CAPITOLUL I

CAMERA MOBILATĂ.

Noiembrie 1940

Nu latră nici un câine, nu s-a trezit nici un cocoş. Aleea albă, înţepenită în noapte ca şi luna. Pe jos, zăpada tace, ca un covor de vată. Ceasul a stat de mult.

Umblu prin odaie ca să-mi aud paşii. Dar sunt desculţă nu ştiu de când, şi nu ştiu de ce umblu pe vârfuri. Odaia mea – o sufragerie – seamănă cu cea din rue La Boëtie, a lui madame Janine. Pe pereţi, peisaje lucrate pe etamină în punct de gobelin, fotografii de gineri şi mirese, tablouri reprezentând naturi moarte în culori vii – pepeni abia tăiaţi, iepuri abia vânaţi, şi pozele unui copil la diferite vârste.

Iată-l pe Andrei la patru ani. Coana Valeriţa îl ţine pe genunchi, cu mai multă grijă să nu mototolească ondulaţiile egale ale rochiei de mătase înfoiată decât să nu alunece băiatul. Parcă n-ar atinge scaunul. Tatăl, „bietu Gicu”, ţeapăn, mic şi lat, un masiv aproape pătrat, ţine o mână ca de lemn pe umărul nevestei. Tabloul e încadrat într-o ramă roşie de catifea cu margine de bronz, încreţită pe dinăuntru.

E o lună de când locuiesc aici şi mi-e cu neputinţă să-mi închipui că acest Andrei cu obrajii umflaţi şi bosumflaţi, cu ochii somnoroşi sub bretonul ca mătasea de porumb, fetiţă gătită cu volane scrobite, şi tânărul pe care-l aud când cheamă sau e chemat la telefon (instalat în micul hol de care mă desparte o uşă de sticlă) ar fi acelaşi.

Faptul că răspund eu uneori, dezlănţuie nelinişti şi întrebări, pe care le ghicesc din răspunsurile lui:

— O femeie? Mama… Atunci, poate fata din casă…? Nu?. Poate chiriaşa… Nu, dragă. Habar n-am. Nici blondă, nici brună… Nici n-am văzut-o… Nu mă contrazic. Am zărit-o… Poate mi s-a părut… O nălucă… Scrie. Da, da. Mi-a spus mama… Un roman… De ce? O priveşte!. Nu, nu-i acasă. Dă lecţii… Fii liniştită… Ei, cum îţi închipui? Chiriaşa?

Alteori când sună telefonul răspunde coana Valeriţa:

— Andrei? Nu-i acasă! Şi crăpând uşa sufrageriei (confidenţial): Să-l mai lase în pace… Toată ziua se ţin de capul lui. Nişte matracuce. Altădată n-ar fi îndrăznit… Dar de când a murit bietu Gicu (şi smiorcăindu-se), soţu… soţu…

Gazda mea e o femeie înaltă, fără o vârstă uşor de ghicit. Umblă cernită şi poartă părul pe moaţe. Când spune „bietu Gicu” sau „soţu” strânge din buze automat, adică le vâră înăuntru lăţindu-şi gura, închide ochii, şi vocea i se îneacă într-o imitaţie de plâns fără lacrimi, dar cu sughiţuri:

— Când trăia bietu Gicu, mă duceam la coafor. Îi plăcea să fiu pusă la punct. Apoi brusc, neaşteptat, revenind la vocea obişnuită, fără nici o trecere, de parcă în viaţa ei n-ar fi plâns: Acu îl pun pe moaţe sau îl frizez cu fierul, ba îl şi vopsesc tot singură… Strângând gura ca oamenii ştirbi, coboară pleoapele, înmoaie glasul: Aşa îi plăcea, ca pana corbului, cum am fost când m-a luat… Şi cu pudră îi plăcea să dau, să nu-mi lucească nasul. „Cu roşu să nu te prind, zicea… Bietu Gicu. – pâinea lui Dumnezeu – cu toate că era procuror. Andrei n-a vrut să ne asculte, să intre în magistratură, să aibă o slujbă sigură. S-a făcut avocat, să câştige mai mult. Dar cine vede un ban de la el? Şi în şoaptă, privind în dreapta şi-n stânga: Se ţine de politică şi de muieri…”

E stranie, de neînţeles, asemănarea coanei Valeriţa cu tanti Marie şi Neneea. E drept că mătuşile mele au ochi bulbucaţi – început de bazedov – şi oarecare guşă, dar acelaşi mers de păsări de curte, acelaşi orizont limitat, acelaşi vocabular redus la douăzeci de cuvinte. Ca şi mătuşile mele, îşi petrece ziua făcând economii şi socoteli. Grija cea mare e risipa de apă, şi slăbiciunea ei, florile. Peste tot, ghivece şi toată ziua strigă:

— Andrei, ce faci cu apa? Didino, închide bine robinetul!

Sau mie, domol:

— Domnişoară, dacă ai nevoie de apă, să mă chemi s-o deschid. Am închis-o, că robinetul picură.

Şi pe neaşteptate, plângând cu sughiţuri:

— Când trăia bietu Gicu nu făceam economii… Apoi rece, îmbufnată: Andrei habar n-are că apa costă bani. Şi lumina… Nu te supăra domnişoară, dar…

Lampa care atârna în mijlocul plafonului, deasupra mesei mele, avea trei becuri, la început. A scos două din ele, pe rând şi l-a schimbat pe al treilea.

— Vă ajunge unul mai slab, domnişoară. Am văzut că mai mult îl întrebuinţaţi pe cel de lângă divan.

Dar n-a trecut mult, şi l-a scos şi pe cel de lângă divan.

— Am văzut că scrieţi la masă.

Nici un claxon de maşină nu se aude. Nici cel mai îndepărtat uruit de tramvai. Casa e în fundul unei alei care dă într-o stradă atât de liniştită, de neumblată, de parcă n-ar fi un colţ din Bucureşti.

Eram, când m-am mutat aici, obosită şi dezgustată de toate camerele mobilate pe care le vizitasem, de toate întrebările care mi se puneau: „Aveţi nevoie de odaie şi după prânz? Rămâneţi şi peste noapte? În sfârşit, să vedeţi… Eu închiriez mai mult pentru domni din provincie… Înţelegeţi? Nu? Ce tânără eşti, duduiţă!”

Coana Valeriţa m-a privit cu bunăvoinţă.

— Studentă? m-a întrebat.

— Nu. Dau lecţii. Şi, ca să nu se mire când va vedea lumina aprinsă până târziu, i-am spus că scriu.

— Dactilografă?

— Nu… scriu o carte. Un roman.

A făcut ochii mari.

— Roman?

— Ştiţi, cărţile care se vând în librării nu cresc în pomi. Cineva totuşi le scrie.

— Ei las' că nu sunt incultă… Am cunoscut şi noi un scriitor, dar era… în sfârşit… arăta altfel… Şi măsurându-mă din cap până-n picioare: Ai douăzeci de ani, domnişoară?

— Douăzeci şi patru, aproape.

— Nu zău… N-aş fi zis mai mult de… nici douăzeci. Familia nu e în Bucureşti?

— Nu mă înţeleg cu familia…

Tăcerea s-a lăsat grea. Nu ştiu ce s-a gândit coana Valeriţa. Mie mi-a trecut prin minte scandalul de acasă. Fuga…

— Aş închiria sufrageria, că tot nu mai primesc musafiri. Încerca să se smiorcăie strângând pleoapele şi gura, potrivindu-şi tremoloul în glas: de când a murit bietu Gicu, răposatu, soţu… Apoi, înseninându-se, subit: Andrei primeşte la el. Nici nu-l vezi când vine, când pleacă. Are o odaie în dos. Şi în şoaptă: şi-a pus mobilă cubistă, fantezii de-ale lui. Are tot felul de prieteni, nu ştiu ce tot pun la cale! Beau şi fumează… De mine puţin le pasă. Eu ziua stau mai mult în bucătărie, la „muşama”, spunea Andrei când era mic, fiindcă masa era acoperită cu muşama. Şi aşa a rămas. Când trăia bietu Gicu…

În aleea albă, casele par adormite. Nu veghează decât zidurile mute, copacii ninşi. Îmi aduc aminte că în copilărie, după ce mama mă săruta distrată şi ridica plasa patului cu îngeraşi pictaţi, mă simţeam nespus de singură şi mi-era frică. Dar după câteva clipe dădeam jos plasa şi porneam în aventură, până la acel perete al odăii mele, comun cu o casă unde cineva cânta la pian. Când nu cânta, casa tăcea, aşa cum nici o altă casă din lume nu tace, aşa cum tace odaia asta acum. Îmi închipuiam că e o casă părăsită, cu uşi şi ferestre zidite, din nebăgare de seamă, de clădirea nouă care se ridicase alături şi că a fost uitată acolo o fetiţă, care nu se mai mişcă de lângă pian şi cântă mereu, neîntrerupt, de frică. Avea, îmi închipuiam, pleoapele coborâte ca statuile, şi cozile de argint, lungi până la pământ. Mâinile ei albe, străvezii, alunecau, în mintea mea, pe clapele lăptoase. Când nu mai auzeam pianul îmi închipuiam că a murit.

