CAPITOLUL XVI

SCRISOAREA BĂTRÂNULUI MIRON CĂTRE FANA.

Septembrie, 1944

Casa bătrânei Caţian era zăvorită straşnic. Geamurile, bătute în scânduri. Un lacăt mai mare ca de obicei, la poartă. Am sunat, sigură că cineva a fost lăsat de pază, că se va ivi din fundul curţii, din odăile dărăpănate ale slugilor. Nu se putea să nu se fi găsit vreo fină, vreo vecină, vreun nevoiaş… Familia mea se pricepea să ajute fără să dea nimic, ba chiar trăgând foloase. Şi într-adevăr, tot stăruind pe butonul soneriei, a apărut cineva din spatele chioşcului. Când s-a apropiat, am văzut o figură fără vârstă, o faţă fără culoare, cu buza tăiată. Un dinte rămânea descoperit, ca la mopşi. Dar ochii sclipeau buni, plini de căldură şi mi-erau cunoscuţi.

— Nu mă recunoşti, duduie Mirona?. Ei, bată-te norocul, ce-ai mai crescut! Erai de-o şchioapă… Eu sunt Mărioara.

Să fie oare Mărioara pe care pe vremuri au dat-o afară mătuşile din pricina unei forfecuţe care apoi s-a găsit?

— Cum de nu mă cunoaşteţi? Ne duceam în pod împreună, că vă era frică de şoareci… Eram şi eu o fetişcană, m-am mai schimbat.

Da, era o fată cu obrajii ca mărul domnesc; ochii îi jucau în cap isteţi, avea o coadă castanie, cât pumnul de groasă.

— Cum se poate? Mărioara?.

Îmi păru rău de brutalitatea întrebării mele.

— Nu-i uşor la stăpân… cu copil…

— Mărioara?! repetam prosteşte, amintindu-mi de tanti Marie „un copil e un condei” asta însemna: o cheltuială.

— Eu, domnişoară, chiar eu… Am căzut tocmai când trebuia să nasc. Vedeţi, mi-am tăiat buza. Buza asta mă poceşte de nu m-aţi recunoscut. Bine că a scăpat fata, Georgina…

De pe treptele de piatră ale casei cobora o fată negricioasă, slabă, cu umerii ridicaţi, osoşi, gâtul scurt. Aş fi jurat că-i cocoşată. Bretonul, pletele negre cădeau pe umeri, amintind de o poză a Salomeei cerând capul lui Ioan. Ochii cenuşii, lungi, reci, faţa trecută.

— E domnişoara Mirona, spuse Mărioara.

Dar fata, ignorându-mă, îi întinse nişte bani.

— Pentru lumină, pentru apă şi gunoi. Vezi să nu te încurci. Să-mi aduci chitanţele.

Avea o voce de bărbat, o atitudine de stăpână. Îndreptându-şi umerii, cu capul sus, se înapoie în casă.

— Aşa e la început, urâcioasă, căută Mărioara s-o scuze. Crede că aţi venit la ghicit. Şi văzând că nu înţeleg: N-aţi auzit de Georgina? Dă în cafea şi în cărţi. Dar trebuie să puneţi ceaşca cu apă seara între geamuri. A doua zi faceţi cafeaua şi aduceţi ceaşca băută şi întoarsă.

Zăboveam în faţa treptelor de piatră, căutând să mă reculeg. Mărioara, fosta fată în casă, e din nou angajată. Şi şi-a adus fata. Care dă în cafea şi în cărţi. Dar autoritatea cu care vorbea Georgina, excesiva încredere în propria ei persoană mi se păreau mai greu de înţeles decât necuviinţa faţă de mine. S-ar fi zis că banii care îi dădea pentru lumină, apă, gunoi erau ai ei.

— Cum de n-aţi auzit de Georgina? Nu primeşte pe fiştecine. Lume de soi, miniştri aşteaptă la rând, rămâne cu gura căscată.

— Spune-mi, Mărioară, mama e acasă?

— Nu, e la Sinaia, cu spitalul de răniţi. E numai domnişoarele acasă…

Curtea, atât cât se vedea din faţă, mi se părea acum mult mai mică… Rondurile de flori părăsite, pietrişul murdar, chioşcul mai pitic şi mai strâmb. În stânga, în locul gardului care ne despărţea de curtea vecină şi pe care mă căţăram, curioasă să ştiu ce se petrece acolo, se ridica acum zidul unei case cu ferestruici de serviciu şi balcoane înguste. Am trecut printr-un coridor în care am dat de acelaşi răcitor vechi, nefolosit de când mă ştiam, de aceleaşi reproduceri după scene de vânătoare şi curse de cai – domni cu joben şi doamne elegante, în stilul 1900. Trecând de cele câteva trepte care coborau în subsol, în odaia bunicului, m-am izbit de şifonierul cu oglindă. În faţa acestei oglinzi îmi încercam rochiile Fanei.

— Ştiţi că s-a întors…

Mărioara se obişnuise să vorbească misterios, după obiceiul casei.

— Soţul duduii Neneea… A fugit de la balamuc. E aici.

Înfiorată, mi-am grăbit paşii şi, eu aceeaşi spaimă ca în copilărie când treceam prin întuneric, am căutat uşa care dădea în sufragerie.

— În odaia lui domnu-mare stă acuma dumnealui. E liniştit, nu face rău la nimeni. Eu îi duc de mâncare. Numai o dată s-a înfuriat şi a dat cu toporu în dulap.

— Era plin de lucruri, pe câte ştiu.

— Ticsit. Dar fiecare a tras dinăuntru ce a vrut. Şi pe urmă, vorba aia: nici usturoi n-am mâncat, nici gura…

Oare ştiau şi ele ceva despre faimosul brâu roşu?

— Cred că bicicleta e în pod, şi ghetele cu patine. Aş vrea să le iau.

— Vă duc eu în pod mai târziu, să nu ştie nimeni… Acu' dac-au prins de veste că aţi venit…

Regăseam climatul casei bătrânei Caţian.

În hol aştepta o femeie cu pălărie roşie de pai, nou-nouţă; mi se adresă familiar:

— Azi e cu toane. Îţi ia banii degeaba. Ba îţi mai cere şi sfaturi… Dar ce să te bagi?. Fiecare cu ale lui. Uite-aşa cum o vezi, un pui de cioară, ea ţine toată hărăbaia asta de casă. Şi pe bufniţele amândouă, şi pe bărbatu-său şi câţi mai sunt…

— Georgina e măritată?

