CAPITOLUL X

COINCIDENŢE.

În plimbările nocturne în jurul odăii mele, descopăr mereu alte fotografii, îmi pun mereu alte întrebări. Cine or fi aceste femei cu pieptul umflat şi talia strangulată, cu gâtul lung şi mândru, pe care se ridică balenele gulerelor de dantelă veche, cu obrazul de madonă, cu părul bogat şi greu, adunat pe creştet graţios? Trei frumuseţi de altădată, cu un surâs uşor, dureros de tinere fete, păstrând sub fluiditatea zâmbetului parcă aceleaşi taine, aceleaşi dezamăgiri. Sunt astăzi, poate, trei babe risipite în diferite colţuri ale lumii şi clevetesc: „tineretul din ziua de azi!” Pe feţele lor au lăsat urme necazurile mari sau meschine. În mâinile lor zgârcite tremură o legătură de chei. Poate că El e acest ofiţer din rama pictată pe mătase albă, îngălbenită, tăiată de vreme. E înalt şi subţire ca un lujer de crin, cu ochii spălăciţi, care au fost probabil albaştri, cu mustaţa răsucită şi fireturi multe. Poate că pe el l-au iubit toate trei… Iată şi o carte poştală, într-o ramă brodată cu coton perlé mov. O mireasă firavă, dezarmată ca un miel pe care-l duci la tăiere, lângă un ginere gras, măcelar în redingotă. Florile, speriate, au căzut pe voalul împrăştiat pe jos, deşi se vede că şi voalul, şi florile au fost orânduite cu multă grijă în dezordinea asta. Sunt, desigur, cele dintâi şi cele din urmă flori pe care le va fi adus acest soţ.

Dar de ce suntem ispitiţi să potrivim oamenii şi viaţa lor după trei-patru tipare, aşa cum în cărţile de istorie domnii se împart în buni sau răi, paşnici sau războinici?

Poate va fi o vreme când fetele familiei mele se vor împărţi tot aşa de sumar, unele cumsecade, care s-au măritat frumos, şi altele de care se va vorbi în şoaptă: „să n-audă copiii”, nişte nebune, nişte stricate, care au fugit de acasă (ca Fana), au trăit în camere mobilate (ca Mirona). Toate celelalte deosebiri vor fi nivelate de timp şi de judecata grăbită a vreunei nepoate, care, neputând dormi, va face tot felul de ipoteze privind fotografiile vechi… din generaţia mea…

Nu… N-are să fie aşa! Fotografiile fiecărei familii au câte-o poveste. Câte chipuri, atâtea poveşti; câte poveşti, atâtea puncte nelămurite, atâtea îndoieli. Pe când în camera asta, cei ce mă înconjoară îmi sunt cu desăvârşire străini, i-am cunoscut pe toţi deodată, ca la o sindrofie la care n-am fost poftită. O sindrofie de morţi… Mă simt ca şi când din greşeală aş fi fost înmormântată într-o criptă străină, în care ceilalţi se ştiu unii pe alţii, fiindcă în viaţă s-au înrudit, au amintiri comune, numai eu sunt singură, stingheră, fără nici un rost printre ei.

„Dar ce cauţi într-o cameră mobilată Mirona, cum ai plecat de acasă, cum ai ajuns aici, unde e Ştefan?”

Era o dimineaţă ca oricare alta.

— S-au înmulţit gândacii la bucătărie, se văita tanti Marie.

— Să fierbem acid boric, propunea Neneea.

— Iancu a spus că ar mânca o scordolea… Mereu i se năzare câte ceva. Ba poale-n brâu, ba alivenci.

Ca de obicei, am încercat să readorm vârând capul sub pernă. Într-un crâmpei de vis, apărea nu ştiu ce peisaj mauresc, spaniol, auzeam unduiri de ape… pe jumătate trează, mi se părea că Ştefan îmi şopteşte:

Te caut însetat de vise în descântece, în versuri nescrise, În catifeaua din petunii, În cântecul tăcut al lunii.

Plutesc cu tine peste lumi, peste lut, Te prind lunatec dintre stele, Te ţin o clipă în braţele mele…

Erau stihurile pe care le primisem într-o scrisoare 5

Printre tristeţi şi crânguri neumblate, Sub aşteptări şi nopţi îngânate, Puful obrazului tău de lumini mi-l zvârle în faţă polenul din grădini.

Ne întâlneam de câte ori venea în Bucureşti. Şi atunci ne plimbam prin cartiere mărginaşe, prin cimitire şi grădini publice. Ultima dată am luat masa la o cârciumă în Piaţa Victoriei. N-am mâncat nimic din câte ni s-au adus. Ştefan a comandat şampanie… Nu-mi venea să cred că suntem împreună, că-l pot atinge, că există altfel decât în închipuirea mea, altfel decât în atâtea foi de caiet scrise la Paris, în camera mea din 13, rue Jules Simon… „Să mergem, Mirona, e prea multă lume aici…” Am mers şi am tot mers. Nu ne înduram să ne despărţim. Ne-am aşezat pe o bancă în faţa Facultăţii de Drept. Ca doi studenţi. Mă lipeam de el, plină de tinereţe şi elan. Mă mângâia. Şi parcă înţelegea câtă amărăciune şi neputinţă înseamnă această tinereţe, cât de mult ceream vieţii şi cât de puţin voi căpăta, cât de mult aş vrea să rămânem împreună… De ce nu căuta, de ce nu găsea o soluţie?.

— O mai iubeşti? l-am întrebat.

— Pe cine?.

— Pe Madeleine.

— Ce copil eşti!. Dar n-am iubit-o niciodată.

— De ce te-ai însurat?

— De milă… Eram prieteni. Ne scriam. Ea studia în Italia. Când venea în vacanţă, povestea despre tot ce văzuse: muzee, biserici… Îmi aducea reproduceri, cărţi. Într-o zi mi-a spus că nu se va mai întoarce în ţară. Vrea să rămână în Italia… să se călugărească. Mi s-a părut absurd. Am căutat s-o conving să renunţe. Am vrut să cunosc motivul, s-o ajut. Mi-a mărturisit, simplu şi rece, că mă iubeşte. Şi mi-a cerut să mă însor cu ea. Am rămas consternat. Ştia că n-o iubesc. Mi-a cerut să-i dau această unică şansă de a fi fericită. O lună… un an… Şi dacă într-o zi am să mă îndrăgostesc… îmi va reda libertatea.

— Şi nu te-ai îndrăgostit?

— Până acum, totul a fost fără importanţă…

Eu n-am mai pus nici o întrebare.

El n-a spus ceea ce aş fi dorit să aud.

— Tu eşti singura mea oază, repeta. Singura mea bucurie. Dacă n-ai fi tu, m-aş închide la ţară între cărţile mele. Mi-e silă de tot ce se întâmplă aici. Regele îşi face de cap. Cedează, cedează… Nu mai pricep nimic şi nu mai cred în nimic. Numai în tine cred, Mirona, în dragostea noastră.

Primeam zilnic scrisori la post-restant. Când nu veneau la timp, se adunau 3-4 în aceeaşi zi. Ultima, un strigăt de bucurie:

Am cheia raiului în buzunar, Mirona. N-o să ne mai plimbăm prin parcuri, ca doi liceeni. Vom avea o casă cu uşă şi cheie. Casa noastră! De bucurie, ţi-am scris toată noaptea: „Stihuri pentru Eva”. Ţi le trimit.

Când pendula a bătut de trei ori cucu şi de zece ori pitpalac (era zece fix), dimineaţa a început să ia neobişnuite contururi. Mătuşile mele intrau mereu să vadă dacă m-am sculat. Tanti Marie, cu faţa lungă, nasul subţire şi nările aproape lipite, avea vârful nasului mai pudrat ca de obicei. Distanţa între gură şi nas părea mai mare (poate de aceea arăta atât de mirată). Părul negru, răsucit seara pe bigudiuri, îi acoperea urechile ca nişte capace.

