II

DIN CAIETELE DIANEI.

Am avut o copilărie tristă.

Fără jucării.

Niciodată nu mi-a adus cineva o jucărie. Nimeni n-a luat în seamă existenţa mea. Doar rar de tot observa mama că-mi curge nasul, şi atunci mi-l ştergea fără îndemânare, fără milă. Mă ustura.

Mănuşile – de cele cu câte un singur deget – le purtam trecute cu un şiret de după gât, să nu le pierd. Şi cum şiretul mi-l nimerise prea scurt de la început, am umblat aşa, cu mâinile ridicate, un an întreg, încât după aceeaa multă vreme am continuat să le ţin ca un căţel când face sluj.

Aveam cu mine numai închipuirea. Cu ea mi-am plăsmuit personaje şi complicaţii, o viaţă pe care o alimentam după voia mea, până ce căpătăm dureri de cap şi febră.

Fără lumea asta nu mai puteam trăi, fiindcă n-aveam jucării şi fiindcă oamenii în jurul meu erau prea mari, vorbeau prea tare şi se mişcau întruna, fără să ştiu care e rostul lor şi fără să fiu luată în seamă de ei, uitată prin casă.

Primul lucru de care m-am legat a fost o cuvertură albastră de catifea, cu broderii de fir; îngeri şi păsări cusuţi cu aur. Dar plăcerea de a fi cu îngerii şi păsările de pe cuvertura albastră nu era senină, ci dublată de bănuiala chinuitoare că fac un lucru neîngăduit.

Al doilea fapt care iese din întunericul acelor vremi, când cred că aveam patru ani, sunt nişte ochi disperaţi de fetiţă. O chema Georgeta. Tatăl ei era chelner şi o bătea pe mama ei.

Cum ies la iveală aceste amănunte nu ştiu, căci altfel nu mi-l aduc aminte din vremea aceea nici pe fratele meu, care avea trei ani mai mult decât mine, şi n-am reţinut nici un alt nume propriu până în clasa întâi primară, când a apărut Jenica.

Georgeta îmi pusese în cap un scăunel mic de lemn alb, din cele de bucătărie, şi când să mi-l scoată, nu mai ieşea. Atunci m-a privit înspăimântată, a mai încercat o dată, eu am ţipat, ea s-a speriat, s-a mai uitat o dată la mine cu ochii dilataţi şi a fugit.

Din vremea aceea de năzăriri aproape impersonale mai am o amintire.

Mă trezisem din somn. Deşi dormisem mult, era tot noapte. În odaie, lampa era aprinsă. Mama plângea tare. Era cu paltonul pe ea, dar fără pălărie. Bunica, mama tatălui meu, era agăţată de gâtul lui. Parcă voia să-l împiedice s-o omoare pe mama. Am închis ochii, ca să nu vadă ei că-i văd eu, şi m-am rugat lui Dumnezeu. Întâia dată. De fapt, am aflat întâmplător, mult mai târziu, că în seara aceea, la Cazinou, un bărbat care fusese cândva îndrăgostit de mama, bând un pahar mai mult. Nu s-a sfiit s-o privească aşa încât să atragă atenţia tatălui meu. Nu ştiu cum a început cearta, dar a continuat în stradă, până acasă. Tata a vrut să iasă cu arma după el. Acum ştiu că şi dacă n-ar fi fost împiedicat de nimeni, tot nu s-ar fi întâmplat nimic, fiindcă tata, pe cât era de violent în ameninţări, vijelios ca apariţie şi curajos cu cei din casă, pe atât de puţin era în stare de un act de mare curaj, de violenţe efective. Dar atunci mi-era frică.

Dragostea mea pentru mama a început prin compătimire. De la întâmplarea aceea am prins obiceiul de a mă trezi cam la aceeaşi oră peste noapte.

Mama plângea înăbuşit în perne, sau stătea cu ochii deschişi mari şi cu privirea toată în tavan. Tata venea de la joc de cărţi. Ne aducea pastile de ciocolată, rulouri cu caimac sau măcar zahăr „Kandel”, le punea pe măsuţa de noapte de lângă noi şi ne învelea, chiar dacă eram înveliţi foarte bine. Apoi începeau discuţiile.

Noi, copiii, dormeam într-unul din cele două paturi alăturate; în celălalt dormeau părinţii. Şi de unde ziua nu se ocupa nimeni de noi, seara era vorba numai de noi, copiii: „Copiii vor rămâne pe drumuri. Dacă n-ar fi copiii, aş pleca în lume.” Un nume pe care tata îl repeta era Cobadin. O vorbă pe care mama o folosea foarte des era „sacrificiu”. Mi se părea plin de taine cuvântul ăsta, voiam să ajung mai repede mare ca să ştiu ce-nseamnă „sacrificiu”, ca să ştiu cum e „în lume”, cine e Cobadin? Capul îmi zbârnâia de întrebări.

Ceea ce mi se părea curios era că a doua zi totul se petrecea ca şi când peste noapte nu s-ar fi întâmplat nimic deosebit. Mama era senină, veselă, la masă erau musafiri totdeauna.

Pe tata nu-l vedeai niciodată şezând. Doar la masă. Dar nici atunci nu se aşeza de la început. Mai întâi, în picioare, dădea pe gât două înghiţituri din sticla de ţuică, şi se sătura cu măsline, sardele, ghiuden, ouă fierte, muştar. Când se aşeza la masă, era sătul. Ceilalţi mâncau. El lăuda mâncarea, dar suduia servitoarea, bătea cu pumnul în masă că pâinea nu e caldă, că sifonul nu e rece. Şi „să se ştie o dată pentru totdeauna: există un stăpân în casă!” Că el, la treisprezece ani, a dat totul în. Şi s-a descurcat singur, că a pus la cale o afacere grozavă, că dacă n-ar fi cinstit, ar avea milioane, că toţi sunt puşlamale şi hoţi, că azi face pe grozavu cutare, dar tot el o să-i dea o bucată de pâine într-o zi, că există dreptate. Sigur că există dreptate…

Peste zi, tata nu mai bea decât cafele turceşti. Zece cafele pe zi. Şi ţigări, peste o sută. Aprindea ţigară de la ţigară, „Fac economie de chibrituri”, spunea, chipurile în glumă, cu un zâmbet în colţul gurii, unde mustaţa era arsă şi ţigara stătea lipită permanent.

Degetele, şi ele arse la vârf, de un galben-cafeniu, parcă vorbeau; le urmăream cu interes şi teamă cum se resfiră şi se adună în palmă, cum se desprinde arătătorul şi spune: „Nu!” sau: „Las', că v-arăt eu vouă, puşlamale, excroci!”.

Tuşea zgomotos, tuşea sufocându-se, de-l auzeai de la două sute de metri de casă, iar când intra pe uşă, totul se agita în jurul lui, ca apa în care arunci o piatră.

Era nervos şi instabil. Nu avea răbdare să vadă în întregime un act dintr-un spectacol, citea numai gazete (toate câte apăreau). De acolo ştia el politică şi finanţe, pe care le discuta altfel decât toată lumea, cu o inteligenţă scăpărătoare.

Tata fusese unul dintre acei copii de pomină care fac în cap socoteli complicate. Mie îmi rezolva uneori problemele, când eram în liceu, deşi el, printr-un şir de întâmplări ciudate, nu terminase nici clasa întâia primară şi o mărturisea cu mândrie. N-a citit niciodată o carte.

Într-o noapte, foarte târziu, eram prin clasa a VI-a de liceu, văzândd lumină în odaie la mine, tata a intrat furios. Citeam Crimă şi pedeapsă de Dostoievski. Mi-a smuls din mână cartea, a făcut-o bucăţi şi a strigat: „Nu vreau crime în casa mea! Nu permit!”. Atunci, n-am râs, ci am plâns toată noaptea; fiindcă era o carte împrumutată, şi bani s-o cumpăr n-aveam. Nici astăzi nu râd, după aatâţia ani şi întâmplări în care e amestecată imaginea lui. Dar acum, din alte motive.

În casă nu erau niciodată bani, Chiar atunci când tata câştiga, îi cheltuia, ca un copil, pe tot ce vedea, pe lucruri fără gust, oferite în stradă de negustorii ambulanţi, fiindcă nu putea să-i refuze; „împrumuta” sau ajuta pe cine-i ieşea în cale. Îi plăcea să cumpere aşa-zise „delicatese”, să guste şi sa vadă lumea minunându-se de bunătatea lor, şi mâncând cu plăcere la masa lui. De lux se lipsea uşor „deocamdată”, şi lux însemna tot ce nu e ţigară, mâncare şi o rufă curată, iar „deocamdată” a durat toată viaţa. Fiindcă era convins că vom avea de toate într-o zi, chiar şi o casă imensă, ca să-şi ţie rudele toate (ale mamei, fiindcă el nu avea).

N-am cunoscut un optimist mai lipsit de înţelegerea realităţii ca tata. Era uneori, în privinţa asta, stingheritor, penibil. Dar nici n-am cunoscut un suflet mai bun. Aducea acasă câte un cerşetor, îi dădea de mâncare, o haină, o pereche de ciorapi, o rufă şi ce mai găsea. Iar la plecare, uneori, bani pentru o baie.

Străini şi prieteni îl trăgeau pe sfoară, dar el continua să dea mereu, tot ce avea, şi ultima ţigară.

Pisicile care se pripăşeau pe la noi trebuiau să fie bine îngrijite, şi când fătau ţinea neapărat să creştem toţi puii. Când aveam o femeie de serviciu, tata se lăuda: „De la mine nu mai pleacă”. Iar când pleca, spunea cu mândrie: „O să se întoarcă, o să stea şi fără bani la noi”. Şi, într-adevăr, uneori se ruga s-o primim cu jumătate din leafa ce i se dădea în altă parte pentru că, obişnuită cu anarhia casei, ţinându-şi „omul” cu rufele, ţigările şi cafelele tatii, făcând sindrofii în bucătărie şi răspunzând obraznic, nu se mai împăca cu altă rânduială.

Când am împlinit cinci ani, s-a născut Maricica şi, nu ştiu prin ce întâmplare, în zăpăceala casei, cu ochii deschişi şi curioşi, am văzut teribilul miracol.

Mama umbla prin casă descompusă de dureri, cu un pântece umflat de parcă, dintr-un moment într-altul, avea să se spargă.

