CAPITOLUL XV

LISANDRA.

Răsfoiesc mereu capitole transcrise şi pagini din jurnal, şi mi se pare că dau de ecouri şi umbre, de frânturi de viaţă, lipite dezordonat, pueril, de parcă ar fi cuburi pe care un copil nu reuşeşte să le potrivească. Şi parcă nu eu am ţinut în mână personajele mele, ci ele pe mine. Am vrut să scap de sclavia mătuşilor, de mrejele casei bătrânei Caţian, şi le-am cărat după mine în odaia studenţească, din 13, rue Jules Simon, în camera mobilată a coanei Valeriţa şi la etajul şapte al unui bloc neterminat. Pereţii nu erau încă uscaţi. Zidurile n-aveau taine. Aşa le voiam: fără amintiri, fără ecouri. Parchetul nu va scârţâi sub apăsarea unor paşi de năluci, fiindcă între zidurile astea viaţa începe cu mine. Dar întorc foaie cu foaie şi dau de umbre. Lampa, o cutie de sticlă pătrată, aburită, prinsă în lanţuri, seamănă cu cea de la Paris şi proiectează pe tavan aceleaşi umbre. Pe pereţi, regăsesc umbrele lanţurilor, umbra gâtului întins al statuetei de bronz, umbrele florilor… Floarea se schimbă după anotimp. Dur lujerile sunt totdeauna lungi şi umbrele lor se întind pe pereţi de cum se aprinde lumina în odaie. Ştefan e o umbră…

Dar într-o zi am dat de Lisandra…

Era o seară ploioasă şi tristă. O seară opacă, o seară de război, mai neagră ca oricare noapte. Prin pâcla groasă a norilor nu străbătea nici o stea. Ferestrele, sever camuflate. Oraşul parcă era de cărbune. Pe caldarâmul umed mă urmăreau demult aceiaşi paşi. Uneori îi pierdeam în zgomotul unei maşini. Dar reveneau în aceeaşi cadenţă. Petit ruisseau qui cours aprčs toy-męme…60 Poate nu-mi voi aminti niciodată cum a ajuns până la mine acest strop de poezie, cine a trăit o stare de suflet atât de înrudită cu a mea. Şi sigur că nu voi şti niciodată ai cui sunt aceşti paşi. Unde se va ascunde sunetul acestor paşi, în ce ecouri difuze va reveni, în ce împrejurări, îngrijorări, va răsuna din nou.

O fâşie de lumină subţire a spart întunericul. Miros de plăcintă; eram în dreptul simigeriei. Paşii s-au pierdut. Dar au apărut iar aproape de casă. Aş fi jurat că e un bărbat care mă urmăreşte. Dintr-o clipă într-alta, mă aşteptam să aud: „Urâtă vreme… Nu vă e urât să circulaţi la ora asta? Îmi daţi voie să vă însoţesc? De ce nu răspundeţi? Sunteţi căsătorită? De ce sunteţi aşa de răutăcioasă?” Sau poate va folosi formula cealaltă: „Mi se pare că v-am întâlnit într-un adăpost. Duduia nu răspunde? De ce e duduia răutăcioasă?” Până la acest „răutăcioasă”, care îmi dădea senzaţia răului de mare, totul mi se părea suportabil.

Plopul bisericii se ivi în colţul străzii, profilându-se pe cer mai negru decât întunericul dens.

— Nu vă supăraţi că mă folosesc de atâta timp de lanterna dumneavoastră…

O voce de femeie, plăcută…

— Dimpotrivă.

M-am oprit curioasă.

— Îmi pare rău că n-am făcut drumul împreună. Eram sigură că mă urmăreşte un bărbat.

— La nevoie, m-aş fi ţinut şi după lanterna unui bărbat…

Ce timbru cunoscut şi ce sinceritate!

— Deosebirea e că noi nu-i invităm la cinema când avem nevoie de lanterna lor, am spus.

— Nici ei, totdeauna.

Eram în faţa casei când a sunat alarma. Am iuţit pasul. Necunoscuta păşea alături de mine. Am deschis uşa.

— Să intrăm. Locuiesc chiar aici. Adăpostul e bun.

În sală, becul înfăşurat în hârtie albastră răspândea o lumină săracă, verzuie. Ascensorul cobora şi urca. Lumea intra grăbită pe uşa din faţă, pe cea din dos. Cele mai multe figuri, cunoscute. Una din ele semăna cu bătrâna Caţian. Avea aproape o sută de ani şi cobora prima în adăpost; sprintenă, grăbită, cu un geamantan ponosit, în care tare aş fi vrut să ştiu ce comoară ascunde! Vecinii o necăjeau: „Nu vrei să mori”. „Mai am atât de puţin de trăit”, răspundea cu un fel de cochetărie comică, tristă.

Nu ştiu cum a căzut lumina pe chipul fetii care intrase cu mine. Cu părul vârât sub basc, părea tunsă chilug şi semăna cu fata care-mi dăduse pachetul cu manifeste…

— Nici un cuvânt, a murmurat, strângându-mi mâna. Nici un nume.

Aş fi vrut să-i smulg bascul, să-i văd claia arămie, să-i regăsesc glasul.

