VII

Am plecat în vacanţă cu aceeaşi anxietate fără nume şi aceleaşi tulburătoare nădejdi ca pe vremea când aveam şaisprezece ani şi tata ne trimitea la Mangalia. Deşi de data aceasta călătoream spre Balcic, şi acest nume avea pentru mine ceva din farmecul cuvintelor pe care, în copilărie, le repetam fără a le înţelege sensul şi, poate, pe cel al asemănării cu Balbec, despre care vorbeşte Proust, totuşi, în închipuire, se iveau mereu digul Mangaliei şi Petre Barbu, în toate imaginile pe care Ie păstram secrete-n sufletul meu. Abia când m-am pomenit între dealuri cretoase, într-o lumină orbitoare, de parcă oglinzi ascunse adunau soarele şi-l răspândeau apoi cu forţe gigantice, iar în depărtare, cu marea albastră, ca o revărsare a cerului peste o parte din uscat, abia atunci m-am trezit.

Am coborât din autobuz aiurită, lângă o cişmea de piatră, la o răscruce de drumuri, care, fără dealurile arzătoare dimprejur, ar fi fost un obişnuit orăşel dobrogean. Lângă o cişmea, o ţigăncuşă, subţire ca o trestie, cu şalvarii roz-ţipător şi bluza albastră ca sineala de rufe, purtând părul de abanos legat cu un turban alb de-ţi lua ochii, îşi umplea găleţile cu apă. Am întrebat-o cum o cheamă, ca să mă încredinţez că nu e pusă acolo pentru împodobirea peisajului şi a clipei. Mi-a răspuns cu totul firesc:

— Aişee.

— Ştii că eşti frumoasă, Aişee?

A dat din cap.

— De unde ştii? Cine ţi-a spus?

— Pictor am spus la mine.

Am simţit o strângere de inimă, o teamă şi o nădejde, şi am ridicat capul, să privesc împrejur, poate se întâmplă o minune. Doi copii cu fes, unul mic şi viu, ca o sfârlează, un pui de mongol, cu un obraz lat, tuciuriu şi cu dinţi mari ca zăpada de albi, celălalt, cu trăsături subţiri, de statuetă egipteană (parcă, era frate geamăn cu Nefertiti), ne-au luat geamantanele şi ne-au condus pe o stradă prăfuită, apoi pe nişte trepte de piatră, într-o casă cu geamlâc. Cele două proprietărese.

— Mama şi fiica.

— Au venit să ne arate camera de închiriat. Un divan îngust şi altul mai lat, cu o cuvertură de pluş imitând covoarele persane, acopereau un perete; pe ceilalţi atârnau fotografii de la aniversări şi nunţi şi poze cu subiecte religioase, înrămate. Privind pe fereastră, am văzut că, deşi venisem pe drum drept, ne aflam pe o muche de deal, cu o mulţime de văi, ca nişte albii de râuri secate, în vale – un pod peste o râpă, dealuri calcaroase, ferestruici strâmte de colibe, şi în depărtare, profilându-se pe albastrul de sticlă al mării – minaretul unei geamii. Michi a înţeles că nu mai vreau să plec de acolo şi a căzut la învoială. Proprietăreasa se plângea în armeneşte de datoriile la percepţie şi de scumpete. Fata traducea totul în româneşte. Pe mine priveliştea de pe fereastră mă ţintuise pe loc, îmi luase graiul.

Vreo două zile ne-am plimbat prin Balcic dezorientaţi, înmărmuriţi de noutatea şi frumuseţea peisajului, fără să ştim, ieşind din casă, dacă o vom lua la dreapta ori la stânga, spre mare sau spre dealuri. Singurul nostru prieten şi călăuza noastră era micul Şaban, unul din cei doi băieţi cu fes care ne-au dus geamantanele când am sosit. Când îl întâlneam, pe la şase seara, strigând: „Bizili calde, calde bizili”, cu tava plină de prăjiturele, ca nişte spume albe, atârnată de gât, îi luam cu noi, fiindcă lui Michi îi plăcea să cunoască amănunte precise despre Balcic, să pună tot timpul întrebări ca un copil, să ronţăie bezele şi să primească răspunsuri exacte.

În felul acesta am aflat că mesele acoperite toate de coroana unui copac, al cărui trunchi număra poate secole, e cafeneaua lui Ismail; alta, cu cerdac, la care te urcai pe o scară dreaptă de lemn, e cafeneaua lui Mamut (în anul următor au făcut schimb de cafenele, şi pentru Ismail, care credea că lumea vine de dragul lui, a fost o dezamăgire cruntă). Restaurantele se numeau „Elita” şi „Riviera”. Din barcă vedeam, printre grădini verzi şi dealuri cretoase, câteva vile albe (le găseam, nu ştiu de ce, misterioase), câteva corturi, de unde ajungeau, din când în când, până la noi, sunete de banjo sau de patefon. Nu îndrăzneam să spun că e frumos ca la Mangalia, dar cu atâta lumină şi linişte, cu atâta farmec fără nume nu mă mai întâlnisem. Marea era totdeauna liniştită şi albastră, ca un cer senin. Amurgul se lăsa de pe dealurile gălbui în umbre mari, fâşiile de lumină se plimbau din loc în loc.

Abia a treia zi am descoperit plaja de la „Trei Cocoşi”. Era o fâşie de nisip pe un fel da terasă de pământ, în faţa unei bărci, căreia i se zicea „buvetă”. Câteva mese răzleţe la umbra unui prun, a unui măr, sau printre lujerele înalte, încărcate de floarea-soarelui. Stăpânul buvetei, Apostol, prieten cu toată lumea; plaja îngrijită de el cobora pe scări de piatră până la mare. Un grup de adolescente, sportive, gălăgioase, amintind de acele „jeunes filles en fleurs”19 în Balbec-ul lui Proust, intrau în apă şi ieşeau, se întindeau la soare pe câte un halat colorat, furau prune din pom, se repezeau să bea toate dintr-o singură sticlă de limonadă, râdeau cristalin şi se strigau pe nume: Lita, Gabi, Jeannette, Sanda… Printre ele, un băieţandru, care crescuse parcă prea repede, un fel de atlet cu cap de copil. Am presupus că-l cheamă Alex, nume care se desprindea foarte des din veselia aceea zgomotoasă. Întinsă pe nisip, visam, într-un fel de amorţeală dulce, în care chipul lui Petre Barbu apărea capricios.

Pe unde umbla? Nu-mi imaginam un Juan-les-Pins sau Saint-Tropez cu lumina mai puternică decât aici la Balcic. Sau albastrul mai albastru (pictorii îl sorbeau ca albinele nectarul). Aş fi vrut să treacă zilele aşa, încet, una după alta, să urmăresc jocul norilor pe cer, să înot, să moţăi pe plajă, şi n-aş fi vrut cu nici un chip să fac cunoştinţe noi. Mă gândeam, din când în când, cu inima strânsă, că ai mei au rămas în Bucureşti, că tata nici bani de tramvai nu are pentru alergăturile lui. O vedeam pe mama zâmbind mereu, plină de farmec, frumoasă ca o zână. Grijile alunecau pe obrazul ei alb, curat, fără să lase urme. Doar mâinile erau asprite, roşite de leşie. Doar ele vorbeau despre anii grei de război şi sărăcie.

— Du-te, Diana, mă îndemnase. Eşti palidă. Soarele o să-ţi facă bine. Eu ştiu că nu poţi să trăieşti fără mare. Te cunosc.

— Dar tu poţi?

— Eu pot.

Şi zâmbetul ei resemnat spunea: „Eu pot orice”, şi se subînţelegea „pentru copiii mei”. Nu ştiu de ce am întrebat-o:

— Câţi ani ai?

— Patruzeci, a răspuns cuminte ca un copil.

— Nu i-ai împlinit.

— Lasă că-i împlinesc, n-avea grijă.

Stăteam acum întinsă la soare şi refăceam în minte fiecare din clipele dinaintea despărţirii, şi apoi atâtea alte clipe din trecut. O vedeam în vagonul de vite, în care ne-am refugiat, acoperindu-ne ca o cloşcă, încercând să ne ferească de frig şi de bombe, cu aceleaşi gesturi, cu aceleaşi braţe, cu acelaşi şal vişiniu, Mi-era inima strânsă; plecând, o lăsam fără acei câţiva bani de masă din care mâncăm şi noi şi ei.

— Lasă, n-avea tu grija asta, căuta să mă liniştească. Du-te şi stai la soare. Pe Maricica o ia Nicuşor la Constanţa, aşa că sunt mulţumită.

Mama nu spunea vorbe mari, altminteri ar fi spus: „sunt fericită”. Fericită să ne ştie pe toţi la mare, marea unde şi ea s-a născut, a copilărit, a dansat la primul bal, a avut emoţii, a iubit şi a avut copii. Marea, fără de care nu putea respira, o respira acum prin plămânii noştri, briza ei sărată o simţea prin porii noştri, soarele o încălzea prin noi.