— Veniţi prima dată? Atunci, n-aveţi de unde să ştiţi… S-a măritat cu nepotul bătrânei. Uite cum ne iscodeşte. Şi arătându-mi portretul Catrinei Caţian: Doamne fereşte! Parcă e vie! Apoi, pe un ton mai scăzut: A fost şi asta un pui de lele… Şi uitându-se la ceas: Nu mai aştept. Norocul dumitale. Te ia numaidecât. Pe-al meu l-a văzut în cafea exact aşa cum e. La început îi da zor că poartă uniformă. Ce uniformă? N-am de-a face cu militarii, nişte pârliţi. Nu-i militar, zice. Uite, poartă o bavetă, un guleraş! Dar ce-i, copil mic? Nu, zice, parc-ar fi procuror. Şi aşa e…

În clipa aceea se iviră în uşă tanti Marie şi Neneea. Bărbiile mai teşite decât mi le aminteam, gurile mai rotunde, ochii mai bulbucaţi. Când pălăria roşie dispăru, se năpustiră mătuşile mele:

— Mirona, cum ai crescut…

— Da, zău, fetiţo! Ai mai crescut…

Aşteptam să aud pitpalac, cucu…

— Hai în sufragerie, fetiţo. Nu pe aici. Nu mai trecem direct. Am pus bufetul în faţa uşii. Şi suspinând: S-au schimbat multe…

Am regăsit culoarul întunecos, uşile nenumărate, oficiile inutile, aerul închis de altădată, dar parcă şi mai înecăcios, mirosul de naftalină, lumina întunecată, umbrele dese. Dar odată în sufragerie, mătuşile mele m-au luat în braţe, într-un elan la care nu mă aşteptam. Aveau lacrimi în ochi şi repetau când una, când alta:

— Vai, ce vremuri… Ah, ce vremuri… Cum te-ai încumetat să umbli pe stradă? Nu ţi-e frică? Noi stăm ascunse…

— De ce?

— De frică…

— Frică?

Se uitau una la alta cu ochii holbaţi, apoi împreună mă cercetau atente.

— Tot aşa cu capul în nori, fetiţo? Cu nasul în cărţi? Faci poezii? Nu auzi, nu vezi, nu afli?

— Ce să aflu?

Şi-au făcut cruce pe rând. Apoi, tuşind şi schimbând vorba:

— Iancu ne-a părăsit…

— Pe toate trei?

Se uitau una la alta, ca totdeauna când li se punea o întrebare neaşteptată.

— Păi cum? Nu i-am dat banii, toţi? Ne mulţumeam cu dobânda. Aveam încredere. Şi el păpa cu Mitzi…

— Mitzi! O scândură cu ochelari…

— Şi mama ce face?

— S-a împăcat cu madam Alexandrescu…

Şi mătuşile mele, ca de obicei când aveau ceva de ascuns, vorbeau de-a valma despre madam Alexandrescu, care făcea pentru aviatori ceai pe aerodromul de la Pipera, despre maşina ei, cu care au fugit nemţii, despre o putinică de brânză care a dispărut, despre o găină care s-a furat.

— O ţii minte pe Fifi?

Noi aveam întotdeauna o găină albă din neamul lui Fifi. Şi luându-şi ghergheful, Neneea începu să socotească anii care au trecut de când a murit cea dintâi Fifi.

— Douăzeci şi cinci…

— Douăzeci şi şase, corectă tanti Marie. Mirona era în leagăn. Câţi ani ai, fetiţo?

— Mulţi, foarte mulţi…

Tanti Marie făcea socoteala în gând. Dar brusc se îndreptă spre uşă, cum avea obiceiul când i se părea că cineva ascultă. Observ că i s-au îngroşat picioarele, s-au lăbărţat şoldurile. Apoi, întorcându-se:

— Ar trebui să vorbeşti cu tatăl tău şi să-i spui: „Am douăzeci şi şase de ani…”

— Douăzeci şi opt…

— Aşa-i! Cum trec anii…

Neneea mă măsoară din cap până-n picioare.

— Te-ai făcut fată de măritat. Chiar aşa să-i spui tatălui tău: „Ce, vrei să rămân fată bătrână?”

Tanti Marie clipeşte des, enervată. Nu-i place să i se aducă aminte că nu s-a măritat. Neneea tuşeşte. În liniştea care devine apăsătoare, numele Fanei pluteşte în aer. Aştept bătăile pendulei.

— A căzut la cutremur. Îţi aduci aminte, Mirona? Atâta aveam şi noi de la bătrâna.

E curios că nu se sfiesc să susţină, privindu-mă în ochi, că doar atât le-a lăsat.

— Într-o dimineaţă, la ceai, începe Neneea, aud un ţârâit de greiere. Chiar în ceaşca de ceai. Parcă era o muzicuţă. Mi-am făcut cruce. Uite, să spuie Marie…

— Da, da, era şi Tanţi, am auzit toate trei. Ne uitam la ceaşcă şi nu ştiam dacă zumzăie ceaşca, sau ceaiul. „O fi fost ceaşca prea rece şi ceaiul prea fierbinte”, zice Iancu. Şi-i dădea zor că s-au dilatat porii. Îl ştii pe tatăl tău, Toma necredinciosul. Din patru ceşti de ceai, numai uneia i se dilată porii când torni apă fierbinte… Ce zici, Mirona?

— Că s-a declarat războiul…

— De unde ştii? holbară ochii mătuşile mele. Chiar aşa s-a întâmplat! Chiar în ziua aia…

— Am păstrat ceştile pentru spiritism, şopti tanti Marie.

De teamă să nu înceapă să înşire sfaturile pe care le primesc post-mortem de la bătrâna Caţian, m-am ridicat să plec. Nu ştiam dacă trebuie să mă strecor pe furiş până în pod, sau să le spun că vreau să-mi iau bicicleta.

— Nu stai cu noi la masă? mă întreabă Neneea cu amabilitate prefăcută.

— Ştii, Georgina mănâncă şi ea în sufragerie cu noi, intervine tanti Marie.

— Şi Mărioara?

Tanti Marie şi Neneea erau indignate.

— Să aducem slugile în casă?! La masă?

— Păi cum! Fata stă la masă, şi maică-sa o serveşte în picioare?

