CAPITOLUL XI

ANDREI.

Obsedată de versurile lui Bacovia – S-apropie încet miezul nopţii/Şi sună a frunzelor horă, /Eu trec din odaie în odaie… – şi de nevoia aproape bolnavă de a şti cât e ceasul, am trecut pragul camerei mele.

În hol, uşa spre dormitorul gazdei era totdeauna deschisă şi tic-tacul pendulei se auzea. Coana Valeriţa plecase la Ploieşti: „O prietenă, fostă colegă la şcoala profesională, mi-a croit o rochiţă. O să mi-o probeze şi o să mai stăm de vorbă. Strângând ochii şi gura, cu vocea înecată: că de când a murit bietu Gicu… Apoi brusc, cu supărare, fără nici o urmă de melancolie: lui Andrei nu-i aud gura decât când îl cheamă o matracucă la telefon. Amuzată şi cu o privire de complicitate: trag şi eu cu urechea. Atâta distracţie mai am. Brusc, nenorocită, cu sughiţuri care înlocuiesc lacrimile: că de când a murit bietu Gicu, soţu meu…”

Poate că totuşi semăn puţin cu bătrâna Caţian, străbunica. Ea avea obiceiul să umble prin odăi în toiul nopţii, să vadă dacă totul e în ordine, dacă nu cumva Fana s-a întors şi se ascunde pe undeva. Tanti Marie şi Neneea se strecurau şi ele ca nişte fantome. Dar aceea era casa lor. Pe când eu, cum să-mi explic îndrăzneala de a fi trecut pragul unei odăi străine? Desimea nopţii era subţiată de lumina albăstrie a zăpezii. Ca prin ceaţă, obiecte nelămurite căpătau contur. Patul umflat la mijloc mi-a dat un fior de spaimă. Poate sub cuvertură doarme cineva. Aş fi vrut să dau înapoi, dar în luciul oglinzii se mişca o formă omenească. Mi s-a oprit respiraţia. Dar mi-am dat seama că sunt eu. Pe coana Valeriţa o văzusem în clipa plecării cu o umbrelă în mână, a „bietului Gicu”, şi o auzisem recomandându-le celor din casă să aibă grijă de apă, de lumină, de flori… Avea şi o valiză ponosită în mână când şi-a luat rămas bun. Dar dacă s-a înapoiat fără să prind de veste?

Lucrurile din casă îşi schimbau forma mereu, de parcă se oglindeau în fundul unei ape. Aş fi vrut să caut butonul electric, dar în oglindă mi-am văzut mâna albă şi inconsistentă ca o meduză. Se auzeau paşi. Se apropiau. Prin rădăcina părului îmi treceau fiori reci. Aveam stomacul strâns ca într-un pumn şi o senzaţie de vid. În hol s-a aprins lumina. Mă aşteptam să fie coana Valeriţa şi mă pregăteam să-i dau explicaţii, când în prag a apărut un tânăr… În halat şi papuci. Surprins, încruntat, apoi cu un aer de complicitate amuzată, mi-a spus bună seara. N-am fost în stare să-i răspund. Deşi nu semăna deloc cu fetiţa din fotografie şi nici cu „bietu Gicu”, am ştiut că-i Andrei. Desigur că şi el ştia cine sunt, fiindcă m-a întrebat binevoitor:

— Vă este rău, domnişoară?

— Nu. Am vrut să ştiu cât e ceasul. Al meu nu merge şi am îndrăznit…

— Şi eu tot pentru asta am venit. Mi-era frică să nu vă deranjez. Uşile scârţâie îngrozitor.

— Aş bea un pahar cu apă, am spus, de parcă ar fi fost de la sine înţeles că nu mă pot mişca.

— Numaidecât.

În hol era lumină, în baie curgea apa, ceasul mergea. O căldură familiară a început să se răspândească în toată fiinţa mea, ca după un vis urât, când soarele năvăleşte peste spărtura unei nopţi care a încercat să te înghită. Mă vedeam în oglindă, parcă mai înaltă ca de obicei şi mai subţire. (Pantalonii de pijama şi halatul de mătase albastră cu dungi albe, aparţinuseră tatei cândva.) Când Andrei mi-a adus paharul cu apă, l-am dat pe gât dintr-o dată.

— Aţi băut de parcă nu v-ar fi fost sete, ci foame. Mai doriţi un pahar? Sunteţi foarte palidă. Cum vă simţiţi?

Încercam să surâd, lăsându-l să creadă că într-adevăr mi-a fost rău.

— Staţi prea mult în casă, domnişoară… Poate nici n-aţi mâncat astă-seară. De altfel, nici eu. Şi când mi-e foame nu pot să dorm. Vreţi să ieşim undeva, să mâncăm? Aţi văzut ce frumos ninge? Mi s-a părut că aud zurgălăi. Poate găsim o sanie.

— E târziu…

— Ce înseamnă târziu? Uneori când mă trezesc, dumneavoastră abia stingeţi lumina. Scrieţi într-adevăr un roman?

— Toată lumea zâmbeşte cu aceeaşi ironie când aude că scriu un roman. De ce?

— E o ocupaţie neobişnuită.

— Totuşi, dacă aş avea câteva cărţi publicate aş fi un scriitor, bun sau rău. Dar ca să ajungi scriitor trebuie să începi cu o primă carte, bună sau rea.

— Sunt cu totul de aceeaşi părere şi curios să vorbim despre această carte. Vreţi să ieşim? Noaptea e foarte frumoasă…

Grozav mă ispitea să fac câţiva paşi în zăpadă, să simt în obraji gerul înţepător al nopţii şi mai ales eram curioasă să stau de vorbă cu Andrei, să cunosc povestea fotografiilor de pe pereţi, să dezleg enigmele casei.

