CAPITOLUL XIII

SCRISORI DE DRAGOSTE.

Mă înapoiam de la o lecţie din cartierul Cotroceni, când dintr-o camionetă a Crucii Roşii cobora o doamnă cu văl fumuriu. Voalul, fluturând, răspândea miros de Arpčge. Doamna strângea ochii, ca să fie mai sigură că ne cunoaştem, că nu se înşală.

— Mirona!

— Mamă!

Strigătul meu ne surprinse deopotrivă. Venea de departe, din primii ani ai copilăriei, şi era poate încărcat de aceeaşi instinctivă emoţie.

— Mirona! a repetat, stăpânindu-şi cu greu mirarea, sau poate îngrijorarea.

N-am ştiut ce să mai spun. La fel ca în copilărie, când regăseam o jucărie pierdută, încercam – după prima mişcare de bucurie – o dezamăgire; mi se părea mai puţin frumoasă, mai puţin arătoasă decât o păstrase închipuirea mea. Frumoasa Tanţi parcă se mai micşorase, se mai uscase. Se împiedica în tocurile prea înalte şi gâfâia de parcă ar fi urcat o scară. Cochetă, simţi nevoia să se scuze:

— Am avut o gripă urâtă şi o gastrită… Şi ca să n-o mai privesc atât de atentă – sau ca să se laude – îmi arăta clădirea din faţă: Lucrez, aici, la 303. Au început să sosească marii mutilaţi. Vrei să vizitezi spitalul? Fostul manej regal… Hai, vino cu mine! Să vezi ce frumos e! O minune!

Poarta masivă, de fier minuţios lucrat, îmi stârni o vie curiozitate. Dar mai ales dorinţa de a afla dacă am primit scrisori, dacă am fost căutată, m-a făcut s-o urmez.

— E foarte interesant, ai să vezi. Tu arăţi bine, Mirona…

Mă examina, de la femeie la femeie, şi privirea ei, de obicei inexpresivă, era plină de întrebări pe care nu se încumeta să le pună. De aceea tot repeta că trebuie să vizitez spitalul.

— E superb, ai să vezi… Uite-o şi pe Irina. Ai noroc. E o fată deşteaptă. Singurul ei cusur e că se plimbă de colo-colo… Când o prinzi e în curte, la poartă… Irina!

O fată cu halat scrobit, alb ca zăpada, se apropie fără grabă.

— Irino, uite, te rog s-o conduci peste tot. Şi evitând să spună „fata mea”, continuă: E poetă, scriitoare, pianistă… Te rog, Irina, să-i arăţi pe îndelete spitalul. Eu sunt foarte ocupată acum… Să treci neapărat să mă vezi, Mirona.

Irina avea faţa lată, lăptoasă, ochii cenuşii, privirea serioasă. Umbla apăsat şi vorbea cu nepăsarea unui ghid:

— Vedeţi clădirea mare, cu terasă? Acolo asista familia regală la exhibiţiile de călărie…

Holul în care am intrat era împodobit cu sculpturi în lemn, scene de călărie. Risipa de lumină (de neon), risipa de marmură şi mozaic m-au uluit.

— Aici era camera în care se dezbrăca Vodă… Aici baia, îmi explica sora.

— A fost într-adevăr un manej?

— Da, cu patru cai… Asta e baia…

— Pentru cai?

— Nu, pentru Vodă…

Era o cameră albastră, cu un bazin în care apa părea albastră şi făcea valuri spumoase. De acolo, ieşind pe terasă, am trecut într-o altă clădire.

— Aici e manejul închis.

Tavanul era boltit. De-a lungul pereţilor – scene de călărie, lucrate în mozaic negru şi auriu. Pe stânga şi pe dreapta, oglinzi.

— Alergările cailor se vedeau repetate în oglinzi, îmi explica rece, vădit plictisită. Caii veneau din fund, prin două intrări. Fiecare din cei patru cai avea boxa lui de fier forjat, cu alămuri, care se lustruiau zilnic. Vedeţi drumul pe care veneau? E din pişcoturi de gresie.

Scările care se vedeau împrejur erau toate de marmură lustruită, albă de-ţi lua ochii. Clădirea era legată prin două arcade prinse de alte arcade, care ajungeau până la cele două turnuri.

— La parter, vedeţi în stânga şi în dreapta, erau garajele pentru maşini. Uşile sunt din stejar masiv, legate cu balamale de fier forjat. Clanţele sunt lucrate minuţios…

Vorbea repede, inexpresiv ca un ghid de profesie. Urcând pe altă scară, am ajuns din nou la etaj. Terase lungi cu arcade, săli largi pentru scrimă şi gimnastică şi alte săli vaste, toate în marmură.

— Deasupra grajdurilor sunt dulapuri de stejar în pereţi, pentru hamuri şi ustensilele cailor.

— Şi acolo?