— Mirona fetiţo, numai ţie ţi-am spus adevărul, că tu ai idei populare… Nimeni nu ştie că Georgina mănâncă la masă cu noi. Dar pe vremurile astea, vezi tu…

— Vă ocupaţi de politică?

Şi-au făcut cruce.

— Vai, se poate? Îţi dai seama ce-ar fi… Nici nu vrem să auzim… Taică-tu, cât e el de francofil, şi tot are groază de revoluţie… Cică o să se ia moşiile…

— Aveţi moşii?

— Avem un proces, ştii tu, procesul care a băgat-o pe bătrână în mormânt…

— Foarte bine, scăpaţi de proces.

— Ne-a costat ochii din cap. Ţie ţi-e uşor să vorbeşti. Numai noi ştim cum ne zbatem. Până a venit Mărioara am stat fără slugi. Li s-a urcat la cap cu sindicatu şi cu pretenţiile! Unde sunt vremurile…

— Când le dădeai două perechi de palme şi terminai povestea?

Mătuşile mele tuşesc încurcate. Îmi dau seama de echilibristica, de complicatele jonglerii pe care trebuie să le facă pentru a ţine casa asta cu atâtea odăi inutile, şi totuşi lumea să nu ştie că Georgina ia masa în sufragerie, ba şi mai mult, că au ajuns să se înrudească, prin nu ştiu ce nepot sau fin, cu Mărioara. În casa bătrânei Caţian se iveau mereu alte mistere, rămâneau mereu alte taine nedezlegate. Trei războaie au trecut peste această casă. În sufragerie, un tablou în stil Meissonier îl înfăţişează pe străbunicul Miron, în uniformă de dorobanţ, la Griviţa, în '77. O fotografie mică. Discretă, bunicul sergent în campania din '913. Iar alta, tata proaspăt mobilizat în '916. Acum mama, în costum de soră de caritate cu toate dichisurile. Oameni adevăraţi au trecut prin mâinile ei, au murit în braţele ei, deci a luat parte la război. Dar în casa lor, în casa bătrânei Caţian, nici o schimbare. Regăseam tot ce era absurd, degenerat, otrăvit: ambianţa pe care o ştiam. Familia, în aceste ultime zvârcoliri ale ei era în stare de orice ticăloşie.

— Cu cine e măritată Georgina? întreb cu o agresivitate care le sperie.

Tanti Marie şi Neneea, ca să iasă din încurcătură, vorbesc precipitat.

— Măritată! Vorba vine…

— Mai mult de formă…

— Ea ţine casa.

— Ne dă în cărţi, gratis.

— Pe Mărioara tot gratis o avem.

— Trebuie să mai închizi ochii, dacă vrei să trăieşti.

— În vremurile astea!.

Pe uşă intră Lavinia. Îi tremură capul mai rău ca altădată. Şi e numai piele şi os. Am înţeles că tot ea duce greul. Biata Lavinia, ultima roabă în casa bătrânei Caţian!

— Mirona! M-a luat în braţe. Ar fi vrut să plângă, dar parcă nu mai avea acel dram de energie de care are nevoie o lacrimă… Ce faci, Mirona?

— Uite, am venit să vă văd şi să-mi iau bicicleta din pod…

Mătuşile mele erau fericite că nu stăruiam să aflu cu cine e măritată Georgina.

— Du-te, fetiţo, du-te şi ia-ţi bicicleta. Dar să ştii că-i plin podul de şoareci şi lilieci.

Bicicleta nu se vedea nicăieri. Cotrobăiam prin sertare şi unghere, mă împiedicam de sobe şi burlane, de mobile desperecheate, de lăzi şi lădiţe, fără să ţin seama de păienjeniş şi giulgiuri de praf. În cele din urmă am dat peste patinele ruginite, peste ghetele cu patine înşurubate, care i se vor potrivi lui Tomiţă, şi peste o umbrelă de ploaie, de care avea nevoie bătrâna Metzel. Manechinul de croitorie, ca o femeie decapitată, a căzut peste mine. Bluze cu mâneci sfâşiate, volane de dantelă rupte, păpuşi fără cap, peruci de păpuşi, capete de păpuşi fără păr, fără ochi ieşeau din fundul cuferelor, unde degetele mele scotoceau febrile, în căutarea brâului de catifea de care îmi vorbise bunicul. În norii de praf şi lumina puţină câtă intra prin ferestruici, am descoperit vasul de aramă cu desene subţiri, misterioase şi inscripţii persane, pe care naşul Arcadie i-l dăruise Fanei. Dar cine era naşul Arcadie şi cu ce prilej îi făcuse acest dar, n-am aflat niciodată. Capacul, ca un coif ascuţit, se lăţea ca o pagodă, iar vasul propriu-zis avea mijlocul gâtuit ca o talie de viespe, şi în continuare liniile semănau cu nişte şolduri frumos arcuite. Acest vas, în care ardeau pe vremuri cărbuni, era mutat din loc în loc lângă scăunelul pe care-şi proptea picioarele Catrina Caţian.

Cu gândurile împrăştiate, scotoceam printre pene de struţ, cozi de vulpi, marabuuri, paiete, când deodată am dat de o bucată de catifea. Inima a început să-mi bată grăbită. Nu puteam să-i văd culoarea. Cu respiraţia tăiată, pipăiam căptuşeala. Era încreţită pe mici balene, refractară, scorţoasă. Degetele-mi ardeau şi eram tulburată ca în seara când am descoperit pe maidan o ciupercă. Fugind cu trofeul în mână, m-am izbit de ghidonul bicicletei.

Când am trecut de poarta dantelată şi înaltă – faimoasa poartă a casei bătrânei Caţian – m-am bucurat ca un orb care vede lumina. Pierdusem noţiunea timpului. Trecuseră parcă ani din clipa în care intrasem pe aceeaşi poartă. Lumina nu mi s-a părut niciodată atât de puternică, cerul atât de limpede, atât de înalt, albastrul atât de curat, strada atât de lungă, oamenii atât de vii… Nu-mi venea să cred că am scăpat de păienjenii care se plimbau pe pânze uriaşe şi de păienjenişul familiei. M-am oprit o clipă să-mi trag sufletul, să arunc o privire maidanului de peste drum. Dar maidanul copilăriei mele nu mai era. Pe locul ştiut apăruseră tot felul de barăci. Cine ştie pe unde rătăcea acum prinţesa Ringhi-Ring, în ce ţinuturi tainice se ascundeau ciupercile vrăjite…

Scrisoarea bătrânului Miron către Fana am găsit-o în căptuşeala brâului de catifea, care nu-i roşu, ci portocaliu decolorat. O voi transcrie în noaptea asta, orice s-ar întâmpla. Nu va lipsi decât ortografia epocii. Compromisul, minciuna, viciul, toate tenebrele familiei le voi reda, aşa cum s-au păstrat în foile astea mototolite, îngălbenite de timp.