În cârciuma din hale, lipită de alte multe, aerul era cald, gros şi îmbibat de miros de mititei şi de fripturi. Lăutarul, cu ochii daţi peste cap atât de mult încât nu i se vedea decât albul ochilor, cu părul creţ, negru-catran, împărţit în două umflături de cărarea din mijloc, cânta, arătându-şi gingiile roşii, dinţii de metal, măsele albe: „Pe uliţa armenească trece-o şatră ţigănească…” Într-o colivie agăţată pe peretele de lângă noi, cu ciocul ascuns în pene verzi ca iadul, cu un colier de fulgi ca nişte corali, moţăia un superb papagal.

În fumul de grătar şi ţigări, în veselia cenuşie a oamenilor, şi ea ca o pojghiţă de fum, numai papagalul era colorat, adevărat şi neverosimil, ca un curcubeu pe un cer înnourat.

Alături de noi, la o masă, un om cu faţa amărâtă zâmbea necontenit, egal. Deşi era singur, avea trei pahare în faţă; cu unul din ele ciocnea în celelalte două, apoi le dădea pe gât, le umplea iar şi ciocnea singur. „Noroc”, spunea unor comeseni invizibili.

— De ce stai la noi?

— Trebuie să stau undeva…

— Şi familia? Părinţii?

Am căutat să ocolesc răspunsul:

— Găsesc că-i o prejudecată să stai cu familia, când câştigi destul ca să-ţi plăteşti chiria şi masa. În schimb ai dreptul să încui uşa când vrei, să nu spui unde pleci, de unde vii…

— Libertate, Egalitate…

— Nu-i puţin lucru!

Andrei stăruia.

— Totuşi, când ai o familie…

— Mi se pare că nu am nimic comun cu familia. Nu mă simt legată sufleteşte de ai mei, nu am avut niciodată un schimb de idei cu părinţii. Despre mama nu ştiu aproape nimic. Nici ea despre mine… Când aveam vreun necaz mă lua în braţe Floarea, spălătoreasă. Lăsa cazanul cu rufe, îşi ştergea mâinile cu marginea fustei, îşi ştergea nasul cu mâneca bluzei şi spunea: „Hai să vedem ce te doare”. Din obrajii ei scofâlciţi, din sân, din stamba de pe ea, ieşeau aburi ca din cazan. Dar ce bine îmi făcea când îmi spunea: „Ia să vedem ce ai pe sufleţel” Tata îmi dădea în fiecare zi înainte de masă untură de peşte, convins că şi-a făcut datoria. Mama mă punea să-i arăt limba, să vadă dacă e încărcată. Mătuşile îmi dădeau ulei de ricin în bere. De-atunci nu mai pot să sufăr berea. Toată lumea se ocupa de stomacul meu, nimeni de sufletul meu.

— Aşa-i peste tot. Şi totuşi, copii nu se mută în oraş. O fată, mai ales.

— Şi nu umblă în cârciumi cu băieţii, nu-i aşa? Poate că ai dreptate. Dacă m-ar vedea mătuşile mele aici, în zorii zilei, între căruţaşi şi zarzavagii, ar leşina.

— Eşti o fată originală.

— Un monstru, mi se spunea acasă. Chiar când eram de-o şchioapă.

— Ei, cum se poate?

Cred că aveam 4-5 ani când am întrebat ce-i un monstru.

— Şi ce ţi s-a răspuns?

— Un om care nu-i ca toată lumea.

— Cred că „familia” avea puţină dreptate.

— Poate m-ai poftit la masă ca să mă vezi mai de-aproape…

Evitam să ne spunem pe nume.

— Eram curios să te cunosc. Vezi, când ai o casă, o familie, nu-ţi închiriezi o cameră mobilată, în acelaşi oraş, nu stai printre străini. Pe urmă, toată lumea doarme noaptea. Dumneata stingi lumina dimineaţa, când alţii o aprind.

— Şi Balzac scria noaptea!

Pe Andrei îl pufni râsul. Un dinte, în stânga, îi lipsea, în faţă avea strungăreaţă. (Simţeam nevoia să-i găsesc cusururi.)

— Eşti modestă, domnişoară… Şi amintindu-şi că nu i-am răspuns la prima întrebare – de ce stai la noi?

Sigur că nu puteam pomeni de scandalul în jurul manifestelor, nici de Ştefan. Aveam de mult certitudinea că trebuie să plec. Dar a doua zi după cutremur mi-a fost mai uşor. Am spus că plec la ţară, fără alte explicaţii, şi m-am dus la Marta. Noaptea ea picta în atelier, eu scriam la masa din bucătărie, ziua îmi căutam casă.

— Fetele nu pleacă de acasă decât când se mărită sau când stau în provincie şi vin la Bucureşti să studieze, mă iscodea Andrei.

— Sau când au hotărât să nu se mărite niciodată.

— Ce vorbe mari! Dar, eşti încântătoare şi îmi pare bine că te-am descoperit. Chiriaşa-n sus, chiriaşa-n jos, şi eu nu-mi cunoşteam chiriaşa.

— N-ai prea ţinut să mă cunoşti. Eu, dimpotrivă. Eram foarte curioasă să ştiu cum arată faimosul Andrei. „Trebuie să fie grozav de interesant dacă-l caută atâtea femei la telefon.” Dar când mă uitam la fotografia unde porţi o rochiţă cu volănaşe scrobite nu prea înţelegeam de ce zbârnâie atât de insistent telefonul şi grozav voiam să ştiu dacă ai rămas tot aşa, bucălat şi somnoros, cu breton bălai, cu picioruşe groase şi strâmbe.

Andrei râdea zgomotos, dând pe gât pahar după pahar.

— Am să distrug fotografia!

Omul care-şi turnase până atunci vin în mai multe pahare şi ciocnise cu fiecare din ele ca să-şi dea iluzia că nu e singur moţăia acum cu capul în vinul care se vărsase pe masă. Lăutarul cânta răguşit: „La umbra nucului bătrân”…

— Dacă ai şti că toate gândurile mi s-au răsucit în noaptea asta în jurul dumitale, ca firul de lână pe care-l răsuceşte mama pe un ghemotoc de hârtie, ce-ai spune? m-a întrebat Andrei.