Personajul cel mai ascultat şi stăpân pe el era străbunica. Până în ziua aceea, stătuse retrasă în cea mai întunecoasă odaie. Servitoarea se purta cu ea mai obraznic decât cu ceilalţi, dar toată lumea îi spunea cu respect „coană moaşă”, Avea optzeci de ani şi nu mai moşea decât în familie.

În casă creştea neliniştea, teama. Agitaţia toată se strânsese într-o singură odaie. Am intrat acolo şi eu. Mama, cu ochii ieşiţi din orbite, zgâria pereţii cu unghiile. Gemea, gâfâia. Când m-a văzut, albă ca varul, m-a arătat cu degetul. Am fost dată afară.

Pe sală, tata se plimba cu paşi mari. Ţigara, în colţul gurii, era isprăvită. Tata nu ţipa, nu înjura, nu cerea nimic. Tăcea. S-a oprit şi mi-a pus mâna pe creştetul capului, mi-a mângâiat părul. Gestul ăsta îl făcea numai când credea că dorm. Am vrut să ştiu ce se întâmplă. Uşa odăii de culcare era de sticlă, şi perdeaua numai până la trei sferturi din lungimea ei. M-am urcat pe un scaun şi am văzut. Am văzut tot.

Şi, totuşi, lucrurile pe care nu le înţelegeam parcă se înmulţeau. Ce înseamnă şomer? Un cuvânt care suna ca şofer, ca inginer. De ce era rostit într-un suspin? Şi de ce se vorbea de plecare?

Când vreau să-mi amintesc atmosfera în care s-a hotărât plecarea noastră, îl văd pe tata grozav de nervos, pe mama palidă, cu ochii roşii de plâns.

Dar imaginea asta s-ar putea s-o am de mai târziu, din orice altă epocă şi din toate laolaltă. Ştiu sigur însă că ne-am oprit câteva zile într-un oraş în care nimic nu-mi era cunoscut. Am auzit că se numeşte Plevna şi că acolo a fost, odată, „război”? Ca înseamnă „război”? Din cele ce mi-a răspuns mama, mi-am putut închipui străzile pline cu oameni mari care se bat. De ce se bat? Ce fac copiii când oamenii mari se bat? Mama nu-mi răspundea la toate întrebările. Mi-am închipuit copiii stând la ferestre şi privind, înfricoşaţi, bătaia de pe străzi.

— Şi alea ce sunt?

— Tunuri.

Tunuri! Eram în Grădina publică. De jur împrejur, tunuri,. Am repetat de mai multe ori: „Grădina publică. Grădina publică”. Şi aceste două cuvinte îmbinate, din care numai primul mi se părea simplu.

— Aşa ca: pâine, zahăr, casă.

— Au luat locul tunurilor în frământările mele.

Din Sofia îmi amintesc o cameră mare şi întunecoasă şi leagănul în care dormea sau ţipa Maricica. Dar un colţ al odăii, seara, se transforma, atins parcă de o baghetă magică. Era acolo, luminată.

— Pe când restul încăperii rămânea în întuneric.

— O oglindă mare, în cadru de lemn galben, oval, iar în faţa ei, mama, în rochie de voal de culoarea şampaniei, brodată ca mărgele aurii, mama, care toată ziua trebăluia, legată la cap cu un tulpan, şi spăla vase, devenea o prinţesă, o făptură de vis sau de basm, o zână cu braţe goale, roz, cu părul auriu, împletit ca un colac, strălucitor ca rochia. Minunea dura puţin. Mama îşi punea pantofii de bronz şi pleca. Lampa se muta de pe măsuţa din faţa oglinzii pe masa pătrată din mijlocul odăii, şi lumina ei puţină se împrăştia deopotrivă, tristă, peste tot.

Aveam rude cu stare. Venea pe la noi un domn pleşuv, cu barbă scurtă, tăiată rotund ca o bavetă, despre care mama spunea cu mândrie: „E filantrop”. Şi mai aveam un unchi, bondoc, care era „angrosist”. Dar tatii nu-i intra în voie niciunul. Despre primul am auzit: Frigea cârnaţi în piaţă la Silistra, şi dacă n-ar fi fost un mare bandit, n-ar fi ajuns mare viticultor„. Pe celălalt îl numea simplu: „Escrocul”. Dar mie-mi plăcea unchiul cu barbă, fiindcă era parfumat şi ne aducea cutii mari de bomboane, pe care erau pictaţi îngeri bucălaţi, şi cutiile erau legate cu panglici albastre. Unchiul cel bondoc era veşnic grăbit şi, mai curând, urâcios, dar avea o curte mare cât un maidan, cu şine şi vagonete, pe care alunecau lăzi încărcate cu sticle. O curte plină de copii.

Verişoarele mele purtau rochiţe mult mai scurte ca ale mele, scrobite de parcă erau de hârtie, şosete albe şi pantofi de lac. Mi-am ridicat şi eu rochia, strângându-mă în talie cu o sfoară, şi am trăit zile de emoţie, şovăind cu foarfeca în mână, până ce am avut curajul să-mi tai ciorapii şi să-i îndoi ca să pară şosete.

Vărul meu, Milenco, era un băiat cu un cap mai înalt decât Nicu, slab, spelb şi îngâmfat. Râdea prosteşte, mă trăgea de moţ şi ne striga: „Mămăligari”.

Odată, Nicu, cu toate că era mai mic, i-a tras un pumn în obraz. Milenco a urlat ca din gură de şarpe. Tata a apărut chiar atunci. Dar în loc să-l certe sau să-l bată pe Nicu, i-a spus, lui Milenco: „Bine ţi-a făcut. Să te înveţi minte”.

Din clipa aceea tata mi-a fost drag.

Apoi le-am cunoscut pe fetiţele de peste drum de locuinţa noastră. Erau în doliu, fiindcă murise tatăl lor. Aş fi vrut să fiu şi eu îmbrăcată în negru şi să vorbesc franţuzeşte, pronunţându-l pe „r” la fel ca ele. Sau măcar bulgăreşte, dacă aş fi ştiut.

Alături de noi locuia o doamnă foarte tânără, bălaie, subţire. Bărbatul ei era ofiţer. Avea un băiat mare, cu uniformă de liceu. Într-o seară, în pat, mama i-a spus tatii că ofiţerul nu era soţul vecinei: „Vasia e numai al ei”. Nedumeririle mele se îmbulzeau, şi noaptea, până târziu, nu-mi dădeau pace. Când se întorceau părinţii, mă prefăceam că dorm, ca să aud tot ce vorbesc, să văd tot ce fac. Întunericul din odaie, când mă obişnuiam cu el, se rărea, ca un voal fumuriu. Tata era de obicei furios:

— Din chebab nu faci hotel cu cinci etaje!

Dar nici mama nu se lăsa:

— A făcut un azil de bătrâni. Tot oraşul îl stimează.

— Praf în ochi! O repezea tata. Fură de stinge! Şi face filantropie.

Grozav aş fi vrut să ştiu ce Înseamnă „filantropie”! Şi de ce e tata supărat. Până la urmă, eram de partea mamei. Cum se putea ca un unchi cu barba frumos rotunjită, cu un dinte de aur care ieşea la iveală când surâdea, cu ac de cravată cu perlă şi care aducea cutii de bomboane aşa de frumos legate, să fure? Dacă ar fura, ar fi hoţ, ar umbla jerpelit şi n-ar aduce bomboane fondante. Şi în timp ce discuţia continua, eu repetam: „fondante”. Tata, în cele din urmă, voia s-o împace pe mama, s-o ia în braţe. Mama se ferea, se smucea.

Târziu de tot, când în fereastră dunga din marginea transperantului şi cea în formă de zig-zag din dreptul ciucurilor se albăstrea, când albastrul de sineală devenea argintiu, târziu de tot adormeam.

Într-o zi, unchiul meu, filantropul, a venit să mă ia. Tata s-a făcut foc, dar mama, blândă şi stăruitoare, l-a înduplecat: „Nu mai are culori în obraji, aerul de ţară o să-i facă bine”.

Am plecat cu inima strânsă, dar arzând de curiozitate să ştiu cum e o vie şi mândră de importanţa pe care o căpătăm faţă de cei care rămâneau în urma mea acasă, şi mai ales faţă de Nicu, care-mi dădea peste nas, în orice împrejurare, că el e mai mare şi e băiat.

Mătuşa mea era urâtă, măruntă, cu bărbia ascuţită şi buzele vârâte în gură, de parcă îi lipseau dinţii. Din discuţiile dintre mama şi tata ştiam că a avut zestre mare şi că-i tare zgârcită. S-a uitat la mine printr-un ochelar pe care îl ţinea legat de gât cu un lanţ lung de aur, şi parcă voia cu tot dinadinsul să-mi găsească un cusur. O mai văzusem o dată, prin lumea multă care venea în casă la celălalt unchi, şi m-am mirat atunci că nu m-a luat în braţe, că nu s-a minunat de buclele mele şi n-a ţinut să-mi vadă de aproape genele.

Via era într-o localitate care, pe cât îmi amintesc, se numea Cneajovo. Nume plin de farmec şi pe care-l repetam cu plăcere. La Cneajovo mă jucam toată ziua. Şi tot fără jucării. Aveam numai o minge. Verde ca iarba. Parcă o văd. Alergam după ea tot timpul, până ce, într-o bună zi, am pierdut-o în iarbă. Am căutat-o cu disperare. Am căutat-o. Zadarnic!

Îmi plăcea să fug cât mai departe de casă. Cel mai departe era până la sârma ghimpată care despărţea via de drum, adică tocmai până unde nu aveam voie să ajung. Dar grozav îmi plăcea când se aprindea cerul tare de tot, într-o parte, pe câmp. Abia atunci mă hotărâm să mă întorc; dar se vede că era tare departe, fiindcă până acasă câmpul se umplea de întuneric, iar eu, înfricoşată şi cu senzaţia chinuitoare că mă urmăreşte cineva, începeam să alerg nebuneşte.

Ziua cea mai frumoasă din Cneajovo a fost aceea în care am ieşit cu toţii la câmp, ne-am urcat pe un deal şi am privit soarele prin câte o bucată de sticlă înnegrită anume cu fum. Ce straniu mi s-a părut cuvântul „eclipsă”! Dar ziua cea mai tristă a fost aceea în care am găsit mingea. Era cu mult mai mică decât mi-o aminteam, cu mult mai neînsemnată decât mi-o închipuisem în răstimp. Nici nu-mi venea să cred că e aceeaşi.