— În corpul din dreapta şi din stânga erau băile. Tot felul de băi. Dacă mai vreţi să vedeţi…

— Da, aş vrea să văd tot…

Am umblat şi am tot umblat, până ce am intrat într-o curte mare, pardosită cu gresie de un galben-ruginiu, în mijlocul căreia, într-un mic bazin, jucau jerbele de apă ale unei fântâni arteziene. În fundul acestei curţi, care avea o poartă spre cheiul Dâmboviţei, se afla o clădire cu trei etaje, în care am intrat pe uşi scunde şi am urcat pe trepte de marmură, deşi exista ascensor. Pe două piedestale, vase imense cu flori; la mijloc, o uşă înaltă, ca o broderie de fier. Pe acolo am trecut într-un mic hol, apoi într-un birou. Pereţii, până la jumătate, erau îmbrăcaţi în sculpturi, reprezentând scene de călărie, iar mai sus, până în tavan, rafturi de bibliotecă.

— Citeau caii? am întrebat.

— Nu citea nimeni.

Biroul propriu-zis era aşezat pe o estradă. În spatele ei, o scară interioară, de stejar, dădea într-o lojă.

— Spectacolele erau pentru cai?

— Nu, pentru familia regală.

Clanţele de bronz sculptat străluceau ca aurul în soare. Aş fi vrut să mă opresc, să privesc totul pe îndelete, dar, plictisită, sora Irina trecea mai departe. Din mijlocul holului, între biroul din stânga şi cel din dreapta, uşa dădea în sala de festivităţi. Pardosită în marmură, ca un joc de şah, împrejmuită de marmură verde de Carrara, tot peretele lateral al sălii de spectacol, care forma şi spatele clădirii, era în geamuri, de sus până jos. În stânga, scena; alături, o uşă prin care am coborât iar, de data asta într-o hrubă în semicerc, cu mese şi bănci de stejar masiv. Aşezat între arcade, în semicercul hrubei era bufetul şi un spălător electric. În rând cu bufetul, o uşă pe unde am intrat într-un subsol. Aici, îngropate în ziduri, bucătăria, frigiderul.

— Vedeţi, bucătăria are acoperişul de sticlă, aşa ca aburii să meargă spre ventilatoare, îmi explica sora. Două autoclave mari, cuptoarele de prăjituri, sunt săpate în pereţi.

Căutam să înţeleg ce fel de manej a fost aici şi unde e spitalul, unde sunt mutilaţii…

Pe dreapta, din fundul sălii de spectacol, printr-o arcadă susţinută de două coloane, am intrat într-o sală goală, proaspăt renovată, albă.

— Aici va fi capela. Şi, fiindcă i s-a părut că nu înţeleg, a strigat ca unui surd: Aici or să se roage răniţi…

— Crezi că dacă or să se roage or să-şi recapete picioarele, braţele, ochii?

Dar fata urmă ca şi când n-ar fi băgat de seamă indignarea mea:

— De aici, cei cu picioare vor putea coborî pe o scară în subsol, în sala băilor. Iar ceilalţi vor fi duşi pe o targă pentru a fi repartizaţi la pavilioane, după felul infirmităţii lor.

Mă irita peste măsură tonul indiferent cu care făcea această împărţire între cei cu picioare şi cei fără. M-am oprit şi am privit-o în faţă, cerându-i parcă socoteală. Dar, la rândul ei, m-a înfruntat cu un zâmbet, care parcă spunea: „Ce-i domnişoară, ce nu-ţi convine?” Apoi zâmbetul, uşor batjocoritor, se şterse şi, cu vocea albă a ghidului care repetă de mai multe ori pe zi aceeaşi lecţie, continuă:

— Deasupra, la primele două etaje, sunt garsonierele, unde locuiau funcţionarii.

— Atâţia funcţionari pentru patru cai?

— Da, atâţia…

Şi după o clipă începu să înşire:

— Camerele au terasă, sunt pardosite cu plută, tapiseria e de mătase verde, mobila Fichet, metal verde, dulapurile în pereţi… Acum vor locui aici medicii interni. Vreţi să le vizitaţi?

— Nu îmi ajunge.

— Atunci, poate vă interesează etajul trei?

Desluşind nuanţa de ironie a întrebării ei, n-am mai regretat tonul meu răstit:

— Şi ce mai e acolo?

— La etajul trei? Săli de lectură şi muzică pentru răniţi. Bineînţeles, dacă n-ar fi mutilaţi, cei pe care-i avem acum ar putea face scrimă şi alte sporturi… căci sălile sunt amenajate anume…

— Anume pentru ce? Altădată au fost pentru cai toate minunile astea, acum sunt pentru mutilaţi? Parcă aşa am înţeles…

— Nu, au fost pentru funcţionarii palatului. Acum ar putea fi pentru răniţi…

Am înţeles că-mi vorbeşte cu duhul blândeţii ca să mă scoată din sărite. Altminteri, nu puteam descifra pe figura ei lată, bălaie, ce gândeşte despre toate astea. Ce ascundea fetişcana asta zdravănă, care calcă pe picioarele ei scurte cu siguranţa unui căluţ de munte şi-şi ia în serios rolul de ghid?. De unde vine această blazare la o fată care nu părea să aibă mult peste douăzeci de ani?