Şi poate că aşa ar trebui să înceapă romanul… „Fana, copila mea! Iată, ceasurile îmi sunt numărate. Trebuie să părăsesc pământul ăsta, unde mi-a fost numai amar. Şi bucuros aş pleca, dar, vezi, îmi sunt picioarele adânc înfipte în noroi, aşa de adânc! Iar în suflet port bolovani. Ascultă aici: când erai mititică veneai la mine şi-mi cereai poveşti. Dar eu eram amărât. Tare amărât! Şi acum ai să vezi de ce eram amărât. Şi poate că o să-ţi fie de folos să ştii cine eşti tu, cine am fost eu şi de ce e blestemată casa asta a noastră.

Tata a fost ţăran. Cătunul nostru era aşezat mai mult pe râpi, şi când veneau ploile se umfla apa care trecea prin sat şi dădea peste cocioaba noastră. Pe mama aşa am pierdut-o. Dădea să bată nişte pari, să oprească apa, şi apa a luat-o şi a dus-o. Când au găsit-o oamenii, mai răsufla, dar ochii îi erau sticloşi, holbaţi. Către seară i s-au închis pe vecie. Când eram copii şi vedeam cum se adună norii, fugeam mâncând pământul, care-ncotro. Eram opt copii la început, dar de sărăcie au murit unul câte unul. Am rămas eu. Era devale pământ bun, dar îl stăpânea, cât puteai cuprinde cu ochii, boierul. Ai lui erau merii, perii, prunii, pădurea, păşunile, izlazul. Toate erau ale lui. Bucătăreasă la conac era tuşa Arghira. M-am aciuat pe lângă ea. Culegeam frunze de dud, dădeam de mâncare la păsări. La şapte ani slujeam şi munceam ca un rob vârstnic şi eram bucuros să capăt un codru de pâine şi ce rămânea prin farfurii… Bucătăria era mare şi mirosea bine cuptorul. Era cald, şi tuşa Arghira era din satul nostru. Îmi era neam după mamă şi îi era drag de mine. Când am împlinit opt ani, chiar în aceeaşi zi, boierii au plecat la Bucureşti, că trebuia să nască cucoana, şi au luat-o cu ei şi pe tuşa Arghira. Iar dumneaei m-a luat şi pe mine.

Uite, dacă vrei să ştii cine a fost cucoana Maria, nevasta boierului Filip, vezi că e o carte groasă în raftul de sus, lipit colea de perete. Ultimul rând, a treia carte din dreapta: Analele parlamentare ale României. Uite ce zice acolo (e însemnat subţire cu creion negru): „Maria, Costache, Nicolae, nevârstnicii copii ai răposatului paharnic Dimitrie Amira de aici, arătând că tatăl lor a slujit patria cu credinţă, se roagă a li se adăuga leafa de optzeci de lei ce au pe lună, nefiindu-le de ajuns la scăpătăciunea în care se află, mai ales că au rămas orfani de mamă. Au înfăţişat dovada marelui Logofăt Nicolae Ghika şi altor patru persoane, despre adevărul arătărilor lor.”

Maria de care se pomeneşte aici, vezi, era săracă dar gingaşă ca o zână, şi era fata paharnicului Dimitrie Amira. În 1848 avea treisprezece ani. După revoluţia care a fost, s-a căsătorit cu un boier bogat. Abia după doisprezece ani a avut un copil, şi atunci puţin a lipsit să se prăpădească. Două zile şi două nopţi s-a chinuit cucoana Maria. Şi tuşa Arghira două zile şi două nopţi n-a slăbit-o din ochi. A frecat-o pe mâini şi pe frunte, i-a descântat, i-a suflat, i-a mestecat leacuri băbeşti. „Dacă scapă cucoana, îţi dau zece pogoane, i-a spus boierul. Arghiriţo, vezi, fă tot ce ştii, ca să n-o pierd şi să nu pierd feciorul, că de doisprezece ani tot aştept un fecior. Dar poate să fie fată. Ce să fac cu atâta avere? Cui s-o las? Vezi, Arghiriţo, fă tot ce ştii, şi n-o să-ţi pară rău. Uite, o să-l ţiu pe Miron la şcoală. O să-l trimit la Viena să înveţe… O să-ţi dau douăzeci de pogoane, Arghiro, de meri şi de pruni.” Şi Arghira mesteca buruieni, o stropea pe cucoana, o descânta, îi dădea să înghită băuturi fermecate. Doftorii stăteau strânşi în altă aripă a casei, se chibzuiau în tot felul şi nu ştiau cum să facă. Ei ar fi vrut să scape mama şi să omoare copilul. Dar tuşa Arghira strângea mâna boierului şi nu-l lăsa să facă aşa păcat. Ştia că alt copil n-o să mai aibă, şi cucoana o să moară de inimă rea…

Către zorii zilei s-a născut o fetiţă. Au numit-o Maniana, fiindcă s-a născut dimineaţa. Boierul trăise şi prin Spania şi pe limba de acolo mańana înseamnă dimineaţă. Şi pot să spun azi, când îmi închei viaţa, că pe Maniana am iubit-o de atunci, din zorii acelei dimineţi de april, când a venit pe lume.

