I

Camera în care mă trezesc e salonul. Din mobila de altădată au rămas doar scaunele tapisate cu mătase şi două fotolii la fel. Altădată erau îmbrăcate în huse. Divanul pe care lenevesc acum, aproape până la ora prânzului, nu exista, iar eu nu aveam voie să lenevesc.

În locul pianului stătea altădată pianina; pe ea, aceleaşi fotografii de oameni bătrâni, bunicii mei, pe care nu i-am văzut niciodată, şi un copil gol, întins pe o blană, fratele meu, pe care nu l-am cunoscut nicicând. Deşi mobila a rămas aceeaşi, ca şi cele mai multe tablouri – unul reprezintă garoafe şi e iscălit Marie, altul, margarete, e semnat Eugenia, o Veneţie fadă, pe care, într-un colţ, scrie oblic: „Souvenir de la pension, Rodica” – şi eu, pe vremea când eram ca un adevărat pui de chinezoaică, înţepenită într-un costum naţional oltenesc – totuşi, odaia asta nu mai seamănă de loc cu salonul de odinioară, când doamnele cu voaletele ridicate numai până sub nas, atât cât să poată băga în gură linguriţa de dulceaţă, mă întrebau: „Ilinco, spune tu frumos, cum te cheamă?” sau „Pe cine iubeşti tu mai mult, Ilinco, pe mama sau pe tata?”.

Teracota înaltă, sculptată minuţios, a fost înlocuită cu una joasă, largă, de plăci lucioase albastre. Albastre sunt şi draperiile grele de catifea, şi covorul adânc de pe jos. Tapetul e de culoarea aurului vechi, ca şi ramele tablourilor, printre care acum, atârnă un Balcic de Tonitza, o turcoaică de Iser şi o schiţă de Petre Barbu: capătul digului Mangaliei. Mi-a dat-o Diana după bacalaureat, deşi era lucrul la care cred că ţinea cel mai mult pe lumea asta. Sau poate tocmai de aceea.

— E unsprezece jumătate, Ilinco. Scoală-te, dragă! Se aude prin uşă vocea mamei, cu un „dragă” arţăgos, ca în toate zilele.

Marioara mi-a adus un plic, pe care era adresa mea, cu numele scris greşit, Elena în loc de Ilinca Dima. Un plic de hârtie cartonată, nelipit. Înăuntru, o invitaţie: „Pictorul Petre Barbu vă roagă să onoraţi cu prezenţa dumneavoastră vernisajul expoziţiei”.

Am rămas în picioare, uluita. De unde ştie Petre Barbu că exist şi, dacă i-a pomenit cumva Diana de mine pe vremea întâlnirii lor la Mangalia, cum de-şi mai amintea, fie şi greşindu-mi numele. Citesc şi recitesc nedumerită: „Vineri, 15 martie, ora 12”. Oare azi e vineri?

Am vrut să iau ziarul să văd în câte avem, dar, zăpăcită, m-am repezit la fereastră. Ploua mărunt. Mi-am făcut socoteala că, în douăzeci de minute, mă pot îmbrăca şi, cu un taxi, pot ajunge la timp. (Abia mai târziu mi-am dat seama că la un vernisaj nu e necesar să fii punctual ca la gară.)

Am lăsat-o pe mama buimacă. E întâia dată când mă îmbrac atât de repede şi izbutesc să ies în oraş înaintea prânzului. Îl voi cunoaşte pe Petre Barbu în sfârşit. Îl voi vedea, după ce ani de zile l-am gândit în chip şi fel. Sunt tulburată de parcă eu aş fi îndrăgostită de el, şi nu Diana. Desigur că a primit şi ea o invitaţie.

Ploaia se înteţise. În staţie, nici un taxi. Abia la jumătatea drumului, o maşină, derapând brusc, s-a oprit în faţa mea. M-am aşezat lângă şofer şi l-am rugat să meargă repede, cât mai repede. Puţin a lipsit să ne ciocnim. Geamurile erau acoperite cu picături care se scurgeau pe parbriz. Nu ştiam unde suntem. În faţă, curăţitorul dădea picăturile de-o parte şi de alta şi un triunghi de geam rămânea mereu neted. Mă gândeam cu emoţie că am să-l cunosc în sfârşit. Petre Barbu.

Pentru mine, Petre Barbu e aproape un personaj de roman. Nu l-am văzut niciodată, dar ştiu cum vorbeşte, cum se mişcă şi de multe ori s-a întâmplat, făcând cunoştinţă cu cineva, să-mi spun: seamănă cu Petre Barbu. De ce a ocupat atâta loc în gândurile mele de adolescentă? Poate fiindcă trăiam pe atunci numai din confidenţele Dianei, şi eroul era el, poate fiindcă nu aveam şi eu eroul meu, sau poate fiindcă e singurul capitol din viaţa Dianei pe care-l cunosc atât de bine.

A fost mai multă lume decât la orice vernisaj. M-a zăpăcit mulţimea aceea de femei elegante, şi, nu ştiu cum, îmbrăcate de parcă se vorbiseră, cu tailleur-uri garnisite cu astrahan sau cu vulpi argintii, cu pălării mici şi cu voaletă. Ca de obicei.

M-am simţit stingherită. Eu eram în haină de ploaie şi basc; pantofii lăsau urme murdare pe parchet.

M-am uitat peste tot să-l găsesc pe Petre Barbu. Deşi nu-l văzusem nici măcar într-o fotografie, eram sigură că-l voi recunoaşte oricând. În înghesuială, o căutam pe Diana, când m-am pomenit în faţa Adrianei şi a bărbatului ei:

— Ilinco, vii după masă la noi, neapărat?!

I-am privit zăpăcită. Nu înţelegeam ce caută acolo şi de ce mă aşteptau „neapărat” în după-amiaza aceea.

Petre Barbu nu era nicăieri. Gândul că s-ar fi putut schimba de la imaginea pe care mi-o făurisem din scrisorile Dianei în vara când îl cunoscuse la Mangalia nu mi-a trecut prin cap. Fără să vreau, am privit şi tablourile. Cele mai multe erau străzi din Marrakech, ziduri, piaţete, oameni cu turbane şi şalvari şi atâta soare, lumină şi căldură, încât cenuşiul şi ploaia rece de afară m-au uimit ca o realitate în care te trezeşti brusc dintr-un somn greu.

L-am cunoscut pe Petre Barbu.

Mama mă tot întreabă ce s-a servit după-amiază la ceai la Adriana, ce rochie purta Angela, despre ce s-a mai vorbit. Nu ştiu ce să-i răspund. Ştiu numai că l-am cunoscut pe Petre Barbu, că l-am văzut, că mi-a strâns mâna, că am vorbit cu el.

Şi când mă gândesc că eram hotărâtă să nu mă duc. (De atâtea ori am hotărât la fel!)

Plecasem cu intenţia de a mă duce la croitoreasă, apoi prin magazine, după nişte nasturi. Mamei n-aveam să-i spun adevărul ca să nu mă certe că sunt sălbatică şi să nu-mi mai enumere toate relaţiile pe care le-a rupt din cauza mea. Dar pe bulevard, în dreptul Căii Moşilor (lângă simigeria unde, pe vremuri, mâncam dovleac cu Diana), s-a oprit lângă mine o maşină. Era Angela, care m-a îndemnat să mă urc. Se ducea şi ea la Adriana. Aş fi vrut să-i explic că eu am alte treburi, dar cum maşina nu mai putea să stea în punctul acela, am intrat, şi până să apuc să nimeresc şi eu un cuvânt, şoferul a oprit înainte de statuia Rosetti, în faţa casei Adrianei.

Credeam că totul se va întâmpla ca de obicei. Şi, într-adevăr la început aşa a fost: Angela s-a plâns că i-a plecat bucătăreasa, s-a vorbit despre cură de slăbire, reţete de prăjituri, despre rochii, despre Schwester. Adriana a insistat să mai luăm un sandvici, apoi amândouă m-au întrebat în acelaşi timp dacă e adevărat că Diana divorţează.