— La ce etaj? m-a întrebat.

— La ultimul.

„Lumina! Lumina!” striga cineva pe stradă de câte ori se deschidea uşa.

— Mă duc să închid ferestrele, să-mi iau o valiză. Mă întorc imediat.

Lis m-a urmat. Petit ruisseau qui cours aprčs toy-męme… Lisandra… Gian… Grădina Luxembourg… Gian… Gian… Cheiurile Senei… Anticarii… Mémoires d'une autre vie…61 Parisul descris de Carco… Portretul lui Catherine Mansfield… Petit ruisseau… De-aici l-am luat, l-am pierdut… Mi l-au înapoiat paşii Lisandrei. Am regăsit-o pe Lis. Şi s-ar putea s-o pierd… Să pierim chiar acum, să murim împreună. „Nu mai căuta coincidenţe, micuţa mea Mirona…” Eu nu le caut, Jacquot, ele vin la mine, mă urmăresc, mă urmăresc…

În casă întuneric opac. Cerul, înnourat. Aş fi vrut să închid ferestrele şi să aprind lumina.

— Nu, Mirona, lasă totul aşa. Coboară în adăpost. Te aştept aici.

— Rămân şi eu. De cele mai multe ori, avioanele trec mai departe, spre Ploieşti. Bombardamentele astea ne-au făcut nervii praf.

— Ce vrei?! Hitleriştii au împănat ţara cu obiective militare. Regiunea petroliferă, căile de comunicaţie, oraşele, satele, totul se preface în ruină. Trebuie să scăpăm de ei cu o zi mai devreme.

— Ce miracol întâlnirea noastră, Lis! Parcă tot mi-e frică să nu dispară. Gian spunea: „Lis, c'est une étoile filante62. Dispare fără să apuci să-ţi exprimi o dorinţă.”

— Şi dacă ar fi să-ţi exprimi o dorinţă, Mirona?

— Aş cere să rămâi noaptea asta aici. Mi se pare că avem să ne spunem o mulţime de lucruri. Hai să stăm mai departe de fereastră. Uite acolo, pe valiză, ca să ni se pară că suntem în adăpost. E plină de caiete…

— Ai terminat romanul?

Ce fericită eram că-şi aducea aminte!

— Câteva capitole. Dar am un jurnal… Şi multe însemnări. Dacă ar fi lumină, ai vedea ce s-a adunat pe masă.

Aşteptam să-mi vorbească de Octav.

— Cine stă alături, Mirona?

— La stânga – baia, chicineta. La dreapta locuieşte bătrâna Metzel.

I-am povestit în ce împrejurări am cunoscut-o.

— Şi deasupra? Odăile de serviciu?

— Nu, o terasă. Poţi să fii liniştită.

M-am strâns lângă ea.

— Şi cu dragostea, Mirona?

— S-a încheiat cu o călătorie de şaizeci de ore. Un tren pe aceeaşi linie a fost mitraliat. Aproape de gară, alt bombardament. M-am lipit de un stâlp, la parterul unei clădiri neterminate. Un nebun îmi povestea tot felul de grozăvii… De atunci, ba visez oameni spânzuraţi, ba femei care-şi aruncă copiii printre gratii. Degeaba îmi spun când mă trezesc „Era nebun…” Poate că nu era…

— Acum un an, când s-a prăbuşit avionul peste închisoarea de femei din Ploieşti, mamele care aveau copii au încercat să-i salveze, aruncându-i printre gratii, cu orice risc. Uşile erau ferecate. Directorul închisorii, gardienii, la adăpost… N-ai citit în ziar, Mirona?.

— Nu citesc ziarele… Veştile pătrund aici prin ziduri, prin ferestrele camuflate. În adăpost urlă la radio postul Ilse zwo. Nemţii vor să ne convingă că au arme secrete: V unu, V doi, V trei… În ziare, aceleaşi minciuni.

— Şi totuşi, dacă ştii să citeşti printre rânduri şi să faci legătura între fapte, vezi că acţiunile de sabotaj s-au înmulţit şi se intensifică zi de zi. Multe fabrici au tras obloanele. Sar în aer trenuri cu muniţii, pe Dunăre şlepuri. Muncitorii din porturi îşi încrucişează braţele. N-ai observat că de la o vreme guvernul e înjurat în gura mare? Deunăzi, în tramvai, au tăbărât călătorii, au dezarmat un soldat hitlerist şi l-au bătut măr. Cred că nici incidentul ăsta n-a fost întâmplător.

— Nimic nu-i întâmplător, micuţa mea Mirona”, spunea Jacquot.

— Ţinea mult la tine. Mirona c'est une brave fille… Şi Jacquot ştia să cântărească un om.

— Uneori visez că sunt îndrăgostită de el. Sunt singurele vise frumoase. Când mă trezesc, mă simt ca un copil orfan.

— Dădea mereu câte-o raită peste Pirinei, cu avionul, până când l-au prins fasciştii. L-au zvârlit de viu într-o groapă şi au aruncat pământ peste el Los caballeros! Glumele lor sinistre, metodele lor.

— Dar a scăpat!. Nu-i aşa?