Boierul s-a ţinut de cuvânt; i-a dat douăzeci de pogoane tuşii Arghira. La sutele lui de pogoane ce însemnau douăzeci? Un pumn de pământ. Dar pentru tuşa Arghira era avere. Pe mine m-a dat la şcoli, aşa după cum făgăduise. Şi eu am zis că e om bun. Cocoana Maria îmi era şi ea ca o mamă. Aşa am crezut. Nu ştiam atunci că nu există boieri buni şi boieri răi, că boieru-i boier şi ţăranu-i ţăran, că stăpânu-i stăpân şi sluga e slugă şi că bogatul şi săracul nu se pot înţelege, cum nici lupul cu oaia. Şi aşa s-a întâmplat că eu, feciorul plugarului Ştefan Caţian, care a luat parte la revoluţia de la Izlaz, mi-am întors faţa de la cei necăjiţi şi amărâţi şi nici chiar de tata n-am vrut să ştiu. N-am mai vrut să văd cocioabele de pe râpă, unde şi acum vine apa umflată şi copiii fug noaptea înspăimântaţi, şi săteanul sărac n-are fir de iarbă unde să-i pască vita, n-are bob de fasole, ci numai bolovani căraţi de apă, numai datorii, necazuri, dijmă şi boli…

Vezi că am moştenit cele douăzeci de pogoane ale tuşii Arghira şi am învăţat ingineria la Viena. Frumoasa Maniana m-a aşteptat cinci ani. De cinci ani se împotrivea când veneau peţitorii. Părinţii, ce-i drept, n-o sileau. Avea o fire răzvrătită copila lor şi era alintată. Maniana era poetă şi picta, şi încerca să scrie bucăţi muzicale. Părinţii îi făceau toate pe plac. Dar când m-am înapoiat şi am îndrăznit s-o cer de nevastă, când au văzut că fata lor vrea să se mărite cu Miron, nepotul bucătăresei Arghira, cu mine adică, au îngălbenit de parcă s-ar fi năpustit din nou peste ei revoluţia.

„Cum adică? Miron? Un ţăran? O sărăcie? Miron care ducea vacile la păscut? Feciorul lui alde Ştefan care umblă desculţ? Ştefan, care atunci, la Izlaz, a deschis gura mare…” Vezi, Fana, degeaba mi-am părăsit tatăl, degeaba am învăţat carte multă, şi în vacanţă când mă înapoiam mă prefăceam că nu-i cunosc pe-ai mei, şi tatei abia de-i dam bună ziua. Degeaba, seara, cântam la pian în salonul conacului, şi împreună cu stăpânii minţeam, împreună cu stăpânii râdeam. Degeaba! Eu am rămas pentru ei tot linge-blide, nepotul Arghiriţei care spăla blidele.

Iată partea întâi a poveştii… Parcă-ţi văd ochii mari, parcă te aud: Şi apoi?.

Sunt obosit, fetiţa mea. Obosit de a fi trăit fără un ideal, fără un scop în viaţă, fără o faptă bună, fără o singură privire înainte. Obosit de a fi fost laş, de a nu fi făcut nimic pentru cei obidiţi. Când eram copil, visam să construiesc un dig în sat la noi, să opresc Bălceasca, să fiu mai tare ca ea. Să scap satul de sărăcie şi spaime. Dar boierul avea alte vederi. „Nu te pune cu apa. Omul e slab, natura îl doboară.” Vezi că avea interes să le bage oamenilor în cap că sunt neputincioşi, ca să-i poată stăpâni lesne. Le întreţinea spaimele şi superstiţiile şi neştiinţa de carte, ca nu cumva să-şi dea seama oamenii că pământul e al lor, că au dreptul la viaţă şi ei. Mai ales ei!

Eu ştiam toate astea, le ştiam de la tata, dar îmi vândusem sufletul pentru osul pe care mi-l aruncaseră boierii. Şi dacă am o scuză e că o iubeam pe fata lor, pe Maniana.

Ce-am făcut mai pe urmă? Iată, să vezi…

Încerc să ies din noroi, vreau să mă pregătesc pentru marea călătorie, şi după cât mi-e de greu să mă scutur, să mă curăţ, văd cât de adânc m-am înfundat. Nu m-am putut căsători cu Maniana. Dar ne-am iubit cu adevărat, şi într-o bună zi ai venit pe lume tu, copilul dragostei noastre. Te-ai născut la o mănăstire. Aşa era obiceiul pe atunci. Fecioarele din lumea mare, când greşeau, năşteau la mănăstire. Era acolo la Feledeşoaia – aşa îi zicea mănăstirii – o călugăriţă, Hrisanta, care avea grijă de voi amândouă. Şi Hrisanta avea o soră care s-a nimerit să vină tocmai atunci s-o vadă. O chema Caterina. Era urâţică, vorbea mult şi râdea zgomotos. Avea bărbia ascuţită. Ochi de veveriţă, nas de pasăre de pradă. N-o puteam suferi. Dar iată că într-o zi mă pomenesc că Maniana, femeia mea, îmi spune: „Miron, am o mare rugăminte”. Era străvezie, albă şi negrăit de frumoasă. Nu-mi puteam închipui că-mi va cere un lucru prea anevoie de împlinit. „Miron, tatăl meu e logofăt al Dreptăţii. Eu, fata lui, ce pot să fac decât să rămân la mănăstire după fapta ruşinoasă ce am săvârşit? Dar aici, de rămân, trebuie să mă despart de copila noastră, de Fana. Tu iară nu poţi s-o iei, că eşti neînsurat şi nu poţi să ţii o copilă în casă. Noi amândoi să ne luăm nu se poate. Şi nici să ne ţinem aşa nu se face. Am citit Pravila. Uite, citeşte şi tu ce zice. Pravila pământului spune că femeia preacurvă şi bărbatul ce hrăneşte ţiitoarea se vor supune la osânda surghiunului, căci aceasta ameninţă soţietatea de o mare demoralizaţie… Miron, iubitul meu, când am venit aici la mănăstire să nasc, am făcut jurământ mamei că mă întorc şi mă mărit cu cine mi-a ales dumneaei. Cică-i un om cu avere peste măsură. Nici nu ştie cât pământ are, cât aur, câte livezi, câte vite. A făgăduit să mă lase să călătoresc, să fac poezii, să pictez, să risipesc aurul după bunul meu plac. Nu ştiu cum e la faţă. Şi nici n-o să ştiu… Eu nu am ochi decât pentru tine şi pentru fetiţa noastră, pentru Fana noastră, pentru Fanette…”