— E adevărat că a prins-o bărbat-su în garsoniera unui licean?

Fără să ridice ochii din puloverul pe care-l împletea cu cârlige, Angela, care ştia tot, a completat: „băiatul arhitectului Ion Rădulescu”.

De data asta, Adriana a lăsat lucrul din mână.

— Ştefăniţă? Dar e la Paris de câţiva ani; studiază medicina. Îl cunosc foarte bine. Cu Michette Rădulescu am fost prietenă.

— Ei bine, vara asta Ştefăniţă a venit în vacanţă. Au trăit în acelaşi cort, pe malul mării. Angela dădea amănunte. Adriana asculta, lacomă. Eu am rămas pe gânduri. Ştefăniţă, Michette. Adolescenţa Dianei, vacanţele la Mangalia de care-mi vorbea cu exuberanţă şi totuşi cu acea, umbră de melancolie care n-o părăsea. Dar ce rol mai pot juca în viaţa ei prietenii de atunci. Ce este viaţa Dianei, de unde îşi trage forţa asta ciudată, seva asta bogată şi grăuntele de mister care alimentează nevoia de scandal de atâţia ani?

— Te-am indispus, Ilinco? Nu-ţi place să-ţi atingem idolul. Tu ştii că şi noi am ţinut la ea. Nu pot să uit apariţiile ei. Rochia cu pisici. Ţii minte, Adriana? La un gardenparty a apărut cu o rochie simplă albă dintr-un fel de stofuliţă. Foarte strâmtă până în talie, de unde fusta se desfăcea larg şi se înfoia. Pe lângă tiv, de jur împrejur, erau brodate cu arnici negru pisici care alergau după un ghem, câte pisici atâtea ghemuri. Şi când dansa şi se învârtea, rochia se înfoia, şi pisicile alergau, nebune, după ghem.

— Ce succes a avut! Oftă Adriana. Purta o florentină imensă, cu o panglică neagră de catifea, care atârna pe spate, în chip de „suivez-moi, jeune homme”.

M-am uitat la ceasul de pe mână şi m-am ridicat.

— La şapte trebuie să fiu la ora de gimnastică.

În acea clipă s-a deschis uşa şi a intrat soţul Adrianei, împreună cu un bărbat care purta un palton sport de păr de cămilă şi-şi ţinea bascul în mână.

— Pictorul Barbu, la ai cărui vernisaj am fost azi cu toţii, afară de el, mi l-a prezentat soţul Adrianei.

— Ilinca Dima.

Ne-am uitat unul la altul, surprinşi. El a zâmbit, şi amuzat, şi trist.

— Ilinca?

Parcă a intrat ceva din prezenţa Dianei, din anii de şcoală.

— V-aţi cunoscut la Paris? A întrebat Adriana, intrigată.

— Nu, a răspuns Petre Barbu cu un aer puţin misterios.

Soţul ei a povestit că l-a întâlnit pe Pierrot (Diana îi spunea Petre, şi cu câtă dragoste!) ieşind de la frizer. Nu se văzuseră de trei ani.

— Cum de-a primit să vie când i-am spus că nevastă-mea are prietene la ea n-o să înţeleg niciodată. Dar ăsta-i Pierrot, ascuns şi complicat.

Nelu, cu obrazul roşu şi optimist ca o reclamă de bere, era, de obicei, volubil, voia să anime atmosfera, să facă „antren”.

— Pierrot dragă, scoate-ţi haina. Ilinco, ce-i cu tine, ai venit sau pleci? Aşa te-am pomenit, nehotărâtă. Fetelor, să vă spun ultima bombă; divorţează Diana Ioanescu.

Angela asculta cu atâta atenţie să nu-i scape un cuvânt, că se uita cruciş (cum se uită copiii lacomi la sticla cu lapte).

N-am auzit amănuntele care au urmat. Repetam în gând: „Petre Barbu, Petre Barbu, iată-l în sfârşit, e aici lângă mine”şi căutam să-mi amintesc strângerea lui de mână, să mă încredinţez că nu visez.

— Faimoasa Diana Slavu! Au exclamat Adriana şi Angela deodată.

Mi-am luat rămas bun. Petre Barbu nu-şi scosese haina; simţeam că plecarea mea va fi un prilej binevenit pentru el ca să scape de-acolo (îl cunoşteam atât de bine!). Şi aşa a fost.

Am plecat împreună. În ascensor aş fi vrut să spun ceva, dar, ca de obicei, mi se părea că-ţi trebuie curaj ca să întrerupi tăcerea. Îl priveam, zâmbeam. El, tot aşa.

Pe stradă, umezeală, ceaţă. Ne-am oprit o clipă în faţa casei.

— Parcă nu mai plouă, a spus, privind cerul. Dumneata încotro ai drum, domnişoară?

— În jos, către Liceul Lazăr.

— Atunci te-nsoţesc, dacă-mi dai voie.

— Bineînţeles.

Ar fi trebuit să iau tramvaiul 14 până la Cişmigiu şi apoi pe 7, care urcă pe Uranus, sau o maşină, altfel nu mai puteam ajunge la cursul de gimnastică la timp, dar nu voiam să mă despart de el. Mi-era teamă că, dacă pleacă, îl pierd şi aveam să-i pun o întrebare. M-am gândit totdeauna că, dacă l-aş vedea pe acest om măcar un minut în viaţa mea, l-aş întreba de ce n-a iubit-o pe Diana, cum de n-a iubit-o?!

I-am spus că mă aşteptam să-l văd la vernisaj. Mi-a răspuns că nici nu s-a gândit să se ducă. Expoziţia i-au aranjat-o nişte prieteni, tot ei au trimis şi invitaţiile. Apoi, cu totul neaşteptat:

— Ce mai face Diana?

Trebuia să cobor trotuarul în faţa statuii Rosetti. Petre Barbu mi-a apucat braţul şi m-a sprijinit la timp ca să nu cad. Până pe trotuarul celălalt, care face colţ cu Bulevardul Domniţei, circulaţia era mare şi, sub pretext că sunt atentă la maşini şi trăsuri, am amânat răspunsul pe care-l aştepta. Mi se părea că Petre Barbu seamănă cu cineva. Acelaşi zâmbet se ivea într-un colţ al gurii, ironic şi dezamăgit. Preocuparea acestei asemănări am avut-o poate din primele clipe: acelaşi fel de a tăcea şi de a vorbi fără să te privească, pentru ca apoi, dintr-o dată, să-şi pună asupra ta toată privirea, grea. Aceleaşi distanţe mari între lucrurile spuse. Şi, deodată, nu ştiu de ce tot în legătură cu Diana, mi-a venit în minte Alex.

— Pe Alex Dobrescu îl cunoaşteţi?

Spre marea mea mirare, a răspuns:

— Da, suntem prieteni buni, deşi nu ne vedem cu anii.

Am crezut că va dori să cunoască rostul întrebării mele, dar, fiindcă tăcea, am spus:

— Semănaţi foarte mult.

— Şi Diana?

— O voi vedea chiar acum, avem oră de gimnastică de la şapte la opt. Nu voi ajunge decât la sfârşitul orei, dar n-are importanţă.

Mă simţeam stingherită. Obişnuită să tac în voie în timp ce ceilalţi vorbesc, acum, în liniştea care se prelungea, fraza mea mi se părea lungă, nu ştiam cum să mă opresc, dădeam explicaţii inutile.

— Tot aşa bune prietene sunteţi?

M-am făcut că nu înţeleg.

— Cum tot aşa?

— În vara aceea, la Mangalia, de câte ori o vedeam pe plajă sau sub cort cu un creion şi o hârtie, o întrebam: „Tot Ilincăi îi scrii?” Şi ea răspundea: „Tot”. Azi, când am auzit numele dumitale, parcă l-am văzut scris pe plic: Ilinca Dima. Am pus de câteva ori scrisori la poştă pentru dumneata. Şi, după o tăcere: Mă intriga că ţi le trimetea „recomandat”. O dată era cât pe-aci să deschid plicul.