La toate astea mă gândeam, şi cred că ochii mi-erau umezi, când m-am pomenit cu Michi venind să mă prezinte unei doamne.

Doamna Vasilescu vorbea mult, încântată că l-a întâlnit pe Michi după atâţia ani, mirându-se că a crescut atât. De repede, ba că s-a şi însurat.

— De dumneata mi-a vorbit Martin.

Mi se adresa familiar, fără să-mi spună cine e Martin. Apoi, lui Michi, ca şi când n-aş fi fost de faţă:

— Credeam că Martin exagerează. Dar e aşa cum mi-a descris-o. Elle est charmante, elle a un sourire20. Bravo, Michi, ai gust. Te felicit!

Avea între patruzeci şi cincizeci de ani, era înaltă, voinică, roşcovană, frumoasă. Cum ştiu să rămână până la urmă femeile cochete. Părea, din câte spunea, îndrăgostită de Balcic, de vânătoare, de câinii ei şi de Martin.

Michi s-a dus să joace bridge cu soţii Vasilescu, iar eu mi-am luat boneta de baie şi am intrat în apă. Aproape de mal juca polo grupul gălăgios de fete, care semănau parcă toate cu Michette (ea rămăsese pentru mine tipul adolescentei în vacanţă la mare) şi-mi reaminteau de Mangalia.

Mă gândeam, pe când înaintam în apă, că eu n-am fost niciodată o adolescentă, pentru care nu există în lume altceva decât plăcerea de a se scălda în mare, de a se căţăra în copaci, de a prinde mingea, şi a cărei frumuseţe, concretă, sănătoasă, simplă, să fie această nepăsare faţă de tot ce depăşeşte o ambiţie sportivă şi am hotărât să fiu de aici înainte ca toate aceste fete care joacă polo, sau ca acel tânăr care mi-a răspuns odată, când i-am arătat un copac ruginiu, din care frunzele se desprindeau sub mângâierea ultimelor raze de toamnă: „Nu-mi place fiindcă nu-i verde. Un copac trebuie să fie verde!” Am abia douăzeci de ani, m-am gândit, poate nu e prea târziu să iau o hotărâre pentru viaţa care vine. Dar când să intru să înot, mi-am dat seama că port la mână ceasul; cureluşa, desfăcută, abia se mai ţinea; o clipă de neatenţie, şi aş fi rămas fără el. Mi-am amintit că, luându-mi rămas bun de la mama. Am hotărât să vând ceasul, ca s-o ajut. Pornisem spre un ceasornicar cunoscut, dar pe drum m-am răzgândit. Era ceasul pe care mi-l dăruise Michi pe când eram încă în liceu. Primul lui dar. Să mă despart de ceas? Dar mama şi-ar fi vândut pentru mine, fără să şovăie, şi dinţii, şi părul, ca Fantine pentru Cosette. Totuşi, nu l-am vândut. Şi acum era să-îl pierd.

— Alex, Alex! Strigau fetele, şi se zbenguiau, şi se stropeau aruncând mingea. Hai, Alex, unde te uiţi?

M-am înapoiat, să-mi las ceasul în sacul cu lucrurile mele. Mi-am şters o lacrimă, care-mi aluneca pe obraz, şi am şovăit dacă să mai intru în mare.

A doua zi apa era rece, dar, fără să mă mai gândesc la nimic, am început să înot şi să gust plăcerea de a-mi propti obrazul pe oglinda ei. Cam după o sută de metri, am auzit un zgomot ciudat. Era cineva care venea de departe înot, bătea apa vânjos din glezne şi înainta atât de repede, de parcă se temea să nu fie prins din urmă. Apa, liniştită altminteri, lăsa în urma lui spume. Inima a început să-mi bată la fel ca altădată, când pentru prima oară l-am văzut pe Petre Barbu înotând crawl. Pe vremea aceea, ne uitam cu toţii miraţi la acest stil ciudat. Aşteptam, ca şi atunci, încordată să prind clipa în care omul va scoate capul din apă. Sigur că acum multă lume înota crawl, şi, totuşi, absurd, nădăjduiam.

— Sărut mâinile, doamnă, mi-a spus, liniştit şi politicos, înotătorul, ca şi când m-ar fi întâlnit pe o stradă din Bucureşti.

Era faimosul Alex. Îl vedeam pentru prima dată de aproape şi eram sigură că-l mai cunoscusem cândva.

— La Timiş, a căutat să-mi amintească.

— Da, eraţi în costum de schi şi nu vorbeaţi decât de schi.

Soţia lui, o femeie arătoasă, cu un cap de mexicană, era vorbăreaţă. El răspundea cu zgârcenie, puţin plictisit. Dar într-adevăr numai schiul îi interesa.

— Şi soţia dumneavoastră? L-am întrebat, din politeţe.

— E la munte. Nu-i place să se înnegrească.

N-am înţeles dacă vrea să fie ironic, răutăcios, sau dacă motivul i se pare firesc.

Înota acum cuminte, bras, alături de mine şi, din când în când, mă privea atent, cu ochii albaştri, plini de tot seninul cerului. Poate din pricina obrazului de culoarea castanei, a genelor drepte, grele şi la fel de închise, ochii păreau atât de albaştri. „Ce gene întoarse avea Petre Barbu, şi ce nuanţe schimbătoare ciudate aveau ochii lui4”, m-am gândit cu părere de rău. Când l-am întrebat dacă fac vreo greşeală (eram încredinţată că înot foarte bine, dar voiam să curm tăcerea pe care gândul la Petre Barbu o prelungea), mi-a răspuns calm şi pătruns de gravitatea faptului;

— Foarte prost. Capul trebuie să-l vâri în apă până la sprâncene. Picioarele, complet întinse, până numeri trei.

O clipă l-am privit cu ciudă, dar am început să-mi corectez mişcările. Totuşi, nu era mulţumit:

— Nu, nu e bine. Trebuie să stai cu desăvârşire întinsă pe apă, câteva clipe, să faci pluta. Pe urmă, scoţi capul, respiri, fără grabă, aşa. Mai rar. Mult mai rar. Să avansezi cu coapsele, cu picioarele, nu cu braţele.

Când am ajuns la mal, fetele, care jucau şi acum polo, i s-au adresat lui Alex, cu vocile întretăiate de oboseală şi grabă, să nu scape mingea:

— Alex! Hai, treci la poartă. Vino aici!

— Va să zică, dumneata eşti Alex!

— Da, doamnă, eu.

I se adunaseră pe pleoape picături de apă, care se prelingeau pe genele acelea drepte, ca de sârmă. Fetelor le-a răspuns plictisit:

— Mă duc la soare, mi-e frig.

Michi, care jucase bridge la umbra unui prun, m-a întrebat împleticindu-se, îngrijorat de lipsa mea îndelungată, dar în acelaşi timp preocupat de joc:

— Nu ai fost prea departe, Dianet?

Alex dispăruse. Dar, ceva mai târziu, l-am zărit iar. Şedea pe masă la soare, cu picioarele atârnânde, străine parcă de el. Toate jucătoarele de polo erau strânse în jurul lui, zvelte şi gălăgioase. Băiatul acela prea mare pentru vârsta lui – i se spunea Puişor – avea vocea în schimbare şi se văita.

— Doctore, nu-mi merge bine.

Alex, fără să ridice ochii din pământ, pe un ton plictisit:

— Nu mai mânca prune toată ziua şi mai ales nu le fura din pomii lui Apostol.

Doamna Vasilescu s-a apropiat de noi.

— Doctore, am auzit că ai cumpărat o vilă.

— S-a exagerat, doamnă. E o cocioabă a unor turci care s-au expatriat.

Vorbea cu o moliciune, cu o lene şi cu o voce puţin răguşită care mă enervau. Nu înţelegeam de ce se ocupă toată lumea de el, de ce se învârtesc fetele astea fermecătoare în jurul lui, de ce, totuşi, „domnia-sa” nu pare nici încântat, nici mirat. Moţăia acolo pe masă, puţin adus de spate, braţele şi picioarele îi atârnau lungi, grele, plictisite. Genele cădeau pleoştite, şi colţul gurii era amar.

În cele două săptămâni cât am stat cu Michi la Balcic, l-am văzut foarte rar pe Alex Dobrescu. Noi mâncam la restaurant, el făcea gospodăria acasă. Prăjea guvizii pe care îi pescuia singur, îşi făcea salată de roşii, mânca mai ales fructe. Dupăamiezile, toate la fel, le petreceam pe terasa vilei „Dinu”. Amintirile mele despre acele zile se rezumă la un singur tablou: Michi juca bridge cu doamna Vasilescu şi soţul ei; al patrulea era mereu altcineva. Sculptorul Stolnicescu privea dintr-un şezlong, ca un îndrăgostit, Balcicul; Gabi, Lita, Jeannette, Berta, Dina, Sanda dansau între ele, sau îşi şopteau ceva la ureche, sau râdeau în hohote, fără să ştie prea bine de ce. Ea stăteam de vorbă cu doamna Dinu, o femeie voinică, simpatică, sau dansam cu fiul ei, Puişor, licean în clasa a VIII-a. Alex era aşteptat zilnic, dar nu venea niciodată.