Bondoacă şi oxigenată, răsfăţându-se ca în tinereţe, Neneea, care fusese – oricât de ciudat ar părea – minionă şi drăgălaşă, şi la serbările de binefacere juca roluri de ciobănaş, semăna din zi în zi mai mult cu tanti Marie, deşi avea mai curând trăsăturile mamei (care, lipsită de tot ce e disproporţie în figurile lor, trecea şi acum drept o femeie frumoasă).

— Hai, Mirona… E zece ceasuri. Maică-ta s-a dus tocmai la Floarea, în Tei.

— S-a oprit o trăsură! exclamă tanti Marie.

— Trebuie să fie madam Davidescu. Şi repezindu-se la fereastră: Încărcată ca un stup… Pachete şi pachete…

— De unde o fi având averea respectivă?

Aş fi vrut să le întreb pentru ce s-a dus mama la Floarea în Tei, când iată-le iar la fereastră.

Un biet om sunase din greşeală. Parcă îl văd în poartă: un plasture lipit neglijent pe bărbie, peste o bucată de vată, se desfăcuse şi atârna ca un cioc alb. Dar, avide să afle pe cine caută, mătuşile mele nu observau bărbuţa albă care se bălăbănea fragilă, obosită şi tăbărau mereu cu alte întrebări. Când totuşi omul reuşi să scape, reveniră la vechea lor preocupare.

— Crezi că o aduce? o întreba tanti Marie pe Neneea.

— Coliva?

— Nu, soro… Pe fata lui Drăgan, crezi c-o aduce la parastas?

— Nu cred să îndrăznească.

— E în stare s-o ia şi de nevastă.

— Să ne facă neamu de râs?

Pe mine m-a cuprins o nelinişte, mai întâi fără nume, difuză.

— Când e parastasul? am întrebat timidă. Azi?

— Dar pe ce lume trăieşti, fetiţo? De-o săptămână ne pregătim. Maică-ta s-a dus tocmai la Floarea în Tei pentru colivă. Noi nu ştim unde ne e capu, şi tu întrebi dacă-i azi.

— La ce oră?

— Ca de obicei. La douăsprezece fix, la Biserica Albă.

Am încremenit.

La ora douăsprezece, la Biserica Albă mă aştepta Ştefan… Nu-mi puteam reveni. Tanti Marie şi Neneea, ochi bulbucaţi, nas ascuţit, mişcări de gât sacadate (parcă erau capete de găini ieşind din coşul precupeţului, la piaţă).

— Vezi că ţi-am pregătit totul: ciorapi negri, mănuşi negre… Ţi-am aranjat şi pălăria de catifea. I-am pus două bride, s-o legi strâns sub bărbie. Să n-o ia vântul.

— Ţii minte, Marie, data trecută când au început să alerge finul Popa şi judecătorul Oreste după pălăria ei? Parcă intrase în pământ…

— Se pitise într-o groapă. A cui o fi fost groapa?

— Nevasta unui farmacist… Irod… Eu ştiu tot ce mişcă la Bellu.

— Şi cum era născută?

— Vezi, nu m-am interesat. Poate aflăm azi.

— Se poate să nu ştim cum e născută moarta?

Când a sunat telefonul, ne-am repezit toate trei. Să fie Ştefan?. Nu mă chema acasă decât în caz de forţă majoră. Ce fericită aş fi fost să-mi spuie că nu poate veni! Dar tanti Marie a ridicat receptorul.

— Tanţi, tu eşti? Mătuşile mele strigau mai tare sau mai puţin tare, după cum persoana cu care vorbeau locuia mai departe sau mai aproape de casa noastră… Prescură? Cap şi prescură? Cum o să uit?! De unde telefonezi, Tanţi? Da, bravo, fetiţo…

Apoi, lămurindu-ne:

— Telefonează de la madam Alexandrescu.

— Asta înseamnă că e gata coliva, se înveseli Neneea.

— Cu toate dichisurile.

— Şi crezi c-o s-o aducă?

— Ei, ştii că eşti bine? Doar n-o să vie fără colivă!

— Nu, soro, eu vorbesc de fata lui Drăgan.

Şi iar a sunat telefonul.

— Aloooo… începu tanti Marie, lungindu-l pe o, muindu-şi glasul, până afla cine e. Alooo… Tanţi? Cum să nu?! Vai, se poate?.

Tanti Marie striga tare, fiindcă madam Alexandrescu locuia departe, tocmai în Tei, şi aproape că o putea socoti în provincie…

— Cap şi prescură? Cum să uit?. Mirona o să ţie lumânările… Neneea sticla de vin… Eu pachetul cu cap şi prescură. Douăsprezece fix…

— Ce-i Mirona? Nu ţi-e bine?

— Păi dacă nu mănâncă nimic dimineaţa…

— Chiar azi e parastasul? am întrebat cu nu ştiu ce nădejde absurdă. La Biserica Albă? La douăsprezece fix?

— Ei, asta-i bună! N-a fost înmormântarea tot la Biserica Albă, şi parastasele tot la douăsprezece fix…

Eram înfiorată. De ce nu alesese Ştefan altă zi, alt loc, altă oră pentru întâlnirea noastră? Când viaţa face o glumă, e pe măsura ei. În sufragerie, pendula va spune candid: cucu, de trei ori, pitpalac de douăsprezece ori.

Eu voi descinde din trăsură, în negru, cu lumânări în mână, între cei doi ciocli, Marie şi Neneea.

Mătuşilor mele nu le plăcea drumul tăiat pe străzi dosnice, întortocheate. De câte ori se ivea prilejul, defilau cu trăsura sur les grands boulevards, cum le plăcea să spună, ca să creadă lumea că au fost la Paris. De fapt numai mama fusese, dar chiar şi o călătorie devenea, după un timp, un bun al familiei, după cum cu frumuseţea mamei se mândreau şi chiar se identificau şi surorile ei.

Eram exasperată. Drumul nu se mai sfârşea. Şi singura mea nădejde era să ajungem mai devreme, să nu mă vadă Ştefan coborând din trăsură.

În casă mătuşile mele erau demodate, şi poate nu cu totul lipsite de pitorescul şi hazul albumului de familie. Dar pe stradă erau ridicole, ca manechinele din vitrina unui magazin de provincie.

Trăsura înainta anevoie.

— Cu stopurile astea, e o nenorocire, spunea tanti Marie.

— Cine le-a mai inventat?

— Ţii minte anul trecut când a căzut Sultan?

— Ce chin a fost până l-a ridicat!

— Poate are ceva la copită…

— Aş, de unde?! Nu şchioapătă decât când ne ducem la cimitir sau la biserică. Afurisitul, toate le ştie şi le ţine minte…

— Nu putea s-o sufere pe bătrână…

— I-a făcut destule mizerii…

Dacă Sultan şchioapătă mereu, poate am noroc să întârzii. Poate Ştefan se plictiseşte şi pleacă. Aşteptam o minune.

— Am pus la socoteală tot, o să ajungem exact, o liniştea tanti Marie pe Neneea.

În faţa bisericii – un taxi negru, lustruit, arătos. Tanti Marie îşi potrivi panglicuţa de catifea din jurul gâtului. Neneea, cutele rochiei. Amândouă holbau ochii.

— Cine o fi?

Ştefan ne privea atent, vrând parcă să se încredinţeze că eu sunt una din cele trei ciori.

— Dă-mi mie lumânările, Mirona, şi ţine tu pachetul cu cap şi prescură. Şi mai trezeşte-te, fetiţo, ce Dumnezeu?! mă înghiontea tanti Marie.