Când, după trei luni de vară, m-am înapoiat acasă, m-am simţit străină printre ai mei. Toţi se mirau că am crescut. Tata a adus o mulţime de pachete de la băcănie şi un carton de prăjituri. Mama nu l-a certat, ca de obicei, că-i risipitor, ca nu se gândeşte la chirie. Fiecare îmi punea întrebări. În seara aceea au stat cu mine acasă. Dar în cea următoare au plecat, ca de obicei5 la „parveniţi”. Îmi era veşnic dor de mama. Ziua spăla duşumele, gătea, se ocupa de Maricica şi uneori spoia bucătăria. Seara ieşea cu tata în oraş. Duceam dorul acelei zile minunate în care, după ce mi-a pus termometrul şi a oftat, a rămas cu mine acasă şi s-a culcat lângă mine devreme, şi am adormit cu obrazul pe sânul ei cald. Am vrut să fiu iar bolnavă; cu toată groaza pe care o aveam de întuneric, am ieşit într-o noapte pe coridor şi am stat în beznă, cu picioarele goale pe ciment până s-au înapoiat din oraş. Au urmat apoi seri în care mama a stat lângă mine aşa cum mi-am dorit, şi tata îmi pipăia fruntea, îmi mângâia părul, adus de spate şi îngrijorat, atât de îngrijorat că mi-a părut rău de isprava mea.

Îmi amintesc din Sofia de o zi care a început bine, dar care s-a sfârşit cât se poate de rău. O după-amiază plină de soare. Mama ne-a trimis la plimbare cu Ivana, o fată care venea să ajute nevestei ofiţerului la gospodărie. Fratele meu a cumpărat un porumb şi a vrut să-l împartă în trei, pentru mine, el şi Ivana. Eu îi urmăream mâinile, atentă, şi mă gândeam că nu voi primi cu nici un preţ bucata cea mică Deodată am auzit un ţipăt îngrozitor, sălbatic. Lui Nicuşor îi curgea sânge din mână, degetul cel mare îi atârna, străin de celelalte, sângele curgea pe trotuar, lumea se strângea grămadă. Am dat fuga s-o chem pe mama. Pentru prima dată traversam singură o stradă. O femeie m-a oprit să mă întrebe ce s-a întâmplat. Fără să răspund, am fugit mai departe. Mi-amintesc de trotuarul cu pete de sânge, unde m-am înapoiat, abia putând să mă ţin după mama. Nu mai era lume, nu mai era nici Ivana cu căruţul Maricicăi, nici negustorul cu porumb copt. Erau numai pete de sânge. Apoi îl văd pe tata cu spatele încovoiat, cu tâmplele cărunte după o noapte petrecută la clinică lângă fratele meu.

Dar au urmat zile bune. Acasă se vorbea acum neîncetat despre o fabrică de lăzi de carton. Ideea a fost a tatii. Mama îi explica vecinei: „Lăzile de carton sunt mai ieftine; dacă e impregnat, cartonul e tot aşa de bun ca şi lemnul. Nici nu ştii cât s-a zbătut, a făcut calcule, prospecte (nu voiam cu nici un chip să uit cuvântul „prospecte„, dar limba mi se împleticea), el a găsit localul. E adevărat că are gură mare, dar e grozav de deştept şi de răzbătător! Păcat că n-are capital! Şi dacă şi-ar ţine gura! Dar e mândru şi violent. Înjură”. Totuşi, mama părea fericită. „Situaţia noastră se schimbă acum, slavă Domnului! Totul în viaţă e să ai răbdare”.

Câteva luni fericite. Nicu învăţa la Şcoala germană, în aceeaşi clasă cu Milenco. Maricica avea căruţ nou, eu purtam pantofi de lac şi şosete albe.

Dar într-o zi ne pomenim cu tata, verde la faţă şi mai furios ca oricând:

— Magazia cu lăzi a luat foc! Magazionerul e nevinovat. Au încercat sa dea vina pe el. E nevoie de un ţap ispăşitor. Dar eu am arătat cine avea interes să arunce un muc de ţigară. Cine avea interes să pună foc. Numai cine încasează asigurarea. Eu am pus aici zile de alergătură, nopţi de griji, de nesomn şi de nervi. Am pus aici viaţa mea. Cât despre magazioner, era la spital, unde are un copil bolnav. Degeaba încearcă să dea vina pe el. Pe puşlamalele astea ce le doare? Au pus o sumă, care pentru ei e un fleac, şi s-au asigurat pentru de zece ori mai mult.

Şi iată-ne înghesuind lucrurile în geamantan, în acelaşi cufăr de pai cu care am venit, şi într-un balot cusut cu sfoară; şi iată-ne în tren.

Într-o staţie, la fereastra unui vagon, a apărut un soldat care mi s-a părut tare frumos. Poate n-aş fi băgat de seamă dacă nu s-ar fi uitat la mine şi nu mi-ar fi zâmbit prieteneşte. Eram sigură că va porni cu trenul lui, sau poate mai înainte noi, cu trenul nostru, şi nu ne vom mai vedea niciodată. Când, iată-l dispărând de la fereastră şi intrând, câteva clipe mai târziu, în compartimentul nostru. M-a ridicat în braţe, m-a sărutat pe obraji, apoi s-a sărutat cu ceilalţi, cu fiecare în parte. Deşi vorbeau toţi de-a valma, totuşi am înţeles că m-a recunoscut după o fotografie pe care o primise familia lui din Rusciuc de la nişte rude din Giurgiu.

— Am recunoscut-o după zulufi.

M-am îndrăgostit de el într-o clipă. A călătorit cu noi câteva staţii. Pe genunchi îl ţinea pe Nicuş, vorbea cu tata, dar, se juca cu buclele mele.

— Ce ţi-ai închipuit, unchiule, că la noi e altfel? Îl întreba pe tata frumosul meu văr.

Iar tata se înfuria povestind cum a luat foc magazia.

— Dar nici eu nu l-am lăsat până n-am arătat cum s-a întâmplat.

Eu mă întrebam dacă, la plecare, vărul meu mă va mai săruta pe obraji, şi grozav îmi doream să se întâmple această minune! Nimic nu-mi dorisem vreodată mai mult. Într-un cântec pe care-l cânta mama de obicei când mătura, era vorba de iubire. Acum ştiam şi eu ce înseamnă „iubire”. Parcă mi se strânsese stomacul de emoţie. Obrajii îmi luaseră foc. Aveam şase ani şi ştiam, fără să înţeleg de ce, că o iubire ca aceea din cântec nu e pentru copii. Aş fi preferat să mor decât să ştie cineva că vreau să mă sărute, că vreau şi eu să-l sărut pe obraz pe soldatul cel chipeş. Şi am socotit că mai trebuie să treacă zece ani ca să mă pot mărita cu el (auzisem de atâtea ori în casă că mama s-a măritat la şaisprezece ani).

Când am ajuns la Constanţa, m-am simţit mai mare decât oricare dintre copiii de seama mea. Ştiam cum vin copiii pe lume, eram îndrăgostită, călătorisem şi puteam să vorbesc cu fratele meu într-o limbă străină. Şi dacă verii noştri făceau pe grozavii şi ne priveau peste umăr, însemna că limba pe care o vorbeau ei preţuia mai mult ca a noastră. Acum era rândul nostru să le spunem copiilor de pe stradă „mămăligari”. Dar iată că ne pomenim ameninţaţi cu praştia şi ocărâţi:

— Zarzavagiule!

— Bulgăroaico!

— Mămăligarilor! Le strigăm, la rândul nostru, ca să ne răzbunăm.

Dar în ziua aceea, tata, care a prins de veste, i-a tras lui Nicu o bătaie soră cu moartea, iar pe mine m-a tras de moţ, gata-gata să mi-l smulgă:

— Nu ţi-e ruşine, mucoaso, eşti şovinistă şi tu?!

Locuiam acum la bunicii mei. Tata se întorcea fără un ban. Bunicul din partea mamei era ceasornicar, dar avea obiceiul să-şi petreacă o bună parte din timp prin locurile unde se făceau săpături pentru canalizarea oraşului. Se găseau, cu acest prilej, ulcioare de pământ, farfurii de tot felul, sticle şi sticluţe, figurine, unele întregi, altele ciobite, ciuntite, pe care bunicul le aducea acasă, le curăţa, le privea ca un îndrăgostit, le lipea, le aranja în vitrine şi rafturi, cu grija cea mai mare.

Bunicul avea părul cărunt, obrazul tânăr şi smead, purta un mic cioc, avea nasul drept şi frumos, ochii îi râdeau în cap. Vii şi verzi, ca ai mamei, şi cum se spunea că sunt şi ai mei. Purta o şapcă albă cu cozoroc negru, care-i dădea un aspect de bătrân marinar. Repara ceasornice, vorbea puţin şi se uita urât dacă treceai prin dugheana lui.

De bunicul meu mi-era teamă, dar îl şi admiram. Vorbea greceşte, turceşte, bulgăreşte, armeneşte, ceea ce era, cred, destul de obişnuit la Constanţa pe atunci; dar vorbea şi englezeşte, fiindcă stătuse un an în America, unde plecase s-o vadă pe fiica lui Isabella sau Bella-Bellina, cum i se spunea, care se măritase cu un italian când mama avea doi sau trei ani. În ziua nunţii, când mirele şi mireasa se întorceau de la biserică într-o trăsură împodobită cu flori, o ţigancă a oprit caii şi a sărit în trăsură, luând locul miresei, care a trebuit să coboare. Mirele a reapărut după zece ani, în care soţia l-a aşteptat croşetând sute de metri de dantelă. Soţii au plecat în America. Acolo au plecat într-o zi şi cei doi fraţi ai mamei: „Să facem bani”. Şi, mai târziu; bunicul, cu cea mai mică dintre fete. Bunicul şi mezina s-au întors când mama, la naşterea fratelui meu, era gata să moară.

Dar toate acestea se întâmplaseră pe vremea când eu nu existam, poate de aceea aveau iz de poveste.