Şi două săptămâni au trecut liniştite. Michi trebuia neapărat să se întoarcă la Bucureşti; eu mai rămâneam o săptămână la mare; mi-era groază de călduri, de asfaltul încins al Bucureştilor, de odăiţa aceea fără lumină, în care trebuia să mă întorc.

— Michi, te rog să te duci la masă la mama.

— Mi-e peste mână. E departe, şi de ce s-o deranjez.

— Fiindcă, te rog eu. Banii pe care îi dai la restaurant, sau cumpărând una şi alta de la băcănie.

N-am putut să continui, Michi clipea, fără să înţeleagă.

— N-avea grija mea, dragă, mă descurc eu, mă mai invită maică-mea, mătuşile, prietenii.

N-am stăruit şi nu pot să-mi iert.

Figura lui Michi s-a şters cu totul de pe fereastra autobuzului, dar eu continuam să-i fac semne cu fularul, fiindcă ştiam că vede mai bine decât mine şi fiindcă voiam să prelungesc clipele în care nu eram singură. Atunci au apărut Alex cu Şaban, încărcaţi cu pepeni şi cu un coş cu castraveţi, roşii, struguri, mere. Când i-am spus că Michi a plecat, a părut sincer contrariat.

— Regret, voiam să vă invit diseară la mine, vin şi soţii Vladinov.

De mult ţineam să-l cunosc pe pictorul Vladinov. Nu lipseam la niciuna din expoziţiile lui, şi de multe ori, la Bucureşti, intrând într-un restaurant sau la un spectacol, speram să-l întâlnesc. La Balcic femeile şi fetele roiau în jurul lui.

— Aş veni, totuşi, să-ţi văd „castelul”, am spus.

— N-aş fi îndrăznit să vă invit (se subînţelegea: fără Michi), dar dacă aţi veni, mi-ar face o deosebită plăcere. De altfel, sunt gata să vi-l trimit pe credinciosul Şaban să vă conducă până la mine.

Î1 găseam cu haz. Când parodia politeţea muşchetarilor, îmbrăcat în trening şi în sandale prăfuite, cu obrazul tuciuriu, cu părul de culoare mai închisă la rădăcină, cu şuviţe de toate nuanţele de blond şi cu genele pleoştite, comice, care îi dădeau un aer veşnic trist. Dar ca să nu-l nedreptăţesc, am căutat să mi-l amintesc, şezând la masă la „Trei Cocoşi”, cu picioarele lungi, cu linia muşchilor lină, cu o anume armonie de statuie greacă.

— Nu e nevoie să-mi daţi un răspuns numaidecât, doamnă. Vă las timp să reflectaţi până diseară.

— A! Nu mă mai gândeam la asta. Vin diseară oricum.

Am făcut câţiva paşi împreună şi, mai mult din politeţe decât fiindcă aş fi ţinut să ştiu, l-am întrebat ce program avea în după-amiaza aceea.

— Program? Nu. Nimic, stau acasă şi cânt din banjo.

După ce m-am despărţit de Alex, am rămas parcă dezorientată, fără nici un rost. Michi îmi lipsea.

După cei câţiva paşi pe drumul alb de praf care ducea la vila „Dinu”, am zăbovit şi m-am întors la „Elita”. Apoi am coborât spre Ismail, m-am dus spre ponton şi am luat o barcă, să vâslesc. „De ce o fi Alex singur aici, şi nevasta lui la munte? Dar eu de ce am rămas aici şi n-am plecat cu Michi?” Am băgat de seamă că nu mai vâslesc când barcagiul m-a întrebat dacă am obosit.

Mă gândeam la Michi. Mă obişnuisem cu îmbrăţişarea lui grăbită, noaptea, în întuneric. Nemulţumirea, nedumerirea, insatisfacţia le acceptasem, durau puţin. Când adormea, luam un caiet, scriam. Prezenţa lui grijulie, plină de admiraţie, îmi dădea un echilibru, o linişte, dar mai ales o siguranţă.

Soarele începea să apună. Pe dealuri se îmbinau jocuri de lumină şi umbră. Pe terasa vilei „Dinu” se mişcau siluete cunoscute. Marea avea reflexe aurii şi, cu legănări regulate, se umfla şi sălta barca. Nu ştiu de unde a coborât în mine o nelinişte chinuitoare, ca prevestirea unei nenorociri. Tata o fi găsit de lucru, mama are ce pune pe masă? Mi-am întins mâinile, mi-am apropiat pumnii, am depărtat lopeţile şi am început să vâslesc, căznindu-mă să nu mă mai gândesc la nimic.

Acasă m-am privit îndelung în oglinda dulapului, ţinând lampa într-o mână. Parcă eram de bronz. Aflasem că pictorul Vladinov voia să-mi facă portretul. Frumos bărbat! Mi-am pus un pulover alb şi eram gata să-l scot ca să pun altul albastru, când a bătut la uşă Şaban.

Am coborât împreună drumuri pe care nu le cunoşteam, până ce am ajuns la un fel de şosea, între malul mării şi dealuri albe de toate înălţimile. Parcă eram la începutul unui pustiu. Nu se mai vedea nici o casă, câinii lătrau, drumul, în faţă, se desfăşura fără sfârşit. Am urcat pe un deal, am coborât şi am urcat iar, până ce am ajuns pe un podiş pietros.

— Aici casa lu domnu doctor estem, a spus cu mândrie Şaban.

Era o căsuţă albă şi strâmbă, adusă parcă din cartierul tătărăsc. În faţă avea o verandă de lemn, acoperită.

Luna plină lumina casa şi dealurile, ca un puternic reflector. Rămâneau negre doar ferestruicile şi deschizătura uşii.

Doctorul Alex Dobrescu şedea pe verandă, pe un divan îngust şi scund, care lua forma colţului făcut de peretele odăii şi parmalâc. În faţă, o masă rotundă şi joasă de lemn. S-a sculat să-mi dea mâna. Purta pantaloni de trening, bleumarin, o cămaşă albastră cu mâneci scurte, gulerul răsfrânt, deschis. Zâmbea plictisit, obosit.

— Şi ceilalţi musafiri? Am întrebat eu, simţindu-mă dintr-o dată prea singură.

— Văd că n-au venit încă. Dar luaţi loc, doamnă, poate preferaţi şezlongul (în partea cealaltă a pridvorului era un şezlong), sau doriţi mai întâi să-mi vedeţi locuinţa?

Nu ştiam ce vreau, eram puţin speriată, parcă nu mai ştiam unde sunt.

Alex avea numai o odaie, destul de mare, spoită alb. Lampa nu era aprinsă. Pe pereţi, în lumina albăstruie a lunii, se mişcau umbrele noastre. Un divan, dintr-o saltea trântită pe pământ, acoperită cu o scoarţă. Peste tot atârnau icoane vechi şi o candelă; pe jos, pământ acoperit cu rogojini şi scoarţe.

— Unde vrei să stăm? A întrebat Alex.

— Cred că e mai bine în pridvor, am răspuns, aiurită.

— Sau mai bine afară, dacă vrei.

De partea cealaltă a verandei era atârnat, pe doi pari, un hamac. În faţă se întindea marea şi dâra de argint a lunii; pe un deal, mai sus de noi, moţăia o lumină mică, roşie.

— E un fel de cafenea a pescarilor. Pe aici locuiesc aproape numai pescari. Au cumpărat casele turcilor care au plecat acum un an. Tătarii stau mai încolo, după dealurile acelea. Mie, de fapt, mi-ar plăcea să stau mult mai sus, pe unul din dealuri, acolo de unde se vede Capul Caliacra. Ai văzut cum răsare luna de după Capul Caliacrei?

— Nu, dar mi-ar plăcea să văd.

Ne-am întors pe pridvor; eu m-am aşezat pe şezlong, iar Alex, pe un scăunel lângă mine.

— Ce-o fi cu menajul Vladinov? Am întrebat, cu o vagă îngrijorare.

— Cine ştie, s-or fi certat. A spus flegmatic Alex.

Oare nu minţise că vin Vladinovii, numai ca să primesc să vin şi eu?

— Dacă n-au mai fost niciodată, nu-i uşor să nimerească, am spus, bănuitoare.

— Ba au fost, dar poate s-au rătăcit. Să-l trimit pe Şaban să vadă.