— De-o lună urmăresc, fără voia mea, complicata dumitale activitate sentimentală, şi am ajuns să ştiu, după inflexiunea glasului, dacă vorbeşti la telefon cu Agnia, Anişoara, cu Lili sau cu Liliana. Într-o zi te-am auzit: „Am febră, Anişoaro, nu pot să ies, draga mea. Nu mai chema, că sunt în pat, şi telefonul e în hol”. Peste cinci minute, ai sărit la telefon. „Agnia? Da, draga mea, la cinema Capitol, peste un sfert de ceas.” Lui Lili îi place Vol de nuit al lui Guerlain, Lilianei, Dans la nuit al lui Worth. Nu-i aşa?

Andrei râdea forţat. Aş fi vrut să-i pară rău de nepăsarea lui faţă de prezenţa mea dincolo de uşa de sticlă, unde nu eram decât o biată chiriaşă.

— De ce i-ai spus Dorinei că sunt interesantă şi că-ţi citesc din romanul pe care-l scriu?

Andrei a deschis ochii mari. Abia acum observam că are ochii ca frunza crudă. „E tânăr. E liber. Există pe lume atâţia bărbaţi tineri şi liberi… De ce îl iubesc pe Ştefan?” De ce ne-am despărţit? Ultima dată ne întâlnisem într-o cofetărie peste drum de „casa noastră”. Venise cu întârziere, nervos. „S-a făcut o încurcătură cu cheia, mi-a spus, în loc de bună ziua. Prietenul meu e un zăpăcit. A încurcat lucrurile. A dat altcuiva cheia.” Deci „casa noastră” nu era numai a noastră. Ce vulgar suna „A încurcat lucrurile”! „Eşti supărată, Mirona? Spune, dragule drag, cum ai suportat cutremurul? Am fost extrem de îngrijorat. La noi s-a dărâmat turnul. Au sărit peştii din lac. Ţăranii s-au năpustit şi au luat cât au poftit. Începem reparaţiile. Sunt foarte ocupat, sunt foarte hărţuit. Am venit după materiale. Singura mea recompensă erai tu, dragule drag. Eram sigur că am să te ţin în braţe… c-ai să fii a mea. Cine s-ar fi gândit că n-am să capăt cheia… N-ai o prietenă, Mirona?.” Fiecare cuvânt suna strident, mă zgâria, mă umilea. Întrebarea din urmă m-a făcut să mă ridic de la masă: „Ce e, Mirona? Te-ai supărat?.” Aş fi vrut să-i răspund: „Da, am o prietenă o cheamă Marta, o cunoşti foarte bine. Locuiesc la ea. Noaptea ea pictează la lumina unor becuri puternice, eu scriu în bucătărie, şi dimineaţa adorm cu capul pe masă.” Dar n-aş fi vrut să creadă că din pricina lui am rupt cu familia şi să se simtă răspunzător sau obligat să mă ajute. Abia îmi stăpâneam lacrimile, în timp ce el, îmi dădea amănunte despre stricăciunile pe care cutremurul le-a pricinuit la conac. „Trebuie să plec, Ştefan. Am venit numai să-ţi spun că nu pot să rămân… Nu voiam să te las să aştepţi şi nu aveam cum să te anunţ…” Era indignat. „Mirona, nu te înţeleg! Iar o nuntă, un parastas? Vezi, eu am lăsat totul deoparte, cu toate că am o mulţime de treburi, şi diseară plec la ţară.” Deci, chiar dacă n-ar fi fost „încurcătura cu cheia” şi ne-am fi întâlnit la „casa noastră”, în seara aceea tot ar fi plecat şi iar nu m-ar fi văzut o săptămână, două sau poate mai mult. Şi nu s-ar fi întrebat dacă mi-e frig sau mi-e cald, dacă am ce mânca, unde dormi…

— La ce te gândeşti? m-a întrebat Andrei, luându-mi mâna.

Mi-am retras-o brusc.

— De ce nu mi-o laşi? Am atâta nevoie de ea…

Îmi venea să râd şi să plâng, dar, stăpânindu-mă. Am spus:

— Să plecăm.

Pe stradă, crengile copacilor păreau de sticlă; şerpi de gheaţă, ţurţuri de lacrimi prelinse, candelabre imense, lumânări, artificii, braţe care au înţepenit într-o rugă sau în unduirea unui dans ritmic… Fantezia de forme sticloase a ramurilor pudrate cu praf de zăpadă, jocul întortocherii lor, sclipirea nefirească a stelelor, totul părea o lume de vis.

— Auzi?. mă întreabă Andrei luându-mi braţul.

Se auzeau zurgălăi. O sanie ne ajunse din urmă. Ne-am urcat. Clopoţeii se izbeau de aerul rece ca de o pojghiţă nevăzută de gheaţă.

— Când eram mică îmi plăcea să cred că ramurile astea sunt de zahăr kandel…

— Şi n-ai rupt niciodată una să guşti?

— Mă feream de dezamăgiri, deşi eram foarte curioasă.

— Dacă ai crede şi acum că tot ce se vede e de zahăr kandel!.

— Ce s-ar întâmpla dac-aş crede?

— Aş fi fericit că ai rămas o fetiţă care a ştiut să aştepte…

— Să aştepte ce?

— O noapte frumoasă ca asta.

— Şi apoi?

— Depinde…

— Şi dumneata vrei ca pentru acest „depinde” să te aştepte o viaţă întreagă toate fetele din lume?

— Aşa sunt bărbaţii… Mirona.