Îmi amintesc că în prăvălioara bunicului veneau domni bătrâni, cu paltoane îmblănite pe dinăuntru, care vorbeau frumos şi rar. Unul era chiar prinţ, îl chema Şuţu şi avea un palat (în casa de alături aveam să ne mutăm foarte curând), altul – doctorul Severeanu. Trebuia să fim foarte cuminţi când veneau aceşti „oameni mari”. Bunicul meu scotea dintr-o vitrină vase de pământ ars, ulcioare, sticluţe de forme diferite, unele subţiate, argintii, cum e foiţa de cositor, schimbând jucăuş culoarea între roz, violet, cenuşiu şi albastru. Domnii aceia îl băteau prieteneşte pe umăr pe bunicul meu. Dar se tocmeau foarte mult. O dată, bunicul, supărat tare, a strigat: „Dacă nici dumneata nu ştii să preţuieşti minunea asta, mai bine ducă-se dracului!” Şi a aruncat cu furie vasul lung de sticlă subţire, de l-a făcut ţăndări.

Era galben la faţă.

Din ziua aceea mi-a fost frică de el.

Dugheana era despărţită de o încăpere care era sufrageria – dar unde şi dormeam – printr-un fel de perete de lemn, până unde ajungeam eu când mă urcam în vârful picioarelor, şi, mai sus, de sticla mată, cu rozete transparente. Când stăteai lipit, puteai să vezi bine dincolo.

Dar într-o zi s-a întâmplat un lucru de neînchipuit, groaznic. Se pripăşise la noi, nu se ştie de unde şi cum, o pisică albă, cu coada neagră şi cu o pată neagră pe ochiul stâng, prin care privea pieziş şi vinovat, de parcă se ştia urmărită. „Pare să fi avut pui de curând”, a spus mama. Îmi închipuiam că în pivniţă, unde o vedeam mereu strecurându-se printre gratiile unei ferăstruici, la nivelul trotuarului, trăiesc nişte pisoi albi, cu câte o pată pe un ochi şi cu coada mică, neagră. Şi, cu toată spaima de şoareci, am pornit să-i caut, cu o ceaşcă de lapte. Faptul că nu i-am găsit nu m-a împiedicat să le duc zilnic lapte. În ziua aceea groaznică, bunicul a prins pisica, fiindcă făcuse murdărie sub fotoliul din prăvălie, şi a ţinut-o în uşa întredeschisă, încercând s-o strivească. L-am apucat de mână, dar i-am lăsat-o repede ca arsă, şi, rămânând în faţa lui, m-am uitat la el încruntată, am vrut să-i spun că-i un om rău, dar, sfârşită, n-am mai putut să scot nici un cuvânt. Am înţeles însă din ziua aceea ce înseamnă un om rău. M-am gândit că tata, deşi ţipă, înjură şi bate cu pumnul în masă, e un om bun, fiindcă n-ar putea să facă rău unei pisici, şi am simţit, nu ştiu de ce, că pe un copil poţi să-l baţi dacă nu-i cuminte, dar unui animal n-ai voie să-i faci rău niciodată.

De altfel, nu-mi amintesc să mă fi învăţat vreodată cineva ce e bine, ce e rău, ce e frumos, ce e urât. Nimeni nu se ocupa de mine. Toţi socoteau că eu şi Nicuşor suntem mari. Noi amândoi şi toţi ceilalţi ne ocupam numai de fetiţa cea mică, de sora mea, care nu împlinise doi ani. Câte o jucărie care venea în casă, rareori, cine ştie de la cine, era pentru Maricica. Fiecare cuvânt pe care-l gângurea, deşi nimeni afară de cei din casa nu l-ar fi înţeles, provoca uimire, era comentat şi repetat cu admiraţie şi haz. De mine nu se sinchisea nimeni. Pe stradă, însă, mă opreau adesea necunoscuţi care spuneau:

— Vai, ce dulce e! Parcă ar fi o păpuşă! Uite ce bucle!

Răspundeam, chiar fără să fiu întrebată:

— Mama îmi udă părul cu apă şi-l răsuceşte pe pieptene.

De multe ori auzeam: „Seamănă cu maică-sa leit. O să fie tot aşa de frumoasă”. (Când m-am făcut mai mare, am auzit deseori spunându-se despre mine: „Nu-i nici pe departe ce-a fost mama ei”. Dar asta nu mă supăra, dimpotrivă: o iubeam nespus de mult şi eram foarte mândră de ea.)

Bunica mea ştia să facă săpunuri, lapte de curăţat obrazul şi cremă de frumuseţe. „O femeie e bine să-şi aibă banul ei.” Avea cliente care veneau acasă sau la care se ducea ea. Mă lua totdeauna şi pe mine şi mă punea să spun poezii. Declamam Moartea păpuşii şi Jeana e bucătăreasă şi vedeam cu plăcere că bunica e mândră de mine. Acasă, trebăluia necontenit, într-o curticică de lumină, unde mirosea a leşie şi a gunoi.

Când isprăvea cu treburile, se aşeza pe un scăunel, în faţa prăvăliei, pe trotuar. Şi aştepta. Dacă avea nevoie de un coşar, trecea pe acolo un coşar. Dacă bunica n-avea bani, coşarul, fără să ştie că bunica n-are bani, îi spunea: „Coană mare, nu-mi trebuie bani, îmi trebuie o cămaşă mai ruptă, cum o fi”. „Am două, cârpite şi curate. Hai să-mi cureţi burlanele”. Dacă avea nevoie de un tinichigiu să-i repare cazanul de rufe, trecea din întâmplare tinichigiul. Dacă avea nevoie de un dogar, trecea omul şi-i aranja butoiul. Crătiţi noi lua pe lucruri vechi exact atunci când le aştepta; şi era încântată. Dar treburile tatii mergeau mai prost, intra în casă ca o furtună. Înşira pe unde a căutat de lucru şi n-a găsit şi-i făcea pe unii şi alţii albie de porci. Bunicul tăcea, dar, după un timp, ridica o mână şi mormăia: „Ajunge!” Îngheţam. Mi se strângea inima. Mi-era mereu teamă de ziua de mâine, parcă eram veşnic în ajunul unei nenorociri. Cred că n-am stat mai mult de şase luni la bunicii mei după ce ne-am înapoiat de la Sofia, dar mie mi s-au părut un an lung şi greu.

Ca să ies în stradă (strada era locul meu de joacă), trebuia să trec prin dugheana bunicului, şi asta-l înfuria peste măsură. Cu inima în dinţi şi pe vârfui picioarelor, mergeam până la uşă, dar când puneam mâna pe clanţă, îi vedeam ochii care, dintr-o dată, îşi pierdeau expresia râzătoare, sprâncenele deveneau mai stufoase, coborând peste pleoape, mai întâi înlemneam, apoi ieşeam repede. Dar, odată afară, mă gândeam cu groază la clipa când va trebui să mă întorc. Şi, totuşi, cu atât mai aprig, pentru un motiv sau altul, simţeam nevoia să intru înăuntru. Şi nu îndrăzneam. Şi aşteptam în faţa uşii, ca un căţel, să vie cineva, să intre, ca să mă pot strecura şi eu, fără să fiu băgată în seamă.

Mă simţeam mare şi lipsită de orice sfială numai când mă duceam la croitoria de-alături. Eram prietenă cu lucrătorii, care mă aşeza pe tejghea, îmi puneau întrebări şi făceau, haz de tot ce spuneam. Vedeam că mă admiră, şi asta îmi plăcea grozav. Dar şi mai mult parcă mă atrăgea să hoinăresc pe străzile care dădeau spre mare, să stau de vorbă cu pescarii, cu barcagiii, cu cei care vindeau bragă şi salep1.

Într-o zi, tata a adus într-un carton mare rulouri de caimac, m-a urcat pe genunchii lui şi a început să mă salte vesel. Nimic nu mă impresiona mai mult decât veselia tatii. Aş fi vrut să-i sărut obrazul neras, fruntea brăzdată, părul cărunt, dar nu îndrăzneam, fiindcă nu exista între noi acest obicei (pe mama eram obişnuită s-o sărut oricând îmi dădea inima brânci). Am aflat, cu amănunte, că tata a căpătat o slujbă la o prăvălie cu maşini de cusut. O să ne mutăm de la bunici şi o să avem o casă frumoasă., Toate astea le-am povestit întocmai la croitoria de alături, luându-mi un aer important. „Tata o să aibă salariu, adică o să aibă bani, o să bem bragă şi o să mâncăm pistil2, şi o să mă dea la scoală.”

Ne-am mutat într-o casă pe strada Mării. Un gard despărţea curtea noastră, plină de bălării, de cea a palatului Şuţu, care era chiar pe malul stâncos, izbit de valuri. M-am împrietenit cu Gheorghiţă, băiatul bucătăresei de la palat, şi împreună coboram prin grădină, pe o scară circulară, care ducea la mare, unde era o mică plajă între stânci. Îmi plăcea să-mi închipui că palatul e al meu, că sunt o prinţesă; îmi plăcea să trec de pe o stâncă pe alta, să-mi imaginez lumea despre care mama citea în fascicolele ce se vindeau la chioşcul de ziare. Uneori eram Maria Vecera, iar Gheorghiţă, băiatul bucătăresei, prinţul Rudolf. Alteori eram o fată simplă, Kette, care se întâlnea (la gardul scund de zid care despărţea curtea noastră de a palatului Şuţu) cu Karl Heinz. Şi atunci Gheorghiţă era student şi prinţ, ca în cărţile poştale care, nu ştiu cum, ajunseseră în casa noastră.

Într-o zi, mama m-a dus de mână la şcoala de fete şi m-a înscris în clasa întâi. În ascuns, am spus o rugăciune. Eram tulburată, speriată, ca în ajunul unei călătorii cu trenul. Am dormit puţin, m-am sculat devreme şi am început să mă rog lui Dumnezeu, murmurând la fel ca bunica. Mi-era teamă. Nu ştiu de ce credeam că, dacă vrei să ţi se îndeplinească o dorinţă, trebuie să-ţi închipui că n-are sorţi de izbândă, să te îndoieşti, să fii neliniştit cu tot dinadinsul.

Sofia, sora mamei (parcă o văd: sfrijită, oacheşă, cu ochii totdeauna ca după plâns), mi-a cusut un şorţ negru de satin lucios. Ea avea să mi-l coasă, la începutul fiecărui an, până la bacalaureat. Aveam cu mine, când m-am dus în prima zi la şcoală, tot ce mi se ceruse pe listă, chiar şi partea a doua a abecedarului, şi toc, şi peniţe (Aluminiu şi Klaps), şi cerneală, adică lucruri de care urma să am nevoie abia în trimestrul al treilea. Şi tare mi-era frică să nu mi se pună o întrebare la care să nu ştiu să răspund. Şi la gândul că nu ştiu de acasă să scriu şi să citesc, aşa cum ştiau alţi copii, m-a cuprins o adevărată panică, în faţa statuii lui Ovidiu m-am oprit. Era cu capul aplecat, gata să-mi dea binecuvântarea. În faţa geamiei, după care venea clădirea şcolii, m-am oprit iar ca să mai verific o dată dacă am cu mine tot ce-mi trebuie; apoi am înghiţit în sec, mi-am strâns dinţii, mi-am lipit braţele de corp până la coate, mi-am strâns pumnii, m-am gândit că Dumnezeu mă va ocroti şi am păşit hotărâtă înainte.