— Eu tot nu văd spitalul, răniţii…

— O să-i vedeţi.

Ne aflam din nou în curtea cea mare.

— În spatele acestei clădiri e o linie ferată; în faţa ei, o magazie cu patru etaje din beton armat. Vedeţi? Macaraua urcă cinci sute de tone. Magazia e pe un peron cu scară în dreapta şi în stânga. În rondo, acolo, încă patru clădiri.

Îi turuia gura, şi picioarele ei solide aveau spor.

— Apartamentul regal nu va putea fi întrebuinţat în folosul spitalului, fiindcă mobila e lucrată în interior. Masa din sufragerie şi scaunele sunt din lemn de trandafir cu incrustaţii de lămâi şi portocal.

Treceam din nou pe culoare, urcam pe scări. Fata explica neobosită.

— Aici, dormitorul familiei regale. Din budoar pornesc două scări: una în subsol, alta în turn… Cea dinspre turn e din marmură albă, şi turnul e amenajat în stil olandez. Cea mare, din cărămidă roşie, cu rama de fier forjat, ajunge într-un mic apartament în subsolul clădirii. Totul e în cărămidă roşie şi în arcade. Ce doriţi să mai vedeţi?

O urmam peste tot, pe cât de iritată, pe atât de curioasă.

— Vedeţi, fiecare banchetă e de fapt o ladă, în care se ţine aşternutul. În spatele lor e câte un geam fals, care nu dă în afară, cum aţi putea crede. Sunt vitralii în formă de ogive, prin care se obţine lumina de lună, de stele, de soare…

M-am oprit iar şi am privit-o în ochi, drept, adânc.

— Şi pentru ce au nevoie răniţii de toate minunăţiile astea? Sau, mai bine zis, mutilaţii? Credeţi că pentru cei ce şi-au pierdut vederea se vor găsi vitralii care să le redea lumina de lună, de stele, de soare?

— Mie mi s-a cerut să vă arăt palatul…

— Da, am vrut să văd cum poate un manej să fie transformat într-un spital de răniţi. Şi cum s-a îndurat palatul să sacrifice pentru răniţi, pentru trupurile lor mutilate pentru tinereţea lor retezată, casa a patru cai?! Îmi simţeam faţa încălzită, lacrimile mă înecau şi-mi era ciudă că fata mă priveşte atentă şi rece. Nu pricep!

— E mai bine că nu pricepeţi, mi-a spus cu voce scăzută, mai blândă. E o bătaie de joc… O debandadă, un haos… În labirintul ăsta de culoare şi uşi intră, fără să dea socoteală, doamnele din lumea mare, eu halate plisate ţi parfumate cu Arpčge, ţi ies, tot fără socoteală, pături, saltele, lenjerie de pat şi de corp, instrumente chirurgicale, veselă… Nici un inventar. Desigur că pe vremea celor patru cai exista un inventar, o evidenţă a bunurilor, o socoteală… Sosirea răniţilor e aşteptată ca un spectacol. Parcă stăm şi aşteptăm să intre faimoşii cai în manej… Doamnele ciripesc o franţuzească împestriţată cu înjurături neaoşe româneşti, şi doctorii închid ochii ca să nu vadă jaful…

— Şi dumneata nu spui nimic?

— La început deschideam ochii mari. Pe urmă am deschis gura mare. N-a lipsit mult să mă dea afară. Eu sunt aici singura soră de meserie. Ar trebui să se angajeze surori de meserie. Ele să răspundă, ele să îngrijească de bolnavi, aşa cum au învăţat, cum scrie la carte, şi să răspundă de inventar. Surori salariate, înţelegi dumneata? Nu cucoanele astea, care habar n-au… Când am spus asta, doamnele s-au revoltat atât de tare, încât au uitat să vorbească franţuzeşte şi au început să înjure ca la uşa cortului: „Dar cine e dumneaei?. Cine e obraznica asta?. O soră de meserie… Irina? Irina îşi permite să aibă păreri?” Noroc că medicul chirurg mi-a luat apărarea şi a spus că fără mine nu operează, că sunt mâna lui dreaptă.

Am făcut câţiva paşi alături în tăcere, apoi Irina m-a întrebat:

— Cântaţi la pian?

Mi s-a părut că nu aud bine.

— Am un rănit, care ar vrea… i-am promis… îmi cere… cred că i-ar face bine. Vreţi să-l cunoaşteţi? E sculptor. A fost sculptor. Chiar în tranşee sculpta… O sculpta pe logodnica lui. Până s-a produs explozia. Acum îmi cere pământ, vrea s-o modeleze. Ţine morţiş să ştiu şi eu cum arăta logodnica lui. Mă asigură că poate să-i facă chipul din miez de pâine… Să-i aduc miez de pâine sau o bucată de lemn şi un cuţit. Repetă până oboseşte: „O bucată de lemn şi un cuţit…” Prima sculptură a făcut-o din lemn. Avea cinci ani când a sculptat-o pe maică-sa. Azi nu ştiu ce l-a apucat că vrea să cânte la pian. Înţelegeţi? La pian… E orb… N-are braţe…

M-am simţit acoperită de o năduşeală rece.