— Un câine a simţit că mişcă ceva sub pământ şi a râcâit cu botul, cu labele. Un ţăran, trecând pe acolo, l-a dezgropat şi l-a îngrijit cu devotament. Aşa cum ar fi îngrijit rănile Spaniei.

Nu ştiu de ce nu îndrăzneam s-o întreb de Octav.

— Gian mi-a scris că te-ai întâlnit cu sora lui.

— Giulia e o fată curajoasă, un om minunat. Eu eram cu burta la nas, nu mai eram bună de nimic.

— Ai un copil, Lis?

— O fetiţă, Fiameta…

— Când te-ai întors în ţară?

— La sfârşitul lui '37. Cu mari greutăţi şi peripeţii…

— Şi Octav?.

— În septembrie '38, Liga Naţiunilor a hotărât retragerea brigăzilor internaţionale din Spania. Oamenii au fost cantonaţi în diferite locuri, în vederea repatrierii. Dar în a doua jumătate a lui ianuarie '39, în urma unor atacuri pe frontul din Catalonia, guvernul republican a făcut apel la foştii voluntari, care au răspuns „prezent” şi au continuat lupta… Azi toţi, toţi câţi mai trăiesc – glasul Lisandrei se îneca – luptă în Rezistenţă. Cred că unii au reuşit totuşi să ajungă pe frontul de răsărit. Poate Jacquot… Octav…

— Dar cum?

— Într-un singur fel ar fi fost posibil. Dacă au izbutit să fugă sau să plece de pe teritoriul ocupat sau de unde se aflau, în nordul Africii sau în Anglia. Acum un an, un post de radio german semnala prezenţa unui avion francez pe Frontul de Est. Ştirea s-a confirmat la 23 martie, când o escadră franceză a avut prima misiune de luptă, primul zbor. Când trupele sovietice au trecut Ničmenul, au fost protejate de bombardiere sovietice şi de avioane de vânătoare franceze. Nu pot să-mi închipui că Jacquot nu e acolo, lângă copiii revoluţiei. Spune, Mirona, ce-ai făcut cu manifestele, atunci?

I-am povestit ce s-a întâmplat acasă.

— Îmi pare rău.

— Eu îţi sunt recunoscătoare. Familia s-a speriat şi m-a lăsat să plec. Nu mai am nici o legătură cu ai mei. Ce ciudat suna „ai mei”! N-am nici rude, nici prieteni. Poţi să ai încredere, Lis.

— Dacă n-aş avea încredere n-aş fi aici.

— De ce îţi pui viaţa în pericol dacă ai un copil?

— Mai sunt şi alţi copii pe lume, Mirona.

— Şi nu ţi-e frică de închisoare, de lagăr?

— Dar ţie, Mirona, ţie nu ţi-e frică? Şi tu ai putea să intri în închisoare, în lagăr, dacă m-ai găzdui. Gândeşte-te bine, pot să rămân câteva zile la tine? Pentru asta am venit.

Azi, într-o călătorie în jurul odăii, i-am prezentat Lisandrei pe prietenii mei: Confucius – o teracotă dăruită de Gian – instalat într-un jilţ, privind peste umăr; Diana, statuetă de bronz, cu gâtul întins ca un arc. Un tablou de Marta Lena, reprezentând un bâlci plin de fantezie şi umor şi o pictură pe sticlă, nesemnată: un călăreţ care ar putea fi Don Quijote.

— Rosinanta are trei picioare, şi toate de lemn, se încruntă Lis. Şi parcă ţine o umbrelă deschisă.

— E un palmier… Tabloul este rezultatul unei experienţe cu mescalină. Un fel de opium mexican, care produce fenomene de audiţie colorată. Sunetelor le corespund culori şi viziuni…

Lisandra se uita ameţită când la tablou, când la mine.

— Se pare că profesorul care a făcut experienţa le-a pus unor pictori puţin zahăr pe limbă şi muzică pe discuri… Şi a ieşit tabloul…

— Mirona, sper că tu nu scrii sub influenţa mescalinei…

— Şi totuşi, uneori mi se pare că am halucinaţii. De exemplu, atunci pe stradă, când ai apărut ca din pământ şi mi-ai cerut să schimbăm pachetele. Şi chiar aseară. Cu părul vârât sub basc eşti foarte schimbată.

— Nu din cauza bascului, Mirona. Nu e nevoie să fii politicoasă. Schimbările se fac pe dinăuntru. Fiecare zi de război trage o liniuţă pe răboj. Şi Lisandra îşi trecu degetele pe frunte, pe tâmple. Apoi, aruncându-şi privirea peste masa plină de caiete şi hârtii: Ce-a devenit Fana?

— Îţi aduci aminte?

I-am povestit despre călătoria la Monaco. Despre ceea ce a urmat la Triest.

— L-ai iubit, Mirona?

— Cred că amândoi am vrut să construim o iubire. Parcă ne aflam în faţa unei prăpăstii şi aveam groaza şi atracţia vidului. Era poate presimţirea războiului, nu ştiu… A fost ca o stare de panică. O disperare, o lipsă de încredere în noi şi în viaţă. Dar ce mult s-a schimbat Gian!

I-am redat pasaje din ultima lui scrisoare. O ştiam pe de rost.