— Ai dreptate… Dar gândindu-mă la Jacquot, la Octav, la Gian…

— Există şi altfel de bărbaţi…

Pe cer apăreau insule de lumină, şi la orizont, fâşii liliachii, verzui. Copacii păreau de sticlă. Emoţia mea în faţa oraşului care se trezea mă despăgubea parcă de orele pierdute la cârciuma din hale. Sania alerga pe străzi mici, necunoscute, cu case parcă aduse din provincie, unele cu etaj şi balcon, altele scunde, lungindu-se ca un tren în adâncimea curţii, toate îngheţate, adormite, lipite strâmb una de alta…

În faţa porţii, pe când Andrei se ostenea să descuie, i-am privit o clipă spatele încovoiat de frig, capul strivit între umeri, urechile roşii. Un străin.

În hol, mobilele erau reci, de o paloare verzuie, ca după o noapte pierdută. Când i-am dat mâna, Andrei a încercat să mi-o reţină. Am zâmbit atât de ironic, încât mi-a spus:

— Iartă-mă dacă te-am supărat… şi a adăugat: draga mea.

Totuşi, curios, înainte de a adormi, cuvintele astea, rostite din obişnuinţă, mi se părea că le simt pe frunte, pe buze, pe pleoape…

Erau primele raze de soare care intrau în odaie şi mă încălzeau.

Când s-a întors coana Valeriţa, am auzit în hol, peste vocea ei, una cu totul străină, care, deşi mai scăzută, o acoperea pe cea dintâi, prin însăilarea deasă, monotonă, neîntreruptă a cuvintelor. Părea un complot de păsări de curte, din care ici-colo abia se desluşea un cuvânt. Apoi s-a deschis o uşă, probabil cea de la baie, şi a năvălit zgomotul apei.

— Curge apa. Didino, fir-ai să fii! De ce curge apa, ţipa gazda mea, că doar nu-i gratis! Cum să le mai birui pe toate? Şi plângând, văitându-se: Că bietu Gicu…

— Călca-o-ar vaca neagră de apă! se răsti Didina. Iaca, am închis-o.

Vocea străină interveni cu autoritate:

— Cum ţi-a venit, mamă, să închiriezi sufrageria? Şi nici nu ştii cine e… Vreo dezmăţată. Ştii ce înseamnă pentru Andrei o fustă în casă. Vrei să se încurce cu ea şi să ne facă neamul de râs?.

Am înţeles că e sora lui Andrei…

— Ai ce ai cu neamul… Nici n-a văzut-o, băiatu. M-a şi întrebat cum arată.

— Minte de stinge. Eu zic să salvăm ce mai e de salvat. Cunosc eu fetişcanele astea care fac pe emancipatele. E în stare să-i trântească un plod. Dacă n-o fi venit cu el după cine ştie ce coclauri… Degeaba n-a plecat ea de acasă… Auzi, să ai părinţi în Bucureşti, casă, masă, şi tu să-ţi iei odaie mobilată… „Ca să scrie.” Să scrie ce? Ai putea să-mi spui ce scrie? Şi ce nume-i ăsta, Mira? Poate Mirea. Te-ai uitat în actele ei? Stă aici de-o lună aproape, şi voi habar n-aveţi cine e, de unde vine, cum o cheamă. Halal!

M-am îndepărtat în vârful picioarelor de lângă teracota călduţă şi mi-am acoperit urechile cu mâinile. Singura senzaţie pe care o încercam era de gol în stomac şi de frig. Nu puteam să-mi adun gândurile. Tâmplele îmi zvâcneau. „Ştii ce înseamnă pentru Andrei o fustă… O fi venit cu plodul…” Nu ştiam cum să-mi astup urechile ca să nu mai aud. Se zgribuliseră parcă şi lucrurile din casă. Fruntea mi-era când rece ca gheaţa, când parcă ardea. Sau poate era fierbinte geamul de care ţineam fruntea lipită? Frunzele de gheaţă mă împiedicau să văd aleea, oamenii, copacii. Mă temeam să mă întorc lângă sobă, ca să nu dau de ochii fotografiilor din perete, de ironia zâmbetelor sau poate chiar de rânjetul lor. Când mi-am revenit, fulgii de zăpadă cădeau tot aşa de liniştiţi în faţa ferestrei. Vocile de alături ajungeau iar până la mine. Coana Valeriţa întreba sufocată:

— Ce-ai spus? Neam prost? Hai, îndrăzneşte de mai zi o dată, poate n-am auzit bine! Aud?. Neam prost? Ei, drăcie, să nu mori de râs?. Eu neam prost?. Ai? Şi tu? Tu ce eşti? Hai spune, cine eşti tu? Că la obrăznicii nu te întrece nimeni…

— Nu-ţi dau voie…

— Ei nu vorbi! Ia te uită cine nu-mi dă voie! Miza! Ţigancă din Dobreni! Da, asta eşti tu, dacă vrei să ştii… Şi acu, să piei din ochii mei! Să nu te mai văd! M-am săturat de mofturile tale.

— Nu ştiu de unde ai mai scos Dobrenii ăştia, dar n-am să permit să faci din casa noastră bordel…

— Bordel? Neruşinato! De ce? Că am închiriat sufrageria? Dar când mâncam noi în sufrageria a bună? Odată-n Paşti! Auzi, cui am dat-o? O fată cuminte. Da! O fată cuminte. Tace şi scrie. Cu ce mă supără pe mine dacă-i place să scrie?! Mi-a plătit pe o lună înainte. Cu banii ei am luat lemne. Tu ce-mi dai? Numai gura de tine. Să piei din ochii mei, potaie!

— Tata n-ar fi permis…

— Să mă laşi cu tat-tu şi cu fumurile tale! Te-am luat de milă, auzi? Te-am luat de milă. Nu eşti fata mea. Poate să fii a lui… Treaba voastră! Poate da, poate nu, vă priveşte…

S-ar fi zis că atât i-a fost de-ajuns ca să-şi verse veninul, fiindcă în tăcerea care a urmat, încărcată de întrebarea mută, exasperată, a celeilalte, coana Valeriţa, cu uşurinţa cu care totdeauna trecea de la o stare la alta, a început a povesti, ca între prietene, pe tonul „dar rămâne între noi!”