Am presupus că vrea să rămână singur cu mine. Gândul ăsta şi decepţia de a nu-l fi găsit pe pictorul Vladinov m-au îndârjit împotriva lui Alex şi aşteptam crispată.

— Dacă nu te plictiseşti în compania lunii, îţi fac o cafea.

Şi, fără să aştepte răspunsul meu, s-a dus şi a adus din casa o măsuţă, pe care avea o maşină de spirt, două cutii, o tavă cu ceşti şi farfurioare, apoi a dispărut înapoindu-se cu o cana cu apă şi s-a ocupat de cafele, fără să se mai sinchisească de mine. Când cafelele au fost gata, ca o bună gospodină, a strâns pe tavă tot ce nu mai trebuia, a dus tava în odaie şi, pe măsuţa dintre şezlongul meu şi scăunelul lui, a lăsat cafelele.

— Cum o găseşti? (Ca şi cum tot timpul ar fi fost preocupat să iasă cafeaua cât mai bine)

Aştepta îngrijorat răspunsul.

— Grozavă.

Până am isprăvit de băut cafeaua, s-a înapoiat, alergând uşor, parcă nici nu atingea pământul, Şaban.

— Domnul pictor şi cocoana la circ estem.

Vorbea cu respiraţia tăiată, dinţii mari îi străluceau în întuneric.

Mi-am amintit că, într-adevăr, tot felul de afişe, scrise stângaci, cu cărbune, îl anunţau pentru seara aceea pe atletul Goldstein şi alte vedete de Catch as catch can21 de prin Bazargic.

— Hai şi noi la circ, vrei? I-am propus lui Alex.

A primit numaidecât.

Pe drum, mergând între Alex – care, din când în când, mă ajuta, cu multă îndemânare, să trec peste câte o groapă, să ocolesc pietre şi buruieni – şi Şaban, m-am gândit iar la nevasta lui şi, pentru întâia dată, m-am întrebat dacă nu cumva or fi hotărât să divorţeze. Bănuiam că Alex suferă din pricina ei. Era atât de exotică şi interesantă; el – atât de umil. Apoi m-am gândit la Michi. Era prima oară când ne despărţeam. Poate era şi el mâhnit.

— Uite, acolo, sus, locuieşti dumneata, mi-a arătat Alex.

— De unde ştii?

— Eu ştiu tot, tot.

Nu ştiu de ce am simţit că roşesc.

— S-o fi văzând de la mine casa dumitale?

— Sigur. Mâine dimineaţă o să te strig, ca să te întreb ce ai gătit, cu cât ai luat roşiile.

Avea haz Alex.

— E adevărat că mănânci numai roşii?

— Când merg la pescuit, mănânc şi guvizi, stavrizi şi uneori mufari.

— Eu n-am fost la pescuit niciodată. Cum e?

— E că trebuie să te scoli la cinci dimineaţa.

— Sigur că mă scol. Pe când crezi că te mai duci?

— Chiar mâine.

— Mă iei şi pe mine?

— Te iau, dacă ai un pulover gros, foarte gros.

— Am unul de patinaj.

— Bun. Şi-ţi trebuie şi nişte pantaloni lungi. Dacă n-ai, pot să-ţi împrumut un trening. E foarte frig, să ştii.

Circul era un cort mare, neacoperit, lângă ponton. Chiotele se auzeau până departe. Afişe mari, scrise şi desenate stângaci cu cărbune, înfăţişau oameni pe jumătate goi, cu muşchii umflaţi ca nişte mingi. Pânza care împrejmuia locul circului era ca o foaie de pergament, luminată pe dinăuntru. Umbrele oamenilor păreau, unele fără cap; în schimb, capetele acestora, depăşind pânza circului, păreau suspendate, lipsite de trup. Toată lumea din Balcic râdea, mânca seminţe şi privea la cele ce se petreceau pe ring. Proprietăreasa mea, domnişoara Manitosian, proprietarul restaurantului „Elita” şi Filcef, iaurgiul, veniseră probabil împreună. Apostol, de la „Trei Cocoşi”, fuma nervos, de parcă ar fi pariat cu toate sticlele de limonadă pe atletul Goldstein, iar lângă Ială, cum îi spuneam plăcintarului cu cap de urangutan (ială însemnând plăcintă), i-am recunoscut pe Cassim, Iosuf, Aliş, Saami şi ceilalţi barcagii. Mâncau seminţe şi, împreună cu ei, râdea zgomotos „Golescăria” şi cei şapte Balşi. Banda de la vila „Dinu” făceau un scandal infernal. M-am uitat peste tot, să-l văd pe pictorul Vladinov, şi l-am găsit între pictorul Dărăscu şi sculptorul Stolnicescu. Aş fi vrut să mă vadă şi el. Pe Alex îl uitasem; dar, aproape de ieşire, îmbrâncită din toate părţile, ne-am pomenit alături.

— Dacă vrei să te iau mâine la pescuit, trebuie să te culci devreme.

Am simţit că vrea să-mi rostească numele şi nu îndrăzneşte.

Nu-mi era somn deloc. Mi-ar fi plăcut să mă plimb cu barca, sau să colind dealurile toată noaptea. Sufletul îmi era plin şi totuşi uşor îngrijorat, ca pe vremuri, la începutul verii, când stăteam în clasă cu ferestrele deschise şi aşteptam vacanţa, încredinţată că va aduce o dezlegare neliniştilor mele. Acum nu mai aşteptam nimic. Doar, poate, o minune. Şi mi se părea că minunea trebuie să fie ascunsă undeva, în plinătatea acelei nopţi. Nu ştiu cum, fără să vreau, vorbindu-mi parcă mie, am spus

— Ce greu e să dormi pe o noapte ca asta.

— Mie în toate nopţile mi-e greu să dorm. Şi, totuşi, îmi pare bine când mă întind în pat, fiindcă îmi spun: „A mai trecut o zi”.

— Mie îmi pare rău când vine noaptea tocmai fiindcă-mi spun: „A mai trecut o zi”. Atât de repede trec zilele! Mi-e frică să nu îmbătrânesc.

Alex, întinzând puţin buza inferioară, trist (gura lui Petre Barbu), şi ridicând uimit genele, prin care de obicei privea indiferent, s-a uitat la mine înduioşat, mirat.

— Cât trebuie să fii de fericită!

Ce curios mi se părea că mă credea fericită, tocmai pe mine!

— Fericită?! Nu cred, nu ştiu, nu sunt, dar vreau să fiu, sunt sigură că o să fiu! Numai de n-aş muri curând. Ştii, când eram mică, voiam deseori să mor, şi mai târziu, la şaptesprezece ani, m-am gândit serios să mă sinucid. Doi prieteni şi-au pus capăt vieţii la douăzeci de ani. Ce fără sens mi se pare azi. Atât de extraordinară mi se pare întâmplarea care te face să exişti? Ce miracol, viaţa!

— Cât de mult bine îmi face să te aud vorbind aşa, a spus Alex, trist.

Avea acum două linii adânci, care porneau oblic în jos, coborând obrajii spre colţurile gurii, accentuându-i şi mai mult expresia amară; pleoapele erau căzute peste ochi, genele lăsau umbre lungi pe umerii obrajilor. Când am ajuns în poartă, i-am dat mâna; mi-a strâns-o simplu, fără să mai spună nimic, nici măcar că vine a doua zi dimineaţă să mă ia la pescuit.

Când am intrat în casă, m-am apropiat de fereastră. Dâra lunii pe mare era atât de luminoasă, că marea părea mult mai aproape de fereastra mea ca de obicei. M-am dezbrăcat uitându-mă în oglindă şi mi-am spus: „Bietul Alex”, aşa cum spusese cândva Michette: „Bietul Pierrot”. „De ce bietul?”. „De fapt, nu ştiu”, dăduse din umeri Michette.

Luna era mai mare ca oricând, desăvârşit rotundă şi parcă se aşezase dinadins în faţa ferestrei mele. Eram întinsă pe pat, goală. Mi s-a părut că mă priveşte şi mi s-a făcut frică. M-am sculat, mi-am pus cămaşa de noapte şi am vrut să trag perdeaua măcar până la jumătatea ferestrei, ca să acopăr luna. Cineva era acolo, în umbra pe care o lăsa pe pământ un copac.

Nu se vedea decât fumul ţigării. M-am întrebat dacă nu e Alex dacă nu cumva m-a văzut goală. Mi-ar fi plăcut să mă vadă, dar fără ca eu să ştiu. M-am uitat în oglindă, mi-am privit umerii goi, mi-am pieptănat părul. Îmi stătea bine cămaşa albastru-pal, lungă până la pământ. Am căutat să-mi închipui că sunt într-o rochie de bal, că balul are loc în fundul mării, iar eu am ieşit la suprafaţă, cu alte ondine. Alex va veni spre noi şi, dintre toate, mă va alege pe mine ca să dansăm în clar de lună, pe plajă. Oare ştie să danseze? De când m-am măritat, n-am mai dansat. De ce? Am să-i scriu lui Michi că mi-ar plăcea să dansez.