— Te rog, taci!

Şi totuşi, o urmam şi mă pregăteam să văd cu ochii mei un sculptor fără ochi, fără braţe… Când am intrat în camera lui a strigat ca un nebun:

— Cu cine eşti, Irina? Ţi-am spus că nu vreau să văd pe nimeni… Pe nimeni! Nimeni! Ai înţeles?

— Dar nu-i nimeni, Mihăiţă. E o soră, ca şi mine. O să facem de gardă cu schimbul. Ştie să cânte la pian… Nu ţi-am făgăduit că am să caut pe cineva care să-ţi cânte la pian? N-ai zis că vrei să auzi?

Capul brun cu părul ondulat căzu greu pe pernele albe.

Apoi se ridică brusc.

— Să nu ştie nimeni că sunt aici. Dacă vine mama… Dacă vine Florica… Nu cumva… Mi-ai promis, Irina! Mi-ai jurat! Hai, ia-mă de aici, du-mă undeva, ascunde-mă!

— Dar şi tu mi-ai promis mie ceva, Mihăiţă.

— Bine. Am să fiu liniştit.

Şi capul obosit se sprijini iar în perne.

Irina se apropie de el şi-i mângâie părul.

— Te ducem în sala de spectacol. E acolo un pian. Acum are cine să-ţi cânte.

Dar mutilatul se ridică îndreptându-şi iar spatele.

— Ţipă cineva. Cine ţipă?

— Stai, să mă duc să văd… Aşteaptă-mă…

— Să aştept? izbucni în râs. Ce să mai aştept, Irina? Spune-mi tu, ce să mai aştept? Mai am ce să aştept?

— Să-ţi cânte la pian sora.

— Da, am şoptit, am să-ţi cânt… Ce-ţi place?

— Mozart, şoptiră buzele albe, şi capul obosit căzu iar pe pernă; faţa era palidă, slabă, nespus de frumoasă.

Irina îmi făcu semn s-o urmez.

— În salonul de alături e un ofiţer de marină. A avut un şoc. Are douăzeci şi trei de ani, a albit într-o noapte.

— Altminteri?

— Nu înţeleg.

— Ai spus că-i rănit…

— Nu e rănit, e mutilat… mutilat sufleteşte. Nervii îi sunt harcea-parcea… I s-a dat într-una morfină. A devenit morfinoman.

Tânărul nu se sinchisea de prezenţa mea. Striga cât îl ţinea gura:

— Irina, unde-ai fost până acum? De ce nu mi-ai adus? Hai, adu-mi!. Vreau!. Trebuie!.

Părul alb părea o perucă; atât de copilăroasă era faţa, atât de curaţi ochii albaştri…

— Tocmai că nu trebuie! răspunse hotărât Irina.

Tânărul, furibund, se sculă şi se năpusti spre ea. Eram gata să intervin, s-o apăr, dar ea, cât ai clipi, îi trase o palmă zdravănă. Am rămas încremenită. El o privea la fel de aiurit, de încremenit ca şi mine. Şi atunci, fata, cu un calm pe care n-aş putea să-l descriu, şi, ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic, îi luă mâna.

— Radule, am o mare rugăminte: hai cu noi în sala de muzică. Hai să ne cânţi la pian. Mihăiţă – ţi-am vorbit despre el – aşteaptă pe cineva să-i cânte. De aia am zăbovit până acum. Am căutat pe cineva să-i cânte la pian şi n-am găsit. Îţi poţi închipui ce înseamnă să nu ai ochi, să nu ai mâini şi să fii sculptor? Muzica i-ar face bine, l-ar linişti. Îi place Mozart.

M-am uitat la Irina. Sângele îi pierise de tot din obraji. Ochii ei reci, cenuşii, erau înlăcrimaţi.

— Hai, vino să-i cânţi, Radule! Cunoşti vreo bucată de Mozart?

— Vin dacă-mi faci injecţia. Altminteri, ştii că nu pot. Am dureri groaznice… Ţi-e milă numai de el. Dar eu?

— Ştiu, dar nu e încă ora.

— Ba este.

— Atunci, aşteaptă o clipă. Mă duc să aduc…

Până nu i-a făcut injecţia (am aflat apoi că era apă distilată), nici nu m-a văzut. Dar după ce s-a liniştit, mi-a povestit că era student la Medicină. A avut nenorocul să se nască la Constanţa. Şcoala militară a făcut-o la marină, războiul – pe un submarin.

— Să nu mai văd marea! repeta furios. Nu mai vreau, nu mai vreau s-o văd… Niciodată…

Dar Irina, prefăcându-se că nu bagă de seamă că ţipă, îi vorbea în şoaptă:

— Ce-ai să cânţi? Îi place Mozart. Şi arătând spre uşa mutilatului: Logodnicei lui îi plăcea Tartina cu unt.