L-am privit atât de uimită, încât s-a simţit dator să adauge:

— Eram îndrăgostit de ea.

I-am răspuns, aproape supărată:

— Nu cred.

A zâmbit amuzat.

— Ei, asta-i! Şi a adăugat: În vara aceea, toată Mangalia roia în jurul ei.

Îmi venea să strig: „Nu-i adevărat, numai ea te-a iubit! Dumneata n-ai iubit-o! Dacă ai fi iubit-o, i-ai fi spus-o şi toată viaţa Dianei ar fi fost alta.” Totdeauna am crezut asta. Dar bineînţeles că n-am spus nimic. Am băgat de seamă, de altfel, că dacă tac, continuă totdeauna el, după o pauză mai mică sau mai mare.

— Cum mai e Diana? Tot aşa de frumoasă?

— E mai frumoasă acum, dar mie-mi plăcea mai mult pe atunci. Dumneata o găseai frumoasă?

— Nu şi da, cum să-ţi explic? Când o vedeai apărând, ţi se părea foarte frumoasă. Când te uitai mai bine, spuneai: nu, nu-i frumoasă, dar „are ceva” şi te-ntrebai ce are. E drept că avea şi neastâmpărul celor şaisprezece ani. Parcă era o pisică prea mare.

— Aşa e şi acum.

El a continuat, ca şi cum n-ar fi auzit.

— Dar dacă cineva, mai ales o femeie, spunea că, de fapt, nu-i frumoasă îţi dădeai seama că e foarte frumoasă. Apoi, ca pentru el: Cel mai frumos păr care l-am văzut vreodată: viu, neliniştit, ca şi ea. Schimba nuanţa după ore, după vreme. Am vrut de atâtea ori să-l prind în pânzele mele, dar ba era roşcat aprins, ba cenuşiu, trist. Apoi, cu interes: Cum îl poartă acum? Tot desfăcut, pe umeri?

— E lung. Îl strânge, aşa că atrage mai puţin atenţia. Dar când îl desface.

— De ce îl poartă strâns? Păcat! Părul Dianei.

Eram în colţul Căii Victoriei. Trebuia să coborâm trotuarul şi să-l urcăm iar, în dreptul Librăriei Alcalay. Petre Barbu mi-a apucat braţul şi m-a strecurat cu abilitate printre oameni şi vehicule. Deşi era urât şi umed, pe stradă circulaţia era mare. De partea cealaltă, mai ales, pe Calea Victoriei, pe trotuarul care-i peste drum de Cercul Militar, oamenii parcă nu aveau fiecare un itinerar iu propriu, ci se mişcau cu toţii deodată câte puţin. Petre Barbu tăcea, preocupat. Eu îl priveam în voie. Nu era prea înalt, dar bine legat. Obrazul roşcat, pieliţa arsă de soare şi de vânt, ca oamenii care trăiesc la ţară. Era aşa cum mi-l descrisese Diana.

Ne-am despărţit în dreptul străzii Brezoianu, de unde am luat un taxi. Nu mi-a propus să mă conducă. I-am spus că mi-ar face plăcere să mai stăm de vorbă şi l-am întrebat dacă-i pot telefona. Nu are telefon. I-am dat numărul telefonului meu. Mi-a promis c-o să telefoneze foarte curând şi c-o să vie.

Să fie adevărat că a iubit-o pe Diana? Numai atât aş vrea să ştiu. Dar aş vrea să ştiu cu amănunte, să ştiu sigur, tot aşa sigur cum ştiu că l-a iubit Diana. Dar de ce nu l-am întrebat chiar acum: „Dacă ai iubit-o de ce nu i-ai spus-o”. De ce nu i-ai spus simplu: „Diana, vreau să fii nevasta mea”. Câţi ani sunt de când îmi veneau de la Mangalia confidenţele ei tulburătoare şi aşteptam, înfrigurată, acest sfârşit fericit, ca în filmele în care, de la început, presupui că totul va avea un happy-end, numai fiindcă eroina e Lilian Harvey sau. Aş fi vrut atunci să împing zilele repede una după alta, cum întorci foile unei cărţi, ca să ajung mai repede la ultima filă, acolo unde Diana, cu părul mai zbârlit ca de obicei şi mai roşcat, cu ochii mai verzi, cu genele mai întoarse, cu dinţii mai sclipitori, incandescentă, aşa cum am văzut-o irupând în clasă de atâtea ori, îmi va mărturisi: „Ilinco, mă iubeşte Petre Barbu, vrea să fiu nevasta lui. M-a întrebat dacă vreau şi eu. L-am luat de gât. M-a sărutat'.

N-a fost aşa. Diana trebuia, probabil, să joace în piese care nu se sfârşesc bine.

Am ajuns foarte târziu. Exerciţiul de echilibru era, de obicei, printre ultimele. Diana era pe bara orizontală. Tot timpul, pe drum, alături de Petre Barbu, m-a urmărit imaginea ei la şaisprezece ani. „Parcă era o pisică prea mare”, a spus Petre Barbu. Ce bine a văzut-o! Aşa era şi acum, ca o pisică mare. Pe bara de echilibru, în pantalonaşi scurţi de satin negru, cu bluza de sport portocalie, cu pantofi de gimnastică, cu părul strâns simplu la spate, cu obrazul încălzit, fără urmă de roşu sau pudră, Diana nu părea să aibă mai mult de optsprezece ani. Dar Petre Barbu, în prima clipă, ar fi recunoscut-o greu. E încă foarte subţire, dar trupului ei îi lipseşte acum acea transparenţă, acea imprecizie, acea fragilitate care-i dădea altădată un farmec straniu. Era pe atunci ca o schiţă luată în fugă. Acum apărea ca o sportivă de pe coperta unei reviste. Poate că aşa e Diana, cea pe care lumea o întâlneşte pe stradă, intrând într-un magazin sau aşteptând tramvaiul: o fată frumoasă, sportivă, veselă şi atât.

Am rămas în uşă câteva clipe. Nimeni n-a băgat de seamă sosirea mea. Toate privirile erau aţintite la bara orizontală. Diana, cu un picior pe bară, cu celălalt îndoit către piept, căuta, cu braţele întinse lateral, echilibrul. Piciorul de pe bară, încordat nervos, cu muşchii întinşi, pierduse plinătatea lui obişnuită, părea exagerat de lung, vibra. Braţele oscilau lateral, parcă mai lungi ca de obicei. Şi nu mai avea nimic din moliciunea unei pisici leneşe; dimpotrivă, era întinsă şi atentă, ca o panteră la pândă. Fetele erau tot aşa de concentrate ca şi ea. O urmăreau ţinându-şi parcă respiraţia. Ochii fixau un punct pe bara verticală către care mergea. Şi-a îndreptat piciorul, l-a pus jos şi l-a adus pe celălalt din ce în ce mai în faţă, apoi l-a îndoit către piept, clătinându-se spre dreapta şi spre stânga. Ştiam că-i este teamă, „un fel de teamă nervoasă”, cum a încercat deunăzi să-mi explice. A şi cerut să fie scutită de exerciţiul ăsta, dar nu i s-a îngăduit. Acum trebuia să pună încă o dată piciorul pe bară şi să-l ridice pe celălalt, ca să ajungă la capăt. Dar, sprintenă, a sărit pe podea. Nu ştiu ce i-o fi spus profesoarei: i-a zâmbit răsfăţat, apoi a râs cu gura toată. Când o vezi pe Diana, te farmecă surâsul ei, strălucirea dinţilor ei neobişnuit de albi îţi ia ochii.

— M-am făcut de râs, Ilinco! Ai văzut? N-am mai putut. Dar ce-i cu tine? De ce-ai venit la sfârşitul orei?

Avea o vibraţie în glas, o febrilitate care crea de la început un climat al ei, Ne-am aşezat în vestiar pe bancă, în dreptul stupului de dulăpioare albe în care ne ţineam lucrurile, apoi m-am uitat în ochii ei, în plin.