— Bietu Gicu… A fost crai, ce să ne ascundem după deşte… Se ţinea de chefuri şi de muieri. Preotul Ghenadie, care ne-a cununat, nu era nici el uşă de biserică, Dumnezeu să-l ierte. Într-o zi ne-a luat pe amândoi la Dobreni, că boteza acolo, în lac, o sută de ţigani. Maică-ta printre ei. Frumoasă, de-ţi lua piuitu. Într-o zi m-am pomenit cu bietu Gicu că mi-o aduce în casă. „Să ai şi tu un ajutor”, zice. Ce ajutor? că fata era cu burta la nas. M-am făcut că nu pricep. A murit, mititica, în casa noastră când te-a născut. Ce era să fac cu tine?

În liniştea care a urmat, ceasurile cu ritmuri deosebite, huruitul îndepărtat al unui tramvai, al unei maşini, lătratul unui câine au invadat odaia. Întunericul a intrat fără să prind de veste. Ce însemna tăcerea coanei Valeriţa? Regretul de a fi dezvăluit secretul unui mort? Sau de a fi distrus mândria Mizei? O speria tăcerea ei? Sau, dimpotrivă, se simţea uşurată, răzbunată, pentru cine ştie câte înfruntări?

Mă simţeam furişată în taina unei familii care semăna halucinant cu a bătrânei Caţian. Dar ce căutam eu aici, cu ce drept deţineam secretul Mizei? Trebuie să plec, să fug – să găsesc adăpost într-o casă care abia acum se clădeşte.

Deodată, în liniştea aceea întinsă – credeam că nimeni nu va îndrăzni s-o atingă – o voce străină, răguşită, cu timbru uscat, de om care nu ştie să sufere şi parcă nici să vorbească, repeta cu un fel de demenţă: „Nu-i adevărat, nu-i adevărat, nu-i adevărat, nu-i adevărat!” Nu cerea nimic şi parcă nici nu aştepta vreo dezminţire. Era mai curând voinţa dârză. Încăpăţânată, de a se încredinţa că nu auzise bine, că anumite lucruri nu fuseseră spuse, era un geamăt penibil. „Nu-i adevărat…”

Azi de dimineaţă – bătăi puternice în uşă. Când am deschis. Didina se uita la mine, speriată.

— Duduie, vai, duduie… Vai, se poate? Am zis că s-a întâmplat o nenorocire…

— De ce? Ce să se întâmple?

— Năşica tot aşa a murit, cu capu pe masă…

— Uite că eu n-am murit. Dar de unde ştii că eram cu capul pe masă?

— M-am uitat pe gaura cheii.

— Asta nu e frumos!

— N-o fi, da' nici aşa, să nu ştiu ce şi cum… Mai întâi am pus urechea: nici o mişcare!

Eram atât de obosită, că-mi venea să pun din nou braţele pe masă, capul pe braţe, să dorm. Scrisesem toată noaptea…

— S-a adunat lume afară şi se uită la noi. Din colţ, care cum vine, se uită la acoperişu nost' şi-şi face cruce.

Instinctiv, am vrut să întorc capul, să văd cine se uită. Dar o durere ascuţită în umăr îmi ţinea gâtul înţepenit.

— Cât e ceasul, Didino?

— Păi să tot fie fo… Nu ştiu… Da' mă duc să văd… bine că nu s-a întâmplat o nenorocire!

— De ce zici că se uită lumea la noi?

— La casa noastră.

„Casa noastră”!. „Casa noastră.” Cât trecuse de când ne-am despărţit la cofetăria de peste drum de „casa noastră”, de când „s-a făcut o încurcătură cu cheia”?!. Ştefan mă căuta? Înţelegea de ce fug de el, de ce mă ascund?

— S-a căscat acoperişu nost', duduie… acoperişu… Didina înghite în sec. Se umflă, duduie, aşa ce se umflă, de zici că înghite strada! Şi o dată nu-l mai vezi… Şi iar îl vezi… E cât o namilă… Maaare…

Didina întinde braţele şi deschide gura până la urechi. Apoi se lasă pe genunchi, îşi adună braţele ca nişte aripi obosite, şi repetă mişcarea. Coşul pieptului i se umflă şi coboară succesiv. Ochii rotunzi se măresc şi se micşorează după cum arată că se ridică şi coboară acoperişul.

— Didina, a fost vorba să vii să te învăţ să citeşti şi să scrii…

— De carte îmi arde?. Vai duduie, veniţi să vedeţi şi dumneavoastră, că toată strada se uită la el. Dintâi credeam că fuge. Ca un zmeu maare. Cică a suflat crivăţu.

Acum îmi aminteam că am visat un naufragiu. Eram pe puntea unui vapor care se scufunda. O ţineam pe Ines în braţe. De sus, din avion, un om se arunca cu paraşuta. Avionul era în flăcări. Omul căuta să se salveze, dar paraşuta, deschizându-se prea repede, luă foc. Omul cădea în văzduhul negru, ca o făclie vie… Ines mă strângea în braţe, speriată. Valurile furibunde, ne acopereau, se retrăgeau, reveneau succesiv. O iubeam pe Ines ca pe copilul meu şi simţeam c-o pierd. Deodată, m-am pomenit în alt decor, în faţa ferestrei, cu spatele spre mine, Ines îmi arăta un voal care zbura. Un voal de mireasă. Fetiţa mă ruga să i-l aduc. Am vrut să dau fuga. Dar am simţit o mână pe umăr. Am întors capul, încredinţată că-l voi vedea pe Ştefan. Era Jacquot. „Jacquot, moare Ines, Jacquot, Jacquot, ajută-mă!” voiam să strig, şi nu puteam. Atunci a bătut la uşă Didina.

— Zice lumea c-o să fie război… Şi privindu-mă atentă: Am auzit-o şi pe coniţa Miza că-i zicea lu' domnişoru' Andrei c-o să fie război.

