VIII

Nu i-am spus lui Michi nimic, şi sunt la Bucureşti de zece zile. Când nu-i acasă, îmi pregătesc toată confesiunea, cu amănunte, curajos. Dar când îl văd, mi se înnoadă cuvintele în gât. Încerc să-l obişnuiesc cu adevărul pe îndelete, aşa cum i se dădea lui Mitridate câte puţină otravă pe zi, ca să devină imun.

— Michi, de ce nu mă întrebi niciodată nimic?

— Fiindcă ştiu tot.

— Ce ştii? Întreb înfiorată.

— Că eşti aici. Asta mi-ajunge.

— Michi, nu mai glumi, dragă, presupune că te mint, că te înşel. Presupune că nu mai sunt aici.

— Nu pot.

Simt că într-adevăr nu poate. Omul ăsta e clădit pe certitudini, şi axa acestor certitudini sunt eu.

Oamenii sunt chinuiţi de nelinişti, de îndoieli, de întrebări fără răspuns. Pentru oricine realitatea poate fi şi altfel, adevărul poate fi altul. Toate aceste îndoieli sunt ca microbii din organism, care pot lupta cu cei care îi atacă dinafară.

Ei bine, din zeci de milioane de oameni care au microbul îndoielii, numai Michi nu îl are. Stă dezarmat în faţa mea, cu fruntea întinsă, senină. Vreau să-i spun: „Te-am minţit, te-am înşelat”, şi nu pot, fiindcă e dezarmat.

Aş vrea să plec în lume. Parcă o aud pe mama, când eram copil: „As vrea să plec în lume! Dacă nu ar fi copiii, aş pleca în lume.” Abia acum înţeleg.

Aseară, la cafenea, mă uitam la toate perechile care stăteau la masă, fără ca bărbatul să spună un cuvânt nevestei, sau ea să-i împărtăşească vreun gând.

Îi cunosc din vedere, de mult. Să fi fost viaţa lor numai atât? Un tete-a-tete care dăinuieşte din inerţie, o legătură făcută din aceleaşi griji domestice, din acomodări vulgare? Nu au stat oare şi acum douăzeci şi cinci de ani, la cafenea, ca şi acum, el cu un şvarţ în faţă, ea cu farfurioara în care au rămas resturile prăjiturii, tot aşa cum stau şi eu cu Michi?

Poate lipsa de curaj de a-i mărturisi lui Michi adevărul îmi explică azi uşurinţa cu care mi-am deschis sufletul faţă de Geo. Poate răbdarea, interesul cu care mă asculta, maturitatea neobişnuită a judecăţii lui m-au încurajat să sar etapele, să dau timpului, altminteri atât de scurt de când ne cunoşteam, altă valoare.

Ştefăniţă era prea pornit împotriva lui Alex, prea pătimaş (poate că e într-adevăr îndrăgostit de mine): „Dacă nu ţi-ai da seama cât e de găunos acest Alex, ar mai avea rost să pomeneşti de el”. Sau: „Nu sunt duhovnic, dar dacă ai nevoie de un sfat, iată-l: Nu mai vorbi despre el”. Geo, dimpotrivă, încuraja confesiunile mele, înţelegea nevoia mea de a mă destăinui. Sau înţelesese, poate, că singura punte pe care se putea întâlni cu mine era prietenia? Şi cu atâta se mulţumea.

Pe Geo îl văd zilnic.

— Ultimul lucru ce se poate crede despre dumneata, Diana, mi-a spus azi, este că eşti o resemnată. Şi totuşi, din resemnare te-ai măritat, din resemnare trăieşti, şi asta e inadmisibil. Te întrebam, odată, din ce-i făcută privirea aceea tristă care străbate atât de neaşteptat nişte ochi de veveriţă? Mă întreb azi, din ce-i făcută vioiciunea, exuberanţa asta extraordinară, acel dinamism al înfăţişării dumitale obişnuite? Adevărul e că ai o vitalitate pe care nu ai făcut nimic ca s-o canalizezi cu un scop, s-o drenezi cum trebuie. Nu ştiu de ce, poate din lipsă de încredere în dumneata, sau dintr-un fel de sentiment profund al inutilităţii oricărui efort. Desfă-te de acest Bucureşti, în care nu eşti deloc integrată, fiindcă nu eşti o burgheză care joacă după-amiaza cărţi, se duce la expoziţii de rochii şi bârfeşte, dar de care.

— Curios.

— Pari totuşi destul de legată. Vino la Paris! Diana, ai nevoie de atmosfera de acolo. E poate totuşi mai uşor acolo să-ţi câştigi existenţa. Oraşul e mare, nu-ţi pasă ce crede X sau Y, dacă la nevoie speli vase într-un restaurant sau prăjeşti cartofi.

Azi a stăruit iar:

— Diana, dacă joci la loterie, poţi să câştigi sau să pierzi. Dar dacă nu joci. Mi se pare că ai atât de puţin acum, că nu ai ce pierde jucând. Deci, trebuie să încerci! Nu-ţi dai seama ce letargie penibilă e viaţa ta lângă Michi? Nu-ţi dai seama că te zbaţi pe loc? Eşti capabilă să te agăţi de orice ca să înduri cenuşiul cotidian. De Alex te-ai agăţat, Diana. Fiindcă viaţa ţi-era goală. Nu te pasionează profesia pe care ţi-ai ales-o. Ce vrei, „natura are oroare de vid”. Sunt îngrozit de tot ce mi-ai povestit.

Da, oricât de curios ar părea, nu mă pot împiedica să-i vorbesc despre Alex. Simt, povestind, că mă desfac de Alex, ca şi când singura mea legătură cu el ar mai fi amintirea suferinţei, atât cât mai este încrustată în mine. Şi apoi. Gândul că aş putea lua viaţa de la început, că aş putea ieşi din compromis plecând îmi dă curaj.

I-am spus lui Michi că vreau să plec în străinătate. Mai întâi nu a înţeles:

— Unde să pleci, Diana?

— La Paris.

— Bine, o să încerc să împrumut ceva bani, să plecăm împreună.

— Vreau să plec singură.

Îmi dau seama că Michi nu înţelege că e vorba de o plecare pentru totdeauna, că se simte mereu vinovat de „aventura lui” şi va face sacrificiul de a-mi da bani de drum, de a se despărţi de mine pentru câtăva vreme, fiindcă se simte obligat să-mi dea o compensaţie.

Nu pot îndura să creadă că vreau să trag foloase din întâmplarea aceea (mai ales că nu mai are ore la liceu şi o ducem destul de greu cu banii). Ar fi mai urât decât tot ce am făcut până acum. Privirea lui vinovată îmi biciuie conştiinţa. Spun, privindu-l în faţă, dar fără să mai văd ceva:

— Vreau să plec la Paris pentru totdeauna, Michi, să trăiesc singură. Geo crede că-mi va găsi de lucru în biroul maestrului lui. Aş putea urma un curs de stenodactilografie.

— Nu mai ai răbdare, Diana? Să ştii că nu va mai trece mult, şi voi găsi ore suplimentare. Ştiu că nu ţi-ai făcut de mult o rochie nouă, că e greu să trăim numai din salariu…

Înţeleg că nu-i mai pot vorbi de plecare până nu va avea o situaţie mai bună. Poate că nu va mai avea atunci ochii ăştia de câine bătut

— Totuşi, trebuie să te hotărăşti, Diana, stăruie Geo mereu. (Se complace în rolul de director de conştiinţă.) Trebuie să te desparţi de Michi. Altfel, mă tem că te vei întoarce la Alex, şi nu e demnă de tine o astfel de viaţa. Vino la Paris şi încearcă să-ţi câştigi acolo existenţa, să trăieşti cu demnitate. Poţi lua totul de la început.

— Crezi că voi izbuti?

— E greu, într-adevăr, şomajul e cumplit, dar aici, îţi repet, te vei agăţa totdeauna de Michi, vei reveni la Alex. Ai nevoie să fii departe de Michi, să fii liberă, să munceşti, indiferent ce şi cum, dar într-un oraş mare, unde faptul că nu vei avea o rochie sau o pereche de pantofi să nu te umilească. Diana, crezi în prietenia mea? Atunci, primeşte să te ajut eu. Nu câştig mult, deşi pregătesc aproape complet pledoaria maestrului meu – muncă de negru. Dar jumătate din ce voi avea îţi va ajunge să trăieşti foarte modest, studenţeşte. Vom mânca fiecare o dată pe zi. Seara, o cafea şi un corn. Vei da doctoralul în drept, şi, într-o zi, cine ştie, vei pleda.

M-am uitat la el de parcă-l vedeam întâia dată. Cum putea, atât de tânăr şi de neînsemnat cum părea, să ofere un sprijin pe care să-l simt atât de solid numaidecât, să facă primul gest de prietenie mare, adevărată, ce mi s-a arătat vreodată? Nu-i mai vedeam decât fruntea mare, elocventă, şi ochii negri, superbi, dilataţi. (I-am luat mâna.

— Geo, îţi mulţumesc mult de tot, dar înţelege că nu pot primi. Nimic nu-mi dă dreptul ăsta.

A dat din cap, supărat:

— Ne-am obişnuit să trăim din vorbe, Diana. Ai primit să-ţi ţin un discurs despre prietenia mea şi mi s-a părut că ai încredere în tot ce-ţi spun, iar acum, când trec de la fraze la un gest concret, când îţi spun: Uite, să împărţim ce câştig, fiindcă vreau să te ajut. Nu primeşti. Şi apoi, să nu crezi că fac un sacrificiu, Diana. Îmi face mai multă plăcere să fim prieteni buni, să stăm de vorbă, decât să mă duc din când în când la teatru sau la restaurant. Şi dacă ar fi un sacrificiu? Ce-ar însemna tot ce ţi-am spus până acum despre prietenia mea dacă nu aş fi în stare să fac un sacrificiu?

— E numai prietenie ce ai pentru mine, Geo?

L-a surprins întrebarea. A roşit.

— Te iubesc, Diana, da. Sigur că ai înţeles asta de mult. Aş fi cel mai fericit om dacă ai vrea să te măriţi cu mine. Dar asta ştiu că nu e cu putinţă, fiindcă nu mă iubeşti; ştiu că nu e posibil să fiu tocmai eu cel mai fericit om din lume. Dar aş fi mulţumit şi dacă într-o zi, măritându-te cu altul, noi am putea rămâne prieteni buni. Eu cred că tu nu eşti prea conştientă de ce lucru extraordinar e prezenţa ta, numai prezenţa ta, spiritul tău, farmecul tău, atenţia pe care o dai cuiva. Nu-ţi dai seama, Diana, ce dai, cât dai celor din jur! Nu-ţi dai seama ce înseamnă zâmbetul tău, cât dăruieşti oamenilor cărora ţi se pare că nu le dai nimic! Cât te dăruieşti!

— Nu pot să-ţi explic prea mult, Geo, dar nu pot primi.

— Totuşi dacă aş fi fratele tău, ţi s-ar părea natural să te ajut, să te sprijin, iar tu să-ţi faci viaţa aşa cum înţelegi. Nu-i aşa? Ei bine, vei avea aceeaşi libertate. Dacă s-ar întâmpla, într-o zi, să ai tu bani, şi eu nu, aş accepta, bineînţeles cu încrederea pe care o am în prietenia noastră, să mă ajuţi până găsesc de lucru. Mai mult nu pot să-ţi spun.

— Îţi mulţumesc, Geo. Îmi face mult bine prietenia ta. Vezi. E ca şi când departe, în larg, obosită, descurajată, la gândul distanţei care mă desparte de ţărm, aş zări, deodată, în apropiere, o barcă. Poate n-aş uza de ea, dar simpla ei prezenţă mi-ar da putere. Tu eşti pentru mine barca asta. Nu ştiu dacă mă voi folosi vreodată de sprijinul tău, dar faptul că mă pot gândi la el mi-e de mare folos şi îţi mulţumesc mult de tot.

M-am gândit: „De ce nu m-am îndrăgostit de un om ca tine, Geo?” Dar poate că soarta mea e să fiu iubită de oameni ca Geo, ca Michi, iar eu să fiu atrasă de soiul Alex. Poate că există în univers o forţă care se joacă cu mine, care râde în hohote, ca papagalii sălbatici.

Ştefăniţă şi Geo au plecat la Paris. Privirile lor concentrate tot timpul asupra mea, pasiunea lor reţinută au creat în jurul meu un climat de tensiune care acum îmi lipseşte. Dimineaţa, când mă îmbrac, mă simt în starea de spirit a acelui american care, făcând socoteala de câte ori trebuie să-şi mai lege şi să-şi mai desfacă şireturile pantofilor în cei cincizeci de ani pe care, în mod normal, îi mai avea de trăit, s-a îngrozit şi s-a sinucis.

Azi umblam pe stradă fără rost şi fără gânduri, când m-am pomenit în faţa lui Alex. A părut fericit că mă vede şi mi-a vorbit însufleţit şi foarte firesc, de parcă n-am fi fost niciodată mai mult decât doi buni prieteni.

— Hai să vedem expoziţia din parc! Mi-a propus, cu o voie bună pe care nu i-o cunoşteam.

Iar când am ajuns acolo:

— Spune, Diana, cum ai ştiut să-ţi pui un taior ruginiu, ca frunzele, ca pomii, ca toată ziua asta?

— Hai să luăm prăjituri, Alex. Ţi se potriveşte mai bine decât să faci literatură. Trebuie să fie prin apropiere un stand. Miroase a vanilie.

— Da, trebuie să fie. O să găsim prăjitura de la Traian până în zilele noastre.

Am râs (după atâta vreme) cu poftă. Într-un târziu, am descoperit că mirosul de vanilie venea dintr-o baracă unde se făceau „manşoane de Braşov” – un fel de gogoşi în formă de covrigi, cu glazură da zahăr. Am mâncat cu plăcere, apoi ne-am plimbat pe malul lacului şi am râs de o pereche de îndrăgostiţi care vâsleau el cu o ramă, ea cu alta. Pe o alee am dat de un clopot de proporţii gigantice, produsul nu ştiu cărei industrii. Alex s-a apropiat şi a tras de clopot de a răsunat tot parcul. Lumea s-a oprit speriată, ca de o declaraţie de război. Eram uluită. Alex mi-a spus:

— Ţi-am tras clopotele, Diana, cred că ai băgat de seamă.

Două luni au trecut fără să mai ştiu nimic de Alex, până într-o zi, când m-am pomenit cu el acasă.

— Nu înţeleg nimic, Diana. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu mine la Balcic. Când m-am înapoiat la Bucureşti, am căutat să înţeleg. Am simţit nevoia să te văd, să-ţi vorbesc. Dar n-am îndrăznit. Mă purtasem prea prost. Iartă-mă. Nu pot trăi fără tine.

Cele ce spunea nu aveau nici un sens, dar vocea era a lui Petre Barbu, şi în privire, aceeaşi durere fără sfârşit.

M-am apropiat şi l-am sărutat pe obraz, aşa cum săruţi un copil necăjit.

— Ce bună eşti, Diana.

— Nu pot face nimic pentru tine, Alex, poate fiindcă nu-l mai pot minţi pe Michi.

A plecat fără să mai spună un cuvânt.

Eram cu Michi la Predeal de trei zile şi făceam schi la O. N. E. F. (o viaţă de care nu ştiam nimic, preocupări, dorinţe, ambiţii sportive care-mi fuseseră străine până acum, ca limba japoneză). În faţa restaurantului din parc, un băieţel se căznea să-mi fixeze schiurile, în timp ce o fată brună, cu pulover galben, se văita că nu izbuteşte să facă „cristiana”, iar alta povestea, însufleţită, că, venind de pe Cioplea, într-o coborâre directa, într-o viteză nebună, era cât p-aci să intre într-un brad, dar s-a oprit la timp, într-un „telermarc” superb, deşi până atunci numai când încerca „telemarcul”, cădea în nas. Cineva m-a întrebat dacă mi-am uns schiurile, apoi, cu gravitate:

— Ai făcut rău, zăpada lipeşte azi teribil!

Şi iată-l pe Michi, cu faţa întunecată.

— S-a întâmplat o nenorocire, un accident. Se pare, se spune că Alex a murit.

Nu-i adevărat! Am strigat.

Cred că l-am privit pe Michi cu o ură cumplită. Cum îndrăznea să creadă grozăvia asta? Ca şi când ar fi posibil să moară Alex, m-am gândit, sprijinindu-mă mai bine în beţe. Băiatul se străduia să-mi pună schiurile. Eu simţeam că toată viaţa mi se scurge prin acele beţe. Îl priveam pe Michi ţintă în ochi şi strângeam bastoanele cu toată puterea: „Nu trebuie să cred, e o farsă, o cursă, i-a spus cineva, a aflat că-l iubesc pe Alex şi a găsit calea asta monstruoasă de a mă pune la încercare. Nu trebuie să-mi tremure gura, nu poate să fie adevărat!”

Radu Popescu, unul din partenerii de bridge ai lui Michi, venea spre noi, aprins la faţă, gâfâind:

— A murit fata care era la volan. Nu ştiu cine e. Alex a scăpat. Se pare că are picioarele rupte. Fratele fetei e şi el la spital. Nu ştie că sora lui a murit. Sunt cu toţii la Spitalul Militar din Sinaia. Acolo, în apropiere, s-a întâmplat accidentul.