— Dacă o vezi pe fata lui Drăgan. Să ne faci semn şi nouă…

Acum, după apariţia noastră grotescă, mă înnebunea gândul că Ştefan, plictisit, putea să dispară. Cu capul vârât în gulerul de lutru, am intrat în biserică. Tanti Marie şi Neneea erau fericite.

— Coliva e superbă.

— Superbă!

Şi salutau solemn în dreapta şi-n stânga. Dar de îndată ce dădură de mama, începură a sporovăi pe înfundate:

— A adus-o?

— Da, uite-o acolo… Haina strânsă pe talie.

— Parcă-i o călăreaţă…

— Nu e urâtă!

— Dimie curată. Haină de dimie!

— Poartă cizme.

— Fugi, soro!

— Cum a îndrăznit să vie?!

— Uşa bisericii e deschisă oricui, spuse tata, care se apropiase fără să-l văd.

I-am zâmbit Martei.

— Ce-ţi veni s-o saluţi? se încruntă Neneea.

Dar, în aceeaşi clipă, surâzătoare, începu să salute iar în dreapta şi-n stânga.

Pâlcuri-pâlcuri, membrii mai depărtaţi ai familiei şi cunoştinţe mai apropiate dezbăteau pe înfundate aceeaşi problemă: Oare Doru, nepotul preferat al Catrinei Caţian, o va lua pe fata lui Drăgan? De bătrâna Caţian nu se mai ocupa nimeni. Fusese, ca de obicei, uitată. Iar eu, prinzând curaj, m-am strecurat spre uşă. Ştefan mă aştepta.

— Mirona, iată-te în sfârşit! Dar pentru cine e parastasul? De ce nu mi-ai spus?

Ce înalt mi se părea, ce lat în umeri! Faţa aceea obosită ce dragă-mi era! Uneori, când era departe, când mă gândeam la tot ce ne desparte, îmi spuneam: „Are douăzeci de ani mai mult decât mine”. „Dar tocmai asta îmi place, tocmai asta!” repetam fermecată când îl vedeam.

Ştefan dăduse drumul maşinii.

— Sunt numai câţiva paşi, îmi explica.

Soarele încălzea plăcut aerul uscat. Imperceptibile diferenţe de temperatură, de lumină dădeau poate acelei amiezi de noiembrie o vibraţie stranie. Scoţându-mi pălăria şi ţinând-o de bride, încercam să mă scutur de toate pudurile negre. O ţigancă, cu un coş de crizanteme albe pe un tort imens acoperit cu frişcă, ţinea în mână câteva bucheţele de violete. Ştefan le luă şi mi le oferi.

— Am ajuns. Chiar aici…

Tăbliţa unui medic dentist. Un gang, nişte scări înguste. O cameră neobişnuit de mare. Pe un birou, gazete, reviste în dezordine. În teracota îngustă, înaltă, focul ardea. Storurile erau lăsate. Ştefan mă săruta, şoptea:

— Draga mea, a mea, Fata fetelor. Aşa am să-ţi spun de aci înainte: Fata fetelor… Aşa ca Zâna zânelor, şi Cântarea cântărilor.

Cum să te aflu, să te adun din pulberi de stele şi fum, Din vise şi pribegiri, Din talaze şi închipuiri?

Cum să te am caldă aievea, Plămadă de viaţă curată, Eva…

Eram în braţele lui, şi nu-mi mai doream nimic altceva.

Focul mare, în uşa deschisă a sobei, arunca pe pereţi umbre stranii. Storurile acopereau ferestrele, transformând ziua în noapte. Soarele se strecura în forma unor lame de argint. Abia târziu mi-am dat seama că printre lucrurile negre, trântite la întâmplare pe braţul unui fotoliu, între ciorapi, mănuşi şi pălăria cu panglici de catifea, pata cea albă care mă nedumerea era pachetul cu cap şi prescură pe care din zăpăceală îl luasem cu mine.

— Mirona, Fata fetelor, depăşeşti visul, închipuirea mea avidă, potoleşti simţurile mele veşnic nemulţumite, înnebunite şi exasperate de dor… De când te aştept! Aş vrea să înţelegi, Mirona, ce însemni pentru mine. Ce-a însemnat aşteptarea asta?

— M-ai aşteptat?

— Am aşteptat Femeia… Am căutat-o cu înfrigurare… Îţi mărturisesc că n-am recunoscut-o nici atunci când te-am găsit în tren, nici la Veneţia, în seara aceea când ai fugit din braţele mele… Altfel nu te-aş fi lăsat, te-aş fi legat… Spune, de ce-ai fugit? De ce nu mi-ai spus cine eşti, cum eşti?. Ştiam că trebuie să existe undeva o armonie de culori, de parfum şi de forme, un trup care să mă înfioare de cum îl ating, pe care să-l doresc iar şi iar. Fata fetelor, spune-mi de ce am pierdut atâta timp? De ce m-ai lăsat să aştept atâţia ani? În tren, când am văzut pe geam mâinile tale mici lângă mâinile mele, cum de nu te-am reconstituit toată, întreagă, numai după degetele pe care ţi le-am atins? De atunci, dac-ai şti, Mirona, câte femei… Dar toate, înţelegi, toate m-au dezgustat… Lasă-mă să te privesc mai mult… Şi să te mângâi… mult… mult… mult… Cât ai să vrei… trebuie şi vrei tu…

Ascultam, cum mi se întâmpla uneori la concert, când pierdeam cu desăvârşire legătura cu sala. Ţineam ochii închişi şi căutam să memorez melodia cuvintelor, armonia lor. Să nu se rupă vraja.

Ştefan nu înceta să mă sărute, să mă mângâie, să mă privească nesăţios… Vorbea într-una, aproape fără şir, ca într-o beţie.

— Pielea ta are aroma piersicii coapte şi un luciu mat, aproape lăuntric. Întreaga ta fiinţă respiră nu ştiu ce taină, spirit, senzualitate, îmi evocă nu ştiu ce amintiri, nu ştiu ce nostalgii, bucurii pierdute înainte de a fi luat forme precise. Am găsit, ei da am găsit locul de întâlnire al poeziei cu realitatea, al dezlănţuirii instinctului cu neprevăzute suavităţi… Mirona, pomeţii tăi sunt sculptaţi, buzele – pline şi cu desăvârşit meşteşug arcuite. Nu merit fericirea asta! Nu merit, Mirona! Spune-mi, nu vrei să murim împreună?

Ce curioasă mi se părea ideea morţii în clipele acelea I

— Dragostea mea! am şoptit.

— Eşti fericită, Mirona? E atâta căldură, atâta recunoştinţă, atâta extaz şi lumină, atâta bucurie pe faţa ta… Eşti o mare scriitoare sau o mare îndrăgostită…? Ia spune-mi, Fata fetelor, iubita mea…

Deodată, sprijinindu-se în cot şi întinzând braţul celălalt deasupra mea, Ştefan apăsă pe butonul unei lămpi de pe etajera care încadra divanul. Privirea lui era bănuitoare, chinuită.

— Mirona, pe cine ai mai iubit, spune, cui i-ai mai şoptit „Dragostea mea”? Trebuie să ştiu tot. Înţelegi? Tot. Altfel, e mai rău, e de nesuportat. Eu n-am iubit pe nimeni înainte. Am patruzeci şi cinci de ani şi n-am fost fericit până azi, îţi jur. Dar tu? Tu? Tu, tu…

Şi cu vocea răguşită, intensă, răscolitoare:

— Cine e? Cine a fost? Câţi au fost?

— Ştefan, cu ce drept îmi pui întrebările astea? Eu nu te-am întrebat nimic… Nu vreau să ştiu nimic.

Privirea care mă ţinea încleştată în lumina ei aprigă parcă s-a stins, mâinile înfipte în umerii mei s-au descleştat. Era calm, obosit, glasul mai răguşit.