— Vezi, Mirona, a trebuit să răsune pasul de gâscă pe cheiurile Senei ca Gian să-şi dea seama… că pământul nu se învârteşte numai în jurul lui. Acolo unde viaţa e în pericol la tot pasul, acolo o iubeşti mai mult şi o aperi mai dârz. Acolo ai prilejul să te descoperi. Eşti obligat să alegi, să fii un vierme, sau un erou.

— Totuşi nu fiecare e un erou!

— Când o casă ia foc, vezi oameni cât se poate de obişnuiţi, care sar să salveze un copil cu riscul vieţii. Deşi nu s-au gândit niciodată că ar fi în stare. Sigur că sunt şi unii care trec mai departe. „De ce să te legi la cap dacă nu te doare?” Nu se gândesc că focul de la casa vecină poate să cuprindă propria lor casă, poate să atingă scumpa lor piele. Şi Lisandra îmi puse mâinile pe umeri, privindu-mă drept în faţă: Spune, Mirona, ai vrea să-i înştiinţezi pe prietenii mei că bârlogul în care stăteam a fost descoperit? M-a urmărit o Škodiţă argintie… Nu ştiu cum am scăpat. Am schimbat două autobuze, trei tramvaie…

Şcoala primară din cartierul Griviţa, unde trebuia să duc învăţătoarei un cuvânt din partea Lisandrei, are două clase: una lipită de o cârciumă – când beţivii greşesc uşa, trec pe acolo şi întrerup lecţia cu înjurăturile cele mai triviale – alta peste drum, pe maidan. Şobolanii fură în recreaţie mâncarea copiilor.

În acelaşi cartier era casa spălătoresei.

Când am bătut în uşă, n-a deschis nimeni. Am apăsat pe clanţă şi am intrat. În faţa mea, o perdea groasă de aburi, dincolo de care se mişcau umbre omeneşti; parcă erau schelete de copii într-o baie de aburi. Dindărătul unui cazan de rufe a apărut o femeie.

— Intraţi mai repede! s-a răstit la mine. Răcesc copiii. Răcesc numaidecât. Sunt jilavi de aburii ăştia. Numaidecât răcesc.

Femeia spăla, fierbea rufe şi le usca acolo, în odaia aceea, în care mâncau, dormeau, trăiau patru suflete.

I-am spus pentru ce am venit.

— Trebuie să iau un pachet… cu o bluză…

— Da, o bluză şi o fustă… Sunt pregătite… Trebuia să le duc…

— Tocmai pentru asta am venit. Nu mai e nevoie să le duci…

— Da… Da, înţeleg.

Căutam să mă obişnuiesc cu ce vedeam; umbre de copii, schelete, mişcându-se în aburi.

— Altădată mergeam să spăl pe la case. Aici era bine, aer curat, uscat. Dar acum, de când mi s-a prăpădit fata, n-am cu cine să-i las.

— N-ai cu ce să-i îmbraci?

Copiii erau goi-goluţi.

— Ba, aş mai avea câte ceva, dar se umezesc toate pe ei. Numaidecât se umezesc. Veniţi încoa, Marinică, Ionică! Hai, Stăncuţo… Hai, vino încoa…

Fetiţa avea ochii imenşi, şi cearcănele îi măreau şi mai mult. Mă cerceta gravă, tăcea. I-am vorbit. N-a răspuns. N-a surâs.

— Aşa e ea, tăcută.

— Vorbeşte? am întrebat cu inima strânsă.

— Ei, cum să nu?! Toate le ştie. Ca oamenii mari. Hai, Stăncuţo, o îndemna bunica, ce vrei să-ţi aducă domnişoara? Bomboane?

Fetiţa tăcea şi nu-şi lua ochii de la mine. Băieţii răspundeau în locul ei. Aveau şase-şapte ani, dar păreau mult mai mici. Stăncuţa nu părea mai mult de trei ani, deşi avea patru. Tăcea şi mă privea serioasă.

Am luat-o în braţe. Pielea îi era umedă, părul – ud. A pus capul pe umărul meu şi a suspinat ca o bătrână.

— Îi place jacheta dumneavoastră, că e uscată, mi-a spus bunica.

Fetiţa stătea ghemuită la pieptul meu şi suspina. Când am lăsat-o jos, a ridicat braţele slabe ca fusul. Sub fruntea mare, bombată, pe care era lipit părul ud, ochii mari mă cercetau sfâşietor de trişti.

— Vrei să te mai iau în braţe, Stăncuţo, îţi place?

A clătinat din cap.

— Da…

— Îi place! au strigat băieţii deodată.

— Îmi place, a repetat fetiţa, în şoaptă.

— Nu ştie să râdă, mi-a explicat bunica. Taică-su a plecat pe front când avea un an. Maică-sa plângea… Pe urmă nu ştiu cum a răcit, s-a îmbolnăvit şi s-a prăpădit. Alte bocete în casă. Şi uite-aşa, într-un bocet am dus-o. De când s-a născut, nimeni n-a râs în casa asta…

Se luminează de ziuă. Aş vrea să continui să scriu, dar e foarte târziu şi sunt obosită. „E târziu”, spunea pe vremuri bunicul, dar mie nu-mi era somn niciodată. Eu voiam să aud povestea mai departe, mereu mai departe… Uneori, omuleţul cu ochii galbeni şi aerul veşnic vinovat, adormea istovit, iar eu îi urmăream cutele frunţii. Mi se părea o adevărată comoară cutia aceea plină de basme, fruntea scorojită a bunicului meu.