Cocoţată pe scară, în echilibru nestabil, voiam să înşurubez un bec. Mi-l dăduse chiar coana Valeriţa, aflând că vreau să mă mut. „Poate n-ai destulă lumină”, încerca să mă iscodească.

Didina ţinea scara, dar, având nevoie de mâini ca să-mi explice situaţia sentimentală în care se afla, îi dădea mereu drumul. Şi faptul că folosea când masculinul, când femininul (cu greu am priceput că-i vorba de un sergent de zi şi o pază de noapte) mă ameţea.

— Căsca şi ea gura la acoperişu nost'.

— Cine căsca gura?

— Ea, paza, arză-o-ar focu!

— Ziceai că vrea să te ia de nevastă.

— Vrea el, sergentu.

— Şi cine nu vrea?

— Ea, paza, făţarnică şi mincinoasă.

— Poate vrei să zici paznic, portar?

— Doar ştiu ce e portar. Am vorbit cu unu doi ani bătuţi pe muche. Da' paza e mai ceva… Umblă doar aşa, să vadă ce şi cum.

Avea un haz nespus eu cozile scurte, ţepene, care se răsuceau ca bonetele olandeze, şi cu mâinile scurte şi groase, care se agitau, vrând să înlocuiască sărăcia vocabularului.

— Ţine scara, Didino…

— Vai, duduie, aşa ce mă doare… Uite colea.

— Nu-i nevoie să-mi arăţi unde te doare. Ştiu foarte bine. Pe toate ne doare la fel când ne doare…

— Parcă bate la uşă.

Didina se repezi să deschidă.

Scara se clătina, tavanul se mişca… Nu ştiu cum am sărit. Andrei m-a prins în braţe. Degajându-mă brusc, m-am dat un pas înapoi.

— Faceţi exerciţii de echilibru? m-a întrebat ironic.

Ce curios mi se părea că nu-i găseam umbra de melancolie din seara petrecută la cârciuma din hale, dâra de mister care mă atrăgea, ci doar surâsul care-i strâmba gura uşor!

— V-am deranjat, „domnule scriitor”?

— Nu eram pregătită să primesc musafiri.

— Mă iertaţi, dar o căutam pe Didina. Şi adresându-se fetei: să-mi iei nişte ţigări. Lucky Strike. Un pachet de ţigări, ai înţeles?

— Cum aţi zis?

Ochii Didinei parcă ieşeau din orbite.

— Să ceri pe româneşte: Luchi, ţigări americane, o să priceapă tutungiul, şi să nu te întorci fără ele, că te jupoi… Andrei scoase o hârtie din buzunar şi i-o întinse. Restul opreşti.

De unde lua Andrei atâta siguranţă în mişcări? Trăia într-o casă unde se numărau picăturile de apă şi se deşurubau becurile, şi totuşi îndrăznea, fie şi în glumă, să spună „te jupoi”.

Când uşa se închise în urma Didinei, Andrei mă privi drept în ochi.

— Am auzit că vă mutaţi, domnişoară. E adevărat? Şi arătându-mi cartea pe care o ţinea în mână. Biblia. Am găsit-o la anticar. Pot să v-o ofer. Poate că în schimb îmi oferiţi un scaun… Aş vrea să stăm de vorbă… şi răsfoind Biblia: „Şi Adam a cunoscut-o pe Eva, femeia sa, şi ea a zămislit şi a născut pe Cain şi a zis: Dobândit-am un om de la Dumnezeu…” Apoi, în aceeaşi cadenţă, dar privindu-mă în faţă: Ce-ar zice tanti Tanţi, tanti Marie sau păpuşa împăiată, Neneea, dacă ne-ar vedea împreună?

Am îngheţat. Şi ca în vis, când voiam să-l chem în ajutor pe Jacquot, nu puteam să articulez nici o vorbă. Andrei, în picioare, mă privea de aproape mulţumit ca un scamator care ar fi reuşit figura cea mai grea din program. Aş fi vrut să aprind lumina, dar nu mă puteam mişca.

— Nu se poate să nu fi auzit acasă pomenindu-se de mine. Mi se spunea Dody când eram mic.

— Dody?

Într-o clipă, mi-au trecut prin minte toţi acei „Dody” de care auzisem acasă. Dody care fura bani de la bătrâna Caţian şi care n-a fost descoperit decât atunci când tanti Marie a dat peste depozitul de ciocolată din pod. Dody care vindea creioane şi bile copiilor din mahala, făcând concurenţă lui madam Abţibild. Dody care a construit odată un zmeu imens şi a încercat să zboare cu el, azvârlindu-se de pe acoperişul casei. („Ce noroc să cadă în lada de gunoi!” spuneau mătuşile mele.) În casa aceea cu ferestre şi uşi ferecate, în care viaţa se strecura printr-un fel de filtru al cumpătării, când cineva şoptea „Dody” parcă trecea pe sub pervazul ferestrelor, pe sub pragul uşilor, o adiere tare, rece şi proaspătă. Geamurile parcă vibrau. Era curent. Mama se ducea să vadă dacă nu e pe undeva o fereastră deschisă. Curentul era cel mai mare duşman al familiei. Iar eu, când, pornind dimineaţa spre şcoală, mă uitam în oglindă, sau când după sfârşitul orelor îmi potriveam pălăria de uniformă în luciul ferestrei, nutream nădejdea ascunsă că-l voi întâlni pe teribilul Dody.