— Ei, drăcia-dracului! Cine n-a avut o logodnică? Cui nu i-a plăcut Mozart? Dar a venit războiul. Auzi, Irina, războiul! Nu mie trebuie să-mi tragi palme… Tu ştii cine merită palme… Să vie aici domnul mareşal. Ei, dar palme ar fi prea puţin. O să vie socoteala cea mare. Ce îmi tot faci semne să tac? Ţip!. Şi am să ţip şi mai tare… Şi acum lasă-mă, lăsaţi-mă! Duceţi-vă dracului! Te rog, Irina, mai fă-mi o injecţie…

Am plecat de acolo strivită. Irina i-a mai făcut o injecţie (tot cu apă distilată). Eu i-am cântat sculptorului Tartina cu unt. A ascultat la început cu plăcere, apoi a strigat:

— Destul! E prea veselă.

— Atunci, altceva…

— Nu, îmi ajunge!

Când m-a condus la poartă, i-am strâns mâna Irinei fără să pot rosti un cuvânt. Îi eram recunoscătoare pentru sobrietatea atitudinii. Credeam că se făcuse o apropiere intre noi, că am putea fi prietene.

— Aş vrea, când vei avea o zi liberă, să ne vedem. Să vii la mine, Irina…

Ca şi când nu m-ar fi auzit, distrată, m-a întrebat convenţional:

— Să vă conduc la Doamna Runcu? Parcă a spus să treceţi neapărat…

— Nu e nevoie. Am întâlnit-o cu totul din întâmplare… Nu mai am nici o legătură cu familia mea… Eu locuiesc pe lângă Cişmigiu…

Am vrut să-i dau adresa.

— N-am timp… Dar dumneata, dacă vrei să mai vii…

— Nu, nu vreau să creadă mama că am nevoie de ceva, că o caut… Şi apoi… Cât am văzut, îmi ajunge…

— Înţeleg… Da înţeleg… am simţit că o preocupă altceva, că vrea să scape de mine.

În faţa porţii se oprise un camion. Irina nici n-a băgat de seamă că i-am întins mâna. Şoferul, gata să coboare, s-a răzgândit şi, brusc, s-a urcat înapoi, în timp ce sora, devenind deosebit de comunicativă şi uitând că n-are timp şi că nu-mi ştie adresa, a zâmbit pentru prima oară… dar ca o actriţă fără talent.

— Bine… Am să vin… Am să vin neapărat.

Despre întâlnirea mea cu Ştefan, o singură pagină, în acelaşi caiet.

Abia mă sculasem când a intrat bătrâna Metzel, speriată, cum e de obicei, şi transmiţându-mi o stare de panică.

— E jos o căruţă cu cartofi, toată lumea cumpără. Sunt frumoşi, buni, săpunari. Să luăm şi noi.

Am coborât, în pantalonii de trening, cu puloverul vechi, decolorat, pe care pe vremuri îl purtam la patinaj.

Aşteptând rândul lângă căruţă, bătrâna Metzel îmi arunca, priviri care spuneau: „Pantalonii parc-ar fi nişte şalvari… Cât despre pulover, parcă l-ai luat de la pescari”. „Nu se uită nimeni la mine, sunt prea frumoşi cartofii”, îi răspundeam în gând, şi aşteptam deoparte, lipită de zid, în timp ce lumea se înghesuia în jurul căruţei.

Ploua mărunt, persistent. O maşină, încercând să vireze brusc, a derapat şi, întorcându-se aproape cu o sută optzeci de grade, s-a oprit în faţa mea. Ştefan, în uniformă de ofiţer, întinerit şi parcă mai înalt, a coborât şi m-a luat în braţe, fără a se sinchisi de lumea de pe stradă.

— Mirona, dragule drag… La tine veneam. Trebuia să-mi iau rămas bun… Plec pe front. Nu puteam să plec fără să te văd. Dacă ai şti cât te-am căutat, cât am umblat, cât am întrebat, cât am pândit… Marta mi-a spus că locuieşti peste drum de Cişmigiu, pe strada asta. Mi-a dat un număr greşit… Va să zică, aici te ascunzi, Fata fetelor?! De câte ori am dat târcoale acestui bloc! Mirona, dragule drag, ce faci?

— Cumpăr cartofi.

M-a sărutat fără să se sinchisească de lume.

— Dragostea mea! Trebuie să trec pe la Statul-Major; e aici, la doi paşi.

— Pleci pe front?

— Mă trimite Ministerul Sănătăţii. N-am putut să scap. Dar sper să găsesc un mijloc să mă întorc cât mai curând. Şi atunci nu ne mai despărţim… Niciodată.

Sunt câteva nopţi de când recitesc scrisorile lui şi caut să înţeleg de ce am confundat forţa lor de seducţie cu o mare iubire.