De ce mă lăsa bunicul să cred că dincolo de zidurile casei noastre trăiesc copii fericiţi, mici Feţi-Frumoşi şi Cosânzene? De ce nu mi-a spus niciodată că există copii care nu ştiu să râdă care au pielea jilavă şi plâng de bucurie când dau de o haină uscată? Copii cărora părinţii nu le-au zâmbit… Cui non riderunt parentes… – spuneau romanii.

Azi am avut o întâlnire cu un necunoscut. Ţinea în mână revista Cinema. Se înserase.

— A înflorit liliacul, am spus.

Cred că-mi tremura glasul.

— Prefer lamele Gilette, mi-a răspuns luându-mă de braţ.

Îmi săruta mâinile repezit şi trăgea cu coada ochiului peste umărul meu.

Trecea cineva, altminteri nu mi-ar fi spus:

— Ce bine îţi stă rochia asta!.

Şi în timp ce mă înălţăm pe vârfuri, în timp ce-l sărutam pe obraz, i-am şoptit:

— O Škodă argintie…

Două siluete îmbrăţişate se pierdeau în ceaţa amurgului. Un băiat şi o fată… Pe ea o cheamă Mirona, pe el nu ştiu cum îl cheamă, nu ştiu cum arată la faţă, şi poate n-am să ştiu niciodată, dar obrazul lui mirosea a frunză, a tutun şi a soare. Şi la plecare, sărutul nostru s-a prelungit.

În seara asta, când am vrut să-i schimb pijamaua, Lisandra mi-a spus:

— E ultima dată că o pun. Mâine plec. Casa asta nu mai e bună pentru mine. Ai putea să fii urmărită şi tu. Spune, Mirona, ai vrea să intri într-o tipografie? Mi-ai spus că-l cunoşti pe doctorul Grecea.

— De trei ani îi dau lecţii de franceză băieţelului… E lecţia mea din Cotroceni…

— Dacă vrei să publici o carte, prima ta carte, e destul de firesc să vrei să vezi cum arată o tipografie. Doctorul Grecea lucrează la cabinetul medical al Cărţii Româneşti. Ştie că scrii un roman?

— De fiecare dată mă întreabă: „Când apare?”

O clădire în cărămidă roşie. Zgomotul maşinilor ajungea până în stradă. M-am oprit în poartă şi, uitând o clipă scopul vizitei mele, am privit fascinată: Tipografie! Oare va intra manuscrisul meu într-o tipografie? Căutam să imaginez drumul pe care trebuie să-l parcurgă foile care s-au adunat pe masă până vor ajunge într-o tipografie, şi apoi, prinse între scoarţe cu titlul şi numele autorului, o carte în librării… Cartea mea!

Cu toate emoţiile învălmăşite, am urcat scările.

În cabinetul doctorului, sora care m-a primit avea o privire rece, bănuitoare. În schimb doctorul, pleşuv, rotund la faţă, era parcă mai expansiv ca de obicei.

— Profesoara lui Petrică! Şi, ca şi când ar fi uitat cum mă cheamă, adăugă: Scriitoarea. Are o carte gata să vadă lumina tiparului. Prima carte. Şi vrea să vadă cum arată o tipografie, adică pe ce mâini încape copilul… Scriitorii sunt curioşi, iscoditori. Altfel, cum ar descrie un bărbat durerile facerii?

Deşi râdea jovial, nu era în apele lui, parcă el era acela care avea ceva de ascuns… Poate o legătură cu sora Mariana…

— Numărul medicilor scriitori e impresionant. Uite, nu-mi vine în minte decât Axei Munthe, ca să nu mai vorbim de poeţi. Şi eu am scris…

Am îngheţat. Parola era: „Şi eu am scris poezii”, şi trebuia să o spuie un muncitor în tipografie. „Să fii calmă, Mirona… şi degajată… Aşteaptă să repete… În zgomotul maşinilor, nimeni n-o să bage de seamă.”

Dar iată că uşa se deschide, şi un om în halat albastru dă buzna:

— Domnule doctor, trebuie să veniţi cu mine. Are peritonită. Nevasta…

— De unde ştii că e peritonită?

Îmblânzită, sora Mariana mă întreabă ce scriu.

— Un roman.

— De dragoste?

Eu eram atentă la ce spunea muncitorul.

— Am şase copii, dom'le doctor…

— Stai, omule. Nu te pierde cu firea. Tocmai vorbeam despre doctori care scriu romane. Şi către mine: Uite şi zeţari care ştiu medicină.