— Dacă nu ai înţeles drepturile mele, atunci n-ai înţeles nimic din tot ce însemni pentru mine, Mirona. Nimic!

Exaltarea lui Ştefan era mai presus de tot ce năzuisem vreodată. Am închis ochii.

— Fericirea există, am şoptit.

Şi mi-am amintit de fetiţa care, bâjbâind noaptea pe maidan, a găsit o ciupercă. Fericirea există. Am deschis ochii, să mă încredinţez că există. Nu mă săturam să-i privesc obrazul palid, pleoapele coborâte, buzele arse. Ştefan era lângă mine. După câte aşteptări, tristeţi, deznădejdi? Părul meu era împrăştiat pe umărul lui, braţul meu – întins lângă braţul lui. Ştefan era lângă mine, aproape de mine, al meu. Mă iubea. De ce era totuşi nefericit? De ce? De ce suferea? De ce era frământat? Ce voia să ştie? Cine a fost înainte! Numele se plimba pe buze: Gian, Gian. Dar dacă i-aş spune: Gian, ce-ar înţelege? Cum aş putea să-i descriu climatul din 13 rue Jules Simon? Gian o iubea pe Lis. Ea îl iubea pe Octav. Eu îl iubeam pe Ştefan. Şi poate Jacquot pe Giulia, şi la un pas încleştarea din Spania. Pe undele de radio, prin ziare, prin cafenele, pe străzi, ne urmărea războiul. Viaţa şi moartea erau deopotrivă prezente. No pasaran…

— Vreau să ştiu cine e, stăruia Ştefan.

— Gian…

Ce uşor lunecase adevărul de pe buzele mele!

— Ce nume absurd!

— S-a născut în Argentina.

— Romantic.

— Da, într-adevăr, romantic.

— Şi l-ai iubit?

— Eram tot timpul împreună. După doi ani de frânare a tot ce ne chema pe unul spre celălalt, hotarul dintre prietenie şi dragoste a fost trecut.

Ştefan tăcea. De ce nu mă mai întreba nimic, de ce nu spunea nimic? Acum simţeam nevoia să vorbesc eu, să vorbesc mult. Cei doi ani la Paris se depănau cu viteza automobilelor pe serpentina de la Monaco… Gian, Lis, Jacquot, Octav, Giulia… Aş fi vrut să-i vorbesc lui Ştefan despre fiecare în parte şi despre toţi laolaltă. Să-i spun că, în noaptea aceea, la Triest, când degetele răcoroase ale lui Gian se plimbau pe fruntea mea încinsă de febră, prin părul meu aprins, el, Ştefan, apărea cu intermitenţe, mă despărţea şi mă apropia de Gian, că mintea mea încâlcită, vederea împânzită nu mai desluşeau trăsăturile feţei, când prea apropiate, când prea depărtate. Nu, n-am nevoie de scuze. Mi-era dor de iubire… Un dor vechi şi cumplit. Şi poate o veche teamă de a trece prin viaţă fără să trăiesc, fără s-o fi trăit. Noaptea aceea a fost adevărată. A fost disperată. L-am iubit pe Gian şi am fost fericită.

Aş fi vrut să-l întreb pe Ştefan: „De ce m-ai lăsat să plec? De ce nu m-ai luat cu tine? Da, e adevărat, am fugit din braţele tale. Dar de ce te-ai resemnat atât de uşor? Ţin minte foarte bine fiecare cuvânt pe care mi l-ai spus a doua zi, în gondolă: „Eşti o fată cuminte, trebuie să rămâi cuminte, sunt însurat… o cheamă Madeleine…” Aşa sunase sentinţa: Madeleine. Ca să înţeleg mai bine ce înseamnă Madeleine, mi-ai evocat trecutul, mi-ai depănat cu haz casa voastră cu decoruri de împrumut, tinereţea, Parisul vostru… Dar la mine nu te gândeai. Nu te întrebai de ce am coborât din tren, de ce te-am urmat cu paşi de somnambul… Parcă te aud: „Camera dumneavoastră este alături…” Aproape un an a trecut după ce m-am înapoiat, şi dacă n-aş fi trimis acel schiţe… De ce m-ai chemat la tine acasă? Şi tocmai într-o zi când aveaţi musafiri? Ce căutam acolo, la voi? Ce caut azi aici? Eşti însurat, Ştefan…”

Toate astea aş fi vrut să i le spun, dar buzele mi-au rămas ferecate.

Intrigat, tulburat de tăcerea mea prelungită, intuind totuşi imputările mele, Ştefan a şoptit:

— Iartă-mă!

Mângâieri, sărutări, cuvinte bune şi dulci, ca miezul de pâine caldă… Cuvinte pătrunzătoare, răscolitoare, ca parfumul tuberozelor. Mă încredinţam iar că fericirea există. Vedeam iar fetiţa cu cozi pe spate care ţinea o ciupercă în mână şi o privea în extaz… Fericirea există, şoptea fetiţa. Era fragilă ciuperca, fragilă clipa. Noaptea mirosea a lavandă. Oare de atunci îl iubesc?

— La ce te gândeşti?

— La o fetiţă proastă…

— Cum o cheamă?

— Mirona…

— Ce nume frumos?

— Când eram mică nu-mi plăcea. Mi se părea prăfuit, demodat, ca redingota străbunicului.

— E numai poezie.

— Mi-era ruşine că mă cheamă aşa.

— Nu vreau să ştiu. Când erai mică nu mă iubeai. Deci nu existai. Acum eşti Fata fetelor, eşti Zâna zânelor, Cântarea cântărilor. Îmi place cum mă aspiri, mica mea nesăţioasă.

Sărutări, căutări, şoapte… Pasiunea creştea, dureros, dulce… Amară şi dulce.

— Eşti a mea, toată… Nu-i aşa? Toată, întreagă, a mea… Numai a mea. Trebuie să te cunosc bine, bine, bine… Dragostea mea!

Cu ochii deschişi, lucidă în cele mai intime clipe, îl priveam pe Ştefan. Voiam şi eu să-l cunosc, dar altfel, cu mintea. Era al meu… Bucuria de a fi în braţele lui, mulţumirea de a mă simţi stăpâna acestui om cu tâmple cenuşii şi totuşi tânăr, puternic, aşa cum mi-l închipuiam pe Siegfried când ascultam Niebelungii, era ştirbită de nesaţul de a înţelege tot ce era dincolo de clipa prezentă. M-am lipit de el, toată, ca prin piele să se producă osmoza pe care mintea mea o cerea.

— Am copiat stihurile pentru Eva, Ştefan. Am pus caietul sub pernă şi am visat că mi le spuneai tu.

I-am povestit pregătirile făcute pentru parastas, imitând-o pe tanti Marie: „Cap şi prescură… Vai, se poate… Cap şi prescură… Mirona o să ţie lumânările… Neneea sticla de vin… Eu prescura…” Uite, Ştefan, vezi? Acolo e pachetul cu cap şi prescură.

Râsul nostru se rostogolea împreună; parcă alergam cu aceiaşi paşi, parcă săream pe aceleaşi pietre, pe drum de munte. Ce tânăr era Ştefan! Dar apoi, când obosiţi am tăcut, când tăcerea se prelungea. Ştefan m-a întrebat:

— La ce te gândeşti, Mirona? Tăcerile tale mă exasperează… Şi violent: la cine te gândeşti, spune!

— La Madeleine… Peste un ceas, sau două, ai să fii în faţa ei. Are să te întrebe de ce ai întârziat la masă. „Ţi-am încălzit supa de două ori până acum…”

— Mirona, te rog…

— La noi acasă, mătuşile au să mă încolţească: „Unde ai fost? Ne-ai lăsat fără cap… şi prescură”.

— Prescură ştiu, dar cap… n-am auzit.