Îmi simţeam mâinile gheaţă, voiam să strig, să chem ajutor, să urlu: Cum? Fata pe care am iubit-o de când s-a născut, ba chiar dinainte, căci n-am dormit toată noaptea atunci când a fost să vie pe lume, i-am aşteptat apariţia în viaţă ca un îndrăgostit care-şi aşteaptă mireasa. Copila pe care am luat-o în braţe când aveam numai opt ani şi am crescut-o, şi am ocrotit-o, încredinţat că va fi a mea şi o voi ocroti toată viaţa, ar putea să se lege de un alt bărbat? Te ţineam în braţe pe tine, micuţa mea Fana, şi mi se părea că o văd tot pe ea, şi mică şi mare, căci şi în tine tot pe ea o iubeam. N-o puteam iubi decât pe ea. Înţelegi, Fana? Numai pe ea! Iată de ce o ascultam buimăcit, lovit ca de trăsnet, şi nu aveam vlaga de a răspunde ceva. Căutam să pricep cum ar putea să ţină în braţe alt om. Nu mă gândisem până atunci că există alţi bărbaţi. Oare ea ştia ce se petrece cu mine? Era albă ca pereţii mănăstirii, buzele i se mişcau vinete, şi şoaptele erau limpezi: „Miron, dragul meu, mi-ai făgăduit să faci tot ce-ţi cer, şi iată, îţi cer să te însori. S-o iei pe sora maicii Hrisanta, pe Caterina. Ştiu că n-o să te apropii de ea, nici ea nu doreşte… Şi nici nu vreau să te apropii de altă femeie, a spus cu patimă, şi a roşit. Am vorbit cu maica Hrisanta. Ar vrea să o ştie pe Caterina la casa ei, să aibă un rost şi ea, şi să aibă belşug. E urâţică, săracă şi cam trecută, dar deşteaptă foc. Şi îi plac galbenii. Am s-o înzestrez. Îi dau o vie, o pădure, şi două perechi de case. Dar îi cer să aibă grijă de fata noastră, de Fana. Fetiţa trebuie să aibă un tată şi o mamă. Tatăl eşti tu, scumpul meu. Tu trebuie să rămâi tatăl ei. Caterina o să-i fie… N-avu curajul să spuie mamă. Totuşi se sili, şi reveni cu vocea stinsă: Caterina o să-i fie mamă… Apoi încercă să zâmbească. Eu voi fi zâna cea bună, voi veni s-o văd şi-i voi aduce tot ce va dori sufletul ei… Miron mi-ai făgăduit să faci tot ce-ţi cer. Ai făgăduit nu-i aşa, dragul meu?”

Fana, copila mea, acum ştii tot, sau aproape. Anii buni au trecut repede. Caterina nu voia altceva decât bani, cât mai mulţi bani. Dădea bani cu camătă, înşela oamenii, le jupuia şi pielea când îi prindea la nevoie. Eu aveam un singur gând: s-o aştept pe Maniana… Aş vrea să nu ştii cum a murit. Aş vrea să uit şi eu, să uit măcar o clipă, acum, când se apropie sfârşitul.

S-a împuşcat. Da fetiţo, Maniana s-a împuşcat.

„Nu mai pot să îndur, mi-a spus în scrisoarea de bun rămas. Prinţul se îmbată, mă siluieşte, mă bate… Îi plac fete nevârstnice, copile de doisprezece ani, până la paisprezece. Nu-i de crezut, dar aşa e. Le aduce în casă. Eu stau la uşă, ascult, pândesc, să le fac semn să nu intre. Vreau să le ocrotesc. Nu mai pot să ies din casă. Pândesc. Trebuie să le păzesc, fiindcă avem şi noi o fetiţă. Ai grijă de Fana, Miron, ai grijă de Fana! Caterina e rea, dar e mână de fier. Las-o să fie aşa, ca să ne apere fata. Să o păzească. Nu cumva să iasă din casă singură fetiţa noastră. Niciodată să n-o lase singură, auzi? Niciodată!”

Cred că-şi pierduse minţile. Soţul ei era un prinţ degenerat, un sadic, un maniac. Cinci ani de umilinţe şi grozăvii pe care mi le-a ascuns i-au fărâmiţat nervii, sărmana.

Fana, după moartea ei te-am părăsit. Sunt numai câteva săptămâni de când îmi dau seama de crima asta. Şi mi-e sufletul împovărat… Atât de greu îl simt, că nu mă mai pot urni, parcă mă înfund în mâl cleios. Până la brâu am intrat în noroi. M-am gândit că poate spovedindu-mă ţie o să mă duc mai uşor… Nu ştiu dacă o să înţelegi…

De ce creşteai, semănai mai mult cu ea; atât de mult, că nu ştiam cum să-ţi vorbesc, cum să mă port. Eu am văzut-o crescând pe Maniana. Cum să mă fac înţeles? Eu am fost copil necăjit şi sărac. Fiu de ţăran nevoiaş. N-am fost copil. Când s-a născut ea, eu eram băiat mare, şi zdravăn. O ţineam atât de bine minte la toate vârstele ei, îmi erau atât de vii în minte toate mişcările umerilor ei, ale genelor ei, surâsul, glasul, felul cum legăna cuvintele, frazele, uneori tăiate, scurte, repezite, alteori tărăgănate, totdeauna alintate, iar tu îi semănai, de trebuia să-mi trec mâna pe frunte, să deschid ochii mari să-mi bag unghiile în carne ca să-mi spun: Nu e ea…

O dată te-ai pironit în faţa mea şi ai plecat capul pe spate, şi cu genele dese întoarse, puţin încruntată, ai întrebat: „De ce?” Mi s-a oprit respiraţia. Am plecat, am fugit, am umblat ca un nebun pe străzi, ca s-o uit, să vă uit… pe amândouă. În trei zile m-am pregătit de plecare. Am lipsit atunci aproape doi ani din ţară. Când m-am înapoiat, Caterina mi-a spus că vrea să te mărite. M-am gândit: foarte bine. Va avea un bărbat, va pleca cu el undeva departe, va avea copii, se va mai împlini, se va mai urâţi, nu va rămâne veşnic aşa ca o plantă, ca o pisică sălbatică, răzvrătită, liberă, copil şi femeie, cu nu ştiu ce forţă de chemare, cu nu ştiu ce nestăpânită feminitate pe care n-am întâlnit-o decât la Maniana… „Bine, să se mărite”, am răspuns. Şi am întrebat: „Câţi ani are Fana?” „Cincisprezece.” Ştiam, dar voiam să aud, ca s-o evoc pe iubita mea la cincisprezece ani, când am îmbrăţişat-o pentru prima oară. Purta o rochie lungă, albastră, întâia ei rochie lungă… Dar iată un lucru la care nu mă aşteptam. Caterina ţinea cu orice preţ să rămâi în casă şi după ce te măriţi. Cine putea să i se împotrivească? Mi-au trebuit câţiva ani ca să aflu care e tâlcul. Bărbatul pe care ţi l-a ales Caterina era ibovnicul ei. Şi voia să-l aibă aproape de ea. Sigur, era dreptul ei să aibă un ibovnic; eu bărbat nu i-am fost decât cu numele. Dar că o să-l aducă în casă, la asta nu m-am gândit. Cum nu s-a gândit nici ea că însurându-l cu tine, omul ei te va iubi nebuneşte şi că veţi avea trei copii împreună. Iată, Fana, toate astea am vrut să le ştii. E tot ce mai pot face, fetiţa mea. Să-ţi dau înainte de a pleca în cea mare călătorie cheia tainelor casei. Şi un sfat, dacă nu-i prea târziu: Fana, tata trăieşte. E foarte bătrân, dar sufletul lui a rămas tânăr, fiindcă e curat la suflet şi fiindcă priveşte înainte, tot aşa ca în ziua de pomină de la Izlaz. Pe râpi, în sat la Bălceşti, e o casă arsă de soare, înnegrită de apă. Tata stă singur acolo. Încearcă să fugi, pleacă din casa asta, unde totul e putred, murdar. Şi de nu ştii încotro s-o apuci, du-te la tata. Spune-i că porţi numele lui. Că te cheamă Ştefana. Roagă-l să mă ierte. Tata poate că n-o să spuie nimic. O să tacă. O să strivească cu pumnul o ceapă, o să-ţi pună brânză alături în blid, o să-ţi toarne lapte peste mămăliga tăiată cu aţă, şi totul o să fie simplu, curat, totul o să fie proaspăt şi curat, înţelegi? Totul o să fie curat.”