— Ştii pe cine am cunoscut azi, Diana?

— Nu ştiu

— Ghici!

— Asta-i acum! Hai, spune repede!

— M-am gândit: „Câtă pasiune pune aşa, obişnuit, în fiecare cuvânt!” şi am răspuns întârziat ca un actor care-şi calculează efectul:

— Petre Barbu.

Diana a întors puţin capul, privirea i s-a risipit prin zid, departe. Zâmbetul i-a devenit trist. Era acum în jurul ei o fluiditate care o făcea într-un sens ireală. (Asta era Diana, pe care o cunoşteam poate numai eu.) A şoptit ca pentru ea: „Petre Barbu, Petre Barbu”. După un timp s-a întors către mine, şi-a dus mâna la frunte, apoi mi-a luat mâinile într-ale ei şi ca un lucru foarte grav, asupra căruia chibzuise mult, dar care acum părea să fie definitiv hotărât, mi-a spus aproape în şoaptă:

— Ştii că plec la Paris?

— Când?

— Foarte curând.

Am înţeles că nu-i o plecare obişnuită şi am întrebat:

— Pentru cât timp?

— Nu ştiu.

— Şi bărbatul tău?

— Tocmai asta e greutatea. Michi e amărât, e trist. Mi-e greu să plec, Ilinco. Mă frământ zi şi noapte. Să plec? Să nu plec? Acum e hotărât. E sigur azi, dar mâine cine ştie, poate iar nu va fi. Nu ştiu ce să fac, nu ştiu cum e mai bine. N-am ştiut că ţin atât de mult la Michi. Sunt foarte legată de el, Ilinco. Apoi, ca pentru ea: Mi-e foarte drag.

Aş fi vrut s-o întreb: „Atunci de ce pleci?” Dar luasem obiceiul să nu ne punem întrebări, nici eu ei, nici ea mie.

— Il ştiam pe Petre la Marrakech, a spus apoi, puţin absentă.

— S-a înapoiat de curând. L-a întâlnit bărbatul Adrianei şi l-a adus acasă. Eram acolo. Pe stradă a vorbit de tine şi, închipuieşte-ţi, mi-a spus că atunci, la Mangalia, te-a iubit!

— Ţi-a spus asta? Ochii Dianei s-au făcut mai verzi, mai umezi, părea că se topeşte în ei o lume neştiută, genele erau foarte întoarse şi mirate. Nu-i adevărat, Ilinco, nu m-a iubit. Niciodată nu va şti omul ăsta cât rău mi-a făcut. Am rămas cu un dor. Cum să-ţi explic? Neliniştea mea. Şi într-o zi am întâlnit un om care-i semăna. Grozav îi semăna. Ascultă, Ilinco, am nişte. Caiete. Dacă plec, ţi le las. Şi, după o clipă de reflecţie: Ţi le dau şi dacă nu plec.

Diana îşi ţinea genunchii în braţe, se legăna şi privea drept în faţă, pe fereastră. Ploua şi era întuneric. Nu se vedea nimic afară. Vorbea fără să mă privească, se uita atent către fereastră, dar simţeam că nu priveşte decât în ea, şi ea era toată dincolo de înfăţişarea asta de faţă blondă, sportivă. A spus rar (de obicei vorbea repede):

— Nu-i un jurnal. Sunt amintiri din copilărie, la început. Apoi alte amintiri, din adolescenţă, de mai târziu, de acum, aşa cum mi-au venit în minte, aşa cum mi-a venit să le aştern pe hârtie. O să vezi.

Apoi a tăcut îndelung. Parcă era o frunză abia atinsă de vânt sau faţa apei uşor înfiorată de briză. S-a sculat brusc, a ridicat mâinile în sus şi a început să le coboare prin spate, aşa încât să tragă tot corpul în jos, până ce, proptită pe picioare şi pe mâini, a făcut o punte. Când a revenit în poziţie verticală, aprinsă la faţă, a spus, ca şi când ar fi ştiut o reţetă, numai pentru mine:

— Când vezi că nu merge, fă puntea.

O fetiţă, cu ochii mari şi năsucul ca un bob de fasole, a venit s-o cheme pe Diana în sala de gimnastică, fericită că poate fi utilă. Mi-a spus că e de la cursul de copii şi o cheamă Olguţa.

Întâia dată am văzut-o pe Diana în vacanţa care a precedat intrarea mea în clasa a cincea de liceu. Eram la Ocna-Sibiului, în parc, şi mă plictiseam pe o bancă. În mână ţineam, ca de obicei, o carte, pe care n-o citeam.

Aveam paisprezece ani: nici înfăţişare de fetiţă, nici de adolescentă – mama spunea „vârsta ingrată”. Rochiile mele nu erau nici deasupra genunchilor, cum poartă copiii, nici mai lungi, cum poartă codanele. Şosetele ajungeau până sub genunchi. Două degete mai sus era marginea rochiei. Pantofi de lac cu tocul ceva mai înalt decât la încălţămintea bărbătească. Părul îl împleteam în cozi, strânse tare pe cap, aşa ca să-mi rămână fruntea descoperită. Mama zicea că am fruntea inteligentă fiindcă e mare (eu eram de altă părere).

Nu cred să fi băgat de seamă cineva, în vara aceea, la Ocna-Sibiului, că mă aflu şi eu printre vilegiaturişti, deşi tare aş fi vrut să fie altfel. Lumea se ocupa de Diana Slavu. În parc răsuna ecoul numelui ei. Şi eu nu ştiam cine e, cum arată.

De câte ori trecea prin faţa mea o femeie frumoasă, mă întrebam dacă nu-i Diana Slavu. Se spunea că nu-i frumoasă, dar adorabilă, încântătoare. Faptul însă că frumuseţea ei era atât de discutată mă încredinţa că este frumoasă de-a binelea. După unii, semăna cu o reclamă de pastă de dinţi, după alţii, cu o reclamă pentru şampon de spălat părul. Am mai observat că, de câte ori cineva spunea despre ea: „De fapt, nu-i frumoasa”, se găsea altcineva care să-i ia apărarea: „Are un păr superb”, sau: „Dinţi extraordinari”, sau: „Un ten magnific”. Se mai spunea: „Capul nu-i grozav. În fond, când te uiţi mai bine, nu are nimic deosebit. Dar silueta e desăvârşită”. O dată, când mama a pretins că Diana Slavu e prea slabă, o prietenă a ei a răspuns: „N-ai dreptate, c'est une fausse maigre, et puis elle a des seins comme je n'en ai jamais vus”.

Am auzit apoi despre ochii ei că nu sunt „cine ştie ce”, că sunt mai mult mici şi poate chiar uşor asimetrici „dar de un verde care nu te lasă în pace”, a râs un domn mai în vârstă. Iar altul, mai tânăr: „Sunt albaştri ca ai păpuşilor. Genele mai ales, lungi şi întoarse”. Mi-o închipuiam cu nasul în vânt, când am auzit că are nasul Cleopatrei, „un profil de medalie” sau „parcă ar fi Brigitte Helm în Mătrăguna”.

Într-o zi mi-a atras atenţia o femeie elegantă, cu un câine şpiţ. Purta un bandou verde şi o rochie de soie ecru cu guler verde şi cordon verde lat. Pantofii cu tocuri Louis XV. Făcea paşi mici din cauza rochiei, strâmtă şi lungă până aproape de glezne. M-am întrebat dacă nu-i Diana Slavu. Nu, Diana are părul pe umeri, zburlit şi blond. Blond veneţian, după unii; nordic cenuşiu, după alţii.