— Tot o pâiniţă sfântă. Nici eu n-am ştiut până azi.

— Ai atâta farmec, Mirona, Mirona mea…

— Ştefan! Unde vei fi peste un an, când la Biserica Albă va fi iar parastas pentru străbunica? În sufrageria noastră bătăile pendulei vor anunţa ora exactă, cucu, pitpalac… Florăresele vor întinde trecătorilor violete… Nu, Ştefan… Nu pot să accept, nu pot să înţeleg şi nici nu vreau să înţeleg că într-o zi s-ar putea să nu mai fim împreună…

— Războiul bate la uşă, Mirona! Cunoşti Missa cu tobe de Haydn? Am auzit-o aseară la radio. Corul cântă Dona nobis pacem, şi tobele se aud din depărtare surd, războiul se apropie…

Ştefan încerca să ocolească miezul problemei.

— Cu atât mai mult! Unde vei fi când se vor auzi tobele? Nu-i aşa că nu vom fi împreună, Ştefan?. Şi dacă nu pot să rămân acum lângă tine, cu tine, orice s-ar întâmpla, dacă ne putem despărţi acum, dacă nu eşti al meu şi nu sunt a ta până la capătul lumii, ce valoare au sărutările noastre, cuvintele de dragoste, dragostea noastră, tot ce se întâmplă acum între noi?

Sfios, şi-a lipit buzele de obrazul meu. Voia, cu acele atingeri nevinovate, să mă mângâie, acceptând, într-un fel, că cel mai nefericit dintre noi eram eu… Mâna lui mare mi-a acoperit sânul. Şoapte, ca nişte sărutări de jăratic, îmi treceau prin păr, îmi alunecau pe şira spinării, îmi înfiorau fiinţa întreagă.

— Mirona… îmi placi… îmi placi… îmi placi… îmi placi şi-mi eşti necesară… Totul în tine mă tulbură, mă cheamă. Eşti viaţa mea. De ce să vorbim de război? Cine poate să ştie ce va fi mâine, peste un ceas?. Eu am nevoie de prezenţa ta… dar şi de trecutul tău, o nevoie poate absurdă, bolnavă. Vreau să ştiu cine e Gian! L-ai iubit? Era tânăr? Frumos? Şi Jacquot, de care ai pomenit de două ori până acum, cine-i Jacquot?

— Un om cu care poţi să porneşti la orice drum, pe orice vreme. Există oameni lângă care te simţi ocrotită, înţelegi, Ştefan? Numai lângă Jacquot mă simţeam ocrotită…

— Ce-a fost între voi?

Nu ştiu de ce mi s-a părut vulgară întrebarea, nepotrivită, tonul strident.

— Nu mi-ai spus, Ştefan, unde ai să fii când pe străzi băieţii cu teancurile de gazete au să strige: „S-a declarat războiul”. Când vei citi primul comunicat, cine se va apleca peste umărul tău? Când pământul se va zgudui, pe cine vei strânge la pieptul tău, pe cine vei ocroti?. Pe Madeleine, nu-i aşa?

— Să nu mai scotocim, Mirona!

— Să nu ne despărţim niciodată, Ştefan!

— Te-am găsit prea greu şi după prea multe umilinţe şi după prea multe suferinţe ca să renunţ la tine.

— Dar la Madeleine ai putea să renunţi?

— Dac-ai şti cât a suferit din cauza ta… N-a vrut să creadă că nu s-a întâmplat nimic atunci… În sfârşit, Madeleine îşi închipuie că sunt irezistibil…

Am înţeles că i-a vorbit despre mine, despre tot ce s-a întâmplat şi nu s-a întâmplat la Veneţia… De ce? Şi cum poate să creadă că nu s-a întâmplat nimic?

— De ce te-ai depărtat de mine, Mirona? De ce-mi eşti ostilă? Geloasă? Şi tu? Cu atât mai bine… Vrei să te las? Ei bine, nu! Îmi placi şi aşa, inertă, încăpăţânată, furioasă, rebelă… Îmi placi…

Pe stradă, lume puţină. Soarele, fierbinte, cum e uneori pe înălţimile munţilor iarna. Parastasul se terminase, desigur, demult. Imaginam, fără să vreau, masa acasă la noi. Indignarea mătuşilor mele, tăcerea „distinsă”, încremenită, a mamei, îngrijorarea superficială a tatei, nepăsarea lui Mitzi, curiozitatea bolnavă a Laviniei. În febra marelui eveniment care era parastasul, dispariţia mea din biserică amintea, desigur, clipele istorice pe care le-a trăit familia după teribila fugă a Fanei, şi, deşi nu mă sinchiseam de cele ce aveau să urmeze, sufletul mi-era greu… „Aici ne vom întâlni mereu, îmi şoptea Ştefan, aici, la casa noastră…”

De ce nu m-a condus? Se temea de Madeleine? Ce ştia Madeleine? De ce-i vorbise de mine?

„De ce te întuneci, Mirona? De ce această inaptitudine la fericire? mă întreba Ştefan. Când eşti bosumflată nu mai eşti Fata fetelor, eşti Urâta urâtelor… Hai zâmbeşte! Ai dinţii cei mai strălucitori din lume, părul cel mai suplu şi mai frumos…”

Concluzia că Ştefan mă iubeşte făcea să strălucească iar soarele. Dar de ce m-a lăsat să plec singură, ba chiar m-a îndemnat? Grijă pentru mine, sau teamă să nu întârzie acasă? „Acasă!” Şi când l-am sărutat la plecare, de ce s-a uitat în oglindă, trecându-şi, într-un gest reflex, degetele pe buze? De ce nu mi-a spus: „Rămâi, Mirona, rămâi cu mine…” Îmi aminteam de Gian: „Rămâi, Mirona, îmi iau toată răspunderea”. Gian avea douăzeci şi trei de ani… Ştefan, de două ori pe atât, şi totuşi se teme de o urmă de roşu pe buze. Îl vedeam potrivindu-şi pălăria în oglindă şi pornind spre casă, „acasă!” Ziua mi se părea iar apăsătoare, întunecată, amară. Eram singură iar. Mereu singură. De ce nu e Ştefan lângă mine? Aş fi vrut să-i arăt ce frumos se desprind frunzele… „Vezi, unele sunt roşii, altele ca lămâia, şi una pluteşte… acolo… Hai s-o prindem şi s-o păstrăm…”

Viaţa e totuşi frumoasă… Jacquot era convins că depinde de noi ca s-o facem frumoasă. Gian spunea: „Tinereţea noastră amară şi dulce… Ca o nucă verde cu coajă şi miez. Tinereţea noastră cu aripi şi cu plumb…”

Luată de gânduri, nu mai vedeam strada, oamenii, casele, când o voce mă smulse ca dintr-un vis.

— Dă-mi pachetul!

Fata gâfâia. Parcă alergase să mă prindă din urmă.

— Lisandra?

— Schimbă pachetul cu mine!

Faţa ca hârtia de albă, pupilele dilatate, mască de clovn. Ieşită ca din pământ, fata îmi luă din mână pachetul şi dispăru ca o nălucă.