Curtea era plină. Fetele cele mici aveau cravată roşie, ca mine, apoi veneau unele cu cravată albastru-deschis, altele, mai mari, purtau cravate bleumarin, şi cele mari de tot, cravate negre. Ce fericite mi se păreau fetele dintr-a patra! Se plimbau câte două, vorbeau între ele în şoaptă, sau, dimpotrivă, tare şi fără sfială. Li se spunea „fetele veranse” sau, mai pe scurt „veransele”. Aveam să aflu după foarte mulţi ani că nu era vorba de un titlu de nobleţe, ci de un joc, o horă, în care unele erau invitate să intre, în timp ce altele cântau: „Entrez dans la danse. Faites la reverence”. Cum s-a ajuns de la „faites la reverence”, la „fetele veranse” nu se ştie, dar se pare că în toate şcolile existau „veranse” şi prestigiul lor era incontestabil.

„Astăzi e numai sfeştanie, a spus una dintre veransele atotştiutoare, nici nu intrăm în clasă”.

În timp ce părintele ne stropea cu apă sfinţită, eu mă linişteam: „Nu se poate să mi se mai întâmple nimic rău dacă nici măcar nu intrăm în clasă”. Dar iată că ochii uneia dintre profesoare se opresc asupra mea. Nu încăpea nici o îndoială, nu mai era nici o scăpare. O să-mi pună o întrebare din cărţile pe care le am în ghiozdan. Sau mă va mustra că am venit la şcoală deşi n-am împlinit şapte ani. Într-adevăr, mie mi-a vorbit profesoara:

— Să-i spui mamei taie să te pieptene cu două codiţe strânse bine pe cap, că aici suntem la şcoală, nu la bal.

Picioarele mi-au tremurat. Obrajii mi s-au încălzit. Am răspuns tare şi desluşit:

— Da, doamnă.

Atunci, altă profesoară s-a apropiat de mine, mi-a pus mâna pe obraz şi m-a întrebat cum mă cheamă. Era profesoara clasei întâi.

M-am dus la şcoală cu tragere de inimă, deşi tulburată. Şi, de la început, m-am împrietenit cu Jenica, o fată înaltă, cu ochi albaştri şi cu roze în obraji, cu părul castaniu, lins, tăiat scurt şi cu breton pe frunte, aşa cum purtau nepoatele prinţului, vecinul nostru cel nevăzut. Jenica a fost întâia mea prietenă adevărată. Era fruntaşa clasei (eu o urmam pe locul doi). Tatăl Jenicăi avea tutungerie. Prin tutungerie urcam sus la locuinţa lor, iar de acolo, pe o scară ca acelea care duc la pod, ajungeai, printr-un chepeng din tavan, într-o mansardă mare şi văruită alb, unde era bucătăria. Era cald, tingirile de aramă sclipeau. La perete, un divan, la mijloc, o masă. Acolo ne făceam lecţiile şi ne jucam. Jenica avea jucării: pat pentru păpuşă – mare, de fier, cu aşternut, la fel ca un pat adevărato păpuşă, o maşină de gătit şi o mulţime de vase şi forme de prăjituri. După ce ne făceam lecţiile, începeam să aranjăm sub masă odaia păpuşii (faţa de masă de jur împrejur ţinea loc de pereţi). Dar totdeauna, până să înceapă jocul adevărat, când eram mai încălzită şi lumea mi-era mai dragă, se întuneca şi trebuia să plec.

Trăiam în epoca aceea întâile zile bune de care îmi amintesc. Tata avea salariu, ba chiar şi alţi bani pe deasupra când pleca la ţară şi reuşea să plaseze maşini de cusut în rate. Mama purta o rochie nouă, aveam lumină electrică, o odaie cu mobile albe pentru copii, alta pentru părinţi, şi sufragerie cu oglinzi (luate pe bani împrumutaţi), şi o aveam pe Jenica.

Dar într-o zi, coborând strada aceea în pantă (unde locuia mătuşa Sofia), am auzit ţipete care tăiau văzduhul. Veneau din casa mătuşii mele. Am trecut strada cât ai clipi, am intrat în curte, am deschis uşa şi am urcat primele trepte. Ţipetele au încetat brusc. Am deschis altă uşă, am trecut printr-o sală întunecoasă. O dâră mare de lumină trecea prin uşa întredeschisă a unei odăi. Şi acolo, vocea mătuşii mele: „Spune, Lizica, spune, de ce-ai făcut asta? De ce? De ce?”. M-am lipit de marginea uşii şi am văzut-o pe verişoara mea în pat, proptită într-un cot, ca şi când ar fi vrut să se scoale. Holba ochii negri înţepeniţi, ca de sticlă. Cu mâna cealaltă îşi arăta gura, parcă voia să spună că nu poate vorbi. După ce a mişcat buzele de câteva ori, fără a izbuti să scoată un sunet, a scos parcă cu cleştele cuvintele astea: „Vreau să spun, dar nu pot”, apoi capul i-a căzut greu pe pernă. Mătuşa mea a izbucnit în hohote de plâns. Nu ştiu de unde a apărut mama şi cum de m-a văzut, dar ştiu că m-a luat de mână şi, fără să-mi spună nimic, m-a dus acasă.

Acolo m-a strâns în braţe, gata să mă înăbuşe, m-a sărutat. Lacrimile curgeau calde de pe obrazul ei pe faţa mea.

— Moare Liza! Înţelegi?

— De ce moare?

— Aşa a vrut ea, sau poate Dumnezeu a vrut aşa.

Mama avea obiceiul să dea vina pe Dumnezeu de câte ori se întâmpla vreo nenorocire. Dar niciodată nu ştia să-mi explice cum e Dumnezeu, cine e, cum arată. „E aşa cum e cerul când se supără, spunea mama, ca marea când se înfurie, ca furtuna”.

Eliza, pictoriţa, de care familia mea era foarte mândră, a murit în noaptea aceea. A doua zi. Profesoarele, fetele, chiar cele mari dintr-a patra, veransele, erau strânse în jurul meu şi-mi puneau întrebări. Eu căutam să repet cele ce văzusem, ba chiar să mai şi înfloresc, şi nu pot să spun că nu-mi plăcea să mi se dea importanţă.

Cu acest prilej, am auzit povestindu-se, iar şi iar, nenorocirile abătute cu ani în urmă, pe când eu nu existam (şi cât de greu îmi era să înţeleg că a existat o astfel de vreme), asupra mătuşii mele Sofia. Îmi era greu să-mi închipui că a fost o vreme vând vărul meu Dorel n-avea un ochi de sticlă. Era pe atunci frumos, bălai şi cu ochi mari albaştri. Împlinea zece ani când un băiat de la Şcoala grecească l-a lovit cu praştia şi i-a scos un ochi. Dorel a venit urlând cu ochiul în mână. E o imagine care mi-a întunecat copilăria, care mă făcea uneori să mă trezesc speriată din somn. Şi ce e mai rău e că nimeni nu voia să creadă că băiatul acela l-a lovit din greşeală. „Nu din greşeală, dinadins l-a lovit. I-a strigat „Zidane„ şi a tras cu praştia”. Dar iată că nenorocirea fiind încă vie, Mia, fata cea mai mare a mătuşii Sofia, s-a îndrăgostit de un grec. Tatăl ei, un om tăcut şi modest, s-a repezit cu un baston s-o lovească. În noaptea aceea Mia a fugit. După un an s-a înapoiat, căsătorită şi gata să nască; familia a iertat-o. N-a trecut mult şi ultima dintre fetele mătuşii Sofia, Mariţa cea cârnă, care, la cincisprezece ani, ducea greul casei, şi-a luat lumea în cap. Şi iar şoapte şi taine. Mezinul mătuşii Sofia nu voia să înveţe, deşi era băiat mare, în clasa a patra primară. Tatăl lui îl încuia în casă şi-i lua ghetele. Mătuşa venea la bunica şi plângea: „Băiatu n-are ghete”. Bunica scotea din sân o batistă înnodată şi, din tejgheaua bunicului, restul de bani până la suma din care putea să cumpere o pereche de ghete: „Să nu ştie nimeni”. Şi, cu chei potrivite, scotea băiatul din casă. Când l-au înscris la gimnaziu, tata l-a dus la fotograf, şi toată familia era mândră de uniforma lui nouă. Dar el, în loc să meargă la şcoală, pornea cu pescarii în larg, sau juca barbut cu hamalii din port.

Mi-era frică să mai trec pe strada care cobora spre mare. Mi-era groază să mă trezesc noaptea în întuneric. Uneori auzeam un horcăit, nişte cuvinte împiedicate, vedeam o gură întredeschisă, din care curgeau uşor balele: „Vreau să spun dar nu pot.”, şi pe întuneric mă priveau ochii de sticlă ai Elizei. Alteori apărea Mariţa, care fugea, se oprea, mă privea şi râdea şi parcă-şi bătea joc de mine. Şi, dacă o întrebam: „Unde fugi?”, îmi răspundea: „în lume”.

Când au început să cadă primii fulgi de zăpadă, am primit notele pe trimestrul întâi. Jenica a venit spre mine cu obrajii roşii, strălucind de bucurie:

— Diana, mi s-a luat o piatră de pe inimă, nu am nici un opt! Numai nouă şi zece!

Eu aveam un opt la lucru şi unul la cânt, dar n-am avut curajul să mărturisesc.

Şi eu am numai nouă şi zece!

Jenica a insistat să-i arăt notele. Am roşit şi, prefăcându-mă jignită:

— N-ai încredere în mine?

— Ba da, a răspuns Jenica prompt.

N-aş putea spune ce m-a sâcâit mai mult: minciuna mea sau încrederea ei. Oricum, încă o umbră mi-a întunecat copilăria. Ba îi mai spusesem Jenicăi că şi eu am jucării, dar că le ţin în pod, într-un cufăr, pe care încă nu l-am despachetat. Şi seara nu puteam adormi de groază că mama sau altcineva m-ar putea da de gol.