Doi băieţi s-au aşezat lângă mine, ca şi cum banca ar fi fost cu desăvârşire liberă. Obişnuită să nu fiu luată în seamă, totuşi nu pot spune că eram resemnată. Am dedus din faptul că unul spusese că n-a învăţat nimic în ziua aceea, iar celălalt că a citit cincizeci de pagini la histologie, că sunt studenţi la Medicină. Bruni amândoi. Unul purta pantaloni de casa gri, celălalt de doc alb. Am hotărât numaidecât că-mi place cel care nu învăţase nimic şi purta pantaloni albi. Atunci au apărut, coborând din pădure, cu rachete şi mingi, patru băieţi şi o fată. Unul dintre ci rămăsese mai în urmă şi striga: „Diana!” Fata avea un păr blond-arămiu care, în ondulaţii mari, ajungea până la jumătatea gâtului. Părea că se amuză grozav. Râdea arătându-şi dinţii strălucitori. Între băieţi părea mică (e drept că purta pantofi de tenis), dar, ajunsă în dreptul nostru, s-a desprins de grup şi mi s-a părut înaltă. Era foarte subţire şi săltată ca un mânz. S-a apropiat de noi şi, zâmbind cu dinţii, cu părul, cu ochii, în loc de bună ziua, i-a întrebat pe băieţii de lângă mine: „Cum merge cu toceala?” şi s-a îndepărtat fără ca interpelaţii, puţin năuci, să fi apucat să spună ceva. Am urmărit-o cu privirea. Printre băieţi, părea din nou mică, dar, singură, devenea iar înaltă. Picioarele lungi, umerii drepţi, un mers fără mişcări din şolduri, Se vedea că vorbeşte când la dreapta, când la stânga, după mişcarea umerilor şi jocul pletelor. Purta o rochie de olandă albă, cu cute care începeau să se desfacă mai jos de şolduri. Braţele îi erau goale până la umeri. În jurul gâtului purta, înnodată, o batistă de mătase albastră cu buline albe. De departe, părul părea mai umflat şi de culoare mult mai închisă. Am crezut că-i nespus de fericită.

Într-o zi am aflat cu mirare că e de vârsta mea şi de atunci am început să trag şi mai mult cu urechea la tot ce spunea lumea despre ea. Parcă în jurul meu nu mai auzeam pronunţându-se alt nume decât al ei.

Mi-era ciudă, dar mi se părea foarte interesant că nimeni nu ştia ceva precis despre familia ei. Fiecare spunea: Am auzit că„. „Am auzit că părinţii ei sunt de origine sârbi„. Ba nu, tatăl ei e bulgar.” „Imposibil! Poate ruşi.” „Am auzit că mama ei e rusoaică; dansează în balet la „Tănase „-” „Mama sau fata?” „De ce nu locuieşte la hotelul din parc?” „Diana are părul ondulat natural sau şi-l pune pe moaţe?” „Are ondulaţii făcute cu apă sau cu fierul?” „E mai frumoasă mama ei sau ea?” „Mama ei a fost cântăreaţă”.

Într-o seară, când ieşea din parc, am urmărit-o la oarecare distanţă. Am descoperit atunci în sat, la capătul unui drum prăfuit, casa ei. O casă mică, albă, ţărănească, din cele cu două odăi şi o prispă. Din seara aceea am condus-o către casă mai multe zile de-a rândul, umblând la o oarecare depărtare şi având aerul că n-o bag în seamă. Ea se făcea că nu mă vede. Sau poate nu mă vedea.

O dată, ţinându-mă după ea, am ajuns în cimitir. Cerul, de-o parte, roşu-aprins, de altă parte, albastru. În cimitir, o linişte copleşitoare.

Diana mi s-a adresat familiar:

— E frumos, nu?

— Da, am îngânat, emoţionată.

— Inscripţiile mai ales. Le-ai citit? Sunt înduioşătoare. Uite, aici e şi poza.

Când am ieşit din cimitir, se înserase. Vitele se îndreptau fiecare spre curtea ştiută, cu o linişte gravă.

— Stai să vezi cum intră fiecare singură, fără să şovăie, pe poartă la ea acasă.

Pe una din prispe stătea o femeie slabă, cu un copil în braţe. Copilul a strigat către Diana: „Ica, Ica”.

— Bună seara, Gheorghiţă, i-a spus serios Diana. Cum mai merg treburile, Mario?

— Ia, stau să-l văz pe amărâtu ăla, călca-l-ar vaca neagră!

— Lasă-l, Mario, găseşte-ţi mai bine altul, că sunt destui.

— Dă-i în fenia că nu-mi trebuie altu.

Diana mi-a povestit că pe Maria a lăsat-o bărbatul ei, dar că în fiecare seară când trece pe-acolo, dacă-şi vede copilul în poarta, se opreşte şi mai stă de vorbă. Maria se mulţumeşte cu atât deocamdată, dar pe de altă parte face tot felul de farmece să-l întoarcă la ea, că tot cu vrăji i l-a luat o văduvă care stă cu trei case mai departe. Era sigură că într-o seară omul ei o să se oprească în faţa porţii să-şi vadă băiatul şi apoi o să intre în casă. Gheorghiţă striga cât il ţinea gura: „Ica, Ica, Ica-a-a'.

— Asta înseamnă în limba lui simplificată „Coniţa” mi-a explicat Diana, şi s-a oprit în faţa casei în care ştiam că locuieşte.

— Aici stau eu, mi-a spus, şi a adăugat, cu o oarecare ironie: Dumneata, probabil, la hotelul din parc.

La hotelul din parc, mama şi Fräulein m-au primit cu mutrele lungi şi frunţile încruntate. Întârziasem rău. Am ascultat cu nepăsare muştruluiala obişnuită, dar când am auzit că s-a hotărât, în lipsa mea, să plecăm a doua zi la Bucureşti am tresărit. Îmi făcusem, fără să-mi dau seama, iluzia că mă voi împrieteni cu Diana. La urma urmei, are vârsta mea, îmi repetam (aşa cum am auzit o fetiţă spunând despre Shirley Temple: „Şi ce-i dacă-i artistă de cinema? Şi eu am tot şase ani! „).

În seara aceea, mama şi Fräulein au strâns lucrurile şi au început să împacheteze, sporovăind amândouă despre schimbările casei. La Bucureşti, tata a pus să se facă unele reparaţii ca să-i facă mamei o surpriză. Dar când s-a văzut deodată între zidari, tâmplari, zugravi şi vopsitori, i-a scris o scrisoare în care o poftea, amărât, acasă. Mama, la gândul că toţi oamenii aceia „umblă pe parchet”, „strică şi fură”, a hotărât plecarea a doua zi de dimineaţă. Pentru mine asta însemna sfârşitul vacanţei, însemna să n-o mai văd pe Diana şi mai însemna încă ceva: învăţasem, din clasa întâi primară până într-a cincea de liceu, la Notre-Dame-de-Sion, aşa cum hotărâse mama. Cursul superior trebuia să-l urmez la liceu, cum era dorinţa tatii şi convenţia făcută între amândoi de când am fost dată la şcoală, la şapte ani.

Din cauza unei epidemii de scarlatină, m-am dus la şcoală abia după Crăciun.

Pe un coridor lung şi întunecos, a doua uşă la dreapta, pe o tăbliţă scria: Cl. A-V-a. Dinăutru se auzea un zgomot infernal. Când am deschis uşa, m-am oprit, speriată de o mulţime de ochi miraţi şi iscoditori.

Aveam, uneori, în vis, senzaţia unei căderi de la înălţime, dar totdeauna, înainte de a ajunge la pământ şi a mă face ţăndări, mă trezeam. Şi acum. Tot aşa. Aşteptam o minune.

Ţineam încă mâna pe clanţă, ca să pot da înapoi la nevoie, şi mă gândeam că ar trebui să simulez un leşin, că altă scăpare nu va veni. Nu mai puteam suporta toate privirile acelea mirate şi iscoditoare, care mă ţineau ţintuită în uşă. Atunci, ca printr-un miracol, s-a desprins o uniformă dintre celelalte şi m-am pomenit în faţa mea cu Diana Slavu. Surâdea, întinzându-mi mâna. Dar eu ţineam cu o mână ghiozdanul, şi cu cealaltă clanţa. Nu ştiam cum să fac. Diana şi-a proptit mâna întinsă pe umărul meu, şi, cu cealaltă, m-a prezentat clasei cu o emfază care nu mi-a plăcut.