Andrei n-avea de unde să ştie că în copilărie fără să mi-l amintesc îi duceam dorul, şi mi-l imaginam mereu alături, îi spuneam Cedric şi eram logodnica lui. Sau ceva mai târziu, în epoca în care citeam Cuore, îl botezasem Roberti, căutând să-mi închipui că el e eroul care a scăpat de sub roţile căruţei pe Giulio, iar când am simţit nevoia să am un frate, tot el a devenit Enrico. „Îmi voi aduce aminte că te-am ţinut în braţe, Enrico, şi te-am văzut crescând, că am fost atâţia ani cea mai credincioasă tovarăşă a ta”, îi şopteam. „Nu sunt vrednic să-ţi sărut mâinile, Silvia”, îmi răspundea imaginarul meu frate… Pe urmă, Andrei a devenit Marco, cel care a plecat în America să-şi caute mama. Şi tot Andrei a fost Robinson Crusoe, iar eu mă numeam Vineri şi îl urmam pas cu pas.

— Şi totuşi, nu sunt atât de fioros cum pretindeau tanti Tanţi, tanti Marie, Neneea – păpuşa blondă – şi bătrâna Catrina.

Făcea această înşiruire de nume cu un fel de prefăcută evlavie.

— Nu, nu eşti atât de fioros, se exagera la noi acasă.

— Se vorbea despre mine pe ton scăzut, să n-audă copiii.

— Aşa se vorbea la noi de obicei.

— Diapazonul bunei-creşteri îl avea Tanţi-Tanţi. Aşa îi spuneam în loc de tanti Tanţi, şi asta o enerva.

— Tot nu înţeleg cum ne înrudim.

— Îmi dai voie să fumez o ţigară?

Şi aşezându-se pe marginea divanului îmi făcu loc lângă el.

M-am aşezat pe scaunul din faţă.

— Bătrâna Caţian avea două surori: Hrisanta, stareţă la o mănăstire, şi Luxiţa, mare meşteră în alivenci. Tata a nimerit, după o vânătoare, în casa Luxiţei, la ţară. Şi, de focul alivencilor, s-a însurat cu Valeriţa, fata ei. Cam aşa ne înrudim.

— Şi cum aţi ajuns în casa bătrânei Caţian?

— După o ceartă între părinţii mei, care trebuia să ducă la divorţ. Nu ştiu cum s-au lipit cioburile mai târziu.

— Şi cum ai aflat că eu…

— Cu ajutorul lui Sherlock Holmes… Nu te uita la mine cu ochii ăştia de pisică! Şi din căruţ te uitai la mine tot aşa, cu o curiozitate care mă scotea din sărite. Într-o zi nu ştiu cum ţi-am pus mâna pe cap şi am simţit craniul moale. Grozav mi-ar fi plăcut să scotocesc înăuntru… Te îngrozesc, verişoară Mirona?

Privirea lui căpătase o mobilitate supărătoare. Parcă se făcuse frig în odaie.

— O dată pe săptămână, Schwester era liberă. În sufragerie se conversa, se juca table sau cărţi. Eu trebuia să te legăn. Dacă ai fi adormit, aş fi putut să te las singură şi să-mi văd de treburile mele. Dar n-aveai chef să dormi. Te uitai la mine curioasă, mă cercetai, uite, aşa ca acum. Degeaba te ameninţam. Şi Andrei repetă ameninţarea: „Închide ochii, că te ucid!” Într-o seară m-am aplecat peste leagăn, ţi-am prins grumazul cu mâinile amândouă. Nu-ţi aminteşti? Nu mă vezi deasupra leagănului, verişoară Mirona?

Cuvintele lui Andrei, sacadate, împrăştiau fiori în odaie. În ochii lui jucau lumini sălbatice.

— La şcoală eram poreclit Jack Spintecătorul. Citeam pe nerăsuflate fascicole din Sherlock Holmes. Puţin dacă-ţi mai strângeam grumazul, poza mea ar fi apărut în gazetă. Eram furios că profesoara mă pusese în genunchi şi trebuia s-o pedepsesc, s-o omor. Trebuia s-o despoi de rochia cu mulţi nasturi, s-o duc în pădure, să-mi lipesc degetele de gâtul ei alb şi să strâng, să strâng… Îmi închipuiam că strâng gâtul ei, dar îl strângeam de al tău, grumazul ţi-era neaşteptat de fraged şi mirosea a lapte. Nu puteam suferi mirosul de lapte. O singură dată dacă mai apăsam… O singură dată…

— De ce n-ai apăsat?

— Fiindcă a intrat mama… Te-a luat în braţe. Tu nu m-ai trădat. Dar a doua zi mama m-a luat de mână şi am plecat. Ne-am întors la tata. Vezi că între noi e o complicitate veche, verişoară Mirona.

— Mai curând o răfuială veche.

— Eşti deşteaptă, îmi placi.

Am aprins lumina.

— Foarte bine, vreau să-ţi citesc ceva; şi scoţând o hârtie mototolită din buzunar: „Azi a căzut Parisul. A fost ca şi când cel mai bun prieten mi-ar fi murit…” Am înmărmurit. „Cizma nemţească pe cheiul Senei…” continua Andrei să citească.

— Ce înseamnă asta?. Cum ai îndrăznit să umbli în hârtiile, scrisorile mele?

— Eşti imprudentă…

— Dar cine umblă aici, în valizele mele? Şi de ce?

— Cineva care nu te iubeşte: Miza, sora mea. E profesoară la Sibiu, dar vine pe aici din când în când să facă ordine… Vreau să te apăr, verişoară Mirona… Să te ajut… Eşti pe lista neagră. Avem fotocopiile acestor pagini.

— Nu înţeleg nici ce înseamnă lista neagră, nici acest plural: „avem”. Şi nici ce legătură are sora dumitale cu toate astea?

— De câte ori simte că cineva îmi place, intervine… În sfârşit… Femeile sunt complicate, geloase…

— Nu-i sora dumitale?

Oare Andrei ştia adevărul?

— Şi pisica mea e geloasă când vede că se apropie de mine altă pisică. Recunosc că de data asta Miza a mers cam departe… Nu o aprob. Dar nu se mai poate da înapoi… Soarta ţi-e pecetluită…

— Nu înţeleg.