Omul se întoarse spre mine. Apoi, către doctor, cu toată hotărârea:

— Trebuie să mergem împreună. E în camera de gardă, la Colţea. Nu-s locuri…

Plictisit, dar şi intimidat, doctorul găsi o soluţie:

— Merge sora Mariana cu dumneata. Medicul-şef o cunoaşte, are mai multă trecere decât mine. Eu vă ajung din urmă. Vin cu maşina. Dau o raită prin tipografie…

Aş vrea să descriu tipografia, zgomotul rotativelor, mirosul de hârtie, de cerneală şi tot ce am simţit în clipa când omul, explicându-mi cum merge maşina, mă privea drept în ochi. Şi strângând pleoapele, de parcă l-ar fi jenat soarele, repeta cu modestie: „Şi eu am scris poezii”. Clipa când foiţele pe care mi le încredinţase Lisandra treceau în mâna lui aspră mi-a dat o emoţie pe care n-am s-o uit niciodată… Dar acum trebuie să văd ce se întâmplă afară… casa parcă a luat foc.

Oraşul s-a trezit ca la atingerea unei baghete magice. Zgomot pe scări, pe săli şi pe stradă. Nu se desprindea decât un singur cuvânt: Pace! În uşă bătăi violente.

— Pace, Mirona, deschide! E pace!

Tomiţă m-a luat de mână şi m-a tras după el.

— Ei, Mirona, trezeşte-te! N-auzi? E pace! Tu nu asculţi la radio? Am întors armele. Suntem şi noi în Frontul antihitlerist. Miniştrii au fost arestaţi la palat.

Pe scară se îmbrăţişau nevasta colonelului cu farmacista şi toţi cei care în adăpost se certau pentru un loc mai aproape sau mai departe de uşă, pentru oxigenul pe care-l consumau căţelul sau pisica vecinei.

— Ei, Mirona! se răsti Tomiţă. Ce, nu înţelegi? Eu ştiam dinainte. Am şi o broşură, am să ţi-o arăt. Tata o să iasă din închisoare, chiar în noaptea asta. Mama s-a dus să-l aducă.

Nu ştiu de unde a apărut bătrâna Metzel. Buzele îi tremurau. Faţa îi era udă de lacrimi.

— Crezi? Crezi că s-a terminat?

Mă privea cu ochii mari, de un albastru-palid, în care parcă se lupta bucuria cu grija. Faţa, mai descreţită, prinsese parcă oarecare culoare. Sprâncenele se ridicau şi coborau, trădând un neastâmpăr ciudat.

— Armistiţiu! îi răspunse mecanicul blocului. S-a semnat armistiţiul…

Vecini se îmbrânceau de parcă ar fi avut nevoie de cât mai mult spaţiu pentru bucuria lor.

— Armata noastră a întors armele!

— Unităţile noastre erau pregătite… vorbeau unii şi alţii, de-a valma.

Bătrâna îmi strângea mâna. Nu mai era rece ca de obicei, dar era aceeaşi mână pe care o ţinusem de atâtea ori într-a mea în clipele grele. O mână totdeauna speriată. Nu auzeam ce spune, dar ştiam ce gândeşte: „O să am veşti de la Fredi… O să-mi văd nepoţeii, pe Rodi, pe Gi… Are să-mi scrie Etta…”

— Pacea asta o să vă iasă pe nas, se auzi o voce spartă, stridentă.

Era madam Lilette, croitoreasa, care mai aştepta o minune de la Berchtesgaden.

— Ce-ai spus? săriră, gata s-o ia la bătaie, vecinii, indignaţi.

— E nebună! căuta s-o apere cât de cât soţul ei, tapiţerul, un om cumsecade şi blând.

— E hitleristă! strigă Tomiţă, mai indignat ca toţi ceilalţi.

Lumea în stradă parcă era beată. Veselie, vacarm de nedescris. Toţi strigau, se îmbrăţişau, râdeau, fiecare auzise la radio că România a întors armele împotriva Germaniei. Şeful guvernului, şeful Siguranţei şi alţi şefi au fost arestaţi…

Împinsă de entuziasmul unui grup, m-am pomenit în casa de peste drum şi am urcat pe scări necunoscute. Dar de cum am intrat, am întâlnit figurile din adăpost. Fiecare avea un păhărel în mână, ciocneau unii cu alţii şi comentau ştirile, despre armistiţiu, pace, insurecţia armată… Gazda, soţia gazetarului, mi-a dat un păhărel, mi-a turnat vişinată.

— O păstram pentru zile mari, şi azi ori e zi mare, ori nu mai e! Hai să ciocnim!

— Să ciocnim! făcu soţul ei, exuberant.

Şi luându-şi nevasta în braţe, o învârti într-un dans improvizat.

Ea, mică şi îndesată, se împiedica în cămaşa lungă, peste care îşi pusese în grabă o rochie de casă, cu nasturii încheiaţi anapoda. El, peste cămaşa cu râuri, purta un halat cu şnurul dezlegat. Nici un pas de-al ei nu se nimerea cu vreunul de-al lui. Dar ţopăiau fericiţi. Nu ştiu cum s-a încins hora şi cum am intrat în vârtej. Dar când, mai târziu, m-am desprins, am simţit fiorul unei griji, o îndoială. La fel ca Tomiţă, nu sesizam prea bine deosebirea între armistiţiu şi pace. Vestea era prea mare şi venise parcă prea brusc. Nu-i puteam pipăi realitatea. Războiul? Zeci de imagini se depănau în mintea mea. Frânturi grăbite, învălmăşite, apăsătoare se îmbulzeau, împiedicându-mă să am aceeaşi stare de euforie. Era şi grija pentru Lisandra, care nu dădea semne de viaţă. Căutam în mulţimea care se mişca în faţa mea şi vorbea, şi râdea zgomotos, părul ei aprins, ochii ei castanii, catifelaţi, vii. Îmi lipseau mâinile ei pe umărul meu.