Credeam că numai războiul mă desparte de Ştefan, şi pe lângă această sabie a lui Damocles, care atârna asupra capetelor noastre, existenţa Madeleinei pălea. Când, după un an, Ştefan s-a înapoiat de pe front şi s-a instalat la ţară, iubirea noastră, s-a hrănit din rare şi greu realizabile întâlniri, dar mai ales din scrisori. În fiecare zi un plic. Uneori două. Scrisori lungi sau câteva rânduri pe o filă de blocnotes, şi mai ales abuz de citate. Uneori nu mai găseam deloc cuvintele lui, dar chemarea, care se repeta, era cu atât mai tulburătoare. Fără dată, indicând numai ziua şi evitând să-mi pronunţe numele, simţeam peste umărul lui privirea de care se temea, în preajma lui – prezenţa care îl stingherea. Nu îndrăznea să-i spuie pe nume – Madeleine. Dar asta nu-l împiedica să mă cheme. Prin câteva fraze, un vers sau un citat, reuşea să-mi transmită climatul dragostei de care eram însetată, filtrul care mă despărţea de război, mă izola de realităţi şi de viaţă. Nu mi-e uşor să aleg din aceste sute de foi, cu scrisul mărunt, nervos, aproape ilizibil. Dar poate că ele vor izbuti să explice, să scuze călătoria pe care aveam s-o fac şi pe care o găsesc descrisă în multe foi de caiet.

Luni.

Am lăsat aparatul de radio deschis. O violină îşi împleteşte vibraţiile grave cu notele flautului. Mă las dus, obosit, fără rezistenţă. Ţi-am dat astăzi de dimineaţă, din gară, un telefon: Ţi-am spus că te iubesc, am repetat pierdut: te iubesc… şi am închis. Am avut impresia că am închis o poartă definitiv, că am rămas afară zburătăcit fără rost. M-am îndepărtat apoi abătut către vagonul care mă ducea departe de tine, acolo unde va trebui să aştept încă o lună. Îmi veneau în gând, cu amănunte, întâlnirile noastre. Timp de şase ore te-am revăzut, am retrăit tot ce se petrecuse între noi, fermecat şi îndurerat, fericit totuşi, fericit. Voi avea în urmă amintirea acelor clipe, colţul de lume unde am trăit cele mai mari bucurii. Şi îngrijorarea înfrigurată a aşteptării, în faţă.

Acum ritmul muzical îşi împleteşte jocul în stacate, cu reveniri şi prelungiri şi pauze. S-a terminat Concertul pentru flaut şi violină de Johann Sebastian Bach… Cât de mult regret că nu l-am ascultat împreună – se amestecă atât de intim cu gândul la imaginea ta!

Iartă-mă, sunt obosit. Dar nu vreau să termin ziua fără a-ţi trimite gândul meu. Te iubesc mai mult acum. Mă întreb cum am putut să te iubesc altădată fragmentar, incomplet. Te cunoşteam în parte, te intuiam în rest, dar acum de fiecare dată te descopăr. Frânturi de imagini îmi vin în minte învălmăşite, mă răvăşesc. De data asta, o uvertură de Weber vine pe unde. Cel puţin aşa cred. Pe genunchi ţin fragmentul pe care mi l-ai dat bătut la maşină. Regăsesc ceva din climatul Le grand Meaulnes. „E nevoie de mai mult curaj şi muncă pentru a scrie prima carte, care să fie o carte, spune Alain Fournier, decât i-ar trebui unui neştiutor pentru a zidi singur o casă.” Ca şi pentru tine, crezul lui în artă e copilăria. Nu-i place miracolul decât atunci când e strict înscris în realitate. Da, îmi place fragmentul intitulat „Ciuperca” dar mă cuprinde o gelozie cumplită pe tot ce scrii, pe tot ce gândeşti, pe tot ce ai citit, poate (sigur), unor prieteni. Eu unde eram?!

Acum, un miracol aerian: Mozart. Un concert pentru corn, care, deşi îl ştiu aproape pe dinafară, îmi face impresia că-l aud pentru întâia oară. Iată vraja pe care ai operat-o în mine…

Am fost întrerupt. Voiam să-ţi vorbesc despre transmutaţia realităţii, despre schimbarea ce s-a produs în lume din momentul în care ne-am cunoscut. Ca să nu mai vorbesc de schimbările care s-au petrecut în mine.

Urmează la radio o muzică stupidă, enervantă, pe care n-am curajul s-o opresc. Să ştii că nu mi-a plăcut despărţirea noastră. Păreai preocupată. De ce? De ce păreai indiferentă! Ce te nemulţumea? Sau poate erai obosită…

Nu-ţi mai pot scrie. Simt o privire peste umăr…

Marţi.

Nu recitesc foile. Trebuie să fie serbede şi risc să nu le mai trimit. Eram aseară prea obosit, prea răvăşit pentru a-ţi putea exprima extazul, pasiunea mea „Femeie răspândită în mine/Ca o mireasmă într-o pădure, /Scrisă în visare ca o slovă, /Înfiptă în trunchiul meu secure…49 Cine ar putea spune mai mult sau mai bine?

Joi.