— De unde ştii toate astea? A întrebat Michi.

— Am vorbit cu „Palace”-ul. S-a rupt bara de direcţie şi s-au răsturnat la Comarnic.

Capetele betelor îmi intraseră în palmă, dinţii îmi erau încleştaţi, picioarele erau înţepenite în locul în care stăteam, de parcă prinsesem rădăcini în pământ, acolo. Simţeam nevoia să fac o mişcare şi nu puteam. Aş fi vrut să-mi trec mâna peste obraz, peste frunte, să-mi strâng bărbia în palmă. Mi-a venit în minte imaginea mamei făcând acelaşi gest. Era la Brăila, în port, pe întuneric. Descoperise că i s-au furat geanta cu câteva lucruri de preţ şi banii, puţinii pe care-i avea. Simţeam că am aceeaşi privire fixă de om care nu mai judecă, nu mai pricepe nimic. Deodată, de parcă m-aş fi trezit dintr-un vis groaznic, am răsuflat, uşurată. Alex trăieşte! Nu mai ţineam bastoanele schiurilor atât de strâns ca înainte, dar palmele abia acum mă dureau tare, abia acum înţelegeam ca Alex ar fi putut muri.

Din cofetărie, un grup de fete şi băieţi veneau spre noi, vorbind despre accident. Toţi îl cunoşteau pe Alex, nimeni nu ştia cine e fata. Cineva a pronunţat numele Colettei.

Altcineva a răspuns:

— Colette nu are frate.

— Doamne, de n-ar fi Colette! Am şoptit.

Dar în acelaşi timp m-am întrebat: De ce tocmai Colette? E atât de cunoscut acest cuplu Alex-Colette şi atât de actual?„ Apoi m-am simţit cuprinsă de groază: „Doamne, să nu fie Colette!”

— Poate e Katia? Acum un an au fost aici împreună, a spus Radu Popescu.

— Bietul Alex, trebuia să ia parte duminică la concursurile de bob, am auzit pe una din fete, din grupul de schiori.

— Ei, tot îşi rupea picioarele la bob. A răspuns Michi, cu indiferenţă.

O fi ştiind ceva? Nu, fiindcă ma întrebat cu blândeţe:

— Ce-i cu tine, Dianet? Eşti palidă. Te-a impresionat aşa de tare?

Cred că am zâmbit. Cineva a întrebat:

— Ce facem, mergem pe Cioplea?

Răspunsurile au venit pe rând:

— Eu nu mai am chef de schi.

— Nici eu.

— Nici eu.

Michi s-a dus să joace bridge. Am fost mulţumită că am rămas singură. Era dorinţa mea cea mai mare. M-am trântit pe pat îmbrăcată şi am repetat de mai multe ori: „Alex şi-a rupt picioarele!” Atunci, am văzut că nu înţeleg prea bine ce înseamnă asta. O fractură? Se poate face bine? Sau poate. Am strâns ochii, ca să înlătur imaginea, dar mi-a revenit în minte mai limpede ca înainte. M-am ridicat brusc şi am plecat de acasă, hotărâtă să iau trenul, să plec la Sinaia. Nu-l puteam lăsa singur pe Alex. Dar la gară, când să iau biletul de tren, mi-am socotit buzunarele: nu aveam la mine nici un ban. M-am dus repede să-i cer lui Michi. Dar când l-am văzut, mi-am dat seama că Michi nu e fratele meu, că Michi nu e tata. Într-o clipă mi-am dat seama de multe lucruri şi n-am mai avut curajul să-i cer bani.

Se vorbeşte atât de mult de accident, se comentează atât de diferit întâmplarea, încât se vede că pe nimeni nu-l doare. Fata, care a murit, tocmai terminase Arhitectura. Era logodită, unii spun „logodită cu Alex”. Toată noaptea l-am văzut cu ochii trişti, cum e cerul în amurg. Îl văd mereu în lumina aceea galbenă-verzuie de crepuscul, în fereastra camerei mele, la mare, privindu-mă în plin, şi-i aud vocea înăbuşită, ca o durere: „Ce bună eşti, Diana!” Şi, nu ştiu de ce, mi se pare că vina e a mea, că aş fi putut să împiedic accidentul.

A doua zi de dimineaţă, pe când stăteam la noi în odaie, zgribulită lângă sobă şi frecându-mi mâinile (de la un timp încoace mă surprindeam făcând gesturile tatălui meu), în timp ce câţiva prieteni de-ai noştri discutau iar cu pasiune despre zăpadă, schi şi diferite păţanii în legătură cu schiul şi zăpada, cineva a bătut în uşă. Am spus cu neplăcere: „Intră”. Era Alex. Avea în înfăţişare ceva din aerul unui evadat din ocnă. S-a aşezat pe un scaun, fără să spună nimic. Niciunul din noi n-a avut curajul să scoată un cuvânt, să pună o întrebare. Eu m-am simţit dintr-o dată uşurată, fericită că-l văd umblând pe picioarele lui. Alex era întreg. Era aici! Altceva nu avea importanţă. Michi îl bătea pe umăr, cu prietenie.

— Îmi pare bine că te văd zdravăn, Alex!

— E groaznic să supravieţuieşti, a spus Alex, cu o tristeţe în ochi sfâşietoare.

Dar Michi, curios, a pus zeci de întrebări.

Alex a stat la Predeal numai douăzeci şi patru de ore. Nu ştiu dacă s-a întrebat cineva de ce a venit, de ce a plecat… Toată lumea îl hărţuia cu întrebări, vrând să ştie cum s-a întâmplat nenorocirea (se pare că nu s-a rupt bara de direcţie, dar că fata care era la volan a virat greşit). Nu am izbutit să rămân singură cu el nici o clipă.

La Bucureşti, chiar în ziua în care ne-am întors, la orele când ştia că mă va găsi singură, m-am pomenit cu el. Cum a intrat pe uşă, fără să spună nimic, mi-a cuprins umerii cu braţul, şia lipit obrazul de al meu:

— Ce mult mi-ai lipsit, Nanuc.

Îi simţeam pe umărul meu mâna mare, cu degetele răsfirate – ca să mă cuprindă cât mai mult, cât mai bine, posesivă, lacomă.

Alex, întreg, aşa cum era el când voia să fiu a lui, aşa cum voia să mă aibă ca să nu-l mai pot uita, ca să nu mă poată pierde orice s-ar întâmplă, era în cramponarea aceea a mâinii pe umărul meu. M-am gândit: „Dacă m-ar iubi cu adevărat. Mâna asta a lui, aici, pe mine, ar fi formula fericirii, pentru mine, cea mai simplă, poate singura”.

Înţelegeam acum că ceea ce mi-a lipsit întotdeauna şi ceea ce am căutat a fost mâna asta pe umărul meu şi sentimentul că-i pentru totdeauna.

Alex m-a întrebat îngrijorat, înduioşat:

— La ce te gândeşti, Diana?

Vocea lui mi-a amintit de Petre Barbu: o voce guturală, voalată. Cuvintele erau foarte legate între ele, nu le înţelegeai sensul decât cu o fracţiune de secundă mai târziu, şi parcă gravat, pe fondul a tot ce spunea, era numele meu – Diana – cu primul a lung, ridicat, cu al doilea, pierdut, trist.

M-am întors şi l-am privit încruntată, încordată. Semăna cu Petre Barbu iar, aşa cum mi s-a părut de atâtea ori în clipele grave. Ca şi Petre Barbu, Alex parcă venea totdeauna de departe, când te aşteptai mai puţin, şi atunci simţeai că n-a lipsit de lângă tine niciodată. Acelaşi colorit de nisip, aceeaşi înfăţişare umilă, sub care descopereai o duritate de stâncă, o încăpăţânare de destin.

— Diana, eu mă simt legat de tine definitiv. Altfel, nu am nici un rost. Sunt singur, ca un blestemat.

— Nu trebuie să te mai gândeşti la asta, Alex. Nu-l pot lăsa acum pe Michi şi nu mai vreau să mint. Poate odată, cine ştie.

— Dacă aş şti că eşti fericită, Diana, aş pleca fără să spun un cuvânt.

— Atunci, pleacă aşa, Alex.

A plecat.

Nu l-am condus. Aşteptam să aud uşa vestibulului deschizându-se, dar n-am mai auzit nimic. Am ieşit, să văd ce se întâmplă. Alex stătea lângă uşă, cu ochii în pământ, cu bascul în mână.

— Ce-i, Alex?

— Nu pot pleca, Diana.

— Bine. Atunci stai.

— Adevărat, pot să mai stau?

— Sigur.

Ne-am întors aici în odaie. Eu m-am aşezat tot pe marginea divanului, ca de atâtea ori, el, pe jos, pe covor, lângă mine. Şi-a pus capul pe genunchii mei şi, după o tăcere lungă, a spus:

— Ştii ce aştept, Nanuc?

— Ce?

— O minune.

(Când îmi spune Nanuc, parcă mă trece un curent electric din cap până în călcâie.) Am întrebat distrată:

— Ce minune?

— Să pui mâinile pe capul meu, să mă mângâi ca altădată şi să-mi spui: „Alex, dragul meu!”

I-am pus mâinile pe cap, voit fără tandreţe, şi am spus, băieţeşte:

— Mă Alex!

Încurajat, mi-a împins mâinile cu capul, aşa cum fac pisicile când se alintă, apoi şi-a ridicat ochii spre mine, cu gâtul întins, şi m-a rugat, cu vocea lui cea mai joasă, cea mai caldă:

— Hai, schimbă ordinea. Pune întâi „Alex”, şi pe urmă, „mă”.

Am spus:

— Alex, mă. Ce gene caraghioase ai!

— Tu ce dulce eşti, Diana.

Am şoptit, fără să vreau, ca altădată, neîncrezătoare, răsfăţată:

— Da?! Dulce?!

Alex a rămas pe gânduri, apoi a spus deodată, cu elan:

— Diana, vreau să-ţi spun ceva, dar e foarte serios, să ştii.

— Spune, hai.

— Uita, Nanuc. Vreau să fii nevasta mea.

L-am privit uimită, m-am uitat în fundul ochilor lui. Auzisem bine?

M-a rugat:

— Hai, spune da.

— Lasă, spun eu „da” la ofiţerul stării civile.

Am vrut să continui să glumesc, dar am simţit că mă copleşeşte o tristeţe grea.

— La ce te gândeşti, Diana?

— Mă gândesc, Alex, cât de fericită aş fi fost altădată să te aud spunându-mi că vrei să fiu nevasta ta.

— Spune că nu-i prea târziu, Diana. Să ştii că de multe ori m-am gândit ce minunat ar fi să fii nevasta mea. Viaţa mea e atât de goală altfel! Să vezi, Diana, o să ne înţelegem.

A venit lângă mine, pe divan, şi-a lipit pieptul de spatele meu, mi-a strâns braţele cu palmele, şi-a proptit bărbia de umărul meu şi a continuat cu vocea scăzută, gravă:

— Ştii, eu cred că neînţelegerile noastre de aici veneau, îmi lăsai prea mult timp liber, fiindcă nu erai liberă tu. Fiindcă nu te aveam lângă mine, fiindcă tot timpul eram furios pe tine că nu eşti singură. Divorţează, Diana. Nu ştii cât de gelos sunt. Vreau să cred că între tine şi Michi nu-i altceva decât prietenie, aşa cum m-ai încredinţat de atâtea ori. Apoi mă gândesc mai bine şi mă apucă furia. Ce înseamnă – „numai prietenie” -? Poate un bărbat, lângă tine, să fie numai prieten? Şi apoi, nu-mi place să te ştiu tot timpul înconjurată de oameni

— De cine ai vrea să fiu înconjurată? Am întrebat, bucuroasă că s-a îndepărtat de subiectul „Michi”.

— De mine, numai de mine.

Mâinile cu care îmi ţinea umerii au coborât pe sâni şi, cu gura lipită de ureche, mi-a şoptit:

— Uite, aşa aş vrea să te pot ţine tot timpul, şi când nu sunt lângă tine, să te pot închide, sau să devii urâtă, urâtă foc!

— Cum mă găseşti, Alex…?

— Nu pot să-ţi spun cum. Vezi, frumoase mai sunt şi alte femei, pe când tu. Diana, în toate femeile te-am căutat pe tine…

— De ce m-ai căutat, când, la mare, anul trecut, am venit eu la tine? Ştii, Alex, mai aveam două examene, şi eram bine pregătită. Am plecat spre Universitate, am urcat două din cele patru-cinci trepte, şi m-am oprit. Poate că eram epuizată, altfel nu-mi explic cum s-a putut întâmpla una ca asta. M-am gândit la tine cu un dor cumplit! S-ar fi spus că îl ţineam până atunci închis cu şapte lacăte, care au sărit deodată. Şi am simţit că n-am să pot răspunde la nici o întrebare, c-am să cad la examen. Parcă-mi pierdusem minţile. Am fugit, am umblat pe străzi, căutând să mă adun, să înţeleg ce se întâmplă cu mine. Dar n-am fost în stare. Am venit acasă, mi-am făcut geamantanul şi, după câteva ore, eram în tren, în drum spre tine. De ce nu mi-ai spus atunci, acolo, la mare, că vrei să te însori cu mine?

— Nu ştiu, Diana. Nu mă chinui. Nu ştiu ce-a fost. Totul e aşa simplu acum. Sunt fericit. Mă şi văd trăind cu tine în aceeaşi casă, avându-te mereu, în permanenţă, numai pentru mine. Duminică după-masă o să mergem la cinema, Nanuc, la filme poliţiste. La teatru o să mergem la balconul al doilea, fiindcă n-o să avem bani, şi, după actul întâi, o să plecăm acasă. Asta mai ales, Nanuc; o să stăm acasă la noi tot timpul. O să fie miraculos. Când o să sune cineva la uşă, n-o să deschidem. Şi n-o să avem telefon.

L-am luat de gât şi ne-am sărutat ca după o absenţă lungă şi ca un jurământ că niciodată nu ne vom mai despărţi. Apoi i-am sărutat părul, fruntea. (Voiam să mă conving că există, că suntem împreună iar, că fericirea e în mâna mea, concretă, aşa cum e scoarţa unui copac, o ceaşcă, o carte.)

Zăpada de pe acoperişurile caselor sclipea sub cele din urmă raze ale soarelui.

Alex a spus:

— Credeam că n-o să mă pot bucura niciodată de soare din cauza Adinei. Fata care a murit.

L-am întrebat:

O iubeai, Alex? De ce ai plecat cu ea?

Mi-a luat obrajii în mâini şi m-a privit cu ochi mari, albaştri, cinstiţi.

— Eşti un prost, Nanuc. Nici nu am cunoscut-o până în ziua plecării. Din întâmplare, l-am întâlnit în dimineaţa aceea pe fratele ei – am fost colegi, am făcut împreună şcoala de aviaţie. Nu-l mai văzusem de ani de zile. Mi-a spus că pleacă la Predeal cu maşina şi m-a poftit şi pe mine. Am primit numaidecât, ca să te văd, mi-era dor de tine.

Mi-am vârât obrazul în reverul hainei lui şi m-am gândit iar: „Ce simplă şi bună poate să fie viaţa!” Mi-am amintit de Două Mai.

— Satul de lângă Mangalia.

— De şcolăriţa care scria celei mai bune prietene: „Ilinco, mi-ar plăcea să trăiesc la ţară, Petre Barbu să fie bărbatul meu, să avem copii, câini mulţi şi păsări. Şi viaţa să fie numai atât”.

În seara aceea eram hotărâtă să-i spun lui Michi că trebuie să mă despart de el, că vreau să fiu liberă, că nu se mai poate altfel. Dar când a intrat în casă, aproape că nu l-am recunoscut, atât era de vesel, şi parcă mi se părea mai mare, mai greoi ca oricând. Vorbea precipitat, împleticit, fericit, cum nu-l mai văzusem:

— Am găsit o slujbă! De când vreau să scap de minister! Aici o să-mi fac meseria de chimist. La o mare tăbăcărie. E o situaţie extraordinară, Diana! Voi câştiga de trei ori mai mult! De două săptămâni alerg. Dar nu-ţi mai spun amănunte. Uite contractul! Am vrut să-ţi fac o surpriză. Mâine îmi dau demisia de la minister, Dianet. Ce vrei să-ţi cumpăr mâine, o vulpe argintie?

Sunt fericită că-l voi şti ducând de aci înainte o viaţă îmbelşugată, într-un loc în care va munci cu tragere de inimă şi va avea răspundere mare, ca să-i lipsesc cât mai puţin. E bine că nu va putea crede că plec din cauza lipsurilor materiale, că nu se va simţi umilit. Dar sigur că trebuie să mai treacă iar câteva zile ca să-i vorbesc de despărţire. Nu mă îndur să stric acum atâta bucurie, să torn apă rece peste atâta entuziasm, dar hotărârea mea e luată, iremediabil.

A doua zi m-am întâlnit cu Alex. L-am făcut să priceapă că trebuie să aibă răbdare, că nu-i momentul potrivit să-i vorbesc lui Michi de despărţire. A fost înţelegător.

O săptămână mai târziu, ne-am întâlnit din nou. Părea puţin îndepărtat, obosit sau poate distrat. Mi-a arătat o carte poştală ilustrată din Egipt.

— Uite, mă invită un prieten. Aş vrea să plec.

Era desigur o glumă.