Uneori cred că era Lis, alteori şovăi. Din pălăria mică, trasă pe frunte, nici o şuviţă de păr nu se vedea. Nimic din inflexiunile cunoscute ale glasului ei. Unde erau clopoţeii de argint ai Lisandrei, faţa încălzită cu acei câţiva pistrui care-i dădeau un aer copilăros? O mască de clovn, şi totuşi masca Lisandrei. Până să mă dezmeticesc, mi-a lăsat în mână pachetul ei şi s-a făcut nevăzută cu al meu. Simţeam că nu trebuie să mă opresc, nici să întorc capul. Lisandra? Nu, părea mai înaltă… Sau poate mă simţeam eu mai mică sub cerul imens?! Ce n-aş fi dat să dezleg enigma, să deschid pachetul! Ce mă făcea să cred că-i Lisandra? Îi semăna halucinant. Dar era, poate, o fată care găsise acest mod ingenios de a schimba un pachet de hârtii goale, cu altul care conţinea patru metri de mătase sau câteva perechi de ciorapi. Dacă ştii să-ţi compui o faţă palidă, să apari dintr-un gang şi – dând impresia că viaţa ţi-e în primejdie, şi orice clipă de gândire fatală – să porunceşti: „Ia pachetul, dă-mi pachetul…” Grozavă idee! Numai că de data asta nu va găsi nici mătase, nici ciorapi, ci pâiniţe uscate, cap şi prescură.

Până acasă n-am găsit un loc potrivit pentru a deschide pachetul, iar bănuiala că fusese Lisandra se risipea.

Traversând holul, am auzit clar bătăile pendulei, cucu, de trei ori, pitpalac de trei ori. Era ora trei. Toată lumea, strânsă în jurul mesei. Ca de obicei, un scaun gol: al Catrinei Caţian. Ceruse cu limbă de moarte să i se păstreze la masă scaunul ei. Alături era locul meu. Din greşeală, am dat să mă aşez pe scaunul „tabu” al răposatei. Mătuşile săriră ca arse.

— Cred că o să ne spui unde ai fost!

Laviniei îi tremura capul şi aştepta tăcută. Tata încerca să mă ajute.

— Dacă nu te simţi bine, du-te la tine în odaie, Mirona. O să-ţi trimitem un ceai.

Mitzi îşi ştergea ochelarii groşi cu şervetul. Mama mişca buzele, la fel ca în copilărie când şoptea „leită Fana”.

Făcusem, dintre crime, una de neiertat. Dispărusem din biserică înainte de începerea slujbei, luasem cu mine pachetul cu cap şi prescură. Îmi vâjâiau urechile. În jurul mesei, privirile nu mă slăbeau. Fiecare parcă spunea ceva. Eu n-auzeam. Aveam un gol în stomac, o stranie senzaţie de prăbuşire în vid. De ce nu mă mai ajuta mintea să înţeleg ce se întâmplă? De ce se prelungea ameţeala? Surorile semănau acum grozav între ele, şi ochii lor se înmulţeau, veneau spre mine, perechi-perechi, ca în desenele animate. În aer pluteau ochelarii lui Mitzi, capul Laviniei se mişca regulat, ca un ştergător de parbriz. Pe unul din scaune apăruse bătrâna Caţian, cu negul pe frunte şi albeaţă pe ochi: „Ia spune, fetiţo unde ai fost în timp ce mi se făcea slujba?” Masa se învârtea ca o roată. Pe fiecare din spiţe apărea un cap cunoscut. Catrina Caţian clipea şiret. „Eu ştiu unde ai fost”, spunea ochiul drept. Celălalt era alb. Imobil. Tata, cu monoclu, părea încruntat peste măsură. Tanti Marie deschidea şi închidea gura, gata să mă înghită. Neneea avea ochi de broască. Mama tăcea. Laviniei îi tremura capul. Mitzi purta două perechi de ochelari. Ştefan îşi ştergea rujul de pe buze. Madeleine, cu arătătorul întins, acuza: „Eu ştiu unde ai fost…” Se învârteau masa, tavanul, podeaua…

Când m-am trezit, tata era lângă mine.

— Te simţi mai bine, Mirona?

— De ce e întuneric?

Tata mi-a potrivit pe frunte compresa care-mi alunecase pe ochi. Nu ştiam cum am ajuns pe divan, în camera mea. De când aveam o compresă pe frunte? Încercam să-mi mişc mâinile, picioarele şi eram bucuroasă că le pot mişca.

— Nu-i aşa că n-ai mâncat de dimineaţă nimic? E un obicei foarte prost. Ai leşinat. De abia te-am adus până aici.

Cu ochii închişi, atât cât să pot zări printre gene, începeam să-mi amintesc.

— Sper că te simţi bine, Mirona, şi că putem sta de vorbă… Trebuie să ştiu…

Acest „trebuie” m-a făcut să mă strâng ca un arici, să mă apăr. Iată un prilej să-l descriu pe tatăl meu:

Poartă haine în dungi, haine de vizită, la orice oră, şi e parfumat cu Paciuli, cu apa de colonie Paciuli. Pantofii sunt întotdeauna lustruiţi ca oglinda şi cu tocuri mai înalte decât cele obişnuite. Ciorapii, în dungi, sunt asortaţi cu cravata. Excesiv de îngrijit, caută să compenseze prin eleganţă scurtimea picioarelor. Mai scund decât mama. De ce a ţinut să-l ia, sau mai bine zis de ce l-a ales bătrâna pentru cea mai mare dintre nepoatele ei? Tata a lăsat-o pe biata Lavinia pentru o nouă zestre. Dar frumoasa nepoată a Catrinei Caţian nu mai găsea alt bărbat? De ce a primit-o într-o bună zi pe Lavinia în casă? De ce suportă legătura lui cu Mitzi?

— Hai, Mirona! Vorbeşte!

M-am gândit să simulez amnezia. Să mă joc puţin cu acest pater familias, trimis în delegaţie. Tata când vrea să aibă mai multă autoritate îşi pune monoclul. Se pare că-i a doua generaţie cu monoclu, pe când bătrânul Miron, străbunicul, prima generaţie care a ţinut furculiţa în mână.

— Mirona, aştept…

— Ce vreţi să ştiţi?! am întrebat urmărind desenele de pe pereţi.

Pe pereţi mătase verzuie; pe aceiaşi nuferi stilizaţi îşi plimba ochii Fana. Aceeaşi pendulă din sufragerie îi ţinea sufletul în suspensie, îi tăia timpul în felii grele. Poate că bătrânul Miron, tatăl ei, o întreba tot aşa: „De ce taci? Hai, vorbeşte!”

Trebuie neapărat să găsesc scrisoarea de care-mi vorbise bunicul: „O rochie de dantelă neagră cu brâu roşu de catifea… caut-o… caut-o…”

— Vrei să fim prieteni, Mirona?

Neaşteptată întrebare! În moliciunea vocii, în ritmul clipei, simt o duioşie. O lacrimă îşi făcea loc printre gene. Aş fi vrut să-mi amintesc dacă tata a fost totdeauna cărunt şi când s-a sfârşit copilăria mea. Poate că în noaptea când am ieşit pe poartă să caut ciuperca.

— Mirona, vorbeşte!

— Ce vrei să ştii? Cum îl cheamă?. „Cum îl cheamă?” aceeaşi întrebare mi-o pusese Ştefan. Ai văzut fructele de carton umplute cu vată pentru pomul de Crăciun? Ei bine, cele mai zemoase portocale, pere şi piersici ar avea gust de carton şi de vată dacă n-aş fi îndrăgostită… Ce importanţă are sub ce nume apare iubirea? Să zicem că se numeşte Ştefan, îl văd foarte rar. Uneori mi se pare că nu există decât în visurile, în neliniştea şi nădejdile mele. De multe ori, copacii, norii, soarele, ploaia, veselia mea fără rost, îmbufnarea mea bruscă au nevoie de un nume.

Nu mai ştiu dacă toate astea le-am spus ca să audă şi tata, sau am vorbit pentru mine. Şi totuşi, tata a auzit ceva, altminteri n-ar fi căzut pe gânduri:

— Semeni cu Fana. Şi ea tăcea ore întregi, zile întregi. Tăcerile ei răspândeau o nelinişte stranie. Ai moştenit şi fantezia ei. Dar acum spune tu, cu vorbele tale, care e adevărul adevărat?

— Îl iubesc pe Ştefan.

— Ştefan şi mai cum?

— Ştefan Ştefan!