Afară, cerul e clar. A apărut soarele „Cântecul tău a umplut clădirea toată, /Sertarele, cutiile, covoarele, Ca o lovitură sonoră…50” Şi totuşi, sunt trist. Nu pot accepta să te bucuri de soare, deşi „numai cu tine în gând”, cum îmi scrii. Spune-mi, de ce ţi-ai tăiat părul pe frunte? Cine ţi-a spus că-ţi stă bine bretonul? Am scris un sonet despre mare. „În apele când verzi, când negre, /Când albastre, translucide, /Porţi toate tainele de început de viaţă, din genuni. /Pe faţa ta se oglindeşte chipul abia născutei luni, /Pe care briza serii o mângâie cu adieri timide…”

Vineri.

Mirona, dragostea mea, am la ghişeul poştei un moment de aşteptare. Nu vreau să-l pierd şi îţi trimit sărutări. Câte? Mozart îi trimitea Constanţei opt milioane şase sute de mii patru sute una sărutări… Ce puţin mi se pare!

Sâmbătă.

Ţi-am trimis sonetele lui Shakespeare (exemplarul bilingv pe care ţi l-am promis): „Toi disparue, /Soleil des jours heureux qui passent, /L'absence est descendue en moi comme un hiver.”51 Dar n-am găsit nicăieri versurile astea, care mă obsedează în legătură cu fetiţa care căuta, noaptea, pe maidan, o ciupercă, şi se credea prinţesa Ringhi-Ring: Copil fiind/umblam printre stafii, /treceam prin peşteri, /prin păduri vrăjite, /rostind acele vorbe otrăvite, /ce-s hrana noastră/când suntem copii…

Am ascultat Sonata nr. 2 în fa major de Enescu. Compozitorul la vioară… Lipatti la pian. Trebuie s-o ascultăm împreună. Am recunoscut ascunse undeva, învăluite, accentele unui cântec de dor… Mi-e dor de tine. Îmi spui că-ţi place Das wohltemperierte Klavier”. Înseamnă că sunteţi într-o foarte bună dispoziţie, domnişoară! De ce? Îmi scrii: „Acum nu mă mai duc nicăieri”… Dar înainte? Mă cuprinde uneori o gelozie sălbatică. Nu numai pentru ceea ce ştiu, dar şi pentru tot ce nu ştiu, pentru fiecare concert pe care l-ai ascultat fără mine şi nu singură… Hélas!

Mai târziu.

Recitesc Sonata Kreutzer şi abia acum o înţeleg. Mi-ai spus odată că-ţi place să dansezi (sau îţi plăcea, e acelaşi lucru). Mi se pare monstruos, domnişoară!

Luni, după-amiază.

Afirmi că sunt un complicat, un cerebral. Nimic mai fals şi mai absurd. Cerebral, eu, care ador ingenuitatea (Ingenua mea!) şi mă mistui în focul pasiunilor (Tu, pasiunea mea!)! Poezia care îmi place este simplă. Iată, de pildă, două fragmente transcrise pentru tine. Unul e extras dintr-un papirus egiptean. – vechi de acum vreo patru mii de ani: „Îmi place, dragul meu frăţior, să mă duc la râu şi să mă scald în prezenţa ta. În felul acesta îţi pot arăta frumuseţea ascunsă sub tunica udă, de cel mai străveziu şi fin ţesut. Cobor împreună cu tine la ţărmul apei; mă întorc aducându-ţi în dar un peşte roşu care zace întins pe degetele mele. Vino să-l priveşti! Şi mai departe îi şopteşte: dacă vrei să-mi mângâi coapsele (si vogli carézza la mia cóscia) şi oferindu-i amantului însetat sânii: tot ce-mi aparţine şi-ţi poate potoli setea este al tău”.

Celălalt fragment este opera unui poet german din secolul al XI-lea, Dietmann von Ast: „Şedea o femeie însingurată şi privea înspre dumbravă. Privea şi spre iubitul ei. Văzu zăbovind un şoim: Ce fericit eşti, şoimule! Tu zbori unde-ţi place, Tu îţi alegi din dumbravă arborele care-ţi place, după dragul inimii…”

Vineri (după ce ţi-am recitit scrisorile)

Mai e nevoie să-ţi spun că sunt mândru de personalitatea ta? Tu ştii că per sona înseamnă „prin sunet”? În teatrul antic, actorii jucau cu măşti, dar uneori prin sunet – per sona, prin vibraţia vocii – se putea recunoaşte cine e dincolo de mască. Eu regăsesc vibraţia vocii tale şi în scrisori. Cuvintele pe care le foloseşti, vraja lor, răsună în toată fiinţa mea, mă emoţionează, mă răvăşesc, mă fericesc şi mă întristează… Poate că eşti mai mult scriitoare decât o fată îndrăgostită.

Şi mă înduioşează osteneala pe care ţi-o dai pentru a mă convinge că diferenţa de vârstă dintre noi n-are importanţă… Da, m-ai convins. Sunt tânăr. Şi spre deosebire de Toscanini, care spune: „Nu vreau să ajung la nouăzeci de ani, fiindcă la nouăzeci de ani omul începe să îmbătrânească”, eu cred că la nouăzeci de ani am să mă îndrăgostesc pentru a doua oară. Şi tot de tine! (Şi tot atât de gelos am să fiu când tu vei avea şaptezeci de ani).

Sâmbătă.