— Cu mine, sau fără?

— Vezi, el nu ştie că exişti.

— E un prost, dacă nu ştie! Glumeam, sărutându-l.

Alex părea distrat. Într-un târziu, am vrut să-l întreb la ce se gândeşte, dar mi-am amintit că din curiozitatea asta nesăbuită ieşeau altădată cele mai multe certuri. Ca şi altădată, fiecare minut trecea greu, fiindcă mă întrebam clipă cu clipă ce îl preocupă, dacă nu cumva i-a pierit elanul din ajun. Totuşi, la despărţire, l-am întrebat dacă rămâne acasă diseară. Mi-a răspuns că este invitat la un bridge.

Eu m-am dus cu Michi la cinematograf. În faţa mea, o pălărie mare mi-a amintit de Gina, prietena Colettei. Ea purta întotdeauna o pălărie mare, de olandă albastră, tighelită. Asta era de fetru, dar avea aceeaşi culoare, aceeaşi linie. Când a sucit puţin capul, era chiar Gina. Bărbatul ei, în dreapta; Colette, în stânga; lângă Colette, Alex. Aveau capetele foarte apropiate, şopteau ceva, râdeau. În pauză, Alex şi Colette şi-au luat rămas bun de la ceilalţi (veniseră deci împreună şi înaintea lor). Când să plece, au dat cu ochii de noi, ne-au salutat.

Cred că în clipa aceea aş fi putut să ucid. Înţelegeam pentru prima dată psihologia femeilor despre care citeam în rubricile faptelor diverse că au tras un glonte, că au băgat cuţitul, ca şi-au ciopârţit amantul. Asistasem şi la procese de mare scandal, uneori de mare cruzime şi vulgaritate. Îmi venea să strig „Nu se poale! Nu-i adevărat!” Şi, iată, mă simţeam deodată în stare să ucid, plătind oricât de scump plăcerea de a scăpa de acest „cap de măgar”, care, ca în Visul unei nopţi de vară, mi-a apărut în cale, într-o clipă în care fusesem, se vede, blestemată ca să mă îndrăgostesc. Dar toate răzbunările pe care le imaginam mă lăsau nemulţumită. Se pricepea să chinuie cu prea mult rafinament acest Alex, pentru ca simpla lui moarte să mă satisfacă. Văzusem un film în care un nevinovat era torturat şi apoi stropit cu apă, ca să se trezească, să fie torturat din nou. Aceasta era metoda pe care Alex o folosise cu mine. De câte ori i s-a părut că mă trezesc, a luat-o de la început. La rândul meu, simţeam nevoia să-i răspund cum se cuvine. Tot felul de schilodiri îmi apăreau în minte. Chiar şi cea mai vulgară dintre răzbunări, cea mai crudă: Nu ştiu care dintre maeştrii barei spusese cu cinism: „Il a été puni par oů il a pčche”30 atunci mi s-a părut de neînţeles, de neconceput. Acum mintea mă purta prin toate urâciunile vieţii. Îmi aminteam de anume desene de Goya, viziuni monstruoase. Înţelegeam, în sfârşit, ce înseamnă ura. Omul ăsta m-a făcut să cunosc toate sentimentele omeneşti.

Bineînţeles că, în cele din urmă, m-am liniştit. Răzbunarea se consumase, în imaginaţie. Şi desigur că eram hotărâtă să nu-i spun un cuvânt, să nu fac un gest. Dar am putut în clipele acelea să măsor forţa dragostei mele prin ura cumplită care mă bântuia. Şi am fost sigură că voi avea voinţa de a mă vindeca.

Dar asta nu-i tocmai uşor. Şi oricât de greu mi-ar fi să mărturisesc, într-o zi n-am mai putut indura: „Trebuie să-l văd. Să-l aud”. L-am chemat la telefon. Nu ştiam ce-i voi spune. Nu pregătisem nimic. Cred că nădăjduiam să nu-l găsesc acasă.

Nu s-a mirat. Cu aerul cel mai umil, a vorbit întâi el:

— Te-am aşteptat azi două ore ca să te văd ieşind din casă.

— De ce?

— Simţeam nevoia să te văd, Diana, să-ţi vorbesc. Dar când te-am văzut, n-am îndrăznit.

Am întrebat, fără rost:

— Ce-aveai să-mi spui?

— Nu ştiu. Dar tu?

— Eu voiam să ştiu ce mai faci.

— Uite, stau. Număr franjurile fotoliului, te aştept.

Ca hipnotizată, am traversat străzile, m-am strecurat printre vehicule, fără să ţin seama de nimic, fără să simt dacă afară e cald sau frig. Totuşi, în vitrina unui magazin am văzut că bascul îmi alunecase pe ceafă şi, instinctiv, l-am potrivit mai bine. Iar când am ajuns în blocul unde locuia Alex, am luat ascensorul, de data asta fără să mă mai sinchisesc că întâlnesc pe cineva. Alex mă aştepta, cu uşa întredeschisă. Când l-am văzut, l-am întrebat cu o voce care nu era a mea, repezită, aspră:

— Ce aveai să-mi spui? (Ca şi când pentru asta venisem.)

— Aveam să-ţi spun că. Uite, fotoliul ăsta are opt sute douăzeci şi trei de franjuri.

— Asta puteai să-mi spui la telefon.

— Dar. Parcă tu crezi până nu vezi?!

— Dar şi când văd, nu-mi iese din cap!

Alex, ca şi când n-ar fi auzit, nu ar fi înţeles, mi-a propus să mâncăm îngheţată. Asta m-a scos din sărite. Dar tot eu mă întrebam: „Pentru ce sunt aici? Ce mai caut aici? Ce vreau?”. Desigur că e absurd să găsească tot felul de explicaţii ingenioase ca să cred că întâlnirea lui cu Colette a fost întâmplătoare, că a fost nenorocit în toate zilele când nu ne-am văzut. Dar trebuia să recunosc că nu ştiam ce vreau. Era prea limpede că, atunci, în după-amiaza aceea, când făceam planuri de viitor împreună, exista în mintea lui întâlnirea cu Colette, fixată dinainte, cine ştie în ce altă după-amiază, alături de ea. Şi eram acum furioasă pe mine, numai pe mine. Ce căutam acolo? Şi dacă eram acolo, de ce despicam firul în patru?

Alex a scos îngheţată din frigider şi a pus-o în farfurioare, pe dulap, apoi m-a luat de mână:

— Hai, Diana, să vezi ce bună e!

Mâncăm amândoi în picioare şi nu scoatem un cuvânt. Ca să curm tăcerea, am spus:

— Azi la prânz n-am mâncat nimic.

— Eu, dimpotrivă, să-ţi spun, să te sperii: vinete – o porţie enormă – sparanghel cu maioneză, sărmăluţe în foi de viţă cu iaurt.

Îmi zvâcneau iar tâmplele, dar căutam să mă potolesc şi, aparent liniştită (ştiam că nu-l mai iubesc, că sunt ultimele toxine care nu-mi dau pace; poate că dacă ne-am certa, dacă aş urla, m-aş linişti), l-am întrebat:

— Ce mai face Colette?

— Nu ştiu, n-am mai văzut-o.

— De când?

— De mult.

— În tot cazul, ai mai văzut-o din seara aceea. Altfel, mi-ai spune: „Nu am văzut-o de atunci, de la cinema”.

A răspuns, plictisit:

— Da, am mai văzut-o joi, la Gina, era ziua ei.

— Dar de când eşti tu prieten cu toată lumea asta?! Eu nu ştiam nimic.

— Ce sens are, Diana, „conversaţia” asta? Pentru asta ai venit? Ce-mi pasă mie de Colette! Uite, am văzut-o aseară pe la nouă în spatele Universităţii cu cineva, şi nu mi-a făcut nici o impresie.

Pentru Alex supremul argument era: „Nu mi-a făcut nici o impresie”; pentru mine, dimpotrivă. Ca să-mi spună că nu l-a supărat că a văzut-o pe Colette cu cineva pe stradă, înseamnă că recunoaşte că există între ei o intimitate, o situaţie în care ar fi fost firesc să-i facă „o impresie”. Mi-am luat bascul în mână şi, fără să mai spun nimic, am plecat.

Am traversat iar străzile printre trăsuri şi maşini, fără sa mă feresc de ele, cu o siguranţă de somnambul.

M-am întors spre casă, sleită. Nu mai aveam în suflet nimic. Nici în cap. O maşină era cât p-aci să mă calce. Nu m-am speriat deloc. Am umblat pe ploaie mult. Nu mai ştiu cât. În cele din urmă, m-am pomenit acasă. Am descuiat uşa, mecanic, am intrat înăuntru şi m-am aşezat pe acest taburet de lângă masă, am deschis caietul şi, pe nerăsuflate, am început să scriu. Din când în când, mă uitam nepăsătoare la urmele de apă pe care le lăsau pe parchet pantofii mei, priveam picăturile de apă care curgeau din basc pe masă. Şi iată, pe fondul castaniu al mesei, descopăr două plicuri albe.

Mi-era frig. Apa de pe obraz mi se prelingea pe gât. Lucrurile se lipeau de mine.

Îmi scrie Ştefăniţă: „Diana, tu crezi că dacă nu răspunzi la scrisorile mele, se schimbă ceva?

Nu ai înţeles, Diana, că te iubesc de atunci, de când aveai 16 ani, la Mangalia?

Cum crezi că s-ar putea să nu te mai iubesc într-o zi? Ce-ar trebui să se întâmple pentru asta?

Suferinţa mea de acum e viaţa mea. Fără dragostea mea pentru tine, nu mă mai închipui în viaţă decât în stare de demenţă, poate. Să trăiesc fără să te iubesc ar fi pentru mine ca şi când nu aş mai simţi căldura soarelui, răcoarea ploii, şi totuşi aş trăi. Vreau să te iubesc totdeauna, Diana, nu vreau să mă despart de sentimentul meu. Cred că ăsta-i motivul pentru care nu vreau să mor. E adevărat că mă liniştisem. Dacă ai fi fost fericită, poate m-aş fi resemnat, şi, cu timpul, cine ştie. Dar aşa.”

Mai departe nu am citit. La ce bun?!

Geo nu-mi scrie că mă iubeşte, dar citesc asta sub fiecare rând, în stăruinţa pasionată cu care mă cheamă. La sfârşit, Michette aşterne şi ea două rânduri sub o pată de cerneală: „Diana, am şi pregătit meniul pentru seara sosirii tale. Hai! Te aşteptăm cu toţii”.

Am rămas aşa cum am venit, de parcă altcineva ar fi citit cele două scrisori în locul meu, împietrită, fără să pot face o mişcare, fără să pot desclşeta dinţii. Deodată, s-au deschis ferestrele şi s-au izbit de perete. M-am ridicat şi am încercat să le închid, dar vântul le împingea mai tare decât mine. Se pornise o furtună aiuritoare. Cu greu am reuşit să le fixez. Când m-am întors, am călcat pe o sticla, care s-a spart. Am tras, speriată, piciorul. Sub cioburi, a apărut capul tatii, fotografia lui într-un cadru mic, oval. Nu ştiu cum de căzuse de pe placa de marmură de deasupra caloriferului. Am ridicat-o, m-am aşezat în fotoliu şi m-am uitat la ea îndelung. Cum de-l uitasem pe tata? Privirea îmi trecea zilnic peste fotografia asta, ca peste atâtea obiecte din casă cu care te-ai obişnuit. Şi, iată, îmi vin iar în minte zilele de la spital, îi simt în palmă creştetul capului, când îl ridicam şi-l ajutam să bea. Şi lacrimile îmi alunecă pe faţă. Am plâns în hohote, am plâns până m-am speriat de propriul meu urlet. Apoi am simţit nevoia să plec. Dar unde? „Oriunde!” mi-am răspuns. Şi, liniştită, m-am îmbrăcat şi am ieşit. Ploua cu picături mari, care izbeau, ameţite, în toate direcţiile, fugărite de vânt. Nu ştiam unde mă vor duce paşii, şi totuşi traversam străzile, cu mişcări sigure, de somnambul.

Am ajuns acasă la mama. Nu m-au oprit nici bezna de pe scara îngustă, nici mirosul de butoaie, de igrasie şi lăzi, nici frica de şobolani. Doar când am pus mâna pe clanţa rece, când am apăsat, şi uşa nu s-a deschis, m-a prins groaza că mama nu e acasă, că mama nu mai există, că am pierdut-o, că m-am pierdut. Şi atunci, cu pumnii, cu picioarele, cu toată deznădejdea, am bătut. Ca prin miracol, s-a deschis uşa, şi mama a apărut în cadrul ei, înaltă, frumoasă, albă, cu părul de argint, cu ochii liniştiţi, de un verde-transparent, curat, răcoros, cum e marea într-unele după-amiezi de vară. Şi acolo, în prag, fără un cuvânt, în picioare, mi-am lăsat capul pe pieptul ei, plin, generos, cu pielea aceea netedă, caldă, cu iz de liliac, cu tot ce-mi amintea copilăria.

Maricica a intrat pe uşă, cu faţa udă de ploaie şi scuturându-se ca un căţel muiat:

— Ei, ce vânt te aduce, Diana?

Mă întreb iar şi iar ce fel de om este Alex şi cum am ajuns să-l iubesc atât de mult. Răsfoiesc caietele astea, nădăjduind că ele mă vor lămuri, şi sunt uimită cât de puţin am izbutit se redau aici tortura şi umilinţa mea din vara trecută, la mare. Cum m-am putut întoarce la Alex? E inexplicabil şi mă roade, aşa cum ştie să roadă regretul, mi-e penibil şi mi-e silă, ca de un fir de păr pe care l-ai găsit în mâncare, cramponarea mea de cuplul Alex-Colette; încăpăţânarea cu care mă ţineam de ei pas cu pas, continuând să analizez totul, ca şi când n-ar fi fost totul simplu şi limpede de la început? Îmi amintesc că o dată am găsit-o pe Gina singură pe plajă. Nici Colette, nici Alex nu erau. Atunci, am pornit pe drumul prăfuit, spre casă, hotărâtă să-i pândesc la fereastră. Alex şi Colette veneau de sus. Soarele dogorea, fruntea îmi era rece, capul – năuc. Le-am spus că mi-am uitat boneta de baie, deşi e caraghios că pentru atâta lucru să te întorci şi cu toate că ştiam că am lăsat-o pe plajă, cu toate lucrurile mele, şi că atunci când o vor găsi, vor înţelege totul şi vor surâde ironic. Când am intrat în casă, m-am văzut în oglindă. Aveam pe frunte o cută adâncă, verticală. Am încercat să-mi descreţesc fruntea, să zâmbesc, să-mi regăsesc expresia obişnuită, şi nu am putut.

Mă întreb acum, după atâta vreme, cum de-am putut umbla cu toată mizeria întipărită pe faţă, de ce nu plecam, de ce nu am plecat de la început, de ce nu am intrat în alt grup de tineri, de ce nu am fugit?

Când m-am întors, Alex, Colette şi Gina nu mai erau. I-am aşteptat până ce n-a mai rămas nimeni pe plajă. S-au întors cu barca abia pe la ora două. Fuseseră înot până la ponton şi făcuseră plajă acolo. Iar eu stătusem ore întregi în soarele necruţător, fierbinte, parcă numai pentru a păzi lucrurile lor.

Cum s-au putut întâmplă toate astea?

Îl văd neras, desfigurat aproape, cu ochii grei de lacrimi, când s-a întors de Ia Capul Caliacrei. Şi din nou alături de Colette, la cinematograf. Şi o revăd pe Katia. O dată, într-o duminică la ştrand, omul de la vestiar m-a întrebat: „N-aţi plecat la Snagov?” „De ce la Snagov?” „Domnul Alex a venit şi şi-a luat costumul; a spus că face baie la Snagov”. Câteva zile mai târziu, întâlnind-o pe Katia, mi-a spus: „Duminică am înotat la Snagov”.

Amintirile suferinţelor mele şi dezgustul pe care îl simt când mă gândesc la toate aceste întâmplări, poate mărunte, luate în parte, mă umilesc, dar mă ajută să mă despart de Alex iremediabil. De altfel, chiar melancolia aceea, atât de atrăgătoare altădată, azi mi se pare un semn al ratării. Cu ce se ocupă Alex? Care sunt preocupările lui? Cum de se mulţumeşte cu banii de buzunar pe care îi dă mama lui, din ferma pe care o lucrează singură pe câte ştiu? De ce n-a terminat Medicina? Ce aşteaptă? Ce caută? De ce n-a putut alege între Colette şi mine? Colette e liberă, de ce nu se însoară cu ea? De ce e veşnic nemulţumit, trist? Suferinţa lui nu-i oare o inaptitudine la fericire? Nu suferă oare de o penibilă neputinţă de a-şi găsi în dragoste împlinirea sufletească, după cum femeile frigide trec drept cochete înverşunate, când ele nu sunt decât nefericite care nu-şi găsesc în legăturile cele mai intime o satisfacţie totală, o descătuşare, un echilibru. Dar eu ce am căutat în această iubire? Dacă nu m-aş fi trezit acum, nu s-ar fi întâmplat totuşi să mă trezesc într-o zi şi să-l văd despuiat de tot ce a ţesut imaginaţia mea?

Nimic nu mai e limpede dar ştiu că, după toate câte s-au întâmplat, nu mă pot întoarce la Michi.