În sfârşit, a venit vacanţa mare, şi Jenica a plecat la munte. Noi am rămas la Constanţa.

În vacanţă, mergeam de două-trei ori pe săptămână la Mamaia. Uneori numai duminica; trenul costa scump, şi nici mama nu avea timp, prinsă cu ale gospodăriei. Îmi amintesc de graba şi forfota din casă, de emoţiile care mă chinuiau ca să fim gata la timp, să ajungem la gară, să nu pierdem trenul. De lumea aceea multă şi colorată, de înghesuiala din tren, de copiii care vorbeau nemţeşte şi franţuzeşte. Tare mi-era ciudă că nu înţeleg ce vorbesc. Mă aciuiasem pe lângă un grup de copii care, cu greble şi lopeţi, la Mamaia, săpau câte o groapă adâncă până ce dădeau de apă, iar cu nisipul ud, umplând găleţile şi răsturnându-le, făceau cozonaci.

Aş fi vrut să fiu şi eu din Bucureşti, ca ei, să am şi eu guvernantă. Nu pricepeam de ce vin astfel de copii la Constanţa, când Jenica şi alte colege de şcoală plecau la munte. Nu înţelegeam de ce copiii cu care mă împrietenisem la Mamaia se mirau că locuiesc tot anul la Constanţa. „Aici nu e şcoală, nu-i aşa?”. „ „Nu-i aşa că aici e numai vacanţă?„ „Sunteţi nişte proşti!” am răspuns fără să vreau.

„Ca să mai scoatem un ban”, astea erau cuvintele mamei, ne înghesuiam, claie peste grămadă, într-o singură odaie, iar celelalte două le închiriam. Treburile tatii nu mergeau bine. Nu mai cumpărau maşini de cusut ţăranii cei înstăriţi, fiincă umbla, zvon de război. Nu mai plăteau ratele. Dar tata, nechibzuit cum era, apucase să-i comande mamei, de ziua ei, două rochii. la un magazin mare, care se numea „Lascaridi”, şi după-amiezile o trimitea să ne dea câte o prăjitură la Cazinou. Erau câteodată la Cazinou matineuri dansante pentru copii. Dar acolo dansau numai domnişoare, de la treisprezece ani în sus, băieţi şi mai mari. Copiii se dădeau pe parchet ca pe gheaţă.

De ziua mamei au sosit acasă cele două rochii, împachetate frumos. Una, mi-amintesc, era de tafta în pătrate mari: negre, cenuşii şi albe. Mama şi-o potrivea în faţa oglinzii, când tata a intrat pe uşă încruntat şi cu ţigara lipită în colţul gurii. Mama s-a învârtit de câteva ori în paşi de dans, ca tata să-i poată vedea rochia de jur împrejur. Rochia s-a balonat şi a foşnit frumos. Tata a spus:

— S-a declarat războiul.

În casă, iar discuţii aprinse. Mama nu voia să plece.

— M-am săturat s-o iau mereu de la început. Nu mai vreau să umblu cu traista în spinare. Vreau să mor aici, acasă la mine. Între lucrurile mele. Unde să ducem copiii? Aici avem patul nostru, masa noastră. Războiul, cum a venit, aşa o să treacă.

Tata umbla agitat, de colo până colo, ca un leu în cuşcă. Şi, din şoaptele pe care le-am putut prinde din zbor, am aflat că tata nu vrea să plece pe front contra Bulgariei:

— Cum să trag în bărbatul soră-mi? Cum să-mi omor nepoţii?

Alţi cunoscuţi de-ai tatii sau chiar rude de-ale mamei îl scoteau din sărite cu părerile lor.

— Cui îi foloseşte războiul? Striga tata. Numai lui Burtăverde îi foloseşte, ca să se îmbogăţească mai mult. Ăştia nici nu pleacă pe front. Sava rămâne pe loc (Sava era patronul tatii). Pleacă de-alde Vasile, care mătură prăvălia.

— Vorbeşte mai încet, se ruga mama. Vrei să te audă vecinii? Şi aşa unii şi alţii, nu-mi mai dau bună ziua.

— Ba să audă! Striga tata şi înjura de mama focului, de-a valma, pe vecinii care nu o salutau pe mama, pe Sava şi pe nu ştiu ce miniştri, care au fost pentru război.

Eu mă gândeam la vărul meu din Bulgaria, acela pe care-l întâlnisem în tren şi de care fusesem îndrăgostită cu un an în urmă. Când şi cum se risipise iubirea mea nu-mi dădeam seama, dar n-aş fi vrut să fie omorât, şi eram convinsă că tata are dreptate. Lui Nicu, dimpotrivă, îi părea rău că nu e şi el mare, ca băieţii mătuşii Solia, ca să se îmbrace în uniformă nouă şi să plece la război.

Am călătorit într-un vagon descoperit, din cele cu care se transportă lemnele. Deasupra noastră, luna plină ne lumina fără milă. Aeroplanele păreau să ne urmărească, să ne încolţească, de parcă aveau o răfuială cu noi. Într-un loc s-a oprit trenul. Am coborât şi am căutat să ne adăpostim într-o porumbişte. Mama ne acoperea cu şalul ei.

Când am luat trenul din nou, ne-am urcat într-un vagon de vite. Era acolo o femeie care-şi făcuse un fel de gospodărie. Nu mai ştia de câtă vreme e pe drum. Şi nici unde o să ajungă. Avea culcuş de paie, un copil în albie şi gătea pe o maşină de călcat, în care încingea mangalul.

La Brăila am nimerit într-o casă unde pe culoare întâlneam tot felul de femei, vopsite tare şi îmbrăcate în capote de mătase de diferite culori ţipătoare.

— Cum ai putut să ne aduci într-o astfel de casă? Ţipa mama.

— Asta am găsit, asta am luat, răspundea tata. În altă parte e plin, şi chiria, foc! Aici plătim nimica toată. Tocmai fiindcă e nevoie să stea şi o familie de treabă.

— Între stricate?! Se supăra mama.

Tata râdea:

— N-o să te mănânce, fii pe pace! Şi nu te băga unde nu-ţi fierbe oala.

Tare-aş fi vrut să ştiu ce înseamnă „stricate”! Dar după o săptămână ne-am mutat iar. Tata, din pricina vârstei.

— Trecuse de patruzeci de ani.

— Era mobilizat pe loc, adică lucra undeva în port, la vapoare.

De primele două case în care am stat îmi amintesc foarte şters. A treia era un han; proprietarul era cârciumar. Locuinţa noastră avea două odăiţe întunecoase şi bucătărie. Acolo m-am împrietenit cu Caliopi, fata cârciumarului. Era de anii mei şi spăla rufe, mătura cântând, căra lemne pe braţe. Era oacheşă şi cu obrajii şi mâinile roşii, de parcă stătea tot timpul în ger. Părinţii ei erau trişti şi mereu aveau ochii umflaţi de plâns. Un fiu al lor căzuse pe front în prima zi de război, altul fusese dat dispărut, şi de la al treilea nu mai primeau veşti. Caliopi plângea şi ea câteodată. Lacrimile i se rostogoleau mari pe obraz, dar treceau repede.

Ştirile de pe front veneau din ce în ce mai rele. În Bucureşti intraseră nemţii. La Brăila se părea că vor veni dintr-un moment într -altul.

Caliopi m-a luat într-o zi şi m-a dus pe nişte scări întunecoase, pe sub nişte bolţi negre în pivniţă. Ne-am strecurat printre lăzi şi butoaie, pe vârful picioarelor, uşor, ca pisicile, până ce am început să distingem voci înfundate. Am lipit urechea de zid, aşa cum am văzut că face şi Caliopi, şi am auzit tot ce se vorbea înăuntru.

— Mă, eu diseară plec, tu, dacă vrei, rămâi, eu nu mai pot, nu mai pot, mă, înnebunesc!

— Dacă nu vin diseară, plecăm dimineaţă la patru.

Caliopi a pus mâna pe mine. Mi s-a părut că e o mână necunoscută şi m-am speriat; am ţipat. Caliopi m-a tras după ea. Când am ajuns în curte, eram toată apă de năduşeală, îmi zvâcneau tâmplele, inima. Îmi tremurau picioarele.

— Diana, dă-ţi cuvântul de onoare că n-ai să sufli nici un cuvânt. Dacă se află, îi împuşcă.

Am răspuns grav:

— Îmi dau cuvântul de onoare. Dar nu e datoria noastră să spunem? Cum vrei să câştigăm războiul dacă soldaţii stau ascunşi în pivniţă?

— Ca să nu moară, cum a murit fratele meu, a şoptit Caliopi, cu aerul unui om cu experienţă.

— A murit pentru patrie, Caliopi. Eu în locul tău aş fi mândră!

— Şi eu am fost mândră. Şi-a făcut haine noi, albastre. Dacă nu avea chipiu cu colţuri, jurai că-i ofiţer. Dar acum? Are o fetiţă de două luni; nevasta lui vine să stea la noi. S-o vezi cum plânge.

— Tu n-ai vrea, Caliopi, să fii bărbat, să mergi la război şi să mori?

— Sigur c-aş vrea să fiu băiat, ca să-i bat pe nemţi! Dar.

Şi Caliopi mi-a mărturisit că n-ar vrea să moară.

Când am intrat în casă, am închis uşa antreului, de care m-am sprijinit, în picioare, cu fruntea lipită de geamul rece. Era locul meu preferat, fiindcă în antreu nu era cald, şi din pricina asta nu stătea nimeni acolo niciodată şi puteam să mă gândesc în voie.

Abia acum căutam să-mi închipui cum arată oamenii aceia din pivniţă. Săracii, s-au speriat desigur rău când au auzit ţipătul meu; nu vor şti niciodată cine a ţipat. Poate că-i voi întâlni într-o zi, când voi fi mare.

— O domnişoară de şaisprezece ani.

— Într-un salon unde va fi muzică şi se va dansa şi unde, poate, se va vorbi despre război: „Ce ştii dumneata, domnişoară, erai un copil de şapte ani?!” mă va întreba un ofiţer, poftindu-mă la dans. „Da, dar ştiam totul, ca şi oamenii mari. Îmi dădeam cuvântul de onoare şi ştiam să ţin un secret.” Voi povesti ce am auzit în pivniţă. Ofiţerul va deveni galben la faţă, şi apoi, deodată, roşu. Şi în timpul dansului îmi va mărturisi că el era unul din cei doi ascunşi, în pivniţă, şi anume, cel care voia să plece, că-şi aminteşte de ţipătul meu, că a plecat în noaptea aceea pe front, i-a bătut pe nemţi şi a fost decorat, apoi îmi va spune că mă iubeşte şi că vrea să fiu soţia lui. Eu voi purta o rochie roz de voal, toată în volănaşe.