Când am ieşit în stradă, ciripeau păsările, cânta un cocoş. Era o lumină curată, albastră-verzuie, de noapte polară. Îmi venea să strig: „Unde eşti, Lis?” Mi-o închipuiam deschizând toate porţile pe unde ar fi putut să intre libertatea şi pacea.

Acasă, în lumina zorilor care mijeau şi a lunii care încă veghea, am găsit-o pe bătrâna Metzel ghemuită lângă aparatul de radio. Avea obiceiul să asculte diferite posturi, în nădejdea – absurdă, bineînţeles – că pe calea undelor va afla ceva despre feciorul ei. M-am aşezat pe un scăunel alături.

— Parisul, Mirona… În aceeaşi zi cu ieşirea României din război… Am auzit… Eliberarea Parisului…

Am luat-o pe bătrâna Metzel în braţe, gata s-o sufoc. Am luat-o de mână şi am ieşit pe terasă. Şi m-am simţit deodată atât de uşoară, că nu m-aş fi mirat să-mi iau zborul, atât de mare, că nu m-aş fi temut să mă măsor cu viaţa. Era o lumină cum nu mai văzusem. Cerul, ca o imensă lacrimă albastră. Cine şi-ar fi închipuit că peste câteva ore…

21 august.

Avioanele cu crucea încârligată se ridică de pe aerodromul de la Pipera şi împrăştie moartea la întâmplare, orbeşte, asupra oraşului, peste case, şcoli, spitale, biserici. Luat parcă de friguri, blocul nostru se zgâlţâie. Miros de pulbere şi praf intră prin gemuleţele sparte ale spălătoriei în boxele pivniţei. Molozul cade din pereţi. Clădirea se zguduie neîntrerupt. Caut să-i dau curaj bătrânei Metzel.

— Lasă, că trece; încă puţin, şi trece…

— Numai de mi-aş vedea băiatul, şi murmură ca o litanie: Fredi… Fredi…

Nerăbdători, unii ies din adăpost, alţii, înfricoşaţi, intră. Dar veştile intră şi ele cu aceeaşi forţă şi ne aduc oxigenul de care avem nevoie: „Armata noastră, susţinută de corpul aviaţiei, a început acţiunea de eliberare a Capitalei… Nemţii încearcă să intimideze populaţia aruncând bombe. Dar mai rău o îndârjeşte. Preşedinţia, Telefoanele, Radioul, toate sunt ocupate de noi.”

— Acum putem vorbi deschis, spune mecanicul blocului. Peste tot, acţionează gărzi patriotice, înarmate.

— Fiul nostru a trecut adineauri pe aici să ne liniştească. Nu e singur, ne asigură ziaristul, e cu tot tineretul de la Vulcan, de la Atelierele Griviţa. Două mii de patrioţi susţin armata noastră.

Tomiţă sare ca un ied:

— L-am văzut pe Barbu cu bicicleta. Se dau lupte la Băneasa. Poartă brasardă cu litera P. Dacă aş avea şi eu o bicicletă!

— Am să-ţi dau bicicleta mea, Tomiţă.

Tare mi-e drag acest băieţel, cu urechi clăpăuge, inimos, inteligent, curajos.

— Ai tu o bicicletă? Unde e?

— Undeva într-un pod. Îţi promit că dacă se liniştesc lucrurile…

— Păi cum să se liniştească, dacă noi stăm în pivniţă, şi bicicleta e în pod? Hai să ieşim, Mirona. Ce, e mare lucru să ajungem la Băneasa?

Dar pământul se zguduie din nou. Parcă se prăvălesc ziduri. Uşa cade şi o mulţime de oameni năvălesc, împinşi parcă din spate de o forţă nevăzută, uriaşă.

— S-au spart ţevile… apa… apa… strigă unii şi alţii.

Mecanicul aprinde o lanternă. O fetiţă cade în braţele lui. Se aude un ţipăt disperat:

— Sofica!

Dinspre spălătorie, dinspre uscătorie, lumea dă năvală, cu copii în braţe, pe umeri.

— S-a blocat intrarea…

— Nu faceţi panică! răsună vocea mecanicului, cu atâta amploare, încât se face linişte. Avem pe unde să ieşim… Un târnăcop…

— Ştiu eu unde e, sare Tomiţă.

— Nu dau voie, protestează madam Lilette, croitoreasa.

— Cine te întreabă? o repezi soţul ei.

— Există pe scara de serviciu o uşă care a fost zidită, îmi explică Tomiţă. Pe uşa aia se intră în apartamentul ei…

— Îmi rămâne casa vraişte, se văita croitoreasa.

Tomiţă aduce târnăcopul.

Mi-am făcut loc şi am ieşit în spălătorie, să văd ce se întâmplă. Apa ajungea până la glezne. Am încercat să-i liniştesc pe oameni spunându-le cum se poate ieşi.