Domnişoara Ilinca Dima!

Glumea tot timpul. Râdea pentru orice fleac. Tot ce făcea, tot ce spunea era parcă pus între ghilimele. Diana nu intra pe uşă, irupea; şi avea zilnic ceva de povestit. Totdeauna grăbită, avea părui vâlvoi, ochii ei verzi scăpărau. Parcă o văd, chiar atunci, în prima mea zi de şcoală, dând buzna în clasă şi vestind fetelor că directoarea s-a tuns.

Cine nu o ştie pe directoarea noastră – o preadistinsă doamnă cu guler de dantelă şi rochie neagră cu o uşoară trenă, cu părul încolăcit în creştetul capului – nu poate înţelege panica şi veselia stârnite în clasă.

Dar pe mine această continuă nevoie de a face glume şi farse, de a fi permanent în centrul atenţiei mă dezamăgea, mă irita. Clasa era galeria ei.

La matematici aveam un profesor. Diana îl poreclise „Fie-A-B”, fiindcă, invariabil, îşi începea lecţia trăgând pe tablă o linie cu creta groasă şi punând de o parte A şi de cealaltă B, spunea: „Fie-A-B”.

Într-o zi, înainte de ora de matematică, Diana a declarat dintr-odată, pe neaşteptate:

— Fetelor, vreau să-l cuceresc pe Fie-A-B.

Ideea a fost găsită foarte amuzantă, deoarece Fie-A-B era binecrescut, timid. Diana a ieşit din clasă în recreaţie, a intrat două minute după intrarea profesorului, dând buzna, ca şi când nu ar fi ştiut că ora a început, şi s-a oprit speriată. El a privit-o de parcă o vedea pentru întâia dată. Ea juca iscusit. Obrajii roşii, părul în dezordine, arămiu, avea aerul să întrebe cu fiecare fir: „Cum, sunteţi în clasă, domnule profesor?!”. Mâinile, de-a lungul corpului, ţineau uşor şorţul, ochii îl priveau în plin, verzi: „Sunt dezolată că n-am auzit clopotul, domnule profesor, regret.”. El a făcut o sforţare vădită ca să treacă peste plăcerea de a o mai privi, şi alta ca să spună indiferent:

— Poftim în bancă, domnişoară.

La lecţia următoare, Fie-A-B nu a găsit creta la tablă. Diana a ieşit din bancă şi i-a dat o bucăţică de cretă, din cele ce rămân de neîntrebuinţat prin micimea lor. El a zâmbit:

— Cam mică.

Ea a scos din buzunar o cretă mare, neînceputa:

— Poftim una mai mare.

El a privit-o amuzat, ea a trecut în bancă, serioasă, şi toată ora s-a uitat în ochii lui, cuminte, şi l-a ascultat cu interes prefăcut.

La prima oră care a urmat, Fie-A-B a trecut, ca de obicei, la tablă, a tras o linie dreaptă, a mişcat buzele, dar în aceeaşi clipă, Diana, tare, în locul lui a spus:

— Fie A-B.

El a întors capul, să vadă cine a avut atâta îndrăzneală. Diana stătea cu gâtul îndoit, cu privirea în bancă, ascunsă toată sub părul acela năzdrăvan, care vorbea în locul ei: „Da, am fost obraznică, recunosc”. Apoi a ridicat capul şi, cu privirea scăpărând de puncte aurii, a adăugat: „N-o să mai fac altă dată.” iar zâmbetul mărturisea: „Mă amuză să te tachinez, fiindcă-mi placi”.

Toate astea s-au petrecut, bineînţeles, într-o singură clipa* în care nu s-a schimbat între ei nici un cuvânt. Fie-A-B a continuat, întorcându-se cu faţa către tablă:

— Ei da, fie A-B, după cum prea bine a observat domnişoara Slavu!

Tabla era totdeauna dinadins murdară pentru ora de matematică. Diana ieşea din bancă şi se ducea s-o şteargă, apoi trecea în bancă şi asculta cuminte, fără să-l privească mai mult decât o dată în timpul orei. Privirea asta noi vedeam că profesorul o aşteaptă, iar ea o calcula cu dibăcia unei adevărate cochete şi i-o dăruia când se aştepta el mai puţin. Câteodată nu-l băga în seamă deloc.

Clasa urmărea cu interes evoluţia acestui flirt şi o admira pe Diana. Eu aveam chef s-o bat. Totuşi, de câte ori se credea neobservată, cădea pe gânduri, tristă. Părea că se desprinde cu totul de lumea dimprejur, părea că mai e o lume înlăuntrul ei, căreia îi aparţine, pe care o lua în serios, în care era gravă. Ochii ei căpătau atunci o culoare întunecată, de nepătruns, ca o apă foarte adâncă. Diana parcă pornea într-o călătorie lungă, subterană, la capătul căreia poate se regăsea pe ea, alta decât aceea pe care o vedea toată lumea. Din zâmbetul ei vesel, zglobiu, nu mai rămânea decât o fărâmă tristă.

Câţi ani sunt de-atunci?

Azi, când m-am sculat de la masă, a sunat telefonul.

Pot să trec peste câteva minute?

Nu i-am recunoscut vocea. Nu şi-a spus numele. Dar am ştiut că e Petre Barbu.

Şi am avut iar, de cum a intrat pe uşă, impresia unei uluitoare asemănări cu Alex Dobrescu. Asemănare cu atât mai curioasă cu cât venea de dincolo de trăsături şi aparenţe. Amândoi, tipuri de blonzi, cu pielea arsă de soare şi vânt. Dar Petre Barbu are părul aspru, ca de bidinea, şi-i castaniu-roşcat. Culoarea deschisă a ochilor variază, ca la pisici, între galben şi verde. Genele, lungi şi întoarse. E foarte lat în umeri şi îngust în şolduri, destul de înalt şi cu o aparenţă de mare soliditate. Alex are părul moale, cu o meşă care-i cade în ochi, şi în mai multe nuanţe de blond decolorat de soare, ca şi al femeilor prost oxigenate; pe deasupra e „platin”, ca al unor copii de la ţară. Un păr moale, zburlit, care se desface în cărări capricioase. Alex are reputaţia de sportiv încercat, campion de patinaj şi de tenis, ia parte la concursurile de bob şi sky, aleargă în cursele de jokey amatori. Altminteri, dacă n-ai şti toate astea, ai vedea că-i cam adus din spate şi, parcă prea slab. Ochii cenuşii, câteodată foarte albaştri, genele drepte, cu firele dinspre tâmple mai lungi, trase parcă anume ca să-i dea un aer pleoştit. Cred că asemănarea dintre ei e făcută din acest aer amărât, dintr-o lene în a vorbi, şi parcă şi în a trăi, un fel de dezavuare. Parcă ar avea un dor neîmplinit şi o nevoie de mângâiere, de înţelegere, de indulgenţă. „Aceeaşi pastă de om”, ar spune Diana.

Petre Barbu s-a aşezat pe taburetul scund din faţa căminului, şi-a încălzit mâinile. Am vrut să-l întreb dacă-i frig afară, nu ieşisem din casă, dar mi-am dat seama că ar putea să creadă că vreau să fac „conversaţie” după tipare obişnuite. Când s-a sculat, a început să privească atent tablourile şi s-a oprit cu interes la turcoaica de Iser. Vorbind despre Mangalia, a fost surprins că n-o cunosc altfel decât din povestirile Dianei. Când a dat peste schiţa făcută de el altădată pe o foaie de blocdigul Mangaliei până la far – i-am povestit cum a ajuns la mine.

— Diana era totdeauna foarte neliniştită când se înapoiau tezele, sau la examen. Devenea albastră la faţă de emoţie. Cu atât mai mult la bacalaureat. O văd lividă, cu un zâmbet ciudat, cu ochi sticloşi. Mi-a spus: „Toată viaţa mea ţine de bacalaureatul ăsta, mi-e frică şi mi se pare că nu ştiu nimic. Totul e încâlcit.” „Ai să străluceşti, ca de obicei”, i-am spus. „Dacă trec, Ilinco”. „Ei, ce-mi dai dacă treci, ba chiar cu brio!” „Digul Mangaliei. Nu am nimic mai scump”.