Aş vrea să fiu departe de amândoi şi de tot ce a fost viaţa mea de până acum, şi să iau totul de la început.

Nu mă gândesc decât la plecare. Uneori mi se pare că e o nebunie. Michi face planuri să ne luăm o casă mai mare, luminoasă (încă nu am stat într-o casă luminoasă). Iar eu îmi spun: „Şi dacă ar fi o nebunie?” Orice, numai să nu rămân pe loc. Dacă ar fi numai o încercare, dacă viaţa mea cea nouă n-ar fi decât o înfrângere, şi tot sunt în câştig, fiindcă voi fi cunoscut un nou aspect al ei: lupta. Înfrângerea mă va ajuta poate să găsesc drumul bun. Azi sunt ca un bolnav care are de ales între a trăi bolnav totdeauna, a asista la viaţă izolat de ea.

— Ca o pasăre între gratiile coliviei – sau a se supune unei operaţii grele, care poate să-i dea sănătatea, putinţa de a se integra în viaţă, dar riscând moartea. Eu aleg bisturiul. Miza cea mare e viaţa. Dacă va fi necesar, voi plăti. Totuşi, trebuie să încerc altceva, altfel. Poate de aceea se spune că Dumnezeu e bun, mărinimos, fiindcă, după ce ne-a lăsat toate cărările deschise spre mizerie, ne-a dat libertatea să-i punem capăt când vrem. Mă voi putea retrage după bunul meu plac. Dar trebuie să mai încerc, să mai caut, poate mai există un drum.

Când stau în câte o seară acasă, cu Michi, numai noi doi, eu, cu o carte pe care rareori o citesc (gândurile sunt totdeauna adunate în jurul neliniştii mele, al unui dialog pe care-l plăsmuiesc, al unei scrisori lungi), el, cu gazeta pe care o citeşte atent, dându-i însemnătatea pe care o dă oricărui lucru (pentru Michi toate sunt deopotrivă importante), mă izbesc câteodată de prezenţa lui, aşa cum te izbeşti de un copac când umbli neatent, preocupat, pe stradă. E acolo în fotoliu, cu obrazul bucălat, serios, de copil pasionat de mecanismul unei jucării, cu gene dese, scurte, cu o frunte sub care totul e bine orânduit şi pentru totdeauna. Eu sunt ca un drumeţ care s-a adăpostit aici, în casa asta, cu nume fals şi care nu spune nici de unde vine, nici de ce a venit, nici când şi încotro a pornit. Atunci simt nevoia să-l ating, să mă încredinţez că Michi, cel de colo, este o realitate; mă duc, mă aşez pe braţul fotoliului, îl sărut uşor pe frunte, pe obraz. El, la început, se apără, dând puţin de tot capul la o parte, aşa cum ar face dacă l-ar supăra o muscă, apoi se lasă sărutat, cuminte. Alunec la el în braţe. Michi îşi potriveşte altfel jurnalul: cu o mână îl ţine, cealaltă o pune pe umărul meu.

Mă văd la fereastra unui tren care a pornit; văd trenul la prima cotitură. Michi e pe peron. O clipă îl mai văd eu pe el şi el pe mine, ne vedem încă, dar e ca şi cum am şi ajuns la celălalt capăt de drum, ca şi când toată distanţa care va fi după trei zile de mers s-a şi realizat, chiar din clipa aceea, între noi, iremediabil.

Michi ştie acum că vreau să plec. Sunt opt zile de când i-o spun mereu şi, totuşi, în seara asta a jucat bridge, şi acum doarme liniştit (poate fiindcă nu crede în seriozitatea hotărârii mele).

Eu nu pot dormi şi nu voi putea dormi toată noaptea.

De la Ştefăniţă îmi vin scrisori pasionate. De la Geo, scrisori cumpătate, dar amândoi, cu aceeaşi hotărâre, mă cheamă. Michi vine acasă cu ochii mari, îngrijoraţi, păstrând parcă totuşi o licărire de optimism. Îi repet, de parcă aş fi hipnotizată: „Vreau să plec!” Michi tace. Ochii i se umplu de lacrimi, mă sărută pe obraz (o ploaie măruntă de sărutări, cu care parcă vrea să se încredinţeze că încă nu am plecat).

— Nu, Dianet mititel, nu, micuţa mea, ţi-am explicat, nu se poate. M-ai înţeles, nu? Tu eşti a mea. Asta e aşa, e pentru totdeauna. Să nu mai vorbim despre plecare, Diana, te rog, draga mea. Să vezi, o să fim fericiţi, Dianet.

Lacrimile îi curg pe obraz şiroaie; obrazul de copil.

— Limpede, deschis, cu ochii mari şi gura mică.

— Se întunecă.

Dar cu cât văd mai lămurit că nu pot să-l las, cu atât mai mult se întăreşte hotărârea de a pleca.

E o lună de când mă zbat. Toată lumea în jurul meu e de acord că această plecare e nesăbuită, e o nebunie. De la sfaturile simple ale mamei, cu conţinut mai exact decât tot ce mi s-ar putea spune sub altă formă, până la izbucnirile pline de dispreţ şi de ironie ale fratelui meu („Nora! Uite-o pe Nora, care pleacă în actul trei, fiindcă e neînţeleasă!”) nimeni nu judecă altfel.

Se luminează de zi, Michi doarme. Zâmbeşte. Când m-am trezit la miezul nopţii şi m-am uitat, mirată, în jurul meu, că nu se mai joacă bridge, zâmbea tot aşa. Era înduioşat ca mă vede atât de somnoroasă. M-a dezbrăcat, m-a sărutat, mi-a spus că sunt dulce şi că o să mă dezbrace de aci înainte el, în fiecare seară. Am îngheţat, şi apoi, ca o litanie, în mine însămi: „Mi-eşti drag, Michi, foarte drag. Numai tu mi-eşti drag pe lumea asta (poate fiindcă numai faţă de tine mă simt vinovată)”. Lui nu i-am spus nimic. Bineînţeles că, dezbrăcându-mă, m-a tras de păr şi m-a lovit, fiindcă e neîndemânatic. Altădată, stângăcia lui mă scotea din sărite, acum mi-e dragă, fiindcă mi-e drag tot ce e Michi.

Într-o zi, într-una din astea din urmă, în care era plâns amândoi, mi-a spus, privindu-mă cu ochii roşii, amărât, un lucru care m-a cutremurat mai mult ca tot ce a fost rostit între noi până atunci, ca tot ce mi-a spus vreodată: „Nu te las să pleci, Dianet. O să mi te prăpădeşti. Oamenii se iau după aparenţe. O să se uite la tine şi o să spună că eşti un om mare… Numai eu ştiu că eşti un copil. Şi oamenii sunt răi. O să mi te prăpădeşti, Dianet. Nu mi te las să pleci. Trebuie să te ocrotesc. Tu, şi când o să ai cincizeci de ani, o să fii tot copil. Eu aşa o să te văd: copil. Şi o să te simt a mea, fetiţa mea dulce. Tu o să-mi spui mie Michi, şi eu ţie, Dianet”.

Michi doarme. Peste coapsele mele întinse apasă greutatea piciorului lui îndoit din genunchi. Îmi place acum greutatea asta, îmi place respiraţia lui cuminte şi egală, căldura lui familiară, ocrotitoare. Îmi plăcea să umblu prin casă după el, ca un căţel, şi-l conduceam totdeauna, când pleca, până la uşă.

Ca un câine sunt legată acum de toată atmosfera asta de obişnuinţă, pe care a creat-o în jurul meu.

Acum, când sunt hotărâtă să plec, văd că afară de Michi nu mă simt legată de nimeni şi de nimic. Pe mama, mi se pare că, plecând, o iau cu mine, atât este de integrată în fiinţa mea, că o voi purta oriunde cu mine, şi, oricând m-aş întoarce, mă va ierta. Între fraţii mei şi mine n-a existat niciodată o înţelegere, o legătură adevărată. Dar de Michi mi-e greu să mă despart. Pe Michi îl pierd. Mă uit la vasul ăsta rotund de faianţă albă, în care am totdeauna flori roşii, maci, dar mai ales trandafiri. La şoricelul de porţelan, care se odihneşte pe o nucă de cocos şi pe care Michi mi l-a adus ca să mă lecuiască de spaima de şoareci. la cele câteva cărţi cumpărate şi legate cu mari sacrificii. Şi nu mă sinchisesc de nimic. Mă înduioşează un pistrui pe urechea stângă a lui Michi. Casa mea, căminul meu, legătura mea cu lumea, echilibrul meu, totul pare să fie acest Michi care doarme acum, cald, lângă mine, şi toate astea le înţeleg abia acum. Dar sunt ca un bolovan care s-a prăvălit dintr-un vârf de munte – nimic nu-l mai poate opri.

*

Aici şi aşa s-au terminat caietele Dianei.

Era ora prânzului. Mama bătea în uşă cu toată puterea.

— Ilinco, Ilinco. Ce-i cu tine? Deschide!

Dar eu nu mă puteam mişca. Pleoapele îmi erau grele; braţele – de plumb. Am avut totuşi forţa să cobor din pat, cu caietele în braţe, să deschid un sertar, la întâmplare, şi să le vâr înăuntru, să închid sertarul, să deschid uşa.

Mama nu m-a certat, dar repeta mereu, cu glas încet, îngrijorat:

— Ce s-a întâmplat, Ilinco? De ce n-ai răspuns? Uite cum îmi bate inima. Eşti galbenă ca ceara. De ce tremuri, Ilinco? Ţi-e frig? Stai, să aduc termometrul.

— Cred că am răcit. Aş bea un ceai şi vreau foc în sobă. Să fie cald.

— Bine, sigur. Dar mai întâi, termometrul. Hai, fetiţo, hai, Ilinco. Treci în pat. Ce obicei prost ai să încui uşa! Am încercat să intru de câteva ori. Am ascultat la uşă. M-am gândit: o fi avut insomnie, o fi adormit târziu. Când colo, uite. Doamne fereşte!

Aşternutul era cald. Eu dârdâiam şi-mi simţeam dinţii reci, gura – încleştată. Mama vorbea despre doctor. Protestam.

— N-am nevoie. (Nu ştiu de ce, mă gândeam că doctorul va fi Alex Dobrescu.)

Am cerut o pătură, încă una, dar îmi era din ce în ce mai frig. Mai bine plapuma. Am auzit-o pe mama: „Ea, care nu poate să sufere plapuma!”. Dar nu ştiu cui se adresa. Mi se părea că mă aflu afară, la poartă, că vin de departe, prin zăpadă, desculţă, că poarta e ferecată şi vreau să strig, şi nu pot, şi simt că îngheţ. Când am deschis ochii, am dat de plapuma de mătase roşie, cu nasturi albi de sidef. „Când mă voi încălzi şi voi fi singură în odaie, m-am gândit, am să-i telefonez lui Alex”. Voiam să-l privesc în faţă, să-i văd ochii. Va avea curajul să se uite în ochii mei? Alex există? Răspunde la telefon? Are voce? Alex nu e o plăsmuire a Dianei? Michi există şi el? Să fie acelaşi Tomi Ioanescu, pe care îl cunosc eu? Nu-i o coincidenţă de nume? Unde e Diana acum? Unde a ajuns trenul? În ce gară, în ce oraş? De ce vorbeşte mama de doctor?

— Care doctor, întreb, cum îl cheamă?

Şi, din când în când, o văd pe mama cu ochii îngrijoraţi, şi iar nu mai văd decât plapuma roşie. Ba nu, iată în tavan un vultur împăiat, care ţine în gheare câte un bec. Ce puternică-i lumina! Îmi ard pleoapele. Vreau să strig să se stingă lumina, şi mi se pare că nu pot să strig. În patul de alături, cu capul proptit pe un morman de perne albe, un cap cu păr ondulat, alb, frumos – bunica Dianei. Pe un dulap, cocoţată, Diana. De pe un scăunel, Maricica mă întreabă ironic: „Ce vânt te-aduce?” Uite şi Lixa, lângă maşina de gătit.

Doctorul spune:

— E gripă. Nimic altceva.

Să fie doctorul Alex Dobrescu? Cine e bolnav? Tatăl Dianei? E în haine negre şi pantofi de lac în plin soare pe Gabroveni. „Ilinca, ai o ţigară?”

Abia după trei zile mi -a scăzut febra.

Am răcit în noaptea în care am citit caietele Dianei. Să fi fost atât de frig? Nu ştiu. Dar ţin minte că de câte ori voiam să întind picioarele, dădeam de aşternutul rece, atât de rece, că numaidecât îmi trăgeam picioarele înapoi. Degetele îmi amorţiseră, abia mai puteam întoarce filele caietului. Stătusem sprijinită în cotul drept, până mi-a amorţit braţul. Atunci, am căutat să-l anim, frecându-l, dar braţul parcă era mort. Speriată, am căutat să-l mişc, ca să-i dau viaţă. Apoi m-am sprijinit în cotul celălalt. Şi am citit iar, până ce mi-au înţepenit umărul, gâtul. Şi iar mi-am schimbat poziţia braţului. Dar, curios, nu-mi era frig. Dimpotrivă. Îmi ardeau obrajii, tâmplele, ochii. Mi-am dat seama că sunt îngheţată numai când s-a luminat de zi şi-am văzut cum îmi ies aburi din gură. Pe geamuri erau flori de gheaţă. Dar nici atunci nu m-am îndurat să las din mână caietul, să mă învelesc, să mă culc.

Ce ciudate au fost zilele astea! Tot felul de figuri defilau prin faţa mea şi se împleteau între ele neverosimil. Ştiam că sunt în pat, că sunt bolnavă, dar nu pricepeam ce căutau aici, lângă mine, ba mama Dianei, ba tatăl ei, ba acel pat cu perne multe, pe care, din când în când, apărea bunica. Totuşi, e sigur că la un moment dat am auzit vorbindu-se de o scrisoare.

Şi într-adevăr, a venit o scrisoare. E groasă, grea, pe plic sunt lipite multe timbre. O scrisoare de la Diana. Mama vrea să stea lângă mine, să-i spun şi ei ce scrie „nebuna”. Uită că toată lumea mă răsfaţă în casă, că de câteva zile se vorbeşte în şoaptă şi ascute glasul:

— Nu mi-a plăcut niciodată prietenia ta cu Diana. Totdeauna a fost neserioasă, frivolă. Nu s-a omorât băiatul ăla pentru ea. Puiu Daniel? Şi ce băiat! Mă şi înţelesesem cu tatăl său ca, într-o zi. Dacă ţi-ar fi plăcut şi ţie. Bineînţeles. Dar ce să mai vorbim! Astea au noroc. Ce, era ea de nasul familiei Ioanescu? Şi uite, tot ea l-a lăsat, şi nici capul n-o doare. (Şi fiindcă văzuse pe plic că scrisoarea venea din Colonia, se mira întruna.) Colonia, auzi?! Dar ce caută ea la Colonia?!

Poate c-a fost la Bonn, să viziteze casa lui Beethoven. (Ard de nerăbdare să plece, ca să rămân singură şi să deschid scrisoarea.) Dar mama e indignată. S-a întors lumea pe dos! Auzi, casa lui Beethoven!

— Şi Beethoven a fost sărac.

— Beethoven e Beethoven.

*

Diana îmi scrie:

Sunt la Colonia, Ilinco. De pe fereastră văd Domul, o ploaie măruntă, reclama pentru apa de Colonie „4711”. E o zi cenuşie, cea mai cenuşie zi din viaţa mea. Şi sunt singură, Ilinco dragă, dragă. Mă agăţ de tine, îţi scriu ca să fiu mai puţin singură, îţi scriu fiindcă, pentru întâia dată, te simt aproape. Fiindcă, poate azi, dacă ai citit caietele mele, nimănui nu-i pot vorbi aşa cum îţi pot vorbi ţie.

Am rămas aici, suspendată. Nu am curaj să merg mai departe. N-am curaj să mă întorc. O lună înaintea plecării, nu am făcut decât să şovăi dacă să plec sau nu. Se produsese în mine o detaşare totală de tot ce nu era Michi. Era singurul om căruia îi datoram ceva. Singurul faţă de care aveam o vină, grea. Înţelegi? Toată capacitatea mea de afecţiune era pentru el. Dar, în acelaşi timp, gândul plecării mă stăpânea cu o îndărătnicie neclintită, mă bântuia ca o boală. Noaptea, când simţeam că Michi a adormit, eram apucată de panică. Voiam să-l trezesc, să-i pot spune iar că plec, sperând să mă convingă să rămân. Aprindeam lampa. Michi se strâmbă niţel.

— Îl supăra lumina.

— Apoi continua să doarmă liniştit, să respire regulat. Eu îl priveam şi mă simţeam legată de el iremediabil. Gândul ăsta mă înspăimânta. Voiam să tai legătura asta absurdă, să mă eliberez de ea. Voiam să-l trezesc, să nu mă mai zbat singură. Îl sărutam pe obraz, mai întâi uşor, apoi din ce în ce mai apăsat. Dar Michi, în loc să se trezească alarmat, cum te trezeşti când veghezi lângă un bolnav, continua să doarmă liniştit, fiindcă noaptea e făcută să dormi, şi fiindcă aşa e Michi, face fiecare lucru frumos, la timpul său. Dar dimineaţa, după o oră, două de somn, începeam să ezit din nou, între puterea care mă ţinea pe loc şi cea care mă trăgea spre altă viaţă. Spre „viaţă”, îmi spuneam eu.