M-am culcat fără tragere de inimă. Luna era atât de aproape, de mare şi rotundă, acolo, în faţa mea, că fără să-mi dau seama, m-am pomenit iar la fereastră. Marea parcă se apropia şi ea de casa mea. Dâra lunii era ca un drum de argint topit. Spre cartierul tătărăsc lătrau câinii. M-am întrebat dacă nu cumva au şi ei durerile lor. Am tras storul, ca să nu mai văd luna, şi m-am culcat iar, mulţumită că sunt singură, că Michi nu mă ia în braţe, nu mă atinge. Am adormit fără să-mi dau seama, am dormit fără vise, fără să înţeleg de ce sunt mulţumită. Atât de mulţumită că trăiesc, că exist.

M-au trezit repetate bătăi în uşă. Dintâi, buimăcită, n-am recunoscut vocea şi nu mi-am dat seama că se luminase de zi. Era Alex. L-am rugat să aştepte o clipă şi m-am îmbrăcat cât ai clipi.

Afară, aerul înţepa atât era de proaspăt şi de tare. Coasta Balcicului era albăstruie, ca o rufă albă clătită în prea multă sineală. Cocoşii cântau.

Alex a spus, arătând luna:

— Uite-o, ce caraghioasă e de dimineaţă!

La Ismail, sub stejarul gigantic, erau adunaţi pescari şi barcagii. Alex a dat mâna cu toţi. Pentru întâia dată îl vedeam într-adevăr deschis, prietenos. Mi i-a prezentat pe rând: Aliş, Halil, Cassim, Ismail, Refci, Fiami, Saami, Iusuf. Apoi, către unul din ei:

— Ce zici, Cassim, e peşte mult azi?

Estem, estem mult, mai mult domnişoara are să prindem.

— Domnişoara e măritată, Cassim.

— Nu se poate! Prea tineră estem.

Marea era cenuşie şi se mişca greoaie, de parcă mâini uriaşe îi clătinau temelia; cerul de un albastru-vânăt, părea că mai doarme.

Era frig. Dar frig aspru, ca într-o zi de iarnă. Alex mi-a dat o undiţă; a prins de vârful ei o momeală:

— Arunci cât mai departe undiţa, o ţii până când simţi că se îngreunează, apoi o tragi înapoi brusc.

Stăteam alături în picioare, aplecaţi deasupra mării. Alex scotea mereu câte un guvid. Î1 pizmuiam. Eu trăgeam mereu aţa, brusc, având iluzia că se îngreunează, şi constatam, cu ciudă, că n-am prins nimic. Mâinile îmi îngheţaseră, când, deodată, am simţit că sfoara se zgâlţâie. Am tras, brusc. Era un peşte de toată frumuseţea; cel puţin aşa mi s-a părut. M-am simţit fericită. Apoi a mers aproape în serie: doi, trei, patru, cinci, şase. Îmi făcea o ciudată plăcere să simt sfoara trasă în zigzag. (Mai târziu, când am revăzut în minte peştişorii zbătându-se, am hotărât să nu mai pescuiesc niciodată. Dar atunci, entuziasmată, mă uitam la Alex triumfătoare.) Mai multe bărci se adunaseră în jurul meu; şi pescarii erau amuzaţi şi uimiţi că scoteam guvizii unul după altul. Nu-mi mai simţeam mâinile îngheţate. De altfel, marea începea să capete reflexe aurii, de parcă s-ar fi ridicat la suprafaţă o puzderie de peşti roşii; aerul începea să se încălzească.

Când ne-am întors la ponton, i-am dat toţi guvizii lui Cassim, iar el ne-a dus la o cârciumă, unde am prăjit o parte din peşti, ca să luăm o gustare. Apoi m-am despărţit de Alex, pentru a mă duce să-mi iau costumul de baie şi sacul cu celelalte lucruri pentru plajă. Deşi părea că înţelegerea de a ne reîntâlni exista fără vorbe între noi, totuşi Alex n-a venit, şi nici în după-masa aceea nu l-am văzut nicăieri. E drept că eu m-am dus la vila „Dinu”, unde îmi închipuiam, nu ştiu de ce, că va veni şi el, bănuind că sunt acolo.

Seara ne-am dus cu toţii la circ. Nu i-am întâlnit nici pe pictorul Vladinov, nici pe Alex, dar am râs, ca pe vremea când eram şcolăriţă, pentru toate nimicurile, fără să-mi pot aminti apoi vreun amănunt care mă amuzase.

A doua zi dimineaţă, la plaja de la „Trei Cocoşi”, l-am găsit pe Alex alături de „blonda suedeză”, cum i se spunea. Apoi au venit şi ceilalţi prieteni ai ei. Alex ar fi putut, sub pretext că vrea să intre în apă, să plece din grup şi să vină măcar pentru o clipă să stea de vorbă cu mine. „Dar ce-mi pasă?!” mi-am spus tot eu numaidecât. Doctorul V., de a cărui cabană vorbea toată lumea, a trecut pe lângă mine şi mi-a cerut voie să-şi întindă halatul lângă al meu.

— Se pare că vedeţi din cabana dumneavoastră marea, de la Capul Caliacrei până la Ecrene, am spus.

— E chiar deasupra buvetei cabana mea. Vreţi să veniţi s-o vedeţi?

Am primit numaidecât (azi sunt sigură că nu m-aş fi dus dacă n-ar fi fost Alex acolo).

Am urcat pe un deal plin de viţă-de-vie; sus de tot, prin verdeaţă, se desprindea casa, ca un cub alb. Înăuntru, pe pereţii văruiţi, atârnau panoplii. Altă mobilă decât un pat de campanie şi o masă cu cărţi nu era. Pe scândurile albe de pe jos se odihnea întins, aproape pe jumătate din mărimea odăii, un câine de vânătoare. Aveam în faţa mea cu desăvârşire alt Balcic: verde până la mare. Întreg dealul aparţinea familiei doctorului V. Mai sus, sclipea în soare vila părinţilor lui; mai la vale, am recunoscut vila „Stolnicescu”, iar deasupra, vila „Dinu”.

— Soră-mea te admiră foarte mult, mi-a spus doctorul V. I-ar face plăcere să te cunoască. Vrei să mergem până la dânsa?

— Sunt prea sumar îmbrăcată pentru o vizită.

Purtam peste costumul de baie un halat de creton, fără mâneci, închis doar cu un singur nasture în talie.

— Pe soră-mea o vom găsi în iarbă, şi mai sumar îmbrăcată, probabil. Chiar fără costum, m-a liniştit doctorul.

Şi cam aşa a fost. Pe un par atârna, ca un semn de pace, un halat alb de baie.

— Asta înseamnă că „pe aici nu se trece”, a surâs doctorul.

Apoi, vesel, a strigat-o.

Am zăbovit o clipă, ca să-şi pună costumul de baie, Ne-a primit la umbra unei viţe încărcate cu struguri. O fetişcană în şalvari ne-a adus sirop de la gheaţă, şi am stat de vorbă, într-o atmosferă în care, dincolo de o anumită bunăvoinţă catifelată, simţeam, ca de obicei, curiozitatea gazdei de a mă situa în raport cu treapta ei socială. Mă măsura, mă cântărea.

— Ioanescu? Născută Ioanescu? Ah, nu? Căsătorită Ioanescu. Atunci, născută Lamotescu? Nu? Soacra dumneavoastră e născută Lamotescu? Da. Dar dumneavoastră?

— Slavu.

— Slavu? Da. Da, parcă am auzit.

Am lăsat să plutească echivocul, amintindu-mi prima mea vizită la viitorii mei socri.

— Va să zică, tânărul Toma Ioanescu. Tomiţă.

— Noi îi spuneam Michi.

— Exact, Michi. S-a însurat Michi. Cu cine?

— Cu mine, am răspuns modest.

Vreo două ore mai târziu, am coborât pe plajă, alături de doctorul V. Aveam într-o mână un ciorchine de struguri, cu cealaltă ţineam de zgardă câinele doctorului. Alex stătea întins la soare, singur. Am trecut pe lângă el şi i-am oferit struguri. A refuzat, îmbufnat. Doctorul V. şi-a luat rămas bun de la mine, rugându-mă, cald, să mai poftesc.

— Unde-ţi sunt prietenii? L-am întrebat pe Alex.

— S-au dus cu barca.

— Şi dumneata?

— Am rămas.

Asta vedeam. Dar aş fi vrut să ştiu de ce a rămas singur, de ce e trist. Părea supărat pe mine. Aş fi vrut să spun ceva (de obicei legam o conversaţie şi glumeam cu atâta uşurinţă!), dar Alex avea tăceri atât de grave, că simţeam nevoia înainte de a le întrerupe să mă gândesc bine, ca nu cumva un cuvânt să sune fals, nepotrivit. Aş fi vrut să fac ceva pentru el, să-l ajut să se simtă mai bine.