Petre Barbu mă asculta atent, cu ochi de dulău recunoscător.

— Aici era baraca Hrisulei, nu-i aşa? L-am întrebat.

— Da, aici era.

— Hrisula era o fată cu ochi de orientală, cu tenul măsliniu şi părul ca păcura, nu-i aşa? Aici, la capătul digului, avea o baracă. Unde se mânca dulceaţă, seminţe şi porumb fiert.

Petre Barbu m-a privit, surprins şi îndurerat. Apoi m-a întrebat iar, cu un zâmbet obosit şi aşa ca să înţeleg că întrebarea i se pare în primul rând lui o copilărie:

— De mine ţi-a vorbit?

— Mereu, în anul acela. Uneori cădea pe gânduri şi tot timpul avea o nelinişte. O vibraţie în glas. Dumneata ştiai, nu-i aşa? Şi cu o privire dreaptă, de parcă l-aş fi strâns cu uşa: Dacă ai iubit-o, de ce nu i-ai spus-o? Numai fiindcă te îndoiai de seriozitatea ei? Nu aveai alte motive?

Întrebarea din urmă l-a surprins, l-a tulburat.

— Nu eram liber în vara aceea. Câteodată voiam s-o iau într-o barcă şi să plec cu ea, întâmplă-se orice! Nu pot să spun că o iubeam. Mă obseda. Şi nu fizic. Nu. Nu ştiu. Aşa cum mă atrage largul mării. Sau o floare pe crestele munţilor.

— N-ai iubit-o?

Petre Barbu a tăcut. Eu m-am sculat, m-am dus în biroul tatii – acolo unde îmi ţin câteva caiete şi o mulţime de fleacuri din şcoală – am luat scrisorile Dianei, i le-am adus şi am spus:

— Sunt sigură că, după atâţia ani, nu mai înseamnă o indiscreţie. Te rog să citeşti până ce aduc cafelele.

„Mangalia, 17 iulie.

Ce fericită aş fi să mâncăm la restaurant! Dar noi mâncăm acasă. Mama face menajul, fiindcă e mai ieftin aşa. Dacă am lua masa la restaurant, l-aş vedea pe Petre Barbu tot timpul prânzului. Şi aşa îl văd, dar mai puţin. Mănânc repede şi ies de acasă ca să cumpăr gazeta. Ziarele sosesc la două, căldura e sufocantă, dar nu-mi pasă. Cred că înţelegi că, dacă n-ar fi decât gazeta, aş suferi din cauza căldurii, groaznic. Aşa, nu sufăr decât de nerăbdare.

După ce iau jurnalul, intru în restaurant şi mă aşez la masa unor cunoştinţe.

Desigur că nu totdeauna mă pot instala în aşa fel ca să-l pot vedea bine. Dar mă mulţumesc să-l văd şi numai din profil, sau complet din spate, şi uneori numai o clipă, atât cât trec prin restaurant.

El habar n-are.

Diana”.

„Mangalia, joi.

Şi azi m-am dus la restaurant, ca în toate zilele. La două după masă, aici e o căldură ca în Sahara. „El” nu era. M-am uitat bine peste tot. Sunt sigură că toată lumea se întreba cine m-o fi interesând. Cine ar putea bănui că-i tocmai Petre Barbu? E atât de şters! Toată Mangalia se ocupă de mine. (Nu ştiu de ce!)

Amărâtă că nu l-am găsit, m-am dus pe plajă (aveam pe mine costumul de baie sub rochia de creton). Mi-am scos rochia şi m-am întins pe nisip, în plină nămiaza. Soarele ardea şi, în acelaşi timp, bătea briza, marea se frământa necontenit. (M-am gândit că are şi ea o zi proastă, ca şi mine.) Mai departe era cineva întins pe nisip. S-a sculat. I-am urmărit paşii. Venea spre mine. Bătăile inimii parcă mi s-au oprit.

Ilinco, ai ghicit, nu? Era el, – „Pierrot”! Aşa i se spune. Petre, Petre, Petre, Petre! Îmi ciocănea inima, de parcă voia să-i dau drumul să iasă.

Eram încredinţată că va trece mai departe după un bună ziua spus ca o concesie. N-a fost aşa. S-a aşezat lângă mine. Fără un cuvânt. Tăcea.

— E foarte interesant ce spuneţi, domnule Barbu!

— Vrei să auzi ceva interesant?

— Vreau să spui ceva.

— Ei bine, uite, nevestele vor să te ucidă!

— Nevestele?

— Da. Ce-ai zice să te desfigureze cu vitriol?

— Prefer untdelemnul fierbinte.

A râs, adică a zâmbit, mai pronunţat ca de obicei. (Petre Barbu nu ştie să râdă. Are gura tristă şi n-o deschide. Nu ştiu ce fel de dinţi are.) Mi-a spus că mai multe „distinse” doamne sunt furioase pe mine, pretind că sunt cochetă şi că le-am zăpăcit bărbaţii. L-am Întrebat dacă l-au trimis în delegaţie sau vine din iniţiativă proprie. În loc să-mi răspundă, m-a privit cu simpatie, având aerul să spună: „Ei, te-am necăjit destul”. Şi, după o clipă de tăcere:

— Uite. Aşa gravă, dusă pe gânduri, încă nu te-am văzut.

— Altfel m-ai văzut?

— Cred şi eu. Pot să-ţi şi dovedesc; ştiu că râzi ca să-ţi arăţi dinţii, fiindcă sunt frumoşi, sau zâmbeşti fiindcă ştii că ai un zâmbet fermecător. Şi, cu un aer inocent, suceşti capul bărbaţilor. Dar lasă, să vezi, o s-o păţeşti!

S-a sculat şi, tot fără să spună bună ziua, s-a dus la locul lui şi s-a întins la soare.

Atât a fost, Ilinco; ce mi-o fi plăcând la el, draga mea, spune şi tu? Dacă ai şti ce succese am eu aici! Pe mine mă preocupă, clipă de clipă, el. Numai el. Şi, zău, mă întreb: de ce? Mi-e ciudă pe mine, pe el. Dar îl iubesc! Îl bârfesc în gând tot timpul. Degeaba.

Ilinco, te sărut. Mâine îţi scriu iar. Cum suporţi romanul meu de dragoste?

Urmarea în numărul viitor.

(Ai grijă de scrisori, să nu păţim ceva, mai bine rupe-le.)

Diana”.

„Mangalia, 14 august.

Să-ţi povestesc, Ilinco, ce s-a întâmplat aseară.

Am reuşit să rămân singură la capătul digului. (N-a fost uşor, ştii, digul e lung.) Mai întâi m-a oprit în drum maiorul. (Nu-mi plac ofiţerii!) Apoi fiu-su: pempant, pedant, ştrengar, licean clasa a opta şi viitor maior. (îţi voi povesti o întâmplare amuzantă, dar nu acum.) Apoi, judecătorul.

Deşi nu s-ar zice, nu-mi place „şueta”, dar de obicei mă las antrenată. Aseară însă îmi făcea neapărat plăcere să fiu numai cu mine însămi. Am luat şalul meu şi al mamei, pe unul l-am întins pe piatra farului, şi cu celălalt m-am învelit. Stăteam cu faţa la pământ, cu obrazul culcat pe braţele îndoite, ca pe o pernă. Nu vedeam decât marea. Valurile se spărgeau aproape de mine, şi un fel de praf rece de apă îmi înroura obrazul. Nu vedeam cerul, nu ştiam ce se petrece în jurul meu. Auzeam pe dig voci înfundate. Farul de la Tuzla murea şi învia, ca o steluţă nesigură.

Nu mă gândeam la nimic anume. Ascultam frământarea mării şi parcă-mi făcea bine, parcă mă consola. Nu ştiu cât am stat aşa. La un moment dat, am simţit nevoia să mă aşez altfel, fiindcă-mi amorţise braţul. Când m-am ridicat, jos, pe pământ, lângă mine, cu genunchii în braţe, cu spatele la mine. Cu privirea departe, în mare, stătea „Pierrot”.

N-am spus nimic. El s-a întors şi m-a întrebat dacă mi-e frig.

N-am răspuns; l-am întrebat dacă nu le-a văzut pe mama şi pe sora mea.

Pe urmă am tăcut amândoi; după un timp, el foarte calm:

— Voiai să fii singură?

— Da.

— Păi vezi, dacă n-ai pus şalul bine pe cap. dacă nu ţi-ai acoperit părul.

Am dat din umeri, nepăsătoare.

— În tot cazul, toată lumea e de acord că te-ai bronzat foarte frumos. Dar unii spun că erai mai frumoasă albă; alţii, dimpotrivă, că neagră ai dinţii mai strălucitori şi ochii mai verzi.

— Dumneata cum găseşti că-mi stă mai bine? Am întrebat, rece.

— Nu ştiu. Când ai venit, mă gândeam cu groază c-o să te înnegreşti.

Dacă ai şti ce plăcere mi-a făcut că mi-a spus asta! Se uita la mine atent, apoi, privind marea, largul, a şoptit:

— Diana.

— Poftim?

— Nu, nimic, spuneam aşa.

Ce mult aş fi vrut să-l iau de gât, să-l sărut, dar am întrebat, ca să spun ceva:

— E adevărat că porneşti noaptea, târziu, înot în larg?

— Noaptea, ziua, tot aia.

— Cum tot aia? De ce?

— Sunt un om sfârşit, Diana.

M-am îngrozit, Ilinco, fiindcă m-am gândit că, dacă m-ar iubi, nu s-ar simţi sfârşit. Am întrebat (aşa cum ai întreba un medic dacă mai e vreo scăpare):

— Nu te mai atrage nimic?

— Marea!

Voiam să merg mai departe; să-l întreb cum s-ar simţi să ştie că-l iubeşte cineva mult de tot. Dar atunci el s-a ridicat şi, simplu, rece:

— Mă duc. Noroc!

Mama a venit să-mi spună că se duce acasă. Maricica voia să mai rămână cu nişte fetiţe, trebuia să am grijă de ea. Nu ştiu cât am mai rămas la capătul digului. M-am gândit că în mai puţin de o lună începe şcoala. Îmi pare bine că începe şcoala, Ilinco, ştii?

Soră-mea a venit să mă ia. Ne-am dus spre casă, tăcute. Nu ştiu la ce se gândea (te pomeneşti că-i îndrăgostită şi Maricica. Are unsprezece ani, „la urma urmei”). Apoi m-am gândit iar că Petre nu mă iubeşte. S-ar fi zis că până atunci crezusem altfel.

Maricica m-a strâns de mână. Eram în dreptul cimitirului turcesc. Am înţeles că-i e frică. Şi mie mi-ar fi fost frică fără ea. Străzile sunt luminate doar la distanţe foarte mari, cu câte un felinar pirpiriu, cu petromax (căruia, bineînţeles, îi spunem: „petrovax”), Când nu sunt nopţi cu lună, totul pare vătuit, cenuşiu. Am cotit în dreptul casei noastre. Pe trotuar (un fel de trotuar), stătea, cu genunchii strânşi în mâini. Petre Barbu!

Am încremenit.

— Suferiţi de insomnie, domnule Barbu?

Iar el, fără să răspundă la întrebare:

— Ia loc, vrei?

Eram fericită, Ilinco. Ce n-aş fi dat să scap de Maricica, dar nu puteam s-o trimit la culcare. Ne-am aşezat amândouă alături de el, acolo, pe pământ. După o clipă de linişte, făcând cu totul abstracţie de prezenţa soră-mi, mi-a luat mâna într-a lui!

— Mâna asta e toată dumneata.

— Cum?

— Parcă pot să spun?

— Uite în palmă să vezi ce de-a mai calităţi! Am glumit, ca să nu vadă să sunt tulburată.

Mi-a strâns mâna. Am fost fericită.

— Câţi ani ai, Diana?

Am ezitat. Mi-era frică să nu i se pară prea puţin şaisprezece. Am minţit.

— Şaptesprezece, Atunci m-a privit cu nespusă duioşie.

Maricica s-a sculat să intre în casă. Eu aş mai fi rămas, dar s-a sculat şi el, ajutându-mă să mă ridic:

— Du-te şi te culcă, Diana, e târziu.

Am avut o mică dezamăgire, Ilinco, dar pe lângă atâta fericire, ce greutate avea? Am adormit abia când s-au ivit zorile. De zece ori am şoptit în pernă, mai încet şi mai tare: „Petre”.

Ilinco, draga mea, azi pe plajă s-a purtat ca în toate celelalte zile, aşa ca şi când aseară nu s-ar fi întâmplat nimic. Aş vrea să nu-mi pese.

Îmi pasă îngrozitor!

Diana”.

*

Când am adus cafelele, Petre Barbu stătea în faţa ferestrei şi ţinea în mână scrisorile Dianei. S-a întors mirat şi parcă nemulţumit de prezenţa mea. M-a privit aiurit, apoi mi-a dat scrisorile şi a plecat fără să mai spună nimic. Cred că nu putea vorbi.

*

Aseară pe la opt a intrat mama. Nu ştiam dacă era îngheţată sau dacă a umblat repede şi îi e foarte cald. Avea obrajii roşii, picături de apă în păr şi pe gulerul de blană, ochii scăpărători, şi, gâfâind, de parcă ar fi fugit ca să ajungă cât mai repede acasă, a spus:

— A fugit Diana!

— Cum, a plecat?

— A fugit la Paris. Şi-a lăsat bărbatul şi a fugit… Ei, ce spui? Când ziceam eu că nu-i o relaţie pentru tine. Frivolă, cochetă a fost totdeauna. Dar asta le întrece pe toate! Şi ce bărbat! Astea au noroc.

N-am ascultat. Nu auzeam decât atât: „A fugit Diana!”. A fost de parcă, deschizând gazeta, i-aş fi văzut numele într-un chenar de doliu. M-am simţit deodată nespus de singură. Mi s-a făcut frică, fără să ştiu de ce, şi frig. Aş fi vrut s-o întreb pe mama de unde vine ştirea asta, dacă e adevărată, controlată. Dar mama era într-o vervă pe care nimic n-o mai putea întrerupe. N-am mai stat la masă. Am intrat în odaia mea, m-am aşezat la pian şi am început să cânt, ca să nu mă gândesc la nimic şi să nu mai aud vocile din sufragerie. Terminam tocmai ultima parte din Carnavalul de Schuman când a intrat fata din casă cu o scrisoare pentru mine şi un pachet voluminos. Iată scrisoarea: „Ilinco, mâine plec. Am şovăit mult de tot, dar a trebuit să aleg o cale. Am ales-o. Dar dacă aş lua hotărârea de a sări cu paraşuta, cred că tot aşa aş închide ochii, aş strânge pumnii, m-aş crispa toată şi aş spune, fără să privesc: „Fie ce-o fi! „ Mi-e frică de tot co e dincolo de aceşti patru pereţi în care s-a adăpostit viaţa mea cu Michi. Dar simt că e ultimul moment când pot să trec de apăsarea lor. Toate argumentele, pentru şi împotriva plecării mele, au fost cântărite timp de o lună, clipă cu clipă, şi, totuşi, acum, plecarea asta efectivă, presimţirea roţilor de tren, când se vor învârti prima dată, creşte în mine ca o panică. Altfel, gândită numai, e domoală şi egală, ca o problemă bine explicată. Cred că ţi-aş vorbi tot aşa şi dacă mâine m-aş sinucide.

Îţi trimit caietele astea, Ilinco, şi dacă vei găsi de cuviinţă, dă-i-le într-o zi lui Michi.

Diana.”