— N-auziţi lovituri de târnăcop? Panica nu-i bună la nimic. Nici când casa ia foc oamenii nu mor din cauza flăcărilor. Panica e mai rea decât focul şi apa.

Setea de aer, de lumină şi veşti i-a făcut pe mulţi să părăsească adăpostul. Spre surprinderea mea, blocul nostru era în picioare. Bomba – cât o minge de fotbal, mă asigură Tomiţă – se îngropase în buza trotuarului. Tabla acoperişului, smulsă parcă de dinţi uriaşi, atârna jalnic, şi geamurile erau toate sparte.

În colţul străzii, pe stânga, o casă prăbuşită. În poarta Cişmigiului, un copac zăcea la pământ, ca doborât de trăsnet. Un soldat fără chipiu, cu părul şi hainele acoperite de praf – părea mai curând un zidar – se uita la mine zăpăcit.

— Era gata să mă curăţ, acum, la spartul târgului. Chiar aici, la podul Mihai Vodă. Aveau hitleriştii un sediu acolo. S-a zis cu ei! Şi ridicând privirea spre cer: Ăsta-i Heickel, îl recunosc după motor. Cu „Ştiucile” s-a terminat. Mai au la Breaza câteva Heickel… E aici un adăpost, spuse ascultând atent zgomotul motoarelor. Pe Calea Rahovei a trecut o maşină cu nemţi. De dimineaţă. Pe trotuar, la câţiva paşi de mine, un ofiţer de-al nostru. Nemţii au oprit maşina, au tras în el şi au trecut mai departe. M-am aplecat să-l ajut, a sărit şi altă lume. Degeaba… Era mort… Azi am scăpat de două ori. Dar văd că se îngroaşă gluma. E colea un şanţ acoperit…

— Abia am ieşit din pivniţă. Îmi ajunge.

Soldatul mă luă de mână şi mă trase spre şanţ. N-am apucat să intrăm, şi s-a cutremurat iar pământul.

Îmi aminteam cuvintele Lisandrei: „Los caballeros… Au vrut să-l îngroape de viu pe Jacquot. Glumele lor sinistre… metodele lor.”

— Două tancuri nemţeşti au încercat de dimineaţă să intre în Bucureşti, le-au doborât ai noştri, spunea ostaşul. Un sergent, zece soldaţi şi câţiva oameni din garda patriotică le-au blocat retragerea spre Ploieşti. Gata, s-a terminat. Am avut noroc şi de data asta. Se roagă mama pentru mine.

Când am ieşit la lumină, în poarta Cişmigiului, o ambulanţă ridica pe targă un rănit. Am trecut pe lângă groapa unde căzuse bomba şi am ieşit în bulevard. Ardea Ministerul Justiţiei. Într-un copac atârnau, ca într-un cuier, o haină bărbătească, un fular înflorat. Dincolo, în Intrarea Zalomit, suflul bombei aruncase în stradă mobile, haine, tot felul de obiecte de artă şi multe tablouri. Trebuie să fi fost casa unui colecţionar. Printre pânzele călcate în picioare, împunse parcă de baionete, am recunoscut caii Martei, portretele ei… Mi se părea c-o aud: „Eu nu fac politică, eu fac portrete…”

În dreapta Cercului militar, doi tineri bine dispuşi fumau ţigări de foi, lungi şi subţiri. Văzând nedumerirea mea, au început să râdă.

— E prima dată că umblăm fără agenţi după noi…

Dar zguduitura care a urmat ne-a obligat să intrăm în adăpostul clădirii. Niciodată pământul nu s-a cutremurat atât de violent. Parcă îi săreau măruntaiele în aer.

A fost ultima lovitură… Şi Teatrul Naţional a primit-o în plin.

26 august.

Cerul e fără limite, noaptea, ireal de frumoasă şi parcă fără sfârşit. Casa e fără geamuri; fereastra şi uşa dinspre terasă, smulse din ţâţâni.

Scriu la flacăra unei lumânări, lampa e la pământ. Au dispărut de pe tavan umbrele lanţurilor de care era atârnată. Umbrele ca nişte pâlnii de gramofon ale ultimelor cale, umbra gâtului întins al statuetei de bronz. Confucius şi-a pierdut o mână în această ultimă încăierare. La radio se transmite: „Până la ora 14, ultimele resturi hitleriste s-au predat”.

Strada e pavată cu praf de sticlă. În mirosul de ars şi încins, de cărămidă şi zgură se simte răcoarea unei cascade uriaşe…

30 august.

Tomiţă nu mai are astâmpăr.

— Vino, Mirona, vino să vezi! Toată lumea e pe stradă. N-ai o basma roşie să-ţi faci şi tu un steag, să-l pui pe terasă? Al meu e pe gardul de alături. Că de la noi din subsol nu se vede. Hai mai repede…

Am alergat cu Tomiţă pe străzi. Toată lumea era afară cu copii în braţe, cu flori şi ţigări.

— Spune, Mirona, unde e podul cu bicicleta?

Tomiţă e convins că dacă ar avea o bicicletă ar ajunge cu ea la Berlin.