Apoi m-am gândit iar la nepotul tatii, soldatul pe care l-am văzut la fereastra trenului când ne-am întors de la Sofia, cu doi ani mai înainte. Oare e cu putinţă să fie ucis un tânăr atât de frumos? Am început să socotesc cât trebuie să cresc pentru ca să fiu o domnişoară adevărată şi chiar acest văr să mă invite la dans. Poate – dacă aş pleca pe front – l-aş găsi printre răniţi.

În cuier, paltonul meu din postav roşu era atârnat pe dos. Dacă tai din tiv, e tocmai ce mi-ar trebui pentru costumul de soră de caritate. Crucile roşii le voi lipi una pe piept, una pe frunte şi una pe bandoul de pe braţ. Mi-am făcut un costum din trei şervete de masă albe, unul l-am pus cu un colţ în mijlocul pieptului, l-am prins cu un ac de siguranţă pe dedesubt, şi cu celelalte două colţuri m-am legat la spate. Celălalt l-am legat pe cap, cu o margine pe frunte, tocmai în dreptul sprâncenelor, şi cu două capete l-am înnodat la spate. În mijlocul frunţii îmi trebuia o cruciuliţă mică de postav roşu şi era cum se cere. Cel de al treilea şervet l-am împăturit cum făcea mama când ne punea comprese la gât şi l-am legat în jurul braţului. M-am dus şi am luat pe furiş o foarfecă, m-am întors la cuier şi, de pe dosul paltonului, din tiv, am tăiat o bucată mare de stofă; pe faţă nu se vedea nimic. Eram fericită. Am prins toate cruciuliţele acolo unde trebuia, cu ace de gămălie, provizoriu, ca să văd cum arată, şi m-am dus la Caliopi. A găsit că e minunat. Mama, care era şi ea acolo, m-a întrebat de unde am avut postavul roşu. Am tăcut o secundă, fără să ştiu ce să spun, când a intervenit Caliopi, zâna cea bună: „I-am dat eu, din cutia mea de cârpe”.

În noaptea aceea m-am culcat cu gândul să mă scol devreme, ca să-mi îmbrac costumul de soră; când, deodată, mi-am amintit că trebuie să mă trezesc dimineaţă la patru ca să văd cum pleacă cei doi ascunşi în pivniţă. Mi s-a strâns inima, m-a cuprins teama şi am început să mă sucesc pe o parte şi pe alta, fără să pot dormi.

M-am sculat dimineaţa pe la nouă, adică mai târziu ca oricând. Pe Maricica o durea gâtul Mama îi făcea pensulaţii cu lămâie. A treia zi am chemat doctorul. Maricica respira cu multă greutate, ţinea gura deschisă şi avea obrajii aprinşi. „Are anghină difterică şi e foarte grav”, i-a spus tatii doctorul când să iasă pe uşă.

Tata era palid şi avea ochii înlăcrimaţi. Mama plângea, împachetând nişte lucruri. Eu mă gândeam: „Numai de n-ar muri. Doamne, fă tu nişte farmece ca să nu moară Maricica, fă orice, numai să nu moară!” Maricica era un copil rău, dar ştiam că, dacă s-ar prăpădi, mama n-ar mai zâmbi, n-ar mai râde, n-ar mai cânta, nu s-ar mai vorbi decât în şoaptă sau prin semne, ca să n-o supărăm. Poale că mama ar muri de inimă rea. Când îi veneau vecinii veşti rele de pe front, mama se întreba: „Cum de nu moare de inimă rea?”.

M-am dus la fereastra antreului. Ploua. Afară se prelingeau pe geam picăturile de ploaie; înăuntru, lacrimile mele. Se-nsera când a sosit un cupeu închis – din cele cu cruce roşie – şi le-a luat pe mama şi pe Maricica. Apoi a venit etuva şi a dezinfectat casa, şi doctoriţa ne-a făcut câte o injecţie foarte dureroasă. Nicu a răbdat fără să scoată o vorbă, ca să nu ştiu cât de tare îl doare. Pentru asta i-am iertat multe lucruri mai târziu. Eu am ţipat ca un animal înjunghiat.

Zilele care au urmat au fost cenuşii, ploioase, apăsătoare… Dimineaţa făceam menajul. Eram singură acasă. Ţineam coada măturii cu amândouă mâinile, gunoiul îl împărţeam pe sub pat, pe sub covor, pe sub dulap. Când făceam patul, trebuia să mă urc pe el ca să întind cuvertura către perete, când coboram, trăgeam cuvertura după mine. Nimic nu se sfârşea până nu venea Caliopi să-mi ajute.

Fratele meu se ducea dimineaţa la Brăiliţa (cred că e un fel de târg la marginea Brăilei), ca să aducă de acolo lapte şi pâine. Venea şi fierbea laptele, apoi ducea o parte, într-o sticlă, la spital, unde erau mama şi sora mea, iar alta, la alt spital, unde fusese adus rănit unul din feciorii mătuşii Sofia. La prânz se întorcea obosit mort; mâncăm singuri amândoi. Tata venea acasă o dată la două-trei seri, când se întuneca; îşi scotea moletierele, bocancii, punea lemne multe în sobă şi fuma până târziu, fără să scoată un cuvânt. Devenise mai tăcut şi parcă mai blând.

Am înţeles că boala Maricicăi a ajuns la un impas din care nu se spera să mai scape. Tata ţinea buzele strânse, subţiate, parcă ascuţite. Se plimba de colo până colo, fără o vorbă. Fratele lui a trecut o zi prin Brăila, a venit pe la noi şi apoi a plecat pe front. Mai târziu am aflat că a murit la Turtucaia. Apoi a plecat tata. Fără să ne spună unde şi când se va înapoia. Mi-a pus doar pe creştetul capului mâna grea şi aspră, m-a îndepărtat cât lungimea braţului şi m-a privit de parcă ar fi vrut să ştie mai bine cum arată fata lui. Lui Nicu i-a spus: „Să ai grijă de Diana”. Şi cu degetul arătător a făcut gestul care de obicei spunea „bagă de seamă”. Aş fi vrut să întreb: „Când vine acasă mama cu Maricica?”, dar figura tatii parcă era de piatră, parcă fălcile îi erau încleştate.

L-am privit pe geam până s-a îndepărtat. Adus din spate şi prea bătrân pentru un soldat. Am simţit că-l iubesc, că nu trebuie să-l lasă să plece şi am fugit după el. Dar Nicu m-a ajuns din urmă, m-a apucat zdravăn de mână şi, fără un cuvânt, m-a adus înapoi.

Caliopi a venit şi ne-a luat la ei la masă. Ni s-a dat ce ne plăcea nouă mai mult: orez cu lapte, cu scorţişoară. Erau toţi mai veseli şi mai vorbăreţi ca de obicei. Eu plimbam mâncarea în gură, fără s-o pot înghiţi.

Stăteam acum aproape tot timpul cu fruntea lipită de fereastră, mă uitam cu inima strânsă la toamna de afara şi mă rugam ca bătrânele: „Ajută-ne, Doamne!” Câteodată mă gândeam la dimineţile scânteietoare, la Mamaia, la rochiile de tafta cu care se ducea mama la Cazino, la „sezoniştii” care se plimbau pe bulevard, în faţa mării sau în centru, între statuia lui Ovidiu şi cofetăria „Pariziana”. Mi-era dor de acele cornuri cu nuci care costau zece bani şi nu existau altele mai bune. Pentru ca să am zilnic zece bani, făceam tot felul de servicii celor din casă, spuneam oricât de multe poezii.

Dar mai mult decât cornurile cu nuci şi decât orice pe lume îmi lipsea marea. O căutam peste tot. La Brăila nu era mare, nu-i simţeam boarea sărată. Îmi lipsea zgomotul valurilor. Unde era „centrul”, adică o piaţă rotundă ca un cerc, cu statuia lui Ovidiu la mijloc. Unde era Cazinoul care strălucea alb de-ţi lua ochii, între cerul albastru şi marea verde, bulevardul pavat, de-a lungul stâncilor izbite de valuri şi al peluzelor pline de flori. Ce urâte şi triste erau străzile aici. Ce străină îmi era Dunărea! Pe stradă treceau câteodată brancarde cu prizonieri turci, cu picioarele îngheţate. Abia acum înţelegeam ce e războiul.

De la Caliopi ştiam că Maricica e foarte rău bolnavă. Într-o seară mi-a spus: „Am aflat că, dacă scapă în noaptea asta, se face bine”.

Era o săptămână de când plecase tata. Primisem de la el o ilustrată lucioasă, cu trei copii – două fete şi un băiat – lângă un pom de Crăciun. Pe dos scria: „Răbdare. Să fiţi cuminţi. Vă sărută, tata.” „Dacă scapă în noaptea asta”, spusese Caliopi. „Şi dacă nu scapă? Eu mă tot întrebam, fără să pot aţipi.

N-am putut adormi până târziu şi m-am trezit până nu se luminase încă bine de ziuă. Am încercat să adorm iar, dar m-am sucit şi răsucit zadarnic. Aveam un Sherlock Holmes sub pernă, dar ca să fac lumină trebuia să cobor. M-am dus la fereastră să văd cum e vremea şi am zărit doi oameni strecurându-se pe lumina aceea ceţoasă şi udă a dimineţii, cu care aproape se confundau. Să fi fost cei doi oameni ale căror şoapte le-am auzit în pivniţă? M-au cuprins frigul şi groaza. Se scurseseră de atunci zece zile grele. Era cu putinţă să fi stat acolo, în întuneric şi frig, cu şoarecii? Cine erau şi de ce se ascundeau? Am aprins lumina şi m-am băgat în aşternut cu secretul acela parcă prea mare pentru umerii mei. Am început să citesc iar despre isprăvile lui Sherlock Holmes. Dar când să ajung la ultima pagină, absorbită cu totul de dibăcia detectivului (de care de la o vreme mă simţeam îndrăgostită), am auzit zgomote neobişnuite în curte.

Caliopi a venit într-un suflet la mine: „Au intrat nemţii”.