— Mi-ar face plăcere să mă conduci după-masă în cartierul tătărăsc, am spus. Eu nu cunosc decât partea dinspre mare.

— Sigur, să vezi, e foarte frumos!

Iar nu eram gata îmbrăcată când a venit Alex.

L-am poftit să stea pe marginea patului, scaunele fiind toate ocupate: cu o pijama, un costum de baie, rochie de plajă, cordoane, fulare, prosoape. Printre toate astea şi printre cele care atârnau pe cuier, trebuia să-mi găsesc cordonul albastru de piele, basmaua cea galbenă, care se potrivea legată la gât când purtam jachetă albă de lână. În timpul ăsta, Alex fuma, pe gânduri, având aerul că nici nu se uită la mine. (Mi-a reamintit, mai târziu, fiecare gest pe care l-am făcut. „Nu ştii cât de tulburat eram, Diana. Şi ce greu m-am stăpânit să nu te iau în braţe, să fii a mea!”) Şi ce calm părea că-şi fumează ţigara!

Am mers urcând pe la restaurantul „Elita”. O căruţă cu fân a trecut pe lângă noi. Alex îl cunoştea foarte bine pe căruţaş. Chefuise cu el la via lui Filcef, iaurgiul. L-am întrebat în glumă dacă vrea să ne ia sus peste fân. Alex a răspuns foarte firesc:

— Sigur că ne ia.

(M-am gândit că Michi m-ar fi repezit: „Vai, Diana, ce-ţi trece prin cap?!”. Cât despre frate-meu, parcă-l auzeam: „Ce, ai înnebunit?!”.)

Filcef, când ne-a văzut.

— Era în uşa prăvăliei.

— A râs, arătându-şi cu nepăsare dinţii de diferite metale, gras şi binevoitor. Cocoţată acolo sus, în fân, eram fericită. Mirosea bine fânu1, cerul era numai lumină şi parcă pentru prima dată mi se împlinise aşa de simplu o dorinţă care-mi trecea prin minte

— Mi-ar plăcea să trăiesc la ţară.

— Eu trăiesc ca la ţară, mi-a răspuns Alex.

În dreapta apăreau dealurile cartierului tătăresc, apoi iar nu se vedeau din pricina unor cârciumi, a unor fructării, a unor opincari.

Am coborât în dreptul cârciumii lui Caramiti. Alex mi l-a prezentat ca pe un bun prieten. Cu noi l-am luat şi pe Tudose căruţaşul, ca să-i dăm o ţuică. Din cârciuma lui Caramiti, intrai într-un fost han, acum orânduit pentru a fi seara restaurant. Pământul ars, măturat bine, mesele.

— Erau trei – acoperite cu hârtie albă, iar lângă peretele bucătăriei, spoit într-un roz strident, un grătar mare pentru fripturi. Porci şi raţe umblau de colo până colo în voie. În faţă era o vale adâncă, apoi dealuri înalte, albe, de cretă, printre altele mai galbene, sau mai verzui, văi seci, case răzleţe, scunde şi strâmbe, un podeţ în depărtare, apoi, cât vezi cu ochii, marea, liniştită şi albastră, adică întocmai peisajul din fereastra odăii mele.

— Veniţi mâine la masă, domnu doctor, face nevasta un ghiveci splendid.

— Da' plăcintă face? A întrebat Alex, cu ochii mari, de copil.

— Face şi plăcintă. Avem şi scrumbii proaspete.

— Ce zici, venim? M-a întrebat Alex, de parcă până atunci nu ar fi făcut niciodată un program fără mine, sau cu care să nu fiu şi eu de acord.

— Sigur că venim! Am răspuns, intrând în joc.

— Auzi, Caramiti, „sigur că venim”!

Veselia lui era surprinzătoare, ba chiar, nu ştiu de ce, mişcătoare. Genele îi descopereau acum cu totul ochii albaştri, obrazul tuciuriu se luminase dintr-o dată, neaşteptat. După ce am ciocnit toţi patru câte un şpriţ, am coborât în cartierul tătărăsc.

Mi se părea că abia acum descopăr Balcicul. Parcă eram într-altă lume, pe undeva prin Maroc, aşa cum î1 ştiam din desenele lui Ştefan Popescu reproduse într-un album şi din filme. Casele erau adăposturi răzleţe, mai scunde decât un stat de om, şi rudimentare ca nişte desene stângace de copii, adică un fel de cuburi strâmbe, cu două ferăstruici, cu geamul împărţit în patru, o uşă şi un coş. Unele era din stuf, nespoite, altele spoite galben-violent, altele în roz-ţipător, dar cele mai multe, albe de te dureau ochii. Îţi venea să strigi: „Ajunge, e prea mult alb!” Ferăstruicile, cât un ghiveci de muşcată – floare care aproape nu lipsea în geamurile cârpite sau sparte. Fiecare din colibe avea câte o vatră strâmbă şi o droaie de copii aproape goi cu picioare ca fusele, cu pântecele umflat.

— Atâţia ochi negri frumoşi şi atâţia dinţi albi ai mai văzut? M-a întrebat Alex.

— Nu. Dar nici atâta mizerie.

— Uite o casă cu lacăt, îmi arătă Alex.

Coliba era ceva mai mare decât cele obişnuite; lacătul – imens. Celelalte nu aveau nici clanţe, nici broaşte, nici lăcat. Înăuntru, unele aveau, ca mobilă, câte o saltea sau două, pe jos; altele, o rogojină. Numai în câteva din ele am văzut divan de acela turcesc, scund şi îngust, de-a lungul pereţilor, cum aveau şi bunicii la Constanţa, şi tingiri de cupru atârnate pe pereţi. Nu era nimeni înăuntru. Toată viaţa era afară. Un tătar bătrân, cu barba albă şi cu turban roşu, lat, aşezat turceşte în faţa cocioabei lui, o fetiţă de vreo cinci ani, cu un copil de câteva luni în braţe, o femeie cu sânul gol, alăptând un plod, un băiat care cânta Cara-câz pe o vioară cu două coarde numai, o fată care venea cu o cobiliţă pe umeri păreau, în cadrul acestui cartier oriental, pânze într-o expoziţie de pictură.

Copiii s-au strâns în jurul nostru, cu mâna întinsă;

— Dai parale. Dai parale.

De ce înaintam, coborând şi urcând, colibele luau înfăţişări de case. Aveau câte o curte, erau mai apropiate unele de altele, cu număr la poartă, şi drumurile voiau parcă să devină străzi.

Copiii în jurul nostru se înmulţeau:

— Dai parale. Dai parale.

Am făcut imprudenţa la început, când erau mai puţini, să le dau câţiva lei.

— Rău ai făcut, mi-a spus Alex. Să vezi ce o să păţim acum.

De peste tot se adunau, chemaţi parcă de larma unei tobe, copii de toate vârstele. Nu mai puteam înainta. Stăteau în faţa noastră şi se produceau cu tot ce ştiau: fetele dansau, graţioase, ridicau mâinile din coate, pocneau degetele mijlocii cu cele groase, în chip de castaniete, şi toţi, în cor, cântau tărăgănat Cara-câz.

— Cara-câz înseamnă fata neagră, mi-a explicat Alex Apoi i-a întrebat pe ei: Dar Ghürlü unde e?

Mai mulţi au întins o mână şi au spus: „Dai parale”, iar cu mâna cealaltă au făcut un semn din care am înţeles că, dacă le dă bani, o aduc pe Ghürlü Alex le-a dat câte un leu. Câţiva băieţi au zbughit-o. Ceilalţi, cu mâinile întinse, vorbeau cu toţii deodată, în limba lor, de data asta părând să aibă drepturi, încruntaţi. Nu înţelegeam decât atât: „Dai parale”.

— Într-o zi mi-au tras treningul de pe mine. Cu ăştia nu-i de glumit! Mi-a atras atenţia Alex.

Am întrebat, amuzată:

— Cine-i Ghürlü?

Alex a răspuns, zâmbind misterios:

— O să vezi.

Mi-a trecut prin minte că Alex ar putea fi îndrăgostit de Ghürlü. Băieţii s-au întors parcă mai mulţi decât plecaseră. Între ei – o fetiţă. Ţinea mâinile la spate, se legăna, puţin stingherită de privirile noastre, lăsa capul în jos, sau îl ridica şi parcă întreba: „Ce doriţi?” Noi tăceam şi o priveam uluiţi. De sub basmaua albastră ieşea o coadă neagră, lucioasă, încolăcită chiar în mijlocul frunţii. Cum de şi-o fi descoperit pieptănătura asta ciudată, care-i venea atât de bine? Ochii lungi de tot, castanii, catifelaţi, albul albăstrui şi trist ca un amurg, privirea lor când resemnată, când uimită. Colţurile ochilor, spre nas, erau foarte apropiate, iar liniile lor curbe se deschideau exagerat de mult, ridicându-se apoi, ca nişte cozi lungi, pe tâmple. Marginea pleoapelor parcă era desenată cu un vârf de cărbune. Nasul pornea drept în prelungirea frunţii, gura – desăvârşit arcuită – se închidea cu buze pline şi roşii sau se deschidea pentru a ne arăta potcoava albă a dinţilor mărunţi, şi totul era încadrat în ovalul armonios al obrazului.