Stăteam cu capul în mâini, răvăşită, când soneria m-a făcut să tresar. Era Lisandra. Ne-am strâns în braţe şi ne-am sărutat. Parcă pătrunde soarele, parcă se deschid şi se înmulţesc ferestrele, câmpul parcă se apropie, şi o mireasmă de iarbă şi flori se răspândeşte când intră în casă. Un burete magic şterge praful de pe lucruri, din suflet, din gânduri şi-ţi vine să începi o viaţă nouă.

— Ce-i cu tine, Mirona? Eşti slăbită, palidă şi cu aerul tău de căprioară speriată. Eşti sănătoasă, voinică? Nu sunt o arătare, dovadă că vreau o cafea… Te pomeneşti că ai mai descoperit pe undeva câteva boabe de năut veritabil! Spune-mi ce-i cu tine. A fost prăpăd pe aici? De câte zile n-ai ieşit din casă?.

Nu puteam să-i vorbesc de scrisoarea bătrânului Miron.

— Cum n-am ieşit? Nu vezi? Am pus geamuri, am tencuit tavanul, peste tot am cârpit, am lipit. Ştiam că ai să pici şi am vrut să te primesc cu tot fastul cuvenit. De ce ai zăbovit atât? Ce-ai făcut? Ţi-ai văzut fata?

— Mi-e sufletul plin, Mirona, înţelegi? Plin…

Al meu era gol. Scrisoarea îmi lăsase un gust de cenuşă, senzaţia de a fi scăpat dintr-o mlaştină…

— Dacă ai şti ce fată am, Mirona! Dacă ai şti ce copil încântător e Fiameta! Nu că-i a mea, cum spun mamele, dar…

— E adevărat că n-ai văzut-o în tot timpul ăsta?

— În primii doi ani de război, foarte rar. Pe urmă deloc. A schimbat câteva gazde. Mi-era frică să nu fiu urmărită, să nu fiu şantajată. Era un procedeu obişnuit. Copiii erau chinuiţi pentru ca mamele să vorbească.

Şi Lisandra, scoţându-şi trencicotul, se zgribuli, vrând parcă să se ferească de un vis rău. Purta o bluză albă, o fustă albastră, tot în formă de clopot, la fel cu cea cenuşie. Şi tot prea lungă, prea largă, strânsă cu un cordon negru în talie; cea mai subţire talie din câte am văzut.

— Ar trebui să vezi casa lui Zaharia Bariu, unde stă Fiameta. Şi să-l cunoşti. El, un om cât un munte, nevasta atâtica… Au cinci copii de toate vârstele, nu seamănă unul cu altul, şi banda veselă o conduce Fiameta. Bordeiul, săpat în munte, a fost un bun adăpost. În perete, în fund, au lăsat o deschizătură, un fel de prispă, şi alături un cotlon. Pământul le-a ţinut de cald copiilor. N-aveau porumb, n-aveau cartofi. Culegeau cu toţii ce se găsea în pădure, şi oamenii îşi mai rupeau de la gură şi le aduceau.

— Şi ai lăsat-o pe Fiameta acolo?

— N-am putut să stau ca o cloşcă lângă puiul ei. Nemţii, în retragere, au dat foc de trei ori unui sat vecin. Prima dată, oamenii ascunşi în pădure au sărit să stingă focul. Hitleriştii, deşi puşi pe fugă, s-au reîntors şi au dat foc încă o dată. Ţăranii s-au înapoiat şi a doua oară să salveze ce se mai putea. Nemţii au dat foc şi a treia oară. Dar şi furia populaţiei creştea. Oamenii nu-şi precupeţeau viaţa, gata să pătrundă până în reţelele de sârmă ghimpată, ca să aducă armatei o veste, să dea un ajutor.

Femei, bărbaţi, copii deveneau peste noapte ostaşi. Mii de tineri, în căruţe, pe jos, călări, se prezentau la porţile regimentelor. S-ar fi zis că au supt o dată cu laptele mamei ura contra fasciştilor. Am plecat pe front. Ştiu să curăţ o rană, să fac un pansament, să dau un pahar cu apă. S-au dat lupte grele la Sfântu-Gheorghe. Din păcate, am stat mai mult în spital.

— Ai fost rănită?

— Nu… O pneumonie destul de urâtă. Altfel n-aş fi aici. Închipuie-ţi că în timpul febrei strigam: No pasaran, no pasaran! Los fascistos no pasaran…63 Mă credeam la porţile Madridului. Mirona, ai o ţigară?

— Nu. Dar pot să cer alături.

— Ce face bătrâna Metzel?

— E în veşnică aşteptare, agitată. A aflat că şi din Salonic s-au făcut deportări…

— Îşi închipuia altfel, sărmana?

— Dar tu de când fumezi, Lis?

— O ţigară mă mai linişteşte.

Îşi ridică părul pe creştetul capului, fără să-l prindă. Claia roşcată, spumoasă, stătea cocoţată, proptită doar de perete, şi-i făcea gâtul mai lung, mai slab. Ce bine-i şedea bluza cu gulerul rotund! I-am făcut o cafea. O sorbea cu plăcere. Revenea la Fiameta, la Octav.

— Mi se pare că fiecare zi care trece, fiecare petic de pământ care se eliberează ne apropie pe unul de altul. În timpul bolii mi se părea că ne căutam într-o pădure deasă; eu pe Octav, el pe mine. Sau alergam prin tranşee, printre morţi şi răniţi, cu Fiameta de mână… E ciudat, dar în toţi anii ăştia, dorul meu era ca o rană cicatrizată. Acum parcă s-a deschis, sângerează. Şi scuturându-şi părul, sări în picioare. Ţi-am adus ceva, Mirona. N-am venit cu mâna goală. Din buzunarul trendului scoase o carte. Am găsit-o în raniţa unui rănit. Un copilandru cu svastica pe braţ. Cred că l-au scos din şcoală şi l-au trimis pe front. Ce zici, Mirona? Führer-ul l-a trimis să-i ucidă pe ruşi, şi el l-a luat în raniţă pe Maiakovski. E în limba germană.

Am răsfoit cartea.

Lisandra pica de somn, dar mă îndemna să-i traduc…

— Văzând globul învârtindu-se, /M-am simţit înaripat.

Lisandra locuieşte de trei zile la mine. Când începe să povestească îmi iau stiloul, caietul pe genunchi şi caut să notez un amănunt, un nume, o dată. Dar atenţia mi-e furată curând de întâmplarea care se deapănă, de emoţia pe care mi-o stârneşte, şi foaia rămâne albă. Abia mai târziu, când adoarme, când fruntea i se încălzeşte şi inelele ruginii se împrăştie dezordonat pe pernă, când mă aşez la masă cu capul aplecat pe caiet, aud ecoul cuvintelor ei: „Dacă ai deschis o dată ochii, dacă o singură dată te-a scuturat conştiinţa, nu te mai poţi linişti…” „Trebuie să ne zbuciumăm veşnic, Lis?” „N-avem de ales decât între un zbucium care-şi are frumuseţea şi recompensa lui şi o conştiinţă angoasată, care te roade. Crezi, Mirona, că într-un oraş asediat, flămânzit, tu ai găsi de mâncare? Şi dacă ai avea ce mânca, ţi-ar tihni?”

În seara asta, aruncându-şi privirea peste dezordinea caietelor şi hârtiilor răvăşite pe masă, a zâmbit.

— O iei mereu de la început?

Şi cât ai clipi, a desenat pe o foaie albă nişte munţi uriaşi, şi la poalele lor un cap minuscul, între două braţe subţiri ca de sfeşnic, cerând ajutor.

— Te recunoşti?

Ce puţin îi trebuia să se înveselească, să râdă.

— Munţii dezordinii, Sisif disperat…

Părul arămiu sclipea în lumina lămpii ca în razele soarelui în ziua când o văzusem cu opt ani în urmă, ghemuită pe o bancă în grădina Luxembourg. Glasul răsuna ca şi atunci, curat ca un clopoţel de argint.

— Nu-mi place cum arăţi, Mirona, trebuie să începi să dormi noaptea. Spune, ce ai de gând să faci cu tot ce-ai strâns în maldărul ăsta de foi?. Sau să începem altfel. Te-ai vindecat de Ştefan?

Ştefan! Numele mi se părea decolorat. Îl repetam cu o emoţie slabă. Sufletul mai purta urmele suferinţei. Mintea mă apăra.

— Lisandra, semeni cu un portret de Tonitza.

— Nu ocoli răspunsul, pisico.

— Dacă ai şti de câte ori am început romanul! Credeam că dacă am să găsesc scrisoarea străbunicului Miron către Fana am să pot lega fragmentele între ele uşor. Ei bine, încep mereu altfel şi nu sunt mulţumită. Nu mi-e uşor să renunţ la casa bătrânei Caţian, am spus căutând să mă apăr, să-mi apăr caietele, adunate maldăr pe masă, notele răvăşite, jurnalul, munca atâtor nopţi nedormite… Eu trebuie să scriu.

— Şi ce te opreşte? În cartea ta trebuie să se vadă cât de greu a fost drumul pe care l-ai parcurs, în căutarea Fanei, cât de înalte obstacolele peste care a trecut Mirona şi cât de îndârjită dragostea ei de viaţă. Dar nu de viaţă cu orice preţ. Nu orice fel de viaţă merită să fie trăită.

Curios, dacă mi-ar fi spus să arunc hârtiile în foc, le-aş fi apărat ca o leoaică, pe când aşa, simţeam nevoia să-i arăt cât e de şubred eşafodajul romanului meu.

— Întrebarea dacă Fany şi Fana sunt una şi aceeaşi persoană, dubiul care persistă, mi se părea altădată tulburător. Acum mă întreb pe cine ar mai interesa…

Lisandra se plimba prin odaie, fusta albastră se desfăcea la fiecare mişcare. Şi stăruia.

— Nu bunica va fi interesantă în cartea pe care o scrii, ci nepoata care a plecat s-o caute… Mai bine zis nu Mirona care a pornit în această expediţie absurdă, ci Mirona care s-a înapoiat cu tot ce a adunat în drum…

Ca să fug de agitaţia din bloc, de tumultul străzii, răsfoiesc manuscrisele, reiau romanul. Nu înţeleg cum poate Lisandra să creadă că între literatură şi viaţă nu există hotar, că romanul se va putea împleti cu jurnalul meu de război. Sunt nopţi în care nu mai pot nici măcar consemna evenimentele zilei. Ascult ploaia care cade pe streaşină, prin burlanele casei, pe geam, pe asfalt. Voiam altădată să trăiesc în fiecare din picăturile ei, să fiu nepăsătoare ca ploaia. Dar asta nu se mai poate. Ploaia trebuie să trăiască prin mine. Vreau ca peste mulţi, foarte mulţi ani, cineva, care va asculta cum izbesc picăturile în geam, pe acoperişul casei, în iarbă, pe asfalt, să se întrebe: Când am mai trăit o astfel de clipă, de ce tristeţe, de ce poveste îmi aminteşte ploaia asta? Unde am mai întâlnit aceeaşi nelinişte? Unde respiră pământul la fel? Şi poate îşi va aminti un nume… Cum se numea cartea? Când Mirona nu doarme…? Cartea Mironei…? Mirona…