— Eşti pe lista neagră, Mirona. Noi nu umblăm cu mănuşi şi tot ce scrie aici e împotriva ta. Ai prieteni comunişti. Avem câteva pagini de jurnal elocvente.

— La Paris, toată lumea discuta despre războiul din Spania.

— Nu-i vorba de toată lumea, ci de prieteni.

— Acolo…

— Cine a avut astfel de prieteni acolo, îi are şi aici. Vreau să te ajut, Mirona. Numai eu pot să te ajut.

— De ce mărinimia asta?

— Fiindcă îmi placi. Aşa începe povestea.

— De când? Parcă voiai să mă ucizi…

— Mă scoteai din sărite şi atunci şi acum… Aveai aceeaşi privire zeflemitoare. Numai că erai urâţică. Acum eşti frumoasă. Şi poate că înţelegi unele lucruri mai bine totuşi…

— Deci: punga sau viaţa! Cu punga ştiţi cum stau, din moment ce aţi cotrobăit printre lucrurile mele.

— Dar tatăl tău nu e sărac…

Simţeam nevoia să-l pălmuiesc.

— Cât i-aţi cerut pentru capul meu? Sunt curioasă să ştiu la cât l-aţi evaluat şi dacă tata a socotit că face. Aveţi un mijloc de convingere, un argument fără replică: revolverul! Şi nu umblaţi cu mănuşi… Toate tâlhăriile poartă amprentele voastre digitale. În sfârşit, de la tatăl meu aţi luat bani sau o să luaţi; de la mine ce vreţi?

— Te vreau pe tine, Mirona… Stai, nu sunt grăbit. Deocamdată vreau să lucrezi cu noi. Avem ziare, reviste şi ne trebuie oameni inteligenţi, talentaţi.

— Cred că nici o inteligenţă nu e destul de diabolică şi nici un talent destul de subtil ca să vă justifice mârşăviile…

— Eşti pătimaşă? O calitate în plus. Păcat că femeile nu sunt în stare să fie logice şi să vadă lucrurile în perspectivă! Ţelurile noastre sunt mari. Cred că ştii că s-a semnat tratatul de alianţă cu Germania…

— Vom fi jefuiţi şi măcelăriţi cu acte în regulă.

— Va trebui să-ţi schimbi punctul de vedere şi vocabularul. Mi-am permis să-i anunţ pe şefi că eşti logodnica mea. Îmi cer scuze că nu te-am consultat înainte.

Şi Andrei scoase din buzunar un revolver minuscul.

— Mi se pare că-mi ceri mâna într-o formă cu totul originală, „verişorule”.

— E darul meu de logodnă.

— Ce glumă proastă!

Andrei puse revolverul pe masă şi făcu un pas spre mine. Stăteam în picioare, rezemată de perete, şi căutam să-mi stăpânesc nervii. Didina trebuia să vie dintr-o clipă într-alta. Până atunci, n-aveam curajul să-l dau afară.

— Am să te înscriu la un curs de tragere la ţintă. Şi arătându-mi arma: E o bijuterie! Incrustaţii de sidef…

Ca să-mi arate incrustaţiile, se apropie, îmi prinse mijlocul cu braţul celălalt. Ochii îi erau atât de aproape de ai mei, atât de obraznic înfipţi într-ai mei, încât privirea îi devenise crucişă. Strângeam dinţii, strângeam pumnii. „Trebuie să fiu calmă, e mai puternic decât mine. E inutil să mă zbat. Orice încercare de-a scăpa îl va întărâta.” Dar ce plăcere mi-ar fi făcut să încerc „bijuteria” pe pielea lui… Aş fi făcut-o cu sete! Să stau în boxă pentru Andrei? Să-mi apară poza în gazete, cu amănunte inventate, lăbărţate, pe pagina întâi cum e obiceiul? Nu! Trebuie să-l iau cu duhul blândeţii, să-l flatez…

— Dar dumneata eşti un gentleman, vere Andrei! Aşa am auzit, că sunteţi adevăraţi gentlemani. Marii voştri prieteni şi aliaţi vă dau exemple destule de mărinimie. O mamă a fost întrebată pe care din cei doi fii vrea să-l păstreze, celălalt urmând să fie ucis. I s-a dat voie să aleagă. Nu e superb?

— Scopul scuză mijloacele, Mirona.

— Şi dacă ar fi aşa, care e scopul?

— Când ai să fii alături de noi ai să afli…

— Nu mă pricep la şantaj, şi cu jucăria asta nu sunt în stare să omor nici măcar un căţel, darmite un copil musulman sau semit. Atunci? Te întreb încă o dată: Ce vrei?

Andrei mă luă în braţe.

Îi simţeam respiraţia aproape. Era tulbure, neplăcută. Buzele – uscate. „Nu trebuie să-mi pierd cumpătul, trebuie să fiu liniştită!”

— Te vreau pe tine, Mirona, Te vreau…

Nu ştiu ce mi-a venit să-l întreb cu nevinovăţie:

— A ce miroşi, Andrei: a ceapă sau a usturoi?

A fost atât de surprins de întrebarea mea, tocmai când se credea irezistibil, încât braţele i-au căzut pleoştite.

— Eşti frigidă sau şireată? Nu ştiu. Dar n-ai de ales decât între viaţă şi moarte, domnişoară Mirona. Cu noi nu te joci. În curând, puterea noastră nu va mai fi împărţită. Suntem pregătiţi să ne emancipăm… Deocamdată mai umblăm cu jumătăţi de măsură. Dar foarte curând vom ieşi cu armele în stradă.

Şi Andrei îşi îndreptă revolverul spre uşă tocmai când Didina intra. Fata scoase un ţipăt năprasnic. Pachetul de ţigări îi căzu din mână, şi Andrei fu nevoit să se aplece şi să-l ridice. M-am îndreptat spre fereastră.

— Miroase urât aici, nu-i aşa, Didino? am întrebat cât se poate de calm, şi am deschis larg fereastra.