Parcă acea dorinţă de a fugi în lume, de care o auzeam în copilărie pe mama suspinând, acea nostalgie fără nume, cu care venisem parcă pe lume, evadarea, în care vedeam marea soluţie a tuturor nemulţumirilor adunate, a tuturor deznădejdilor, mă scotea acum din minţi. Îmi spuneam: E ultimul ceas în care mai pot lua totul de la început, în care mai pot schimba o viaţă care, altfel, mă va duce spre bătrâneţe, pe nesimţite, ca monotonia tictacului de ceasornic cu care te-ai obişnuit.

— Ce-o să devii, Diana?! Mi-a strigat mama, înspăimântată, când i-am spus că vreau să plec.

— Tocmai asta vreau să văd şi eu: ce am să devin.

— Uite, toate nenorocirile astea care aşteaptă clienţii la colţuri de stradă, toate şi-au lăsat într-o zi părinţii sau bărbatul, ca să fie mai fericite, să încerce.

M-am gândit: „Viaţa poate fi curmată când vrei, dacă nu ţii la ea”.

Umblam toată ziua pe străzi, fără rost, fără să ştiu cât e ceasul, până ce-mi aminteam că Michi poate să fie îngrijorat de lipsa mea.

Am şovăit şi m-am zbătut până la ultima clipă. De marţi până vineri, când era, totuşi, hotărâtă plecarea, paşii m-au purtat peste tot, fără ca eu să particip la mişcările lor.

Joi mi-am petrecut toată seara în braţele lui Michi, în fotoliul adânc. Ochii roşii, îngrijorarea din fundul lor îl umanizau, mi-l făceau şi mai drag. Se apropia de mine, duios ca niciodată, şi mă legam de el şi mai mult. (Dacă nu pot pleca mai departe, Ilinco, e poate fiindcă văd ochii aceia măriţi de îngrijorare, fiindcă îi simt mâna pe umăr şi, obosită, am nevoie de ocrotirea ei. I-am simţit tot timpul, în tren, mâna pe umăr. Ea mă cheamă înapoi.)

Michi mi -a spus în ajunul plecării:

— Dianet, o să mi te prăpădeşti!

Am plâns în braţele lui până am adormit.

Dimineaţa, vineri, când a sunat şi am ştiut că e omul trimis de fostul meu maestru, ca să se ocupe de paşaportul meu (trebuia să-i dau banii să-mi facă vizele), ne-am dus amândoi să-i deschidem. Michi mi-a pus mâna pe umăr, ca şi când m-ar fi simţit în faţa unei primejdii. Atunci mi-a venit în minte cuvintele astea, care mi-au tăiat orice curaj: „O să mi te prăpădeşti, Dianet”.

Am spus omului:

— Mulţumesc, nu mai fac vizele azi, mi-am amânat plecarea.

Michi mi-a prins umărul şi m-a strâns lângă el, fără să spună nimic; parcă nu îndrăznea să creadă că rămân.

Nu a mai vrut să plece de acasă, deşi avea treburi. Se temea să mă lase singură. L-am îndemnat să se ducă.

În sfârşit, mă liniştisem. Bine sau rău, acum era hotărât. Rămâneam. După-amiază, pe la cinci, după ce a plecat Michi, le-am scris lui Ştefăniţă şi lui Geo o scrisoare, în care le povesteam amănunţit toate pregătirile pe care le făcusem, şi adăugam: „Dacă m-am răzgândit în ultima clipă, e că aşa a fost să fie, că altfel nu s-a putut, că nu mă pot desprinde de pânza de păianjen”. Dar nu am apucat să închid scrisoarea, când a venit Maricica, să-mi aducă o telegramă (la ea primeam anumite scrisori). Am întrebat-o:

— De când o ai?

— De două zile.

— De ce nu mi-ai adus-o?

— Fiindcă nu voiam să pleci, Diana. M-am gândit că dacă de telegrama asta depinde plecarea ta, mai bine nu ţi-o dau.

— Cum ai îndrăznit?

— Uite, am îndrăznit. Dar n-am avut curajul să aştept până mâine. Ce faci? Pleci diseară?

Telegrama suna aşa: „Vino negreşit, e mai bine pentru tine. Geo, Ştefăniţă, Michette”.

În aceeaşi seară, Michi a venit cu Alex. Se întâlniseră pe stradă. Michi l-a invitat la bridge, Alex n-a refuzat. Sigur că nu înţeleg cum de avea Michi răbdare să joace bridge, cum de nu şi-a dat seama ce a însemnat pentru mine Alex. Cum de a primit Alex să vină?! Mai târziu, au sosit încă doi prieteni. Am stat toată seara cu o carte în mână, în care rândurile, negre, îmi jucau înaintea ochilor, fără să pricep ceva. Îl vedeam pe Michi, îl vedeam pe Alex, şi eram mulţumită, dureros mulţumită, până la moarte mulţumită că nu-i voi mai vedea împreună. Că ies din mâlul în care de atâta timp mă cufundam. Trebuia să ies, să fug, să fiu cât mai curând departe. Să nu mai fie cu putinţă să-i văd împreună. Niciodată. Dar în ultima zi, după ce i-am trimis lui Geo o telegramă că plec, am şovăit. Voiam să mai rămân o zi. Să mă gândesc. „Voi trimite altă telegramă şi o scrisoare lungă”. Şi, cu fiecare pas pe care-l făceam, gândurile mele se încâlceau. Dar, dacă rămân, nu se schimbă nimic, îl voi minţi pe Michi mai departe, mă va chinui nevoia de a-l întâlni pe Alex, voi reveni la el şi voi rupe cu el, voi trăi în panică să nu afle Michi, mă voi îngloda din ce în ce mai adânc în minciună.

Şi totuşi, în faţa agenţiei de bilete am şovăit iar: „Dacă-i deschis până la opt nu cumpăr bilete. Trec mai întâi pe acasă, să-l mai văd pe Michi, să mai vorbim, să mai vedem. Dacă mă hotărăsc, am timp să mă întorc”. Am intrat numai să întreb până la ce oră e deschis. Mi s-a răspuns: „În zice minute se închide”. Fruntea îmi era de gheaţă, obrajii – văpăi. Am cerut biletul până la Paris prin Germania. Zarurile au fost aruncate.

Prin faţa cafenelei „Corso” mă salutau unii şi alţii, ca şi când nimic deosebit nu se întâmplă în viaţa mea. Treceam prin faţa lui „Corso”, salutam şi surâdeam, probabil „fermecător”, ca de obicei.

Pe Michi l-am găsit acasă, în picioare, într-o dezordine de casă care se mută, se desface. Se desfăcea viaţa noastră, Ilinco. Şi nu în închipuire, în proiecte, certuri, ameninţări. Se desfăcea simplu şi de tot. Ce era între noi? Din ce era ţesută legătura noastră ca ruperea să fie atât de dureroasă? De ce mă zbăteam? Nu ştiu, nu înţeleg nici acum.

Michi n-a ţinut să vină la gară şi n-a mai stăruit să rămân. Mi-a luat mâinile şi s-a uitat până în fundul ochilor mei.

— Cine ar fi crezut că ne vom despărţi, Diana? Să-mi telegrafiezi când o să ajungi la Paris. Pe urmă, să nu-mi mai scrii.

— Să nu-ţi mai scriu?

— Nu, niciodată.

În drum spre gară mi-a venit de mai multe ori să-i spun şoferului să întoarcă. Până la Ploieşti, m-am gândit la fel. Până la graniţă, mi-am tot spus: „Dar mă mai pot întoarce!” La Berlin, mi se plimbau prin cap aceleaşi cuvinte: „Dacă vreau, mă întorc”.

Am ajuns în Colonia, şi nu mai pot pleca mai departe. Sunt istovită, Ilinco, mă tem să nu înnebunesc. Nu ştiu, e instinctul de conservare care mă trage înapoi spre bârlogul meu. Sau e o lipsă de încredere în mine mai profundă, cu rădăcini foarte adânci, e teama de viaţă, de lumea asta, care cred că-i peste tot la fel de strâmb croită? Nu ştiu ce mă împiedică să fac un pas mai departe, nu ştiu ce m-a atras tot timpul înapoi şi ce-mi dă acum tracul, panica asta. S-ar zice că pânza de păianjen s-a întins şi s-a tot întins până aici, şi se va întinde mai departe, mereu. Păianjenul ţese harnic, şi devorează în timp, fără grabă, după tabietul lui. Degeaba m-am zbătut. Şi tata s-a zbătut.

Într-o dimineaţă, înaintea plecării, m-am dat jos din pat, foarte slăbită de frământări şi insomnie, şi, în faţa unei oglinzi, capul meu, care semăna aşa de mult cu al mamei, era acum aidoma capului tatălui meu, galben şi osos, cu ochii apropiaţi şi adânciţi în orbite, aşa cum îl ţin minte şi, mai ales, aşa cum era la spital în ultimele zile. Emoţia a fost atât de puternică, încât mi-am pierdut cunoştinţa. M-am trezit în braţele lui Michi. Se uita la mine intrigat: „Ce curios! Semeni cu tatăl tău! Acum e întâia dată că-mi dau seama. Aş fi jurat că semeni cu mama”.

Îţi scriu pe întuneric, Ilinco. Afară burniţează o ploaie măruntă şi rece. Reclamele cu „4711” cu „Lavande” şi „Maria Farina” străpung întunericul. Domul se cufundă în noapte. Nu am curaj să mă scol să aprind lumina fiindcă mi se pare că atâta timp cât nu las tocul din mână sunt lângă tine. Voi pleca mâine din nou spre Berlin, să-mi fac formalităţile pentru înapoiere.

Nu pot rămâne aici şi nu pot merge mai departe. Mă îngrozeşte fiecare figură necunoscută, mi-e frig. Parcă sunt într-un fund de prăpastie, cu tot cerul deasupra mea. Se aud claxoane de maşini, zgomote depărtate de paşi, de voci, de oraş. Pe mine, aici, nu mă vede nimeni, nu-mi dă nimeni o mână de ajutor. Regăsesc senzaţia pe care am avut-o când eram copil şi m-am pierdut la Mamaia, în gară, între oameni mari, necunoscuţi, care într-o clipă au devenit şi mai mari şi mai necunoscuţi, gata parcă să-mi facă rău, să mă înghită.

Gândul de a mă găsi în Bucureşti, de a întâlni pe stradă o faţă cunoscută, un zâmbet binevoitor, de a pune mâna pe obrazul mamei, de a auzi glasul lui Michi, de a te vedea pe tine, Ilinco, îmi pare acum necesar şi îndepărtat ca un ideal.

Ilinco, nu mai văd nimic, e întuneric. Pe ecranul negru apare acest „4711”. Mereu „4711”. Şi totuşi sunt mai liniştită acum.

Nu aş fi crezut niciodată că să pleci în lume, să fii plecată în lume înseamnă să scrii o scrisoare lungă, pe întuneric, în faţa unui dom cenuşiu şi a unor reclame luminoase pentru apa de Colonia „4711”. Şi, totuşi, cred că a trebuit să vin până aici, cred că a trebuit să trăiesc seara asta.

Diana.

L-am chemat numaidecât la telefon pe bărbatul Dianei, Are un timbru de voce sec, un fel de a vorbi lipsit de amabilitate. Pune întrebări una după alta:

— Domnişoara Dima? A, domnişoara Ilinca. Da… Să-mi vorbeşti mie?! De ce? E urgent? Sunt cam ocupat. Să vin pe la dumneata?! Nu poţi veni dumneata la fabrică, sau să ne întâlnim în oraş? A, eşti răcită? Bine. Când? Bine, bine. Da. Dar nu poţi să-mi spui la telefon? Nu? Bun.

Michi Ioanescu a fost aici. Îl cunoşteam puţin. Nu am înţeles niciodată de ce e tocmai el bărbatul Dianei. Nici chiar acum, după ce am citit caietele ei nu înţeleg. Michi, pe care, de altminteri, mama îl poftise în casa noastră la un fel de serată muzicală, cu câţiva ani în urmă, cu unele intenţii matrimoniale, Michi e aşa cum îi este vocea: fără nuanţe, fără căldură. Trăsăturile care o înduioşau pe Diana, când îi urmărea somnul, nu le-am găsit, cum nu am găsit nici o urmă de dragoste pentru ea. Poate doar o tresărire când i-am spus:

— Cred că Diana ţine la dumneata foarte mult.

A zâmbit cu răutate, dar şi cu oarecare amărăciune şi a spus:

— Dacă ţinea la mine „mult”, nu pleca.

Am răspuns aproape în acelaşi timp:

— Dacă nu te-ar iubi, nu s-ar întoarce.

A rămas puţin pe gânduri.

— Da, asta nu prea înţeleg. (Ce curios i se părea că nu înţelege!). Mi-a scris şi mie o scrisoare, în care, drept să-ţi spun. Nu-i nimic limpede, logic.

— Totuşi, e clar că se întoarce. Am spus eu pe un ton, nu ştiu de ce, agresiv.

— Cine ştie de cine i s-a făcut dor. A replicat Michi ironic şi cu o lipsă de discreţie care m-a zgâriat. Apoi a continuat liniştit: A avut amanţi cu duiumul. Mi s-au spus vreo zece până acum. La început nu mi se părea verosimil, dar, pe urmă, am făcut o mică socoteală şi am văzut că se poate. În trei ani, în definitiv, trei pe an, ar fi.

L-am privit indignată. Sângele mi se urcase în obraz. Ce chef aveam să-i trag palme! Şi la omul ăsta vrea să se întoarcă Diana?! Pentru ca să-l lase pe individul ăsta a şovăit atât?! Cred că Michi de care vorbeşte în caiete cu atâta căldură e o plăsmuire a ei, iar căldura, atâta câtă avea, poate, altădată, de la ea o lua. Acum parcă-i creaţia unui laborator, un exemplar artificial, neuman.

M-a întrebat, fără ocolişuri

— Pentru ce m-ai chemat?

— Pentru mai multe lucruri, dar cred că nu mai eşti dispus să crezi despre Diana altceva decât că a avut un număr mai mare sau mai mic de amanţi.

— Da, altceva nu mai sunt dispus să cred. E aşa uşor să faci literatură în jurul „sufletului complicat al femeii”!

Mi-era îngrozitor de cald. Aveam, desigur, iarăşi febră. Am spus:

— Iartă-mă, domnule Ioanescu, că te-am deranjat.

S-a ridicat, greoi, prea înalt, şi, fără nici o ezitare, a pornit spre uşă. Dar acolo a alunecat mai întâi pe un covoraş, iar când să deschidă uşa, a încercat de mai multe ori să o tragă către el, dar nu i-a mers, fiindcă uşa se deschide în afară.

IX.

A venit Diana. A fost aici. A stat aici, pe divan, lângă mine. Purta o rochie de catifea maro, cu guler mare de dantelă de culoarea ceaiului slab, cu mâneri le bufante pe umeri şi strâmte pe braţ, până la încheietura mâinii. Părul avea o nuanţă mai închisă ca dantela, obrazul era catifelat ca rochia, genele jucăuşe, privirea, ca şi verdele irisului, ţesută din mii de nuanţe şi profundă ca un lac adânc. Mi s-a părut uimitor de tânără. Uitasem că are abia douăzeci şi trei de ani. Dar ce mult a trăit! Căutam să găsesc o umbră din viaţa pe care a îndurat-o, o urmă din tot ce ştiam. Niciodată nu mi s-a părut atât de frumoasă.

A vorbit puţin, a zâmbit mult. Mi-a spus că locuieşte pe strada Cometa, la etajul patru, într-o cameră mare, luminoasă, că are de gând să facă un curs de stenodactilografie, ca să-şi găsească de lucru mai uşor.

— Licenţa în Drept nu înseamnă altminteri nimic. Sunt prea mulţi tineri licenţiaţi, şi toţi obligaţi să facă practică. Avocaţii mai vârstnici au de unde să aleagă. De ce i-ar plăti?

— Ai vrea să te împaci cu Michi, Diana?

Mi-a răspuns simplu:

— Cred că nu se mai poate. Da, vreau. Dar ştiu că asta nu se mai poate, oricât aş dori.

I-am vorbit despre vizita lui Michi aici, despre impresia care mi-a făcut-o – de om gol, sec.

— Parcă sună a pepene crud.

Diana a protestat:

— Nu, n-ai dreptate, omul ăsta mi-a dat tot ce a avut, tot ce are mai bun în el, a muncit pentru mine. A avut încredere în căsnicia noastră. Şi eu l-am făcut să sufere, şi asta nu mi-o pot ierta. Mă simt îndatorată faţă de el. Pentru totdeauna îndatorată. Şi totdeauna îmi va fi drag.

I-am luat mâna.

— Dezleagă-te, Diana, de Michi, de Alex şi chiar de prieteni. Tu nu ai fost singură niciodată. Încearcă să fii singură. Eu am fost singură totdeauna. E o voluptate pe care merită să o trăieşti, crede-mă.

Răspunsul Dianei a fost neaşteptat. Între sprâncene i s-a ivit o cută severă, culoarea ochilor s-a întunecat:

— Singurătatea de care vorbeşti e poate o voluptate, dar e mai ales un lux. E uşor să te izolezi când ai o casă ca asta, când lumea te caută, când ea are nevoie de tine şi nu tu de ea.

— Totdeauna ai avut orgoliul sărăciei, Diana.

— Am avut ceva de apărat. Eram primită peste tot, dar simţeam că mi se face a favoare; trebuia să cuceresc încă de la uşă jupâneasa, pe urmă gazda, mătuşile, unchii şi musafirii.

— Exagerezi.

— Ilinco, toate astea fac parte din trecut. Noi suntem foarte legate.

— Diana, uite caietele. Ce puţin te-am cunoscut.

— Ce puţin ne cunoaştem.

N-am mai văzut-o pe Diana. După gripa pe care am avut-o am rămas cu o tuse care nu-mi mai trecea şi tata a hotărât să schimb aerul. Sunt de câteva zile la Braşov: zăpadă, ger peste noapte, ziua cald, soare. I-am scris Dianei că am o cameră mare, cu o vedere minunată spre Hohe Warte şi i-am făcut rost de schiuri, să vină. Dar în scrisoarea ei nici o aluzie la invitaţia mea.

Ilinco dragă, Michi a venit azi după-masă (cea dintâi zi în care nu-l mai aşteptam). Mi se părea că am să-i spun mii de lucruri, să-i pun mii de întrebări. Dar faptul că-l vedeam acolo, ca de obicei, mi s-a părut, nu ştiu de ce, aşa, fără nici un motiv, că rezolvă totul. M-am aşezat pe braţul fotoliului, ca altădată. Mă aşteptam să vină lângă mine, dar Michi, străin, rece. A rămas în picioare, fără să spună un cuvânt. Abia târziu a vorbit, privind pe fereastră – o privire imprecisă, care dădea un farmec străin trăsăturilor lui. Chiar timbrul vocii, scăzut, puţin răguşit, m-a surprins plăcut.

— S-a răsturnat ceva în mine. Diana. Credeam că nu pot trăi fără tine. Ar fi fost necesar să cred asta totdeauna. Eram sigur că tu n ai să mă laşi, că nu ar fi cu putinţă să te desfaci de mine. Eu, până nu ai plecat, nu concepeam existenţa mea fără tine. Nu erai o femeie, erai Dianet. Dar de la o zi la alta, ai început să semeni cu orice femeie care îşi lasă bărbatul şi pleacă; de care se poate spune că a avut amanţi. Am auzit că te-ai dat unuia şi altuia pentru bani, din viciu. Mai ştiu şi eu de ce? Nu ştiu dacă am crezut sau nu, dacă e adevărat sau nu, dar nu trebuia să se spună, eu nu trebuia să aud, nu trebuia să mi se pară posibil. Dar după ce ai plecat, voiam parcă să mi se spună, voiam cu tot dinadinsul să aud, să cred.

Am ascultat năucă. Apoi, nu ştiu cum, m-a cuprins o sumbră şi bolnavă mulţumire. Aşadar, se terminase. Ştia. Că ştia altceva, cu totul „altceva”, ce importanţă mai avea? Se rupsese parcă un cerc de fier în jurul meu. Se risipise minciuna. Michi ştia. M-am simţit dezlegată ca de un blestem care m-a obligat ani de zile să port o mască hidoasă. Eram dezlegată, Ilinco, liberă şi, într-un fel, fericită.

N-am mai spus nimic, mi-era milă de el. Înţelegeam că-i dreptul lui să fie liber, că trebuie să-l las. Şi totuşi mă simţeam atât de bine acolo, lângă el, că nu mă înduram să-l las. Era întâia clipă bună după atâta vreme. Dar mai ales mă îngrozea gândul că o să plece şi o să fiu singură iar, şi iar o să plâng în hohote. Tu ştii cum sună plânsul atunci când nu-l ascultă decât lucrurile din casă, pereţii? Din ziua în care am plecat, nu mai sunt stăpână pe nervii mei, sufăr de o incontinenţă de lacrimi, nedemnă, penibilă.

Michi a înţeles, poate, ceva din tot ce se petrece în mine.

— Să încercăm iar să trăim împreună, Diana. Nu ştiu dacă o să fie ca înainte, dar să încercăm, draga mea. Vrei? Hai, fii cuminte, Diana, şi nu mai plânge. M-a sărutat pe obraz, s-a ridicat şi a adăugat: Acum am nişte treburi. Vreau să mă şi tund. Astă seară am bilete la concert. Le-am luat mai demult. Vin mâine dimineaţă. O să fie bine, poate. O să încercăm.

Am rămas singură iar, la fereastră, în picioare, apoi m-am aşezat la masă, să-ţi scriu.

Diana îmi scrie scrisori lungi:

Ilinco, Acum ştiu ce-i singurătatea. Fiecare bătaie de ceas mă loveşte, mă doare. Mă trezesc devreme, cum se trezesc bolnavii, sau cei care au în casă un bolnav. Mă trezesc singură. Tic-tacul ceasornicului mă omoară, dar fără el ar fi şi mai rău. Fiecare zgomot pe care îl fac e parcă străin de mişcarea care l-a provocat, fiecare gest al meu se impune atenţiei mele şi are în el parcă ceva monstruos, îl văd de parcă l-aş privi într-o oglindă care opăreşte şi deformează. Nu am impresia că azi e altă zi, fiindcă atunci când dorm, mă simt singură, neliniştită, aud zgomotul ceasornicului, mă trezesc obosită. Ceasornicul sună întocmai ca ieri. În faţa mea, pe perdeaua transparentă de tul, e acelaşi desen în zigzag, de ţesătură deasă, opacă: sunt paisprezece colţuri pe care le-am numărat aseară, pe care le număr şi acum. Am şi acum acelaşi sentiment că lipseşte de aici din casă cineva, că a murit cineva, că m-am întors de la înmormântarea cuiva care mi-e drag, că obiectele din casă, care altădată erau simple obiecte, acum capătă alte proporţii, altă importanţă, încep să se agite cu un fel de nesăbuite pretenţii de a ţine locul celui mort.

E şase şi şase minute dimineaţa. Sunt numai trei minute de când m-am trezit, şi portăreasa care îmi face menajul vine de abia la opt. Aş vrea să cobor din pat, dar mi-e frică de zgomotul pe care îl vor face papucii mei. Treptat-treptat mă demoralizez. Îmi spun: „Există o soluţie. „ Am trăit destul, sunt obosită. Mă gândesc la Puiu. El cum a avut curajul? La urma urmei, nu e greu să iei un somnifer puternic şi să adormi, să dormi şi să nu te mai trezeşti niciodată. Ar fi o linişte bună „ca un balsam. Iată o soluţie. Dar ea poate fi amânată. (Gândul ăsta mă mai uşurează.) Imaginaţia lucrează mereu. Vei lua o doză din care lipseşte puţin ca să fie mortală. Vreau să existe totuşi o şansă să scap. Va avea femeia prezenţa de spirit să se ducă numaidecât la Michi, să-l cheme? Voi lua pastilele cam pe la ora asta, ca să-l găsească acasă. Dacă le-aş lua seara, până dimineaţa când vine să facă menajul îmi vine să strig: „Nu”. Nu mă împac deloc cu gândul unui sfârşit, Ilinco. Şi totuşi, închid ochii şi caut să-mi închipui că am luat pastilele. Dacă le-aş avea în casă, aş încerca, printr-un somn lung, să uit tot ce a fost până acum.

Ilinco, Astăzi a venit Michi din nou, şi, în aparenţă, liniştit, am vorbit mai întâi despre împăcare, apoi despre divorţ şi, în sfârşi,. Despre teatru, despre filme. Lăudam cu o aprindere exagerată poate de neliniştea pe care voiam s-o ascund filmul Mayerling.

— Mie nu mi-a plăcut prea mult, m-a întrerupt Michi.

— Ai fost poate cu cineva care te-a influenţat. Am spus fără rost.

Michi nu a negat.

Mă cuprinde o inexplicabilă tristeţe. Încep să simt că lichidarea însăşi va fi groaznică. Sufăr cumplit, tot atât cât sufeream când mă părăsea Alex din pricina Colettei.

— Eşti îndrăgostit, Michi? L-am întrebat fără sens.

— Nu. Asta nu. Dar îmi place.

— Cum e?

— Înaltă, brună, ca femeile fatale din filmele italieneşti de demult. Francisca Bertini, ţii minte! Sau erai prea mică?

— Cine ar fi crezut.

— Îmi place şi alta, ingenuă, cum ai fost tu.

Vorbea de mine la trecut. Mi-au venit lacrimile în ochi. După plecarea lui am rămas proptită, cu braţele îndoite, de uşă, cu capul pe braţe, în timp ce ascensorul cobora.

Îmi zvâcneau tâmplele, îmi era frig. Plângeam în hohote. Seara a intrat binişor pe fereastră. Singurătatea din jurul meu a început să mă apese. Mi-era frică de ea. Mi-am făcut patul să mă bag în aşternut, apoi m-am dezbrăcat în grabă şi am stins lumina. Dar întunericul m-a speriat. Am aprins-o iar, numaidecât. Târziu, mi-am adunat tot curajul şi am stins-o din nou. Eram iar în întuneric. Vântul şuiera lugubru, izbea în geam, îi simţeam răceala pe umeri. Am mers, dibuind, până la pat. Acolo am îngenuncheat, încercând să mă rog, ca în copilărie, când la Cneajovo, în iarbă, îmi pierdusem mingea, sau când m-am pierdut de mama în gară la Mamaia. Vântul gemea, cum gemea sirena la Constanţa, când eram copil. Nu mai ţin minte dacă pe atunci, într-adevăr, o auzeam în toate serile, sau aveam această impresie. Dar ştiu că-mi vâram capul sub pernă, cu mâinile lipite bine de urechi, şi nu adormeam decât aşa. La fel mi-am băgat acum capul sub pernă, să nu mai aud nimic. Aşteptam parcă moartea. „E totuşi singura soluţie”, mi-am spus. Am trăit destul! Nu trebuie să mă mai agăţ de Michi. Trebuie să-l las liber. M-am gândit să mă scol, să-i scriu o scrisoare, să-i spun: „Michi, îmi dau seama că purtarea mea de azi n-a avut nici un rost. Regret, dragă. Nu mai trebuie să ne vedem. Tu eşti făcut să trăieşti altfel, eşti cumpătat, ştii ce vrei, eşti plin de bun-simţ. Viaţa e făcută pentru oameni ca tine. Dacă nu am avut înţelepciunea de a mă mulţumi cu ceea ce am, înseamnă, că nu-s făcută pentru lumea asta, aşa cum e ea. Şi apoi, am trăit destui. De ce să te mai încurc pe tine? Michi, tu trebuie să-ţi găseşti o fată care să fie fericită că merge cu tine la cinematograf şi că se sprijină de braţul tău când traversează strada”.

Eram în genunchi, cu braţele îndoite pe marginea patului, cu capul pe braţe. Obrazul şi braţele erau ude de lacrimi. Vântul vuia, deznădăjduit, de parcă venise cu necazurile adunate de peste tot din lume, în faţa casei mele. Mi-am amintit că sunt în genunchi ca să mă rog. Şi am spus: „Doamne, ajută-mi! Nu ştiu cum, în ce fel, dar ajută-mi. Ajută-mi să mă obişnuiesc cu singurătatea. Să-mi găsesc un drum, un rost”.

M-am strecurat sub plapumă, m-am strâns toată, am vârât capul sub pernă şi mi-am astupat urechile cu palmele, ca să nu mai aud vaietele vântului. Dar n-am putut dormi. Încetul cu încetul, mi-am întins picioarele, şi, treptat, mi-am încălzit cearşaful. M-am gândit la Michi, şi iar la Alex. De Michi m-am legat fără să ştiu cum, treptat, clipă cu clipă, fără să-mi dau seama, fiindcă aveam nevoie de un suport sufletesc, de un sprijin în viaţă, sau poate fiindcă m-am obişnuit cu el, sau poate fiindcă i-am făcut rău. Alex? Nu, la el mai bine să nu mă gândesc. A fost poate numai o nevoie de evadare. Sau poate din valurile mării, din cerul înstelat venea chemarea bărbatului. Aşa cum apăruse întâia dată, sub o înfăţişare umilă cu zâmbet trist, Petre Barbu. De Ştefăniţă şi Geo am vrut să mă agăţ ca să scap de Michi şi de Alex, şi nu am reuşit. Eram prea legată sufleteşte de Michi, prea îndrăgostită fizic de Alex.

Ce limpede mi se pare acum totul! Să fie chiar atât de simplu. Sau pare simplu acum. Fiindcă am insomnie? Mâine va fi poate iar altfel, totul încurcat şi eu singură.

Nu ştiu când am adormit. Când m-am trezit nu mai şuiera vântul. Sunt foarte obosită, Ilinco. Totuşi, am simţit nevoia să-ţi scriu. După ce-ţi scriu, mă simt parcă desprinsă de tot ce am trăit şi am gândit şi asta vreau: să mă desprind.

Eu nu ştiu să scriu scrisori lungi. Dar, aşa cum mă pricep, îi spun acelaşi lucru: „Diana, învaţă-te să fii singură, dragă”.

Dar ce greu se învaţă asta!

Ilinco, ieri am ieşit din casă, după vreo zece zile.

În oglinda uzată, pătată a unui cântar automat de pe trotuarul din faţa Universităţii, m-am văzut dintr-o dată şi m-am speriat. Uitasem să-mi pun puţin roşu pe buze sau pe obraz, şi eram neobişnuit de palidă: chiar şi părul mi s-a părut fără culoare, fără viaţă, stins. Haina pe care mi-am pus-o la întâmplare avea o nuanţă spălăcită, de nisip, ca întreaga mea fiinţă. O clipa, am rămas pe loc, îngrozită de nişte pete verzi pe obraz, care mă desfigurau de tot.

Erau ale oglinzii. Am respirat uşurată. Ochii adânciţi în orbite păreau mai apropiaţi ca oricând. Dar semănăm cu tata şi asta îmi făcea atâta plăcere.

Fără să ştiu de ce, n-aveam nici o ţintă, am luat-o la dreapta, apoi am întors colţul la stânga, pe Edgar Quinet. O lumină stranie inunda oraşul, lumea mişuna pe străzi. Primăvara? Atât de timpurie? Altădată o presimţeam, o aşteptam. Pândeam întâii muguri… Deodată m-am pomenit în faţa unui obraz deschis, luminos, care-mi zâmbea, la oarecare depărtare. M-am încruntat, gata să mă apăr, când mi-am dat seama că este domnul Matta (care făcea parte, la Mangalia, din banda părinţilor, îţi aminteşti? Tatăl Marie-Jeannei). Nu era singur. Era cu închipuieşte-ţi, Ilinco, mi s-a părut că-i Petre Barbu. Îi văzusem de atâtea ori împreună, cu acelaşi pas, pe digul şi în soarele Mangaliei. Ei bine, nu. Era Alex. N-am tresărit. Sufletul mi-era prea obosit, prea amorţit.

Domnul Matta m-a oprit, încântat:

— Nu ne-am văzut de un secol, Diana. Dar de ce atât de palidă?

— Am fost bolnavă.

— Dar acum eşti bine, nu? Dă-mi voie să ţi-l prezint pe doctorul Alex Dobrescu, poate că-ţi va fi util.

Am încercat să surâd:

— Nu, nu cred că mi-ar putea fi util.

— Nu ştiam că te-ai întors de la Paris, Diana. Când te-ai înapoiat?

Vocea tărăgănată a lui Alex, felul lui (atât de al lui) de a pronunţa numele meu nu mai aveau rezonanţă în mine.

— Cum, vă cunoaşteţi?

— Da, ne cunoaştem, am răspuns, incolor.

— Ai fost la Paris, Diana? M-a întrebat domnul Matta. Alex tocmai îmi spunea că pleacă în Egipt. Hai să intrăm la „Capşa”. Aici împiedicăm circulaţia.

Ilinca, draga mea, sunt sigură că ceea ce-ţi voi povesti îţi va face plăcere.

Ne-am aşezat la o masă, în fund. Mi-am amintit că, în copilărie, încetineam pasul de câte ori treceam prin faţa acestor largi vitrine, căutând să întrezăresc, prin reţeaua perdelelor, câte ceva din acest paradis. Câteodată, foarte rar, intram şi noi cu mama, şi atunci adulmecam fericită mirosul de şocolată, de ceai, de cozonac. Covorul gros, care înăbuşea paşii, şoaptele în jurul măsuţelor rotunde, farfuriile pline de prăjituri colorate, din care ceilalţi luau atât cât voiau, fără să şovăie, această eleganţă şi nepăsare, totul era pe atunci neînchipuit de plăcut, totul ţinea de vis.

Alex repeta aceeaşi întrebare, cu interes şi cu multă căldură:

— Când te-ai întors, Diana? (Ce trist e, Ilinco, să nu mai poţi vibra la sunetul unei voci pentru care ţi-ai fi dat viaţa!)

Puteam să-i mărturisesc că m-am oprit la Colonia? Ar fi părut absurd. Se apropiase chelnerul şi domnul Matta ne întreba ce vrem să luăm. Dar cum nimeni nu răspundea, a cerut ţuici, măsline, pateuri, vermut; apoi, mulţumit că a isprăvit, şi-a potrivit scaunul aşa ca să mă privească în faţă.

— Pentru întâia oară ai fost la Paris?

— Da. Am spus, ocolindu-i privirea.

— Şi l-ai iubit numaidecât, nu-i aşa?

Întrebările se îmbulzeau. Nu ştiam cum să scap.

— Parisul? Da. Străzile, casele, tot acel cenuşiu.

Dar unele întrebări au devenit mai precise şi atunci am spus:

— Nu ştiu. N-am trăit în prezent, am vizitat muzee, biserici, istoria Franţei e la tot pasul.

— Ei bine, Alex, închipuieşte-ţi. Lumea crede că Diana e frivolă.

— Unde ai locuit la Paris? M-a întrebat Alex. Cu acea umbră pe chip pe care i-o cunoşteam atât de bine.

Am fost mulţumită că s-au adus tocmai atunci aperitivele ca să nu fiu nevoită să răspund.

— Da, unde ai locuit? Vocea lui Matta, ca un ecou, repeta întrebarea.

Atunci, Ilinco, fiindcă nu mai aveam nici o scăpare, am repetat, după ce am băut pe jumătate păhărelul de ţuică, un pasaj dintr-o scrisoare a lui Geo care, prin nu ştiu ce minune, mi-a venit în minte:

— Coborând malul stâng al Senei o iei pe rue de la Montague Sainte-Geneviere, traversezi rue des Ecoles, Bulevardul Saint-Germain, pe urmă o iei pe rue des Anglais până la scuarul Saint-Julien-le-Pauvre. Locuiam pe strada Saint-Julien-lePauvre. Am spus. Şi am respirat, uşurată.

Domnul Matta părea entuziasmat.

— Vedeai prin fereastră turlele Notre-Dame-ului?

Am sorbit de data asta din paharul de vermut şi am răspuns pe un ton declamatoriu, glumind:

— Da. Razele soarelui se filtrau prin vitrourile NotreDame-ului, după ce traversau norii de peste acoperişul meu.

— Bravo, Diana, te regăsesc în sfârşit. Când te-am văzut, mai întâi nu te-am recunoscut. M-am întrebat unde sunt ochii aceia surâzători, jucăuşi, dinţii care luminau digul Mangaliei. Nu ştiam niciodată dacă glumeşti sau nu; ca şi acum. Ştii că Petre Barbu va expune în curând la Ateneu?

— Da? Petre Barbu va expune în curând? Am întrebat, distrată.

Alex avea privirea lui risipită, gura lui tristă. Dar sufletul meu rămânea surd.

Adolescenţa mea, lunga, întârziata mea adolescenţă se isprăvise, Ilinco. Tăceam acum toţi trei împrejurul măsuţei rotunde.

Nu ştiu la ce se gândeau ceilalţi. Eu am văzut, în străfulgerarea unei clipe, silueta lui Alex şi a lui Petre Barbu depărtându-se împreună, alături, pe un drum lung ce se pierdea în mare, un dig fără sfârşit.

— Marie-Jeanne trebuie să fie mare, am spus, ca trezită din vis.

— S-a măritat.

— S-a măritat? Ce vârstă are?

— Douăzeci de ani.

— S-a şi măritat? Păcat.

— De ce?

— Pentru că e prea tânără. Şi adolescenţa asta, pe care vrei s-o înăbuşi înainte de timp, nu faci decât s-o exacerbezi, s-o întăriţi. Şi pe urmă se prelungeşte dincolo de marginea firească.

— Cred că şi ea e conştientă de asta, fiindcă a stăruit să se înscrie la Universitate. Ce-ai făcut cu avocatura, Diana? Totdeauna m-am întrebat de ce n-ai făcut teatru. Dar ştii, nu-i prea târziu. Nu-i aşa, doctore?

— Ce rost ar avea, a răspuns Alex, îmbufnat. Dac-aş avea dreptul să am o părere, m-aş opune categoric.

Altădată, pentru o frază atât de banală, i-aş fi iertat orice. Aş fi fost atât de fericită că aş fi negat până şi existenţa suferinţei pe lume.

— Şi de ce te-ai opune, am întrebat, liniştită, surâzătoare. Aş fi vrut să adaug: „Nu-i aşa că pe toate femeile le-ai oprit să joace teatru fiindcă eşti gelos şi le iubeşti pe toate?”

— Ştii că a făcut tot ce a putut ca s-o împiedice pe Marie-Jeanne să se înscrie la Conservator, a sunat vocea domnului Matta, ca un ecou ciudat al gândurilor mele.

— Şi pe Marie-Jeanne? Am întrebat, candid.

— Nu-i decât o fetiţa, ce-ar fi devenit în acel mediu dezmăţat?

„Nu-i decât o fetiţă”, spunea altădată despre Colette.

— Poţi să-mi spui la ce visezi, Diana? Aveai deseori la Mangalia privirea asta absentă, capul ăsta în nori. Te regăsesc din ce în ce mai mult. Din ce în ce mai aproape mi se pare Mangalia. Curios, vezi, pe stradă, în prima clipă, înainte de a te recunoaşte, mi s-a părut c-o văd pe Elisabeth Bergner. Am cunoscut-o la Berlin.

„Semeni cu cineva”, i-am spus o dată de mult lui Alex, la început, când l-am cunoscut, la Balcic. „Dumneata, Diana, nu semeni cu nimeni”. Câţi ani au trecut?

Domnul Matta a mai comandat vermut.

— Uite la ce m-am gândit, Diana. Eu conduc o gazetă. Sau habar n-ai.

Am încercat să-mi adun gândurile, să înţeleg ce vrea să spună.

— Aş avea nevoie de cineva pentru cronica dramatică. La Mangalia, îmi amintesc, făceai observaţii foarte originale despre jocul actorilor.

Ilinco! Am simţit că începe să-mi fie cald, bine. Toată fiinţa mea se dezmorţea. L-am privit lung, stăruitor, şi am descoperit toată prietenia, toată căldura, umanitatea profundă din ochii lui. Şi-a dat desigur seama de la început că nu mai eram decât umbra mea. Că aveam nevoie de ajutor. M-a urmărit, fără să ştiu, atent, ca să înţeleagă mai bine şi să găsească mijlocul cel mai potrivit de a-mi întinde colacul de salvare. Totuşi există astfel de oameni, Ilinco! Mai e şi Geo, fireşte, dar este prea tânăr, şi apoi Geo poate era generos numai întrucât mă iubea.

— Cronica dramatică? S-a mirat Alex, vădit enervat. E atât de inutilă. Se joacă tot atât de prost, cu sau fără ea.

— Sunt cu totul de altă părere, Diana. Vei fi curajoasă, combativă, independentă, nu-i aşa? Ce spectacole ai văzut la Paris?

— La Paris?

Acum trebuia să vorbesc despre spectacolele văzute în acel Paris unde n-am pus piciorul, n-am văzut niciodată nimic. Dar trebuia să răspund. În faţă vedeam Domul din Colonia. Reclamele luminoase„4711”.

— L-ai văzut pe Jouvet? M-a întrebat Alex, în timp ce sorbeam iar din paharul de vermut.

— Sunt puţin ameţită, am spus zâmbind: nu sunt obişnuită să combin vermutul cu ţuica. Mi-am amintit iar de o scrisoare a lui Geo: „Vino mai repede, Diana. Jouvet joacă în Tessa şi sunt ultimele spectacole.” Şi atunci, Ilinco, am repetat tot ce-mi scrisese Geo despre Madeleine Oseray şi Jouvet. Despre Jean Giraudoux. Despre adolescenţă. Fraze întregi din scrisoare se limpezeau. Parcă citeam. Revedeam din când în când gura obosită a lui Alex, privirea înţelegătoare, prietenoasă a domnului Matta, ochii de motan îndrăgostit ai lui Alex. Admiraţia domnului Matta. Nu ştiam ce se întâmplă. Nici cât am băut, nici unde am ajuns cu minciuna. Ţi-am spus, nu-i aşa, că n-am ieşit dintre pereţii odăii mele zece zile. În casa mea există, jos, o lăptărie, de unde mi se aduce câte ceva de mâncare. În dimineaţa de care-ţi vorbesc nu mâncasem nimic, în celelalte zile foarte puţin, poate de aceea eram atât de ameţită acum. Vorbeam cu o însufleţire excesivă, de care-mi dădeam seama, fără să mă pot opri. Mi se părea că, între Ştefăniţă şi Geo, traversez străzile Parisului.

— Î1 cunoşti pe Geo? L-am întrebat pe Alex.

— Da, mi se pare, l-am văzut la Balcic: un băiat negricios, destul de urâţel.

— Nu, nu-i aşa. Păcat că nu l-ai cunoscut mai bine. E scăpărător. El mi-a arătat treptele Sacre-Coeur-ului în lumina lunii. Şi halele, atât de pitoreşti în zorii zilei.

Mi-era foarte cald.

— Trebuie să fie târziu. Sunt grăbită. Am spus sculându-mă brusc.

Alex avea acel aer abătut, nefericit care, altădată, mă înduioşa.

— Îmi dai voie să te conduc, Diana?

— Nu, sunt extrem de grăbită. Am să iau un taxi.

L-am întrebat pe domnul Matta dacă-l pot vedea dupăamiază.

— La şase, la redacţie.

Ilinco, draga mea, am fost atât de agitată, atât de nerăbdătoare până la ora fixată. Gândul că am minţit, că am vorbit despre Paris cu atâtea amănunte şi că numai aşa am primit acel angajament la gazetă mi-era de neîndurat.

La şase mă aflam la redacţie în biroul domnului Matta, în faţa lui:

— Am venit să-ţi spun, simţeam nevoia să-ţi mărturisesc. N-am fost la Paris niciodată.

Am răsuflat uşurată.

— Dar bine, Diana, ce importanţă are?

— N-am văzut nici un spectacol. Dacă ai ţinut să scriu cronica dramatică închipuindu-ţi că am văzut spectacole multe şi bune. Ei bine. Nu. N-am văzut nimic. Nimic.

Vedeam că vrea să mă întrerupă, dar nu-l lăsam:

— M-am oprit la Colonia; şi chiar dac-aş fi plecat mai departe. Oriunde aş fi ajuns ar fi fost acelaşi lucru. M-aş fi uitat pe fereastră. Cer, stradă, oameni. Reclame, multe reclame.

— Diana, îmi vei povesti poate într-o zi ce ţi s-a întâmplat. Ceea ce pot să-ţi spun e că ţi-a folosit, orice-ar fi fost. Te asigur că sunt foarte mulţumit că vei lucra aici. Dacă nu i-ai văzut pe Jouvet, pe Madeleine Oseray, dacă n-ai umblat pe acele străzi de care mi-ai vorbit, înseamnă că ai foarte multă fantezie. Cu atât mai bine pentru gazeta noastră. Cu atât mai bine. De altfel, cred că în curând te vom trimite la Paris. Avem nevoie de cineva acolo. Vei cunoaşte oameni interesanţi, Diana, scriitori, gazetari. Ne vei trimite scrisori de acolo. Sunt sigur că vei izbuti. Dar de ce nu şezi? Dintr-o clipă într-alta va veni Marie-Jeanne. Ţine mult să te vadă. Ştii, totdeauna a căutat să te imite, să te copieze în felul de a se îmbrăca şi de a umbla, de a vorbi, de a se mişca. Îţi aminteşti de Michette, de Ştefăniţă. Îi vei întâlni la Paris.

M-am gândit. Nu, nu vreau săi întâlnesc. S-a sfârşit adolescenţa. Am purtat destul în mine toxinele Mangaliei, m-a tulburat destul farmecul Balcicului. Ajunge.

Ilinco, despre întâlnirea mea cu Marie-Jeanne nu-ţi pot da acum amănunte. Sunt foarte obosită. Dar pot să-ţi spun că, altădată, aş fi scotocit, m-aş fi torturat să găsesc cel atrage pe Alex la această fată, l-aş fi căutat pe Alex în zâmbetul ei uneori dezabuzat, aş fi descoperit în clopoţelul râsului ei fericirea de a fi iubită de Alex, aş fi suferit.

Acum, eram mulţumită, ciudat mulţumită. Mă gândeam: biata Marie-Jeanne! Şi pe urmă îmi spuneam: Nu-i nimic, o să-i treacă. Mai uşor sau mai greu, o să-i treacă. Îmi părea rău pentru ea, pentru ochii aceia mari, orbi, care nu-l văd decât pe Alex, şi în acelaşi timp eram egoistă, tainic fericită, cum e omul sănătos care zăreşte bolnavi la fereastra sau în grădina unui spital.

Diana.

Ilinco, o femeie trasă la faţă, cu îmbrăcămintea uzată, dar cu o privire curajoasă, vioaie, m-a oprit azi pe stradă.

— Nu mă mai cunoaşteţi?

Încercam să-mi amintesc.

— Sunteţi fiica domnului Slavu.

— Da.

Eram atât de mulţumită, Ilinco. Nu eram Diana Slavu, nici Diana Ioanescu, eram pentru întâia dată numai fiica tatălui meu. Nu-ţi pot spune câtă plăcere mi-a făcut, cu cât interes am ascultat-o.

— Aţi venit odată la noi, o mică fabrică de lână, la Obor. Eu eram însărcinată. Am născut chiar în noaptea aceea.

Îmi aminteam, fireşte. Pântecul acela enorm întrezărit în ceaţa scamelor, a prafului, între curelele late şi roţile de toate felurile. Un pântec umflat. Mi s-a întâmplat uneori, în acele gânduri pe care le numim absurde şi nu le mărturisim niciodată, să mă întreb ce chip avea această femeie. Ce-a devenit? A născut? O fată, un băiat? Sau cine tuşea? Ce-a devenit omul pe care-l îneca, îl gâtuia tuşea. Căci şuierăturile, zgomotele de roţi şi de curele erau întrecute de o tuse. N-am vrut să mă despart de această femeie. Am poftit-o într-o plăcintărie, pe bulevard. Mi-a vorbit despre tata. A ajutat-o foarte mult. Asta nu m-a mirat. Ceea ce m-a surprins e că mă cunoştea atât de bine, din spusele lui. Că tata vorbea atât de mult despre mine.

— Iubea copiii. Pe-al meu îl sălta pe genunchi, îl zvârlea ca pe o minge şi-l prindea, nu-l lăsa până nu-l făcea să chicotească de râs.

— E un băiat?

— Nu, o fată. I-am dat numele dumitale: Diana. Domnul Slavu s-a bucurat.

Femeia era grăbită: eu aş fi stat toată ziua cu ea ca să-mi vorbească de tata. Dar ea avea un necaz: un proces. Adică, fratele ei. Mi-a dat numărul dosarului şi adresa ei.

Ce departe am stat, Ilinco, de aceşti oameni necăjiţi, de truda lor cumplită. Cât de egoistă am fost, cât timp am pierdut. Ce gândea tata despre mine? De ce nu m-a luat de mână şi nu m-a dus în casa acestei femei, să văd ce înseamnă grijile adevărate, problemele grave? A vrut să mă lase să-mi deschid singură ochii, să privesc şi împrejur. Nu numai, ca Narcis, în fântână.

I-am scris Dianei că mi-a plăcut foarte mult cronica ei dramatică; „Îţi aduci aminte cât de convins era profesorul de română că ai talent? Parcă văd cum aşteptai emoţionată împărţirea tezelor. Pretindeai totdeauna că ai scris îngrozitor, că ai să iei o notă proastă. Eram convinsă că eşti ipocrită, că te răsfeţi. Dar de data asta, se aduc tezele, se împart. Notele încep de la 8, se ajunge la 3. Eşti lividă, ochii îţi sticlesc şi totuşi încerci să zâmbeşti. Fetele, toate, cu ochii pe tine. Priviri pline de întrebări, de pretenţii. Cum se poate? Deodată, în liniştea încordată a clasei, auzim: „Slavu Diana„. Profesorul fâlfâie foaia de caiet, plină de ştersături. Te-ai ridicat, parcă mai şuie, mai transparentă. „Slavu Diana, începe profesorul, te-am lăsat la urmă, fiindcă ai luat zece. E primul zece în cariera mea„ Clasa a respirat uşurată. „Eu nu pun niciodată zece, nici mie nu pot să-mi pun zece. La ştiinţe, la matematică, la gramatică, poţi să pui zece dacă elevul a răspuns exact. Dar la compoziţie se cere talent, şi eu n-am talent. Pe când dumneata. Te felicit! Te exprimi cu o mare economie de cuvinte, ceea ce-i foarte rar, simplu şi sobru, aşa cum se cere unui artist, fie că-i sculptor, muzician, pictor sau scriitor. Te sfătuiesc să scrii„. „Ce să scriu?„ ai întrebat cu o fermecătoare ingenuitate. „Scrisori de dragoste„ s-a auzit o voce din fund, iar profesorul, căutând să facă faţă, a răspuns liniştit: „Ei, da, pentru exerciţii de stil, şi astea sunt bune„.”

Ilinco, ce coincidenţă! Azi, la tribunal, într-o arhivă îmbâcsită, studiam un dosar, când în lumina înceţoşată de praf, l-am văzut pe profesorul de română. Nu-ţi închipui câtă plăcere mi-a făcut. „Ce cauţi aici?” m-a întrebat. I-am răspuns, destul de mândră, că mi-am luat licenţa în drept. Închipuieşte-ţi că a fost dezamăgit! „Ei, cum se poate! De ce? Aveai talent. Eram sigur că ai să te înscrii la Litere!”

— Trebuie să-mi câştig existenţa, domnule profesor.

— Trebuie să scrii, Diana. Ai talent.

Ilinco, azi mi-ai venit în minte, aşa cum ai răsărit altădată pe drumul plin de praf care ducea la Ocna-Sibiului, în sat. Apoi te-am revăzut aşa cum mi-ai apărut în uşa clasei mele, mult după începerea anului şcolar.

Trebuie să-ţi mărturisesc (te rog să nu râzi), am crezut atunci că m-ai căutat prin toate şcolile, c-ai venit după mine.

Mi s-a părut că-mi porţi o admiraţie emoţionată, timidă, ascunsă. Nu ştiu ce joc absurd se desfăşură undeva subteran, de unde pornea această nevoie a mea de a juca rolul zânei care acordă supuşilor inimii favoarea prieteniei ei preţioase. Aşa s-a întâmplat mai târziu cu Petre Barbu şi Alex. (şi ştii cum am fost pedepsită).

Aveam să descopăr rezistenţele, ironia, forţa tăcerilor, a izolării tale. Dar mi-erai atât de necesară şi dragă! (îmi eşti şi acum) erai cineva care ştie să asculte. Am avut nevoie de umărul tău. Tu nu mi-ai cerut nimic niciodată, nu mi-ai vorbit despre tine. Poate fiindcă ţi-ai dat seama că nu sunt în stare să ascult. Cred că numai copiii sunt atât de absorbiţi de jocul lor, atât de plini de întâmplările lor, atât de cruzi, de nepăsători cu cei dimprejur cum am fost eu până acum.

Ce ai făcut în toţi anii aceştia, Ilinco, ce ştiu despre tine, ce ai gândit, cine eşti?

M-am întrebat azi dacă exişti şi altfel decât în închipuirea mea sau dacă nu eşti cumva tot eu, aşa cum aş vrea să fiu, sau un personaj fictiv, imaginat anume pentru confesiunile mele. Nu ştiu de ce am fost încredinţată mereu că deosebirile între noi sunt numai de suprafaţă, dar că altminteri semănăm ca două jumătăţi ale aceluiaşi fruct. Nu ştiu de ce am crezut că întâmplările mele, necazurile şi bucuriile mele îţi aparţin. Tu aveai bucurii pe care eu abia acum le descopăr, în nopţile în care nu dorm. În acele ore târzii, despre care D'Annunzio spunea: „Ces heures, ou l'amé devient feu, comme le feu, air comme l'air, amour comme l'amour, ces heures out par une mystérieuse folie, tout est possible et tout est sacre, ou tu ne sais dâre ce qui est le monde et ce qui est ton amé31. În aceste nopţi am descoperit că am fost un copil bogat. Marea, cerul, plaja, stâncile, toate erau ale mele. Soarele ardea, totul sclipea.

Mie nu mi s-au spus poveşti cu feţi frumoşi şi n-aveam jucării. Aveam pietre şi scoici, cioburi şi ulcioare şi fiecare avea o poveste, o taină. Caut acum să dezleg taina, să regăsesc vraja.

Ilinco, azi deodată au început să se mişte casa, pământul, din temelie. Lampa oscila o dată cu casa, o dată cu tot pământul. Fără să mă gândesc la nimic, am pornit spre birou. Dar în mijlocul odăii am simţit iar, sub mine, mişcările violente în zigzag. Am întins braţul, fără să găsesc vreun punct de sprijin. Înnebunită, am făcut doi paşi până la birou. Am ridicat receptorul. (Parcă venea sfârşitul lumii şi voiam neapărat să mă găsesc lângă Michi.) A răspuns o voce de femeie.

— Acolo-i casa domnului Ioanescu? Am întrebat.

— Da. Cine e acolo?

Cine-şi îngăduie să mă întrebe pe mine cine sunt? Am uitat tot ce mă despărţea de Michi. Nu mai ştiam decât că sunt nevasta lui, că eu trebuie să întreb cine-i acolo, lângă el, în locul meu. Vocea a repetat din nou, supărată:

— Cine-i acolo?

Nu-mi dădeam seama dacă a încetat sau nu cutremurul. Lampa oscila. Speriată, am spus:

— Vreau să vorbesc cu domnul Ioanescu, dacă-i acasă.

Michi a intervenit

— Cine-i acolo?

Nu am răspuns, fiindcă nu mai ştiam ce să-i spun, de ce-l chemasem. Poate că el nici nu a simţit cutremurul. Stă la parter. Şi apoi nu e singur. Poate că la el lampa nu oscila. Am pus jos receptorul…

Ştiu acum că nu-l voi mai chema niciodată, că nu mai e al meu.

Ilinco, mă cerţi şi ai dreptate. Cum mă scol, mă duc la fereastră, să văd cum e afară. Parcă toată viaţa mea ar depinde de asta. A plouat, probabil, toată noaptea. Sunt două băltoace în faţa trotuarului. Strada e spălată, copacii mai verzi, mai proaspeţi. Pe barele balconului stau suspendate picături de apă. Din când în când, câte una se desprinde. Un bărbat trece cu o umbrelă, altul, cu un pachet, un băiat vine pe bicicletă, o fată, cu o broboadă şi coada zbătându-i-se pe spate, se grăbeşte, aproape că aleargă. Fusta i se umflă de vânt. Din streaşină curge apa. Pe acoperiş se aud picături grele, de parcă ar ploua încă. Peste casă şuieră un vânt pe care-l bănuiesc umed şi trist, cerul e cenuşiu, opac. Mi-e frig.

Mă duc la bucătărie să caut ceva de mâncare şi nu găsesc. Sună telefonul. Alerg repede, fericită. Dar cineva întreabă:

— Fabrica de cărămidă?

— Nu, nu-i aici.

Rămân în picioare lângă telefon şi te chem pe tine, Ilinco. Răspunde o voce parcă atunci sculată din somn. Nu ştiu ce să spun. Întrebarea se repetă, mai supărată: „Alo?” Şi atunci îmi amintesc că eşti la munte şi închid telefonul.

La etajul de sub mine, cineva încearcă mereu aceeaşi bucată la pian. Cred că e Brahms. Un intermezzo. Accente grave, calde. Întrebări neliniştite, răspunsuri care parcă rămân undeva suspendate. Catifele, falduri întunecate, o legănare obsesivă, cu contorsionări care redau neliniştea, întorsături de fraze care aduc lumină şi iar întuneric, din nou lumină. Nu ştiu cine locuieşte acolo. Pentru prima dată aud acorduri de pian.

Ceasul face acelaşi zgomot cu fiecare secundă care trece. Cerul e numai lumină, are o limpezime de lac, cu norii alburii în formă de linii, ca o tremurare de apă liniştită într-o zi de vânt. Soarele e acum deasupra unei case, acum e acoperit de un colţ de casă, care parcă a tăiat o felie din el. Casele din fund se profilează pe un fond de fum roşcat. Albastrul cerului e vărgat tot, de linii roşii. Liniile s-au unit. Cerul e acum ca o tafta care îşi schimbă culoarea mereu.

Din fund, către mine, vin acoperişurile şi fragmentele de case, cu câte o fereastră, cu mai multe ferestre, cu câte un zid verde, altul roşu, cele mai multe cenuşii. Cele din fund parcă sunt de fum, capătă consistenţă numai în măsura în care vin către mine; acoperişurile lor sunt de zăpadă albăstrită de lumina serii care se lasă.

Strada văzută de aici e între două linii curbe, care vin către mine de la stânga la dreapta. Un automobil o ia la dreapta, în dosul unui calcan de casă. Din fund vine în goană un câine mare, care o ia tot pe acolo; apoi, doi tineri, care, în punctul acela se despart.

Pe zidul casei din faţa mea se profilează o parte din crengile unei sălcii. Celelalte sunt cu totul aplecate peste drum. Cerul are acum cu totul altă consistenţă. În depărtări e verde de smarald, apoi devine roşu, vişiniu. Faldurile mari se încreţesc, se strâng, au acum pete cenuşii. Un om s-a oprit, a întins braţul, cât se poate de sus, şi a aprins felinarul.

Uite, casele au devenit nişte pereţi suprapuşi neregulat. Din când în când, se luminează un pătrăţel. Din când în când se aprinde un felinar. Zăpada, pe acoperişuri, e acum mai albă, contrastează mai violent cu cenuşiul serii. Un automobil, ca un animal negru, mare, vine din fund, pe drumul arcuit, şi o ia spre stânga, apoi vine o femeie care o ia la dreapta: pe acelaşi drum fuge iar fetiţa cu broboadă. Şi iar se aprinde lumina într-o fereastră, încă una, şi iar una.

Ilinco, aseară am încercat să citesc o pagină din Metamorfozele lui Ovidiu, dar în minte mi-a apărut statuia din centru, capul lui aplecat asupra copilăriei mele… Încă un salt, şi am ajuns la Mangalia.

În cimitirul din curtea geamiei îi pozam unui sculptor. Era căpitanul portului. Sculptura era „son violon d'Ingres” Mi se părea bătrân, deşi poate că n-avea mai mult de patruzeci de ani. Dar la şaisprezece ani n-ai nici o îngăduinţă. Era cam urât, negricios şi tare de o ureche. Habar n-aveam că e însurat. La pozat asista Ştefăniţă. El aducea pământul, plastilina, în sfârşit, materia care trebuia însufleţită. Într-o zi, când îl aşteptam pe sculptor pentru ultimele retuşuri, s-a produs o zarvă mare la primul etaj al casei de peste drum. Geamurile s-au făcut ţăndări şi două braţe goale au apărut întinzând, ca pe o jertfă, capul meu de lut, care a zburat pe caldarâm. Îngrozită, am închis ochii. Copiii s-au adunat cât ai clipi în stradă. M-am ascuns după o stelă funerară, sub un turban de piatră; când s-au risipit ultimii gură-cască am ieşit în drum şi, cu un aer de vinovăţie, am păşit pe lângă cioburile împrăştiate, cu teama de a nu fi recunoscută.

Când am adormit l-am visat pe Petre Barbu. La malul marii, pe nisipul ud, urmele paşilor lui. Îl căutam după bărcile pescarilor, printre mahoane, înalte şi negre. Mă încurcam în reţele, printre plasele întinse la soare, când l-am văzut intrând în mare. Am vrut să-l ajung, dar înainta pe dâra soarelui şi soarele mă orbea. Am închis ochii. Când i-am deschis, dispăruse. Mi-am adus aminte că apărea uneori pe dig cu o fată: înaltă, statuară, picioare lungi, solide; un cap de cal. Un cap trist. O rochie decolorată, verzuie. Trăgea după ea o flanelă pe care o ţinea de mâneci, sau o punea pe umeri, la întâmplare.

Nu i-am auzit vocea. Se ţinea după ea o mătuşa slabă, numai piele şi os, sau o căuta sora ei, o fata bondoacă, cu faţa plină de coşuri, dar sigură de ea, veselă. Vorbeau moldoveneşte. Unde dispăreau, de unde veneau, ce era între ea şi Petre Barbu?

Ilinco, am început să pot să citesc. „Plus je soufre – spune Catherine Mansfield în Jurnalul eiplus je sens énergie de supporter”.32

Insomniile nu mă mai sperie. Noaptea creează un fel de egalitate între oameni. În întuneric se nivelează inegalităţile. Ele iau viaţă de cum începe să răsară soarele şi se accentuează treptat.

Scrisorile Dianei sunt din ce în ce mai optimiste. Totuşi, ultima e o adevărată surpriză.

Ilinco, am fost la femeia de care ţi-am vorbit. O casă plină de copii. Mi-e ruşine că am stat atâta timp departe de tot ce se întâmplă pe lume. Parcă am trăit singură într-o odaie cu toţi pereţii de oglindă şi m-am văzut pe mine, numai pe mine şi iar pe mine în mii de exemplare. În timpul ăsta s-au chinuit oameni în închisori pentru idei generoase şi condiţii de viaţă mai demne, au muncit, în laboratoare, zi şi noapte, pentru a înainta cu o fracţiune de pas în neînţelesul vieţii. Eu ce-am făcut? Umeri încovoiaţi, împovăraţi ca ai tatii, ce am făcut pentru ei? Când mă gândesc la Alex, mi se pare că mi-am scrântit stupid piciorul, alunecând pe o coajă de pepene, şi în jurul acestei meschine întâmplări mi-am adunat toată energia, toate gândurile, toate emoţiile. Dar iată-mă vindecată. Umblu pe stradă ca un om întreg şi parcă am mai crescut în timpul bolii. Văd acum totul altfel, de la o altă înălţime, cu alţi ochi, de pe o treaptă mai sus.

Vitrinele librăriilor sunt pline de cărţi. Aş vrea să le mângâi pe toate, să-mi cer iertare că atâta timp am trecut pe lângă ele fără să le văd. Mi se pare că abia acum descopăr oamenii, culorile, lumina, poate fiindcă întâia dată privesc în jurul meu cu generozitate. Şi o bucurie caldă, fără margini, mă pătrunde la gândul că după ziua asta vor veni altele. Cerul e încă zbârlit, primăvara se lasă aşteptată. Zăpada mieilor s-a scuturat şi au apărut mâţişorii de salcie aurii. Pe taburetul din faţa mea a apărut un triunghi luminos. E o rază de soare care a luat forma asta. O rază de soare intră acum şi în odaia lui Michi, dar ia desigur altă formă. Mă întrebam odată, cum va fi ziua în care nu voi mai fi agăţată de el ca iedera de zid, şi iat-o!

Pe covor a apărut, forma ferestrei făcută de soare. Ridic în acest cadru braţul, îl las jos şi-l ridic iar, apoi mă amuz să desfac degetele şi să urmăresc mişcările umbrei lor în soare. Deodată dispar umbrele degetelor, ale braţelor, cadrul ferestrei.

Totuşi, nu mă mai simt singură. Curios! Nu mai mi-e frig. O vrabie s-a aşezat pe muchia balconului, a privit tremurând capul de o parte şi de alta şi a zburat. Câţiva porumbei au traversat strada pe deasupra caselor, albi cu pete cafenii. Sună clopotele la biserică. Să fie duminică? Mă pomenesc zâmbind fără să ştiu de ce. O rază de soare trece pieziş printr-un loc în care cerul de fum opac se deschide, ca în pozele care arată Învierea.

SFÂRŞIT

1 Băutură ca un sirop foarte gros, foarte dulce.

2 Foi de magiun de caise, presat, uscat.

3 Plimbare pe lună (germ).

4 Marie-Jeanne nu te-ndepărta! (fr).

5 Ascultă, e fantastic! (fr)

6 (Fetele Haneş) erau astăzi dimineaţă la (băile de nămol) (fr.).

7 Nu-mi pasă! (fr., expresie argotică, intraductibilă.)

8 Eu sunt româncă, dar când iubesc. (fr.).

9 Pentru ce, pâine, drăguţă. (bg)

10 Acum, clasa a unsprezecea.

11 Soare (rus.).

12 Aş vrea să ştiu unde-i iubita mea în astă seară (engl.).

13 Casa misterelor.

14 N-are haz să mori când iubeşti atâtea lucruri. Noaptea albastră şi dimineţile trandafirii, grădina plină de stânjenei roz.

15 Dragostea iscată dintr-o dată, Fructele care se coc încet.

Şi ca fumul să se risipească -

Atâtea lucruri iubite altădată. (Fr.).

16 Psihopatologia vieţii cotidiene (fr.)

17 Lornietă

18 Anuar genealogic al familiilor domnitoare, editat pentru prima oară în anul 1763, la Gotha, în limbile franceză şi germană.

19 Adolescente în floare.

20 E încântătoare, are un surâs. (fr.).

21 Apucă de unde poţi (engl.) – un fel de joc sportiv american, asemănător cu luptele libere, dar în care adversarii nu sunt ţinuţi să respecte nici o regulă.

22 Muzica. E altceva. (fr.)

23 Roşu şi negru (fr.).

24 O gâză efemeră se naşte la ora nouă dimineaţa, în plină zi, ca să moară la ora cinci spre seară; cum ar putea să înţeleagă cum e noaptea? Mai dă-i cinci ore de existenţă, şi atunci va vedea şi va pricepe ce e noaptea. (fr.)

25 „Aveam lângă mine, pe treptele teraselor o tânără fată blondă care-mi umplea atunci universul. Suntem singuri, pentru vecie singuri. Nu ştim nimic, niciodată nimic şi mintea fiinţei cele mai iubite ne rămâne iremediabil închisă. O priveam şi-mi imaginam sub părul ei un perete osos dur şi fragil, iremediabil închis.”

26 Introducere în psihanaliză (fr.).

27 La revedere. (eng)

28 Dar într-o zi de furtună a naufragiat.

Şi barca s-a scufundat.

Marinarul care piere. N-are alt mormânt, Decât marea, care te face să plângi (fr.)

29 Închide ochii, iubita mea, şi uită rostul zilei! Pe buzele tale frumoase, încet, dragostea moare. (fr.).

30 A fost pedepsit unde a păcătuit (fr.)

31 „Aceste ore în care inima devine foc, ca focul, aer ca aerul, iubire, ca iubirea, aceste ore când printr-o misterioasă nebunie, totul e posibil şi totul e sfânt, când nu ştii să spui unde e lumea şi unde e sufletul tău” (fr).

32 „Cu cât sufăr mai mult, cu atât am mai multă energie să suport”.