Eşti atât de preocupată de cartea ta încât nu vuit ştiu care e locul care-mi rămâne mie. Nu, scrisorile nu mi se citesc acasă. Dar se deschid la poştă, Funcţionarii mă cunosc. Am oroare de indiscreţii şi comentarii. Ai înţeles tot?

Duminică.

Şi nu mă mai întreba nevinovată: „De ce nu scrii, de ce nu lucrezi?” Fiindcă eşti o obsesie! Pui stăpânire pe fiinţa, pe mintea, pe toată viaţa mea. Te-ai încrustat adânc şi nu mă laşi să dorm, să gândesc, să respir… Ce-i tirania asta? Dulce tiranie! Să nu-ţi desfaci niciodată legăturile din jurul meu. Să nu-ţi smulgi nici măcar ghimpii… Şi mai ales să nu mă mai întrebi de ce, pentru ce. Am să-l las pe Eminescu să-ţi răspundă:

— Pentru că în lumea toată/Numai una-i este dragă, /Vezi aşa, aşa e, fată.

— Şi-acea una?

— Acea una/Stă-naintea mea şi coase, /Şi de-i spun că este astfel/Se preface mânioasă.”

Marţi, după prăbuşire.

Mă uit la fotografia ta de câte ori sunt singur. Spune-mi, cărei realităţi sau ficţiuni dinăuntrul tău, cărei imagini din adâncul meu răspunde chipul acesta suav, numai vis şi simţire, numai emoţie, interiorizare şi patos? Cu ce patos de dragoste – cum nimeni pentru o femeie – mi-am dăruit ţie fiinţa, inima, viaţa mea, tot. Dincolo de tot şi de toate, împotriva ta chiar. Şi ce-ai înţeles? Din ultima ta scrisoare îmi dau seama că n-ai înţeles nimic!

Mai târziu.

Am recitit, cu gândul la tine, lunga introducere a lui Jacques Riviere la volumul lui Alain Fournier: Miracles şi am refăcut cu el drumurile pârjolite de război în căutarea mormântului celui care a scris Le grand Meaulnes. „Une solitude vraiment monstrueuse52” (spune Jacques Riviere). Ici-colo o piatră: „Ein französischer Krieger, ein französischer Held53.” Care dintre ei a scris Le grand Meaulnes? Nu se va şti niciodată. Ceea ce se ştie e că a murit la douăzeci şi trei de ani în primele zile ale primului război mondial. Ce tristeţe! Ce oroare! Şi cine ar fi crezut că oroarea se va repeta?!

Joi.

Îmi spui: „Pentru mine o zi în care nu scriu este o zi pierdută”. Pentru mine sunt pierdute toate zilele în care nu suntem împreună… Şi nopţile… („În noaptea asta în care cad/atâtea stele/Tânărul tău/trup de vrăjitoare îmi arde în braţe/ca flăcările unui rug54.”)

Marea ta forţă: nu te plictiseşti. (Şi nu ai nevoie de bani.) Spectacolele pe care le preferi sunt gratuite: jocul norilor pe cer. Răsăritul… Apusul soarelui. Acoperişurile caselor lucind în ploaie… Picăturile de ploaie înşirate pe frânghia (sârma) de rufe – ca nişte lacrimi… Picăturile de ploaie care se preling pe geam. O picătură de ploaie pe o frunză…

Bei ceai după ceai. Ronţăi pesmeţi, muşti dintr-un măr… Eleva ta a luat notă bună la franceză… (Te felicit.) Te invidiez…

Sâmbătă.

Mirona, dragostea mea. Îţi pot scrie în sfârşit liber, nestingherit. Te pot certa cum vreau şi cum am dreptul. Cum de nu înţelegi că te iubesc şi cât sufăr că nu pot nici măcar să ţi-o spun, să-ţi scriu aşa cum aş dori, împiedicat de o mulţime de limitări stupide? În sfârşit, îţi pot rosti numele fără acea privire peste umăr, care mă exasperează. Dar cu ce să încep? Cu ceartă, cu imputări? Ştiu că le suporţi, că dragostea noastră nu e numai gingăşie, prevenire, atenţie delicată, tandreţe; mai e şi furie, gelozie, intoleranţă, violenţă, dacă nu chiar sălbăticie. Uneori, parcă am fi două fiare pornite spre nimicire. De ce n-ai mai multă încredere în mine? De ce n-ai aşteptat telefonul meu? Unde ai plecat? Încă o dată, ascultă şi crede-mă, iubita mea! Nu numai că n-am cunoscut dragostea adâncă, totală, până la întâlnirea noastră, dar nici n-am putut-o imagina. Îmi scrii: „Eşti insuportabil, nedrept, capricios, peste tot ce e permis”. Dar sunt exasperat, Mirona, dragule drag, fiindcă întâlnirile noastre sunt din ce în ce mai rare, mai greu de realizat şi fiindcă nu pot să-ţi scriu în voie. Sunt gelos? Nu! Sunt îngrijorat; înnebunit de grijă. Bombardamentul a fost cumplit. Trebuie să găsim o soluţie. Vino!