— Mirona, te rog, fără literatură şi fără poezie! Spune unde l-ai cunoscut, cu ce se ocupă, ce intenţii are, de ce n-a venit să stea de vorbă nu noi.

— Nu înţeleg, despre ce?

— Ar putea să-mi ceară mâna ta, de exemplu.

— Să se însoare cu mine? Dar bine, tată, Ştefan e însurat…

— Însurat?

— Altfel, cine ştie, poate s-ar însura cu mine, poate nu. Nu ştiu! Ceea ce e sigur e că n-ar veni să-ţi ceară mâna, ci m-ar lua de mână şi m-ar duce cu el departe…

— Ce să mai vorbim despre ce-ar face dacă şi dacă? E însurat. Ajunge. Dar poate nu-i o situaţie fără soluţie. Ar fi bine să stăm de vorbă cu el.

Tata îşi curăţa calm ţigaretul de chihlimbar, suflând în el, cercetându-l încruntat…

Soluţia divorţului, o cunoştea foarte bine. Totuşi, Lavinia a încercat să se sinucidă când tata a divorţat… De atunci nu mai aude bine Lavinia. Iar tata, „mărinimos”, are grijă de ea… „Adu-o aici, a hotărât bătrâna Caţian.

Mai bine să ţii două muieri decât două case.”

— Da, cred că ar fi bine să stăm de vorbă cu el, repeta tata curăţindu-şi ţigaretul.

— Cine să stea de vorbă? Tanti Marie, Neneea şi mama? Poate şi Lavinia, şi Mitzi? Cu pater familias în cap? Pendula să spuie cucu-pitpalac, şi spiritul bătrânei Caţian să fie consultat într-o şedinţă de spiritism? Şi Ştefan să vă vorbească despre Madeleine? Despre acele fire ce nu se pot descurca, despre care nici nu vrei să ştii, cum nu vrei să cunoşti adâncul mării în care înoţi?

Tata îşi pierdu răbdarea.

— Lasă literatura, Mirona! Mai bine răspunde-mi exact cum poţi să-l iubeşti dacă nu poate să fie al tău, dacă nu poţi să fii a lui în văzul lumii?!. Eu te cunosc…

— Mă cunoşti?

— Destul ca să ştiu că iei viaţa în serios. Chiar dacă din curiozitate cauţi aventura…

— Nici nu ştiu ce înseamnă aventură… Tot ce a fost în mine iubire în stare latentă a căpătat formă, conţinut, nume în ziua când l-am întâlnit pe Ştefan.

— Un coup de foudre, zâmbi tata ironic. Perfect. Dar cât timp ai putea să iubeşti pe bărbatul unei alte femei?

Tata punea degetul pe rană. Bărbatul altei femei!

— Ai să-mi spui: „Îl iubesc şi asta ajunge”. Şi totuşi l-ai dispreţui dacă te-ar dezamăgi în ceea ce ai tu mai profund, mai bun în tine, în sentimentul tău de justiţie, de onoare, în nevoia ta de admiraţie. Ia gândeşte-te bine!

Tata pleda ca la Curtea cu juri. Omul acesta cu ochi mici, rotunzi, şireţi, de şoricel, cu nasul scurt şi nările largi, cu firele de păr – puţine, câte erau – pomădate şi potrivite cu grijă. Omul măsurat, spilcuit, pedant, avocatul care ştia să jongleze cu legile şi să facă echilibristică pe muchia Codului penal, vorbea de sentimentul de onoare, de admiraţie şi de justiţie! Existau în lumea noastră astfel de sentimente? Tata, care pierduse la curse prima zestre şi tot pentru curse s-a lăcomit la a doua? Tata, care a suportat toanele mamei, teroarea bătrânei Caţian, maniile cumnatelor, pentru ca să moştenească nişte aşa-zise drepturi în cine ştie ce munţi – o pădure – pentru care se tot judecă, de când m-am născut? Tata, care a adus-o în casă pe fosta lui nevastă în chip de slugă, şi pe amanta lui ca secretară… Această Mitzi, lungă şi uscată, care aşteaptă de atâţia ani cu răbdare… Ce aştepta?

— Mirona, totul se poate aranja…

Când tata spunea „Totul se poate aranja”, se subînţelegea „bani”. Sau poate mai complet: „În ţara noastră, totul se poate aranja cu bani…” Tatăl lui Roger vorbea la fel. Dar de către cine şi în favoarea cui?

— Mirona, e inutil să taci. Oricum, va trebui să vorbesc cu acest mizerabil care se foloseşte de tine… Cu ce se ocupă? El ţi-a dat manifestele, e evident.

— Manifeste?

— Nu te preface! Ştii foarte bine.

Îmi revenea în minte chipul fetei care schimbase pachetul cu mine, masca ei împietrită, ochii Lisandrei…

— Ca să nu vă mai zbuciumaţi, ca să nu fiu sursa unor noi drame în familie, ca să nu întreţin alte mistere, ceea ce ştiu că ar fi pe placul şi în tradiţia casei, îţi dau cuvântul că Ştefan nu are nici o legătură cu acest pachet. Cât despre mine, habar n-aveam ce-i înăuntru, despre ce-i vorba.

Ce-aţi făcut cu ele?

— Le-am ars. Şi acum spune, de unde le ai? De când faci politică? Ce legături ai?

I-am povestit întâmplarea cu fata care mi-a cerut să schimbăm pachetele, bineînţeles fără să pomenesc despre asemănarea ei cu Lisandra, despre prietenii mei din 13, rue Jules Simon.

— Şi unde s-a întâmplat asta?

— Veneam din Piaţa Amzei…

— N-ai luat tramvaiul?

— Nu! Era atât de plin sufletul meu, că n-ar fi încăput în tramvai…

— Lasă literatura, Mirona, te rog… Pe urmă?

— Atât.

— Cum îţi explici întâmplarea? De ce ai primit schimbul?

— Am bănuit că-i urmărită. Obrazul ei era alb ca varul. M-am gândit, poate sunt scrisori de dragoste de care vrea să scape, că le duce unei prietene fiindcă bărbatul ei o bănuieşte, că un agent plătit de soţul ei o urmăreşte…

— Ce explicaţii trase de păr şi ce lipsă de fantezie, Mirona! Mă mir. Fantezia c'est ton fort… Dar cu mine n-o să-ţi meargă. Hai, spune cum au ajuns manifestele astea la tine! Pretinzi că nu ştiai ce e înăuntru…

— Totul s-a petrecut cu iuţeală de fulger. E ca şi când te-ai arunca în apă să scapi pe cineva de la înec. Abia pe turmă te gândeşti c-ar fi putut să te tragă şi pe tine la fund.

— Deci pe urmă te-ai gândit… Cum de n-ai avut curiozitatea să-l desfaci să vezi ce-i înăuntru?

— Pe stradă?. Dacă fata aceea era urmărită?.

— Tocmai. De ce ai riscat?

Nu puteam să răspund. „Fiindcă semăna cu Lisandra”. Şi nici nu eram sigură că aş fi procedat altfel dacă n-ar fi semănat.

— Urmărită era fata aceea, nu eu. Riscul nu era deloc acelaşi. Când am ajuns acasă, m-am grăbit să intru. Voi eraţi la masă. Era târziu şi aveam o stare de sfârşeală, de ameţeală… Pe urmă nu mai ştiu ce s-a întâmplat, mi s-a făcut rău… Parcă mă legănau valuri uriaşe.

— Nu mi se pare verosimil, Mirona.

— Fiindcă judeci prin prisma familiei. Sigur că dacă cineva le-ar cere lui tanti Marie sau Neneei să schimbe un pachet, ar ţipa ca din gură de şarpe „Ajutor!” Nu-şi pierd ele capul când e vorba să dea ceva.