— Tu nu vrei parale, Ghürlü?

A clătinat capul şi m-a privit cu ochii măriţi, în timp ce-şi strângea şi mai mult mâinile la spate şi se legăna ca o trestie:

— Nu, nu.

— Ghürlü nu ia bani, a surâs Alex.

Ghürlü ne-a dansat şi ea. Parcă era o plantă legănată de vânt. Aş fi vrut, la plecare, s-o iau cu mine. Îmi părea nefiresc s-o las acolo, cum mi-ar fi venit greu. Zărind o piatră rară în drum, să trec mai departe, fără s-o ridic. Alex mi-a spus că Ghürlü e orfană şi o creşte tot cartierul. Corul: „Dai parale, dai parale”, a reînceput. Alex a reuşit să-i împrăştie, ameninţându-i cu bătaia, dar, o clipă mai târziu, făceau iar zid înaintea noastră. Gluma se îngroşa. Din pragul unei case, un bătrân, cu Turban alb, a venit cu băţul şi i-a împrăştiat, dar o parte din ei s-au adunat iar, cerc viu în jurul nostru. Atunci i-am făcut să înţeleagă că nu mai avem bani la noi, c-o să le dăm acasă. De data asta ne-au lăsat să mergem mai departe, iar ei au venit după noi, cântând liniştiţi Cara-câz. Între mine şi Alex se legăna cuminte Ghürlü. De după dealurile aurii, în liniştea caldă a serii, se auzeau clopoţei de turmă.

— Luna e sus, păcat, a spus Alex, trebuia să ne fi urcat pe un deal mai înalt, puţin mai înainte, s-o vezi cum răsare de după Capul Caliacrei.

În seara aceea am făcut cu Alex o plimbare cu barca. La început am vâslit eu, apoi am lăsat locul barcagiului şi am trecut lângă Alex. M-a întrebat dacă vreau să mă culc, mi-a împăturit haina lui şi mi-a pus-o sub cap, ca pe o pernă, iar el s-a aşezat jos, lângă mine. Mă simţeam nespus de bine lângă el. Era între noi un fel de înţelegere, de pace, de atmosferă lină, ca marea pe care alunecam. Nu simţeam nevoia să vorbesc. Alex tăcea şi el. Nu voiam să se întâmple nimic şi nu se întâmplă nimic. Eu mă uitam pe cer, Alex nu ştiu la ce se gândea. Respira aproape de braţul meu, care atârna în jos, parcă anume ca să atingă buzele lui, şi totuşi mă gândeam: „Dacă mi-ar săruta braţul, s-ar schimba ceva în deplinul acestei clipe şi ar fi păcat”. Nu mi l-a sărutat. Alunecam liniştită pe dâra lunii, când barcagiul a început să îngâne încet Cara-câz. Balcicul nu se deosebea de restul coastei, care mergea spre Capul Caliacrei, decât prin felinarele lui, care păreau, la depărtarea aceea, nişte scântei împrăştiate de locomotiva unui tren.

— Să întoarcem, am şoptit.

— Să întoarcem, Aliş, a repetat, leneş, Alex.

Şi n-a mai scos un cuvânt până la ponton.

Când să ne despărţim, în poarta casei mele, mi s-a părut că e trist, nespus de trist.

— Parcă eşti plictisit, Alex.

Îi spuneam pe nume pentru întâia oară, de parcă plimbarea aceea pe mare ar fi fost lungă de săptămâni şi mi-ar fi dat acest drept. Mi-a răspuns:

— Nu, dimpotrivă, sunt fericit, Diana. Aş vrea să fie întotdeauna aşa ca astă-seară.

I-am strâns mâna, mi-a reţinut-o o clipă şi atât.

Am stat la fereastră până târziu. Nopţile Balticului erau pline, calme, dar cu atât mai neliniştitoare. La Mangalia marea se izbea cu atâta furie de stânci, se frământa atât de dureros, că zbuciumul meu mi se părea neînsemnat pe lângă al ei. Aici, dimpotrivă, în această perfectă armonie, orice mişcare sufletească se înregistra.

De două zile nu-i mai scrisesem lui Michi. Şi doar îi făgăduisem că o să-i povestesc, zilnic, cum îmi petrec timpul. Dar nu l-aş fi putut minţi şi nici nu-mi venea să-i spun că l-am văzut atât de des pe Alex. Michi nu ar fi putut să înţeleagă de ce-i prefer „bandei Dinu”, cum le spuneam noi tuturor celor ce se întâlneau la vilă, şi mai ales i-ar fi fost neplăcut să mă ştie cu alt program decât cel cu care mă lăsase el. Altminteri, gelos nu era.

Când m-am culcat, am luat cu mine în pat scrisoarea lui, s-o recitesc. Îmi spunea că-i este urât când ajunge seara acasă şi nu mă aude „ciripind”, că a văzut un film prost, că hainele pe care le-a dat la curăţat au intrat de nu le mai poate îmbrăca şi că e foarte cald la Bucureşti.

Despre ai mei, nici un cuvânt.

M-am gândit la el înduioşată. „Eşti drăguţ, Michi, şi îmi eşti drag.” Mă simţeam vinovată că-l uitasem toată ziua, o zi care fusese atât de lungă şi atât de plină. Ca să mă apropii de el, m-am dat jos din pat şi i-am scris o scrisoare. Către sfârşit i-am imputat că nu-mi vorbeşte despre mama, despre tata.

„Ţii minte când te-am rugat să iei masa la ei? Voiam în felul ăsta să-i ajutam. Mama e atât de pricepută, de obişnuită să facă economie, încât din ceea ce i-ai da tu numai pentru tine, ar scoate masa şi pentru ei. Ştiu, dragul meu, că-ţi este peste mână să baţi drumurile până acolo. Dar eu aş fi mai liniştită dacă aş şti că au măcar masa de prânz asigurată. Maricica s-a înapoiat? Ce intenţii are Nicu? Vrea într-adevăr să se activeze? Înţeleg că pentru el e cea mai simplă soluţie. Se va însura cu o fată cu zestre (după câte ştiu, ofiţerii nici nu au voie să se însoare altfel) şi va iubi fete fără zestre. Tata visa să-l vadă „inginer de mine„. De ce „de mine„. Nimeni nu ştie. Poate ai putea să afli. Caută să te apropii de ai mei, Michi. Tata e orgolios, îi place să se creadă că nu are nevoie de mine, de nimeni. Ei bine, nu-i chiar aşa”.

A doua zi, la prânz, am avut surpriza să-l întâlnesc pe domnul Matta, tatăl Marie-Jeannei. Am luat masa împreună la „Elita” şi am vorbit, cum era şi firesc, despre Mangalia şi despre Petre Barbu. Am aflat că Petre Barbu a stat multă vreme în Turcia, că a avut o expoziţie la Roma, protejat de o mare cântăreaţă, dar apoi a fost invitat discret să părăsească Italia.

— De ce?

— Cântăreaţa, nevasta unui conte italian, voia să-şi părăsească soţul şi să-l urmeze.

— Şi de ce nu l-a urmat?

— Petre Barbu nu e în stare să-şi ia răspunderea unei femei. Atâta vreme cât o doreşte e nefericit. Când o are, se plictiseşte şi e foarte nefericit. După cum spune el singur, e blestemat să fie mereu nemulţumit. Apoi, deodată, neaşteptat: Te-ai lecuit, Diana?

— Eu? Nu înţeleg!

— Ei lasă, toate aţi fost amorezate de el Ia Mangalia. Chiar şi nevastă-mea. Şi, ceea ce e mai grav, Marie-Jeanne.

— Dar era un copil Marie-Jeanne, avea treisprezece ani.

— Ce-are a face! Câte romane de Rădulescu-Niger. O vară la Menton, Logodnicul durerii, toate se petreceau pe Coasta de Azur. Şi nu ştiu în care din ele mama şi fiica erau îndrăgostite de acelaşi bărbat.

Şi domnul Matta râdea cu poftă.

Eu mă simţeam stingherită de moarte. Parcă toată faţa lumii se schimbase deodată. Ceea ce crezusem că e marea taină a vieţii mele, fusese o întâmplare banală, cunoscută de toată lumea, obiect de haz şi comentarii. Omul pe care îmi închipuiam că l-am descoperit eu, sub înfăţişarea aceea aspră, neîngrijită, de pescar singuratic, fusese donjuanul Mangaliei în vara aceea. Şi acum, expulzat din Italia pentru o poveste de dragoste!

Am întrebat dacă poate, ca bărbat, să înţeleagă succesele lui Petre Barbu.

— E un om care are mult timp de pierdut, Diana. Iată secretul. Nu aleargă după femei. Le aşteaptă. Are timp să aştepte. E trist şi nu ştie de ce. Dar femeile vor să ştie de ce e trist. Fiecare crede că din cauza ei e nefericit şi fiecare vrea să-l mângâie.

Nu putea fi numai asta. Dar n-am vrut să stărui şi, fără legătură, cu gândul la Alex, m-am interesat de conferinţa pentru care venise.

— Vreau să vorbesc despre unele descoperiri arheologice în Dobrogea.

Mi-a dat cineva amănunte, mi-a spus că e pe cale să devină directorul unei gazete şi iar a revenit la Mangalia:

— Ştii că am fost foarte îndrăgostit de dumneata, Diana, în vara aceea. Dar, din păcate, n-aveai ochi decât pentru Petrică.

— Eraţi însurat, domnule Matta, şi aveaţi o fată aproape tot atât de mare ca şi mine

— Asta nu m-ar fi împiedicat să divorţez, dacă ai fi dorit.

L-am întrerupt:

— Să nu spunem vorbe mari. Şi, apoi, toate astea s-au întâmplat demult. Atunci eram prea tânără, acum sunt măritată.

— Şi fericită?

— E o vorbă din popor care spune că, dacă vrei să fii fericit, trebuie să închizi un ochi. Eu ar trebui să-i închid pe amândoi.

— Chiar aşa, micuţa mea Diana?

Conferinţa domnului Matta trebuia să aibă loc la cinci după-amiază. Dimineaţa am petrecut-o împreună, în barcă. Matta îmi arăta multă prietenie. Asta mă măgulea. Nu eram obişnuită să mă aflu în tovărăşia oamenilor care ţin conferinţe, despre care scriu gazetele, şi aveam trac de parcă eu ar fi trebuit să vorbesc.

În sala de lângă „Elita”, unde se adunase toată lumea din Balcic, am apărut împreună. Domnul Matta s-a urcat pe scena improvizată, eu m-am aşezat în al treilea rând, la margine. Conferenţiarul părea că vorbeşte numai pentru mine, cum obişnuiesc profesorii când au în clasă o elevă favorită. Îl ascultam încordată, când am simţit împrejur oarecare mişcare. Mai multe capete s-au întors spre uşa de la intrare. Intrase „blonda suedeză”, care îşi făcea loc să ajungă până la mine.

— Vino afară numaidecât, mi-a şoptit.

— De ce?

— Ai să vezi, o surpriză.

Am răspuns, încruntată, că mi-e cu neputinţă. A stăruit. Mi-era penibil că tocmai eu nu sunt atentă şi că din pricina mea nici alţii nu ascultau. Dar „blonda suedeză” n-a renunţat. În picioare, aplecată puţin peste umărul meu, repeta:

— Vino, să vezi, n-o să regreţi.

— Nu pot.

— Cum vrei. Soţul dumitale te-aşteaptă. M-a rugat să nu-ţi spun. Voia să-ţi facă o surpriză.

Şi a plecat, îmbufnată.

M-am întrebat dacă nu-i cumva o farsă. Dar tot eu mi-am răspuns că, şi dacă ar fi adevărat, tot nu pot ieşi. Atâta lume ne-a văzut venind împreună, şi cine ştie daca nu sunt în sală unii care nu înţeleg mare lucru, se plictisesc şi abia aşteaptă un prilej să iasă. Exemplul meu ar putea fi urmat, sala ar pierde din încordare, domnul Matta ar fi jignit. Şi toate astea tocmai din pricina mea?! Am rămas pe loc, privind drept înainte, ascultând cu luare-aminte. Dar, bineînţeles, nu mai pricepeam nimic. Ce va spune Michi? Trebuia să ies? Nu, asta nu se putea. Şi Michi va înţelege.

Michi n-a înţeles decât că trebuie să fie ceva între mine şi domnul Matta. O astfel de bănuială, altădată, m-ar fi jignit. Acum mă bănuia şi nu mi se părea deloc grav. Deci asta-i tot? Aşa s-ar petrece lucrurile dacă într-o zi l-aş minţi? Numai atât? Şi totuşi, mi-era milă să-l văd transpirat, palid şi obosit, după atâtea ceasuri de drum cu maşina. Venise cu un prieten şi trebuia să plece a doua zi. Făcuse atâta drum ca să mă vadă! Şi, totuşi, ceea ce mi se părea mai trist (şi de asta îmi dădeam seama abia acum, mergând tăcută lângă el) era că n-am avut nici o emoţie în clipa în care am aflat că a sosit. Deşi erau atâtea zile de când nu-l văzusem, şi venirea lui era atât de neaşteptată. Da, ştiam că e afară, că mă aşteaptă, şi n-am simţit nevoia să dau fuga. Am judecat rece atitudinea pe care trebuia s-o iau. Şi cred că am judecat bine. Dar dorul, emoţia, nerăbdarea de a-l revedea, neliniştea pe care altădată mi-o dădea numai gândul că aş putea să-l întâlnesc pe dig pe Petre Barbu, sau că, undeva; un înotător, în valuri, ar putea fi el, erau sentimente pe care, în legătură cu Michi, nu le-am avut şi nu le voi avea niciodată. „Nu voi mai simţi niciodată astfel de emoţii?” m-am întrebat, cu o strângere de inimă. Mi-era frică şi frig. Şi pentru prima dată m-am gândit că tinereţea mea s-a sfârşit, iremediabil, la douăzeci de ani.

Obosită, l-am luat pe Michi de braţ şi am pornit, sprijinită de el. Gândul că nu mai pot avea tresăriri, ca pe vremea Mangaliei, mă înspăimânta la fel ca în copilărie, când mă trezeam pe întuneric şi-mi închipuiam că sunt oarbă, că niciodată n-am să mai văd. Pe atunci, ca să-mi dau curaj, mă ridicam şi suceam capul în toate părţile, până ce găseam direcţia ferestrei.

Şi numai dâra de lumină slabă, albăstruie, de la marginea transperantului, mă liniştea. Dar cum mă puteam convinge acum că totul nu s-a sfârşit, că sunt totuşi tânără, că mai pot fi îndrăgostită? Faptul că-l luasem de braţ şi că mergeam sprijinită de el şi tăcută, l-a făcut pe Michi să creadă că-mi părea rău că nu am ieşit de la conferinţă mai devreme. M-a asigurat că nu mai e supărat pe mine, să nu mai fiu necăjită. Iar în casă, de îndată ce am intrat, m-a luat în braţe şi m-a sărutat pripit, stângaci, şi a început să-mi descheie nasturii bluzei. Eu aş fi vrut să mă ia în braţe ca pe un copil şi să mă mângâie, ca să pot plânge. Mi se părea că sunt ani de zile de când n-am mai plâns, că poate nici să plâng n-aş mai putea.

În seara aceea i-am citit scrisoarea, pe care n-apucasem s-o expediez. Mi-a spus că părinţii mei s-au mutat într-o casă mai în centru, dar mult mai proastă.

— Mai proastă, de ce?

— Pentru ceea ce pot ei plăti, n-au găsit altceva. Totul e ca tatăl tău să nu aibă nevoie de tramvai. A tot umblat fără tramvaie.

Michi şovăie.

— Ce e cu tata? Vreau să ştiu.

— E foarte obosit. Şi parcă a mai îmbătrânit.

— Nicu ce face, s-a întors?

— Nu. A expediat-o pe Maricica.

— Şi el?

— Maricica spune că e pierdut. Asta în limbajul ei înseamnă că e îndrăgostit.

— Şi ea, Maricica?

— Vrea să intre la şcoala comercială. E poate mai practic. Cred că va găsi o slujbă de îndată ce termină.

Michi spunea toate acestea fără convingere.

— Maricica are o viaţă grea. Chiar mai grea decât a fost a mea.

— Ce bună eşti, Diana!

Mă sărută pe obraz, mă mângâie pe păr.

— Bună? Nu tocmai. Nu, Michi, nu sunt bună. Sunt egoistă, foarte egoistă.

Dar Michi mă întrerupe:

— Maricica nu te iubeşte, te pizmuieşte.

— E un copil necăjit.

— E înţepată, mândră, bătăioasă.

— Copiii săraci sunt mândri, nevoiţi să se apere.

O dată cu Michi a plecat şi domnul Matta.

Am rămas iar, după ce a dispărut maşina care îl ducea la Bucureşti, singură şi parcă şi mai descumpănită ca după prima lui plecare, