CAPITOLUL II

FAMILIA.

Casa e îmbrăcată în iederă toată. Perdelele dese, draperiile afumate de timp, odăile umede, întunecoase. Mai ales cea de la subsol, unde trăieşte bunicul, unde moare bunicul, unde bunicul şopteşte: „Mirona, fetiţa mea, te-am aşteptat toată ziua. Pe unde ai umblat?” Se agaţă de mine ca un copil de fustele mamei. „Vino mai aproape. Să nu-ţi fie frică, tu ştii că nu sunt nebun. Caută o rochie neagră de dantelă cu brâu roşu de catifea… Acolo am găsit scrisoarea… şi am cusut-o la loc. Desfă binişor brâul roşu, citeşte scrisoarea, şi rochiile apucă de le ia tu, rochiile Fanei. Bătrânul Miron i-a spus tot… acolo în scrisoare. Trebuie să ştii şi tu adevărul… caută… caută…”

Mi se părea că-l aud îngânând poveşti ca pe vremuri: „Un tată pe moarte lasă fiilor lui o comoară, ascunsă undeva în pământ. Răscoliţi, săpaţi, căutaţi…” Nu voi uita niciodată ochii decoloraţi, tulburi, ai bunicului meu. Dorinţa lui de a-mi lăsa ca moştenire cheia tainelor casei.

Bunica mea se numea Fana. Însuşi faptul că bunica avea un nume mi se părea tulburător, neaşteptat. Şi apoi, Fana! Era frumos? Urât? Nu ştiu. Venea de departe. Aducea parfumul unor vremi pe care mintea mea neliniştită se străduia să le înţeleagă, timpuri în care am fost şi nu am fost, în care, nelămurit, doream să mă întorc.

De ziua mea, şase lumânărele pâlpâiau pe tortul înzăpezit de frişcă. Într-un capăt al mesei stătea tata, într-altul, ca o umbră cu ochelari, ca o sperietoare cu nasul de carton lipit de pieliţa scorojită – un fel de pergament mototolit care fusese cândva obraz omenesc – un neg mare pe frunte şi albeaţă pe un ochi. – străbunica, teribila Catrina Caţian. Copiii de pe stradă, fiindcă nu ştiau cine a fost, îndrăzneau să râdă când o vedeau şi îi strigau Mumia. În casă domnea şi acum, când avea optzeci de ani, auzea orice şoaptă, vedea fiecare mişcare, împletea intrigile, întreţinea misterul.

În zilele de sărbătoare lua masa cu noi şi bunicul. Unii îi spuneau şi acum dom' Jorj, alţii Nebunul. Niciodată n-am înţeles de ce nu era el bărbatul bătrânei Caţian. Era ginerele şi tatăl celor trei fete care stăteau în jurul mesei: Tanţi, Marie şi Neneea.

Mereu bolnav de gălbinare, încovoiat, cu un aer veşnic vinovat de ceva, ţinea ochii în jos, tăcea. De altminteri, la masă fiecăruia îi era parcă frică de propria lui voce, fiecare se ferea să nu-i afle celălalt gândul. Dar de ziua mea socoteam că-mi este îngăduit orice, chiar şi această întrebare, care nu ştiu cum îmi ţâşnise în minte şi nu-mi dădea pace:

— Cum o chema pe bunica?

Furculiţele mătuşilor mele rămăseseră în aer, gata să împungă. Privirile, toate, mărite, înţepenite, goale. Îmi bătea inima, îmi zvâcneau tâmplele, îmi tremurau mâinile, dar nu mai puteam da înapoi. Încăpăţânată, am repetat întrebarea. Bunicul a ridicat ochii din farfurie. Niciodată nu mi s-au părut atât de sfioşi, de obosiţi şi de galbeni.

— Fana, mi-a răspuns vocea lui stinsă.

Cred că n-o mai auzisem de mult.

— Fana?

În jurul mesei, chipurile stăteau împietrite, pâlpâiau triste lumânărelele în tort, capetele celor trei surori nu se mai deosebeau între ele. Bunicul meu repeta, cu vădită plăcere:

— Fana!

În clipa aceea, mi se păru că aud un zgomot de cioburi împrăştiate. Căzuse de pe scaun Catrina Caţian.

S-a aflat mai târziu că Lavinia pusese în locul scaunului ei unul la fel, scos din uz, cu picioarele rupte.

În copilăria mea, apăsată de spaime şi bănuieli, iată câteva zile de libertate, de încântare şi vis. Îmi plăcea să răscolesc podul. Acolo îl întâlneam, în închipuire bineînţeles, pe „micul lord”, logodnicul meu. Când băteam de trei ori în poarta castelului, Cedric îmi deschidea. Îmi săruta mâna. „Bine ai venit, my lady. Azi citim din abecedar, te învăţ aritmetică? Vrei să facem o plimbare cu bicicleta sau pornim călare?”… Bicicleta avea numai o roată din două. Cei doi poney: unul cu coada ruptă, celălalt fără cap. Şi mai aveam doi cai de plumb cu soldaţii lor; garda lui Cedric. Pe bereta lui, aproape albă de praf, scria: Marine. Pe abecedar, într-un colţ, alt nume: Andrei. Pe cartea Micul lord scria caligrafic: „Lui Dody, mămica…” Îl chema deci şi Marin, şi Cedric, şi Andrei, şi Dody, şi Lord Fauntleroy. Era erou de roman, purta haină de catifea cu guler de horbotă şi-şi părăsea bunicul din Anglia, încruntatul conte bolnav de podagră, ca să se întâlnească cu mine, când îl chemam. Îmi plăcea să socotesc cu răbdare dulapul masiv, cafeniu, fără oglindă, fără sertare. Erau îndesate acolo zeci de umbrele – de iarnă, de vară, în toate culorile, şi între ele, una minunată, uşoară, pictată, de formă japoneză, cu scheletul din trestie. Eram sigură că aparţinuse bunicii mele, cândva. După mai multe zile de scotociri, am descoperit în colţul cel mai întunecos al podului, acolo unde se aflau claie peste grămadă şoşoni desperecheaţi şi tot felul de borcane, un sertar răsturnat. Dedesubt – un pantof de lac şi unul poleit, un fier de frezat, peruca blondă a unei păpuşi şi coada albă a unui cal, cutii goale de bomboane, hârtii scrise mărunt, neciteţ şi o mulţime de fotografii aproape şterse de vreme. Dintre ele, am ales numai trei: o fată frumoasă cu cozile pe spate, cu trei fetiţe alături, aşezate după mărime; aceeaşi fată, cu bucle pe umeri, lângă un câine lup şi – desigur tot Fana – cu talia subţire şi fusta până la pământ, în formă de clopot, cu faţa spre fereastră, cu părul adunat în creştet, cu două crizanteme înfipte în coc.

Micul Lord îmi şopteşte: „Da, ea este: Fana…”

Am dat fuga la spălătorie şi am întrebat-o pe Floarea, arătându-i pozele:

— E bunica mea? Hai, spune, da?

— E dumneaei, zău, chiar dumneaei…

În jurul Floarei se ridica totdeauna un fum înecăcios şi gros. Amesteca rufele în cazanul de aramă, şi falca i se mişca o dată cu braţul, de parcă o ajuta la învârtitul rufelor.

Bănuiam că Floarea îşi descântă acolo, în aburii aceia, că ghiceşte în ei, ca mătuşile mele în cărţile de joc sau în zaţul cafelei.

— O cheamă Fana, i-am spus ca s-o încredinţez că ştiu şi eu multe.

— Da, zău, chiar aşa. Coniţa Fana, aşa o chema…

— Dar cum se poate, Floareo, să fie o bunică tânără şi frumoasă?

— Că doar n-o fi fost bunică de când s-a născut, păcatele mele! A fost şi dumneaei copil, ca matale, pe urmă s-a făcut şi dumneaei mare…

— Atunci, poate că nu-i adevărat că a fost balaur, cum spune tanti Marie…

Floarea a râs să se prăpădească. Avea numai doi dinţi în faţă, care parcă stăteau să cadă şi ei. M-am gândit să-i cumpăr dinţi de aur şi pantofi mari, călduroşi, de pâslă, ca să-i intre mai bine picioarele umflate, şi o rochie de mătase, care să fâşâie, şi s-o poftesc la masă în sufragerie când o să fiu stăpâna casei. Şi am să fiu.

Pe Micul Lord l-am părăsit de îndată ce-a apărut Marta. La noi acasă i se spunea fata lui Drăgan. Avea zece ani, când eu aveam numai cinci. Era înaltă, şuie, cu părul pe umeri, greu şi negru ca smoala, şi avea obiceiul să deseneze, cu cărbune, cu cretă, pe pereţii din pod, pe cimentul din curte, în timp ce tatăl ei spinteca butucii sau ne spoia bucătăria. Dar într-o zi, străbunica s-a supărat foc pe Drăgan, care a dispărut împreună cu Marta. Necăjită, stăteam mai mult pe la spălătorie şi adunam cu migală, din aburii care se ridicau din cazan, frânturi de fraze, nume şi şoapte, şi, căznindu-mă să le lipesc ca pe nişte foi rupte ale unei cărţi cu poze, repetam: „Fana…”

De când avea un nume şi ştiam că a fost frumoasă, nu-mi mai era frică de ea. A fost odată copil şi bunica, a fost fetiţă, a fost domnişoară. Mama, tanti Marie şi Neneea nu existau pe atunci. Dar eu? Era atât de greu de înţeles, atât de tulburător gândul că a fost o vreme când n-am existat! Era totuşi pe acelaşi loc casa asta. Şi aceiaşi copaci, doar mai tineri. Aceleaşi ferestre. La una din ele, mereu la aceeaşi, apărea o fată zveltă, cu bucle negre pe spate sau cu părul împletit în cozi grele sau adunat meşteşugit pe creştet, prins în piepteni cu pietre, ace de os şi crizanteme. Mi-o închipuiam palidă, cu gura roşie, cu buzele vii, visătoare. Fereastra încadra aceleaşi stele. Era desigur aceeaşi fereastră şi totuşi alţi oameni, alte bunici, alte mame…

Curtea era mare, cât putea cuprinde privirea. Casa, plină de zvonuri, de şoapte nelămurite, de taine cuibărite prin colţurile odăilor, de amurguri grele de întrebări. Unii spuneau că bătrâna Caţian nu era mama adevărată a Fanei. Că pe acea poartă de fier, cum nu mai era pe atunci alta, dantelată şi înaltă, intra uneori o doamnă cernită, cu văluri subţiri peste o faţă albă, cu ochii mari, plânşi. Venea totdeauna încărcată de cutii cu daruri pentru micuţa Fana. Dar când, unde a dispărut această deosebită şi tristă doamnă? Când, cum a crescut Fana? Toate astea nu se mai ştiu, nu se mai pot afla.

Dar se ştie că frumoasa Fana, cu cozi groase, negre, pe spate, s-a măritat prea curând. Că nunta a fost cu alai bogat, dar şi cu lacrimi multe pe obrajii de copil al miresei. Se mai spune că odaia mirilor a fost orânduită de bătrâna Caţian alături de a ei, şi ani de zile uşa a fost lăsată deschisă între cele două odăi de culcare, pentru ca tinerii să se sfiască să fie stingheriţi de moarte, şi mama Catrina să ştie tot ce se petrece acolo noapte şi zi… Tânăra căsătorită n-avea voie, la început, să se plimbe altfel decât în cupeul cu perdeluţe trase şi n-avea voie să se depărteze de preajma faimoasei curţi.

Cu uşile mereu deschise între dormitoare, cu frâurile proaspetei căsnicii ţinute strâns, dibaci, de bătrână, Fana a avut totuşi trei fete, a devenit mamă, a devenit rea…

Se pare că nu le iubea pe copile fiindcă nu-l suferea pe bărbat, omul de cârpă în mâna soacrei, care îl dăscălea mereu şi îl întărâta împotriva libertăţii şi a tinereţii ei. Bătrâna şi le apropiase în schimb pe fetiţe, le ademenise cu ceas de aur, cu păpuşi, cu cercuri, cu „diabolo”, cu farmece poate. Mi-o închipuiam pe această stranie bunică, singură, mereu dreaptă, subţire, înaltă, la aceeaşi fereastră, înfrângându-şi ciuda şi pregătindu-şi evadarea cu răbdare de ocnaş. Fetiţele, solidare între ele, o urau, deşi a fost poate şi o vreme când au iubit-o. Uneori, când porneau s-o caute toate trei, o găseau în salcâmul din curte, alteori pitită sub scara de ciment din dosul casei. Acolo îşi avea un culcuş cu scoarţe şi perne şi stătea ceasuri întregi, legănată, cu genunchii în braţe. Mai des se ascundea în pod, unde tot aşa îşi aşternea scoarţe şi perne şi tot aşa îşi legăna, visătoare, genunchii în braţe. Nu ţinea niciodată în mână acul sau cartea. Fetelor le vorbea rareori, şi atunci numai ca să râdă de ele. Îi plăcea să le tragă de păr. Când le strângea în braţe, le durea şi mai tare. Alteori, însă, le privea în adâncul ochilor, unde căuta cu pasiune ceva, ca o mamă care îşi caută printre străini copiii şi nu-i găseşte. Iubea copiii străini, iubea pisicile, câinii. Cu fetele ei era nepăsătoare. Şi rea. Lumea ajunsese să spună că nu sunt ale ei ei ale bătrânei Caţian.

Dar ce nu se zvonea în jurul acestei case, acestei curţi, cu trei ronduri cuminţi de pansele în faţă?! Străbunicului i se spunea Franz Josef – fiindcă semăna într-adevăr cu împăratul sau fiindcă purta favoriţi şi părul tăiat după moda veche? Se spune că era tot timpul plecat. Vara se ducea la băi la Karlsbad, iarna la Viena, să asculte concerte. Acasă, nu ieşea din odaia lui, dar nici din vorba Catrinei. Îi era parcă frică de nevastă, de fată, de nepoţele. O singură dorinţă ştia să-şi impună: plecarea. Îşi iubea poate numai geamantanele şi câinele lup, pe care-l lua în toate călătoriile lui.

Stăpânul casei ajunsese ginerele său, soţul Fanei. Bătrâna Caţian îl îndemna să-şi spioneze nevasta, aţâţându-i cu meşteşug gelozia. Îi plăcea să-l vadă nenorocit ca să şi-l apropie cât mai mult sau numai ca să-i facă mizerii Fanei? Cine poate să ştie?. Le scormonea zi de zi viaţa, le surpa toate punţile de apropiere. Iar el, din laşitate, pentru bani sau, după cum credeau unii, din viciu, era cu totul sclavul bătrânei. Unii necunoscând situaţia, alţii din rea-credinţă, în bătaie de joc, în loc de dom' Jorj sau ginerele coniţei sau Negru, cum îl chema, îi spuneau domnu Caţian. Intimii, mai toţi, în spate, în derâdere – Prinţul consort. Prinţesa era, pentru toată lumea, Catrina Caţian.

Fetele nu i-au văzut niciodată pe tatăl şi pe mama lor împreună, liniştiţi, într-o plimbare sau de vorbă în casă. Nu i-au văzut ci… i-au surprins. Cea mai mică, Neneea, i-a găsit sărutându-se. O căutase pe mama ei în toată după-amiaza aceea. Către seară abia a zărit-o, cocoţată în salcâmul din grădină. În aceeaşi clipă l-a descoperit şi pe tatăl ei, care se pitulase binişor într-o umbră mai deasă. Neneea îşi văzu mama sărind din copac, uşoară ca o pisică, iar pe tatăl ei luând-o în braţe şi sărutând-o.

Ca din pământ, apăru şi bunica. Era, se vede, de mult la pândă, prin apropiere…

— Nu vă e ruşine de copii? a strigat tremurând de ciudă, ţinând fetiţa de umeri.

E drept că Neneea ţipase ca muşcată de şarpe în clipa sărutului, fără să vrea şi fără să ştie de ce. Vinovatul ţinea ochii în pământ. Vinovata avea privirea îndreptată nepăsătoare spre singura stea care răsărise. Fetiţei îi bătea inima. Bătrânei îi tremurau mâinile pe umerii fetiţei.

A doua zi, Neneea îşi găsi păpuşa cu ochii scoşi, cu părul smuls şi plânse până se îmbolnăvi, peste buclele blonde.

Fana râdea.

Odată, când se jucau în pod de-a v-aţi ascunselea toate trei: Tanţi, Marie şi Neneea, au apărut părinţii. Tata îi spunea mamei că o iubeşte. Ea îi răspundea prin cuvinte de neînţeles pentru ele: Eşti un laş, te dispreţuiesc… şi totuşi, îl lăsa să-i sărute mâinile, braţele, gâtul. Fetele ar fi vrut să ţipe. De ce nu apărea mama Catrina? Ea n-ar fi dat voie… Surorile se ţineau de mână, îşi ţineau răsuflarea. Le venea să plângă, să strige, dar nu făceau nici o mişcare, privind nesăţioase să vadă tot, să ştie, să afle… Tata a trântit-o pe mama pe un cufăr. Iat-o cu gâtul întins, cu capul căzut, cu părul albăstrui împrăştiat pe podea. Tata o săruta repezit – pe păr, pe gâtul palid. Era roşu la faţă. Fana – albă, liniştită, parcă murise… Ba nu, se ridică deodată, elastică, vie, îşi priveşte bărbatul în faţă şi izbucneşte într-un râs de se clatină podul. El o privea. Înlemnit. Ea spunea liniştită: „Eşti un caraghios!.” Apoi dispăru uşoară ca fumul.

Fetiţele povestiră bunicii lor întâmplarea.

Bătrâna le ameninţa că dacă nu-i spun totul, vorbesc noaptea prin somn, că ei nu i se poate ascunde nimic. Şi apoi, ea era stăpâna borcanelor cu dulceaţă, a sertarelor pline cu petice colorate, şi din vitrinele magazinelor le putea cumpăra tot ce-şi doreau. Dar nu căpătau nimic degeaba. Şi dacă Fana a strivit ceasul lui Tanţi, dacă a lovit în el cu călcâiul până l-a tăcut praf, e fiindcă a vrut s-o pedepsească pentru multe iscodiri şi trădări… Dar ele nu se simţeau vinovate şi ajunseseră s-o urască de moarte.

Zilele treceau încet, dar anii au trecut repede. Fana împlinea treizeci şi cinci de ani, în ziua nunţii mamei mele, cea mai mare dintre fetele ei. Se spune că ar fi furat rochia miresei şi că, în ascuns, ar fi brodat pe ea bucheţele de flori. Zadarnic s-a căutat rochia albă, spumoasă, zadarnic a făcut spume la gură bătrâna Caţian. În ultima clipă, au găsit pe pat – adusă probabil de Fana – o rochie sărăcăcioasă, băţoasă, de pichet alb de bumbac, şi Tanţi a fost nevoită s-o îmbrace. Frumoasă, somptuoasă în rochia de mătase înfoiată, bogată, cu crizanteme în păr, a apărut, în murmurul de admiraţie al lumii, mama miresei, fiica bătrânei Caţian.

Aceasta a fost Fana, bunica mea, care a fugit în noaptea aceleiaşi nunţi cu un grec frumos şi bogat. E o poveste pe care nimeni n-a uitat-o. O ruşine pe care nimeni n-a iertat-o, care a apăsat asupra familiei, asupra leagănului unde mai târziu dormitam între vise nedesluşite eu, un nou pumn de viaţă, nepoata acestei destrăbălate femei… Fana a dispărut, a devenit „bunica”, un balaur, un monstru, care putea ieşi de sub pat, în întuneric, dacă nu eram cuminte…

Şi nu eram cuminte… Semănăm cu bunica.