— Nici capul, nici prescura, zâmbi tata care nu scăpa o ocazie să fie spiritual.

Am râs amândoi. Era probabil o nevoie de destindere.

În clipa aceea apărură în prag surorile, toate trei. Purtau panglicuţe de catifea în jurul gâtului şi ne priveau încremenite, jignite. Pendula din sufragerie bătea, făcându-şi datoria solemn şi completând tabloul familiei.

Dar lucrurile nu s-au oprit aici. A urmat o lungă şi secretă convorbire cu tata. Panica în casă creştea. Mătuşile erau încredinţate că toată dimineaţa mi-am petrecut-o în cine ştie ce catacombe, unde avea loc întruniri subversive. Manifestele conţineau, după părerea lor, dinamită. „Da! Da! dădeau din cap în acelaşi timp tanti Marie şi Neneea: Di-na-mi-tă.” Şi dinamita se afla în casa lor, sub formă de cenuşă. Simţeau demult că duc o viaţă ciudată, o viaţă „pictată”. Uneori suna telefonul o singură dată, ca un semnal. Alteori, când ridicau receptorul şi întrebau cine e, telefonul rămânea mut. Iar când răspundeam eu, nu spuneam decât da, da, nu, da nu, da. De mică era ascunsă şi răzvrătită! Fana întreagă… Numai că pe vremea Fanei femeile nu făceau politică. Dacă erau emancipate fugeau cu ofiţeri de cavalerie sau deveneau artiste, cântăreţe, dansatoare, într-un cuvânt stricate, pe când azi… „fetele din ziua de azi…”

În casa Catrinei Caţian începea întotdeauna o oarecare nelinişte când se însera, şi prilejuri de spaimă nu lipseau niciodată. Darmite acum! „Manifeste antifasciste, antirăzboinice… într-un cuvânt…” N-aveau curaj să pronunţe cuvântul.

— Poliţia trebuie să fie în jurul casei, ofta Neneea.

— De jur împrejur? am întrebat, aparent liniştită.

— Nu glumi! Nu-i de glumit, Mirona, ne-ai nenorocit, interveni mama cu aerul ei distins şi ofensat. Ne-am hotărât să nu ne dezbrăcăm, să dormim îmbrăcate.

— Dacă vin să ne ridice, să nu ne găsească despuiate, încreţi buzele Neneea.

Tanti Marie îşi pregătea cele necesare într-o trusă. Dar necesar era tot, toată casa!. Vorbeau ca şi când în faţa porţii s-ar fi aflat cineva care dintr-o clipă într-alta urma să intre şi să spună: „În numele legii…”

— Cui lăsăm casa, cheile? se întrebau, şi tot ele răspundeau: Sunt nişte hoaţe…

— Până acum aţi fost mulţumite. Gheorghe e aici de cincizeci de ani. Marioara…

Când o fată intra la noi în serviciu, oricum s-ar fi numit, i se spunea Marioara.

— Sluga e slugă, hotărau în cor. Toate pun mâna. Dacă le dai un deget, îţi iau toată mâna. O ţii minte pe Marioara?

— Aţi dat-o afară pentru că v-a lipsit o forfecuţă, şi pe urmă aţi găsit forfecuţa…

Neneea, mai buhăită la faţă ca oricând, avea pete roşii pe gât. Tanti Marie îşi sufleca mâneca dreaptă, apoi mâneca stângă, gest pe care-l făcea când era extrem de furioasă…

— Era gravidă, gata să nască.

— Cu atât mai mult…

— Cum, un copil e un condei.

— Un condei?

— O cheltuială.

Mama ţinea o compresă pe frunte, una la inimă. Se simţea vinovată fiindcă la urma urmei, eram fata ei. „Ce pacoste de fată!” spuneau suspinele, privirea ei.

Am simţit că e momentul să ies din mlaştina asta. Să plec. Familia va respira uşurată. Dar încotro să mă îndrept? Aveam nevoie de un acoperiş… „un pic de casă şi un pic de masă”, cum spunea Lis. Oare ea să fi fost? Nu mai trebuie să pierd nici o clipă. Am să fiu liberă, am să fiu singură şi am să scriu. Şi am să-l iubesc pe Ştefan. Ne vom iubi… Casa va fi cu adevărat a noastră. Câte ore erau de când ne-am despărţit? Câte zile până când ne vom revedea? De ce trebuie să plece la ţară? Nu, n-am să mai pun întrebări.

— Dacă vine poliţia… am început.

Când au auzit „poliţia”, surorile au holbat ochii.

— Dacă vine, o să declaraţi că voi nu răspundeţi de mine. Că am fost totdeauna soi rău, ruşinea familiei, că nici nu mai locuiesc aici. E mai bine aşa. Plec până s-or potoli lucrurile. Da, m-am gândit că-i bine să plec.

Cele trei capete s-au apropiat şi au ţinut sfat, în şoaptă. Deodată au dat buzna să iasă, toate în acelaşi timp, dar, aducându-şi aminte că sunt bine-crescute, au început să se poftească una pe alta. Ştiam că se duc să se sfătuiască cu tata. Când nu voiau să-şi ia răspunderea, aveau nevoie de această formalitate. Tata, pentru acelaşi motiv, se va consulta cu Mitzi. Numai Lavinia, săraca nu va înţelege nimic.

Dar iată că tata, chiar după consfătuirea cu Mitzi şi împotriva ei, nu-mi dădea voie să plec.

— Mirona va rămâne aici până când se mărită.

L-am luat deoparte, l-am rugat.

— E un prilej fericit. Aici nu mai pot să rămân. Nu mai pot. Mă sufoc…

Enervat îşi scutura ţigaretul.

— Ce te-a împiedicat să pleci până acum? Cum de nu te-ai „sufocat” până azi?

— Există totdeauna o picătură care depăşeşte paharul.

— Ce facem eu cenuşa? sări deodată tanti Marie.

Neneea, uitându-se la sora ei cu admiraţie, repeta:

— Că bine zici! Ce facem cu cenuşa?

— Leşie, am răspuns.

Tata schimba cu mine priviri amuzate. Mama, care ne spiona, era indignată:

— Inconştienţi!

Şi, ca o regină ofensată, părăsi sufrageria.

— Tanţi, ţipară mătuşile mele ca arse. Tanţi, nu ne lăsa! Ce facem cu cenuşa?

— Vă puneţi cenuşă în cap şi vă duceţi desculţe, în genunchi, la Canossa, am spus.

— Desculţe?. În genunchi?.

— La Canossa, repetă tata, căruia nu-i lipsea simţul umorului.

— Sau la spălătorie, unde e săculeţul de leşie…

Pitpalac! se auzi bătaia pendulei, şi casa începu să se clatine, de parcă mâini uriaşe îi zgâlţâiau temelia. Mama deschise uşa îngrozită, dar se izbi în prag de surorile ei, care, în panică, dădeau să iasă. Şi toate trei rămaseră ţintuite de spaimă sub pervazul uşii dintre sufragerie şi hol.

Tata mă apucase de mână. Nu ştiu dacă tremura mâna lui sau a mea. Lampa pendula, capul speriat al Laviniei tremura, casa se legăna, ca un scrânciob. Zidurile păreau gata să se desfacă din încheieturi. Pendula căzu din perete…

Nu, nu voi încerca să descriu cutremurul. Nici isteria mătuşilor mele, care căutau înnebunite săculeţul de leşie. Nu ştiu când a dispărut tata. S-a înapoiat târziu, cu Mitzi de mână, amândoi descompuşi. „S-a năruit Carltonul… Blocul Carlton e la pământ.”

În noaptea aceea nimeni n-a dormit, şi totuşi nimeni n-a băgat de seamă că mi-am strâns caietele într-o valiză şi lucrurile, câte au încăput, într-alta. Şi am plecat. Am fugit.