăpărări de ură în privire, care-mi aminteau de Jacquot.
Din pat, unde mai zăboveam, amorţită de frigul care năvălea prin fereastra deschisă, nu zăream decât balustrada terasei, ca un tiv alb, ca marginea unui câmp înzăpezit. Din blocul de peste drum apăreau smocuri de fier – legăturile de beton, care aşteptau, nu se mai ştie de când, să i se înnădească o clădire vecină. Dar, proiectate pe liniştea cerului şi împiedicându-mă să văd calcanul casei din care ţâşneau, firele acestea stranii, pudrate de ninsoare, pe care stăteau zgribulite o puzderie de ciori, păreau că duc la marginea lumii.
O sanie trasă de zeci de vulpi roşii aluneca pe un câmp de gheaţă. Focul unui apus de soare incendia orizontul. Ştefan, cu o şubă de eschimos, era lângă mine. Obrazul lui îngheţat mirosea a lavandă. Vulpile se desprindeau de sanie şi porneau care-ncotro… „Toboganul morţii”, şoptea Ştefan.
Eu strigam: „Nu vreau să mor…”
Capul vizitiului se răsuci spre noi, ca şi când ar fi fost înşurubat pe un arc. Era Andrei. Rânjea.
„Jacquot, ajutor, ajutor!”
Dar zeci de clopoţei, zurgălăii saniei, îmi acopereau glasul. Nu ştiu dacă m-au trezit clopotele bisericii de peste drum, sau bătăile în uşă. Într-o clipă, eram în picioare. În faţa mea, un omuleţ, îmbrăcat ca şi mine în trening, întreba:
— Unde e tata?
Căciula îi alunecase până la vârful nasului: un fel de bob de fasole învineţit. I-am tras-o mai pe ceafă. Fruntea bombată ocupa jumătatea feţei, ochii luceau negri, rotunzi, obrajii ca nişte jumătăţi de măr roşu, gura ca un cerc mic. Cum nimerise la ultimul etaj acest omuleţ, cu şoşonii prea mari? Mă temeam că dacă-l las să plece n-am să ştiu dacă a făcut sau nu parte şi el din visul cu vulpile roşii.
— Cum te cheamă?
— Ion…
— Şi unde e tata, Ioane?
— Afară, cu scara…
Trecuse deci pe terasă un om cu o scară. Atunci, poate şi femeia cu guler de vulpe se oprise în faţa ferestrei. I-am dat copilului mere şi nuci, provizii care nu-mi lipseau niciodată. M-am gândit că într-o zi o să fie cald, şi pe pereţi nu se vor mai prelinge broboane de apă, şi voi putea ţine fereastra închisă, şi caloriferul va dogorî. Nu-mi puteam închipui fericire mai mare. Îi voi cumpăra lui Ion un trening alb, şi cu ochii ăştia ca două bucăţi de cărbune va fi ca un adevărat omuleţ de zăpadă. Când l-am luat în braţe mi s-a părut greu ca păpuşile de cauciuc cu plumb, pe care oricum le-ai pune cad în picioare. L-am lăsat jos şi l-am privit atent, căutând să-mi închipui cum va fi „mare”. Ce vor deveni toate aceste segmente de cercuri? Cum vor arăta aceşti obraji proaspeţi când Ion se va rade?.
— Tata… strigă băiatul, fericit, şi o zbughi spre terasă.
În faţa ferestrei apăruse omul cu scara. Era tâmplarul, care-mi făcuse dulapul şi rafturile din chicinetă.
— Am venit să-mi iau sculele, scara… Îl aştept pe inginer să-mi facă socoteala.
I-am deschis uşa să intre. Şi-a luat băiatul de mână, dar părea atât de necăjit, că nu putea să zâmbească nici chiar copilului său.
— Am primit ordin de concentrare. Şi omul a repetat strângând buzele: Ordin! Nimeni nu te întreabă ce-i laşi femeii, cu ce o să-şi ţină copilul… Habar n-au. Mai întâi ordin de concentrare, pe urmă ordin să te duci să te căsăpească pe front. Şi chiar dacă te întorci – cine s-o mai întoarce – îţi lipseşte o mână, un picior, un ochi sau amândoi…
Omul, ţinând scara cu o mână, îşi luă în braţul celălalt copilul, vrând parcă să se bucure că mai are două braţe, şi îmi dădu ziua bună.
În fiecare zi îi venea altuia ordin de concentrare şi toţi erau la fel de îndârjiţi împotriva Generalului poreclit Câinele roşcovan. Cine punea la cale războiul? Cine-i trimitea în stepele Rusiei, să ucidă, să fie ucişi? De ce? De dragul cui şi în ce scop? Nu, n-are să fie război. Dacă ar fi adevărat că războiul bate la uşă, lumea nu s-ar duce la teatru, la cinema, la concerte… Nu s-ar transmite la radio Der heilige Dankgesang, acel quator de Beethoven, pe care îl analizează atât de frumos Huxley în Contrapunct. Dar şi în catedrale la Viena se cânta Missa solemnis, în timp ce mica Ines… De unde au ştiut, cu ani în urmă, Octav, Jacquot, Lisandra, că luptând pentru Spania îşi apărau contra fascismului propria lor ţară? Să fi fost Lis fata care schimbase în stradă pachetul cu mine? Câţi erau, care-şi puneau viaţa în primejdie pentru a opri tăvălugul? Ce a devenit Gian? „Azi a căzut Parisul, a fost ca şi când cel mai bun prieten mi-ar fi murit…” Abia acum înţelegeam până în adânc disperarea acestor cuvinte, revolta din scrisoarea lui. Aş fi vrut să ies în stradă, să mă încredinţez că Bucureştiul e liber. Când deodată pe terasă, în cadrul uşii, ca în decorul de iarnă al unui fotograf, apăru femeia cu guler de vulpe. Nasul, prea alb, părea de ceară. Ochii, dilataţi, negri, luceau nefiresc, şi un surâs agăţat de colţul buzelor vopsite stângaci încercau să anime un chip fără viaţă. De ce m-am gândit în prima clipă la sora lui Andrei, pe care n-o văzusem niciodată?
— Trebuie să urce cineva pe schele ca să te găsească, domnişoară Mirona?
Era Madeleine.
— De un ceas trec de la o fereastră la alta, dintr-un apartament în altul. Se intră pe geam?
I-am deschis uşa terasei şi am poftit-o înăuntru fără un cuvânt.
— Cum ai avut curajul să te muţi aici? E un moloz pe scări, o murdărie… Ascensorul nu funcţionează, probabil că apa nu curge…
— Am un acoperiş. Nu plouă în casă. Restul se aranjează, am spus.
— Dar de ce stai cu fereastra deschisă?
— Ca să se usuce pereţii.
Madeleine îşi făcu cruce.
— Doamne fereşte! Recunosc că eşti originală. În sfârşit, iartă-mă. De ce să mă amestec? Şi ca să-mi explice prezenţa ei: Am auzit că sunt garsoniere de vânzare. Se uita curioasă de jur împrejur. Cât te-a costat?
— Stau cu chirie.
— Eu aş vrea să cumpăr ca să plasez nişte bani. Cam ce venit dă o cutiuţă ca asta? Nu ţi-a spus proprietarul? Ştiu că sunt o mulţime de taxe, totuşi e un plasament, şi chiriile urcă vertiginos.
Umbla nestingherită de colo până colo, îmi cerea lămuriri. Se îngrăşase sau era îmbrăcată prea gros? Buzele subţiri formau o linie strâmbă. Pomeţii, vineţi din cauza frigului şi a pudrei prea albe, păreau de carton. Pe tâmple, spre urechi şi spre gât, pielea mai negricioasă părea neînsufleţită. Ochii, mari, negri, luceau fără viaţă, fiindcă nimic în jurul lor nu era viu. Poate doar gura, întinsă ca un arc, rea, trăia cu adevărat şi numai ea umaniza paradoxal acest manechin, care-şi sucea capul în toate direcţiile.
Oare din întâmplare nimerise aici?
— Va să zică: un vestibul, odaia, chicineta şi baia. Un point c'est tout? 48
Fulgii de zăpadă intrau liniştiţi pe fereastră. Pe masă: caiete, hârtii răvăşite. Alături un cufăr deschis, plin cu cărţi, plin de praf. Pe scaun, un maldăr de lucruri.
— Ce curaj să te muţi într-o asemenea casă! se mira Madeleine. Totuşi, în alte apartamente lucrul pare mai avansat.
— Aici s-a schimbat cada fiindcă cealaltă avea smalţul foarte uşor crăpat. Fiecare pătrat de faianţă a fost ciocănit, scos din tencuială. Cada cea nouă s-a nimerit mai mare, ţevile nu s-au mai potrivit. O zi întreagă am trăit în zgomot de ciocane, în moloz şi în praf. Bieţii oameni, parcă trăgeau la galere, aşa le curgea năduşeala pe faţă.
— De ei mi-e milă, dar de dumneata mi se rupe inima, surâse Madeleine. Şi privindu-mă drept în ochi: Aş vrea să stăm de vorbă…
Deci prezenţa ei nu ţinea de întâmplare. Dar de unde îmi ştie adresa? Marta îmi făgăduise că nu va sufla un cuvânt.
— Nu pot să vă ofer nici măcar un scaun, doamnă.
— Nu-i nevoie să te deranjezi. Am să intru de-a dreptul în subiect. Ştiu că bărbatul meu… În sfârşit… De ce să ocolim adevărul? Ştefan te iubeşte… Aş vrea să ştiu dacă e reciproc.
Am căutat să mă stăpânesc.
— Nu ştiu ce v-a spus soţul dumneavoastră, dar în ceea ce mă priveşte, nu am obiceiul să fac confidenţe.
— Stai, drăguţa mea. Ştefan mi-a vorbit de divorţ. Vreau să ştiu dacă sacrificiul meu ar fi îndreptăţit.
Să-i fi dat totuşi Marta adresa mea? Şi de ce voia să divorţeze Ştefan? Din pricina cui? Nu ne mai văzusem de atunci.
— Trebuie să fie o neînţelegere, doamnă. Sunt sigură că nu din pricina mea…
Figura ei se îmblânzi.
— Ştefan nu-mi ascunde nimic. Îi cunosc toate secretele. Meandrele sufleteşti… eu le zic „mendre”…
Râdea forţat.
— Cu atât mai mult şi cu atât mai bine… Atunci, de ce vă frământaţi, doamnă?
— Este o deosebire. Celelalte femei se agaţă de el. Îl caută, îi telefonează, îi scriu, se ţin scai. Pe când dumneata fugi de el, te ascunzi, îi scapi printre degete. Poate e o tactică. Poate urmăreşti un mariaj?
Nu ştiu de ce mi se părea că Madeleine repetă cuvintele Mizei, întocmai. Aceeaşi stridenţă, aceeaşi vulgaritate, acelaşi vocabular. Aş fi vrut s-o întreb dacă o cunoaşte pe sora lui Andrei, dacă sunt prietene, rude.
— De fapt, ai dreptate să vrei să te măriţi. Eşti tânără. Dar Ştefan are douăzeci de ani mai mult şi e însurat. Vezi, asta e o realitate. Mă întreb dacă fără mine – şi arătând verigheta – fără opreliştea asta, aceste aventuri i-ar mai face plăcere. Cu toate că nu mai e tânăr, are un suflet de adolescent. E ca un băiat pentru care ţigara are cu atât mai mult farmec cu cât e nevoit să fumeze în ascuns. În toate privinţele a rămas copilandru. Fuge de răspunderi. Ştefan nu e în stare să plătească un impozit, să dea o chitanţă, sa numere un rest de bani. Eu mă ocup de tot şi de toate. El trebuie să aibă linişte, să fie ocrotit. E bolnăvicios, ba, mai rău, ipohondru. Suferă de ficat, de stomac, răceşte uşor, se enervează de orice fleac. Şi dând ochii peste cap: E adevărat că ar trebui să mă piardă ca să-şi dea seama că fără mine nu e în stare să se descurce în viaţă.
Mă privea drept în ochi, aştepta s-o contrazic. Apoi, sigură de ea:
— Totuşi, ştie că nu poate trăi fără mine. Dar aşa sunt bărbaţii. Se plictisesc uşor… Şi-şi închipuie că tot ce zboară se mănâncă…
— Sunt cu totul de părerea dumneavoastră, doamnă, şi tocmai de aceea nu ştiu cu ce pot să vă fiu de folos.
— Uite, am să fiu sinceră. Ştefan e de la o vreme foarte nervos, irascibil. Mai întâi legionarii… Şi confidenţial: Era pe lista neagră, închipuieşte-ţi, pentru un fleac… I-a trimis o telegramă de condoleanţe nevestei lui Armand. O politeţe. Dar, excesiv cum e, şi-a arătat indignarea. Nu ştiu cum au interceptat telegrama şi l-au pus pe lista neagră. Pe urmă, cutremurul. Conacul a fost avariat. Acum, ţăranii… În loc să-şi vadă de treabă, discută politică. Cică de ce să muncească pentru don' gheneral şi pentru Hecler”… Nici nu ştiu să-i pronunţe numele, sau nu vor, şireţii. Şi cu toate sunt la curent… Toate le ştiu… Că s-au trimis două unităţi de schiori, că la primăvară se trimit nu ştiu câte divizii. Dumnezeu ştie cine-i „şcoleşte”… Dar nu pentru asta am venit.
Mă întrebam şi eu de ce a venit. Desigur, nu pentru a mă apropia de Ştefan, şi totuşi, fără voia ei, dându-mi răspuns la unele întrebări – explicaţii care pledau în favoarea lui – reuşise să-mi topească rezistenţa. Ştefan fusese pe „lista neagră”. La ţară nu stătea de plăcere, ci se ascundea. Nu era fericit. Se plictisea. Voia să divorţeze…
— Găsesc numele dumitale pe toate foile mototolite sau rupte şi aruncate la coş. Pe toate hârtiile pe care le uită pe birou. Şi dacă Ştefan a ajuns să vorbească de divorţ… sigur, un cuvânt aruncat la mânie, dar e prima dată când îl pronunţă. Domnişoară Mirona, uite, am venit să te rog…
Ochii i se umeziră. Nu eram în stare s-o întreb, nici să bănuiesc ce-ar putea să mă roage. Mi-era cald, în sfârşit, atât de cald, că instinctiv am pus mâna pe calorifer.
— Funcţionează! am exclamat fericită.
Madeleine n-a luat în seamă bucuria mea.
— Vino să stai câtăva vreme la ţară, la noi… Avem o casă mare, frumoasă, prieteni mulţi, interesanţi. Dumneata eşti scriitoare sau în sfârşit scrii o carte, ai nevoie de relaţii. N-are să-ţi lipsească nimic. Te rog. Am venit să te invit.
Mi-am simţit dinţii strepeziţi.
— Nu-mi lipseşte nimic nici aici, doamnă. Am absolut tot ce-mi trebuie. Vă mulţumesc…
O ţinusem în picioare şi, probabil, cu voinţa încordată. Părea obosită. Şi înţelegea că nu-i nimic de făcut. Sau poate fusese o încercare. Poate era mai liniştită acum, şi-mi era chiar recunoscătoare.
— O rugăminte, spuse întinzându-mi mâna. N-aş vrea să ştie… Înţelegi, n-am fost aici, n-am stat de vorbă. Nu ne-am văzut.
— Nu aţi fost, doamnă, n-am stat de vorbă, nu ne-am văzut.
Figura ei se îmblânzi.
— Îţi mulţumesc.
Mi-a strâns mâna bărbăteşte ca un sportiv după un meci câştigat.
— Dacă vreodată ţi-aş putea fi de folos, domnişoară…
— Mulţumesc, doamnă. Nu cred că mi-aţi putea fi de folos.
Am condus-o până la uşă fără alt cuvânt.
Caut printre hârtii o completare, un comentariu la această întâlnire bizară, dar nu găsesc nici un rând. Nu mi-a rămas decât dezgustul, de parcă aş fi găsit un fir de păr în mâncare, sila pe care am avut-o auzind prin uşa de sticlă discuţia dintre coana Valeriţa şi Miza. Nu ştiu de ce îi împrumutam surorii lui Andrei înfăţişarea Madeleinei. Oricum, cred că le voi contopi într-un singur personaj, aşa cum Fany va completa, poate, şubreda existenţă a Fanei.
Mai curios mi se pare că nu găsesc decât foarte sumar notată întâlnirea mea cu Ştefan în primul an de război. În schimb, e minuţios descrisă întâlnirea mea cu războiul.