Caliopi era sigură că nemţii, când vor veni, vor intra în magazine, vor sparge vitrinele şi atunci toţi trecătorii vor putea lua fiecare ce va dori. Eu râvneam de multă vreme la nişte ghete galbene, înalte de tot, cu şireturi; se numeau pe atunci „cizmuliţe” şi erau foarte la modă. Sosise momentul să-mi împlinesc visul. Dar n-am avut cizmuliţe, fiindcă nu a fost cum credea Caliopi. În schimb, s-au întors mama cu Maricica de la spital. Casa a înviat dintr-o dată. Am început să dorm mai bine, să mănânc mai cu poftă. Afară, în locul picăturilor de ploaie, care zile întregi au ciocănit la fereastră, cădeau acum fulgi mari, nesiguri, de zăpadă. Era lumină, alb şi soare. În casă era cald. În jurul unei mese de lângă sobă, jucam toată ziua loto cu Caliopi, cu Zuky.

— Al cărui tată murise pe front – şi cu Nicu. Dar într-o zi, când afară era iar cenuşiu şi ploios, ne-am făcut bagajele, şi seara, pe întuneric şi umezeală, am pornit spre Bucureşti. Călătoria urma s-o facem în parte cu un şlep pe Dunăre.

Mi-era iar frică şi frig. Când să ne îmbarcăm, mama a descoperit – albă – căi lipseşte punga în care avea banii, ceasul, cerceii. Nu mai aveam cu ce plăti drumul. Din vânzarea cerceilor ştia că se va descurca la început. „Pe urmă, vom vedea. Totul e să plătim chiria pe o lună şi să avem mâncare la început.” Mama îşi trecea mereu, mută, mâna pe frunte şi prin păr şi îşi cuprindea bărbia de parcă o dureau dinţii. Noi ne ţineam deoparte, strânşi unul lângă altul, ca nişte pui de găină părăsiţi. „Poate am uitat-o acasă, undeva”.

Am încărcat toate bagajele din nou şi ne-am întors în casa în care locuisem, dar în care parcă n-am fi trăit niciodată, atât era de rece, fără preşuri, fără aşternut, fără faţă de masă, fără foc în sobă. Câteva zile mai târziu, vânzând ultimele lucruri, am plecat la Bucureşti cu trenul.

Nu-mi amintesc nimic din această călătorie. Nici vederea dintâi a oraşului. Zăresc în amintire, o clipă doar, figura bunicului, şi apoi o văd pe mama în doliu, fiindcă a murit bunicul. Dar îmi revine cu amănunte casa în care am stat şi nu pot să uit cât am suferit de foame. Era pe strada Anton Pann, o casă în care se intra printr-un gang întunecos, lepros, într-o curte interioară, împrejmuită de case legate între ele, dar fără să semene una cu alta, de părea o mică mahala ascunsă de ochii lumii.

A fost o iarnă care a durat cât toate iernile de până atunci laolaltă, un ger cum se pare că nu au pomenit nici bătrânii.

Toată lumea, istovită, vorbea de mâncare, de carne şi de pâine. Când mirosea a carne gătită, vecinii toţi adulmecau, ca să dibuiască bucătăria fericiţilor care au avut carne în ziua aceea. La cinci după-amiază luam câte o bucată de mămăligă, dintr-una mare, care stătea atârnată în cui, într-un şervet de pânză ţărănească. La prânz o mâncam cu ceapă şi cu un fel de brânză roşită cu boia. Dar de unde cei mari se fereau să spună când aveau ceva de mâncare. Copiii se lăudau cu fiecare îmbucătură.

În afară de frig şi foame, am trăit în casa aceea clipe de groază din pricina unui nebun, om de vreo patruzeci de ani, care scăpase, nu se ştia cum, dintr-un ospiciu. Trăia ascuns la sora lui. Bănuiam că-i poveste viaţa acestui nebun, acolo, printre noi, şi totuşi mă urmărea în închipuire şi, mai ales pe întuneric, simţeam îngrozită prezenţa lui. „Nu, nu-i adevărat, căutam să mă liniştesc, nu există; dacă ar exista, l-aş vedea.” Dar într-o zi l-am văzut. Mă uitam pe fereastră, prinsă de gânduri incerte, când deodată m-am pomenit în faţa mea cu doi ochi sticloşi, albaştri, holbaţi, aproape albi, şi o gură mare, cu buze frânte. Am ţipat şi am căzut de pe scaunul pe care stătusem în genunchi, fără să simt lovitura, atât era de puternic sentimentul de groază că nebunul mă ţine fixată, cu ochii şi cu rânjetul, şi că între noi amândoi dispăruse fereastra.

Iarna aceea nu se mai sfârşea. Nicu pleca şi făcea „coadă”, dimineaţa, la pâine, aproape până la prânz. Ne certam zilnic, fiindcă îmi lua şoşonii mei. El nu avea.

Dar a venit, chiar şi în 1917, primăvara. Ne-am mutat într-o casă mare, cu multe odăi, care aparţinea unei familii refugiată la Iaşi. Casa fusese lăsată în grija unui frate al stăpânei, prieten cu tata, şi acesta, fiind obligat să plece pentru câtăva vreme în provincie, ne-a dat-o nouă, să avem grijă de ea. Era o casă arătoasă, cu multe odăi şi cu o mulţime de lucruri pline de taine pentru mine, fiindcă aparţineau unor oameni pe care nu-i cunoşteam. Am căutat să aflu cum e familia după fotografiile din albume. Aveau o fetiţă ceva mai mare decât mine, deoarece am găsit rochiţe de ale ei care îmi erau prea mari. Şi cărţi de clasa a III-a primară. Pe o cutie capitonată cu atlaz albastru, cu tot ce trebuia pentru lucru de mână şi jurubiţe de toate culorile, era brodat., Lilly„. Mi se părea foarte interesant să ai un nume care se termină cu igrec, şi atât l-am sucit pe al meu, până am găsit această ingenioasă variantă: „Anny„, scris cu dublă consoană şi „y”.

În aprilie am fost dată la şcoală şi-am terminat în trei luni clasa a II-a primară. Era o şcoală de fete şi băieţi laolaltă. În recreaţie, băieţii mă priveau cu interes şi îndrăzneală şi vorbeau între ei, aşa ca să-i bag în seamă, la rândul meu. Şi de multe ori, când treceam pe lângă ei, auzeam: „Anny. Uite-o pe Anny”.

În anul următor – eram în clasa a III-a primară – ne-am mutat într-un cartier foarte îndepărtat de şcoală. Aveam o singură odaie, o cameră mobilată, adică un dormitor, cu mobilă galbenă şi, agăţate pe pereţi, fotografii cu mirese şi gineri în rame de bronz. De tavan era prins un vultur împăiat, care ţinea în gheare becuri electrice.

Atunci a început duşmănia cea mare între mine şi fratele meu. Bătăile aveau loc lângă butonul luminii electrice, în serile în care mama se ducea la sora ei. Eu voiam să sting lumina, ca să adorm devreme şi să mă pot scula cu noaptea în cap (chinuită de grija că aş putea întârzia la şcoală, dat fiind drumul lung). El venea înverşunat să aprindă, pasionat de fasciculele cu Sherlock Holmes şi Nick Winter. Eu mă încăpăţânam să sting, el se înverşuna să aprindă. De o parte şi de alta se cărau palme şi pumni, dar forţele, desigur, erau inegale. Cotonogită, rămâneam pe duşumea, şi când nu mai aveam putere să urlu şi lacrimi să plâng, mă forţam să rezist în aceeaşi poziţie de victimă, să scâncesc şi să gem până se înapoia mama, ca să facă dreptate.

În iarna următoare s-a întâmplat evenimentul cel mai important din viaţa mea de până atunci, am avut cele mai mari bucurii, cele mai tari emoţii: mama m-a dus la teatru. M-am gătit cu o rochie vişinie de catifea, făcută anume pentru această ieşire în lume, şi nu-mi amintesc să mă fi chinuit vreodată mai mult curgerea prea înceată a timpului ca atunci, când ziua spectacolului se apropia. În ajun mi-am îmbrăcat rochia, pantofii de lac, mi-am schimbat cărarea, mi-am legat şi mi-am dezlegat de mai multe ori funda, ca să văd cum îmi stă mai bine, am controlat ciorapii, să nu fie rupţi. Mă temeam necontenit să nu se întâmple ceva neprevăzut, care să ne împiedice să ne mai ducem, o întrebam întruna pe mama dacă nu cumva a rătăcit biletele. De altfel, până la uşă (când le-am arătat controlorului), mi-am simţit buzele uscate, de teamă că le va pierde, şi chiar după ce ne-am instalat, tot mi-a fost frică de vreo încurcătură care ne-ar fi putut scoate de acolo.

Sala de teatru, chiar înainte de ridicarea cortinei, m-a uimit. Lumina bogată, căldura, fotoliile pluşate, totul mi s-a părut încântare şi farmec ameţitor. Sus, galeriile şi lojile creşteau ca în vis, într -un tavan cât cerul.

Ce aşteaptă această lume gătită şi parfumată, ce se va n – tâmpla după ridicarea cortinei? Mă chinuia trecerea prea înceată a timpului (mai ales că, de frică să nu întârziem, venisem mult prea devreme). Piesa pe care am văzut-o a fost Taifun (cu Aristide Demetriad).

După spectacol, am făcut febră şi am stat două zile în pat. Apoi, multă vreme n-am mai trăit decât pentru bucuria de a merge la teatru. Mă întorceam după fiecare spectacol legată parcă pe veci de soarta celor de pe scenă, imitând gesturile şi felul de a vorbi al actriţelor, aşa cum apăreau în diferite roluri. Într-o zi îmi închipuiam că sunt „Fecioara rătăcită”. În alta, aşteptam sosirea tatii, care va avea plete albe şi o rană la picior, ca marele Nottara în rolul lui Ştefan cel Mare.

În primăvară m-am dus într-o zi la şcoală fără să fi desenat harta la geografie. Eram îngheţată de frică să nu fiu ascultată. Când profesoara s-a uitat la mine, când am schiţat gestul de a mă scula, am strâns ochii, ca şi când ar fi trebuit să mă arunc într-o prăpastie. Catastrofa părea de neînlăturat. Atunci uşa se deschise şi directoarea noastră, emoţionată, cu ochii umezi, a intrat spunând:

— Copii, s-a încheiat pacea, vă puteţi duce acasă.