Nu ştiu de ce îmi vine acum în minte băcănia lui madam Abţibild (aşa îi spunea toată lumea din cartier). Era o dugheană mică, dar foarte vestită.

— Marfa, spunea madam Abţibild cu importanţă, e totdeauna proaspătă. Şi creioanele sunt proaspete, şi abţibildurile, totul e proaspăt. Cumpăr puţină marfă, ca să se vândă repede, să iau alta proaspătă.

Poze cu îngeraşi, pachete de ciocolată, rahat, tabachere – pe care erau pictate cucoane în cămăşuţe, ciorapi şi jartiere – borcane cu acadele şi, ceea ce mă încânta şi mai mult, saci umflaţi cu vopsea: cărămiziu dulce, albastru ameţitor, verde de toate nuanţele. Grozav mi-ar fi plăcut să vâr lopăţica în vopsea şi să servesc clienţii! Şi în sacul cu aur (aşa-i spuneam în gând celui cu mălai) mi-ar fi plăcut să vâr lopata, şi în cel cu orez, dar nu atât de mult ca în sacii cu vopsea. Lada cu cărbuni o ocoleam, şi seara nici nu mă apropiam de ea, fiindcă îmi închipuiam că sunt acolo draci mititei, care noaptea umblă prin prăvălie, scormonesc în borcanele cu acadele şi se joacă în sacii de vopsea, cum se joacă vara copiii în nisip. Odaia din fund am zărit-o o singură dată, prin uşa întredeschisă. Avea un pat uriaş, pe care se ridica un monument de perne acoperit de o cuvertură cu ochiuri mari croşetate, prin care apărea o mătase lucioasă, ca o oglindă roz. Pianul nu l-am văzut. Dar toată lumea ştia că madam Abţibild are o fată frumoasă, care vorbeşte franţuzeşte şi cântă la pian. Când vorbea despre fata ei, nu-i spunea niciodată pe nume, ci, deschizând gura mare la fiecare silabă, rostea cu importanţă: „Domnişoara mea”.

Cum de nu m-am gândit până în noaptea asta că odaia aceea, din care nu se putea ieşi în stradă decât prin băcănie, avea un perete comun cu camera mea, acel perete magic la care ascultam noaptea, până ce-mi amorţeau picioarele, cum se tânguia la pian o fetiţă cu cozi de argint?

Nu ştiu cât e ceasul, nici ce zi este, nici în câte ale lunii avem. Nu ştiu de câtă vreme stau aici la masă şi aştept o mişcare, un zgomot, ceva care ar întrerupe această tăcere mare, egală, în care nu se întâmplă nimic.

Am recitit capitolul Fana. Şi nu sunt mulţumită de loc. N-am descris casa, n-am redat avariţia bătrânei Caţian, parvenitismul mătuşilor mele. N-am vorbit despre nevestele tatălui meu. Celei dintâi, Laviniei – tata i-a tocat averea în speculaţii nefericite la bursă şi în pasiunea lui pentru curse… După zece ani de căsătorie a lăsat-o, ca să se însoare cu Tanţi, cea mai mare dintre nepoatele Catrinei Caţian. Tanţi mama mea, şi surorile ei, Marie şi Neneea, au acceptat cu timpul s-o aducă pe Lavinia în casă… De ce să i se plătească chirie şi întreţinere, când în casa bătrânei Caţian odăi sunt destule, şi încă o farfurie de supă la masă, nu se cunoaşte. În schimb ai pe cineva care ţese ciorapi, repară rufe, face din două cearşafuri vechi unul ca nou, scoate şi pune o ploscă atunci când cineva e bolnav, o frecţie, ventuze… O soră de caritate e un condei (adică o cheltuială)… Lavinia e gratis. E drept că nu mai aude de loc şi-i tremură capul. A încercat să se sinucidă când a lăsat-o tata şi de atunci a rămas cu metehnele astea. Dar în schimb privirea e ageră, ochii sunt peste tot în urma slugilor… Biata Lavinia e necesară. Viitoarea nevastă e Mitzi, dactilografa. Are un băiat şi e „Iancu leit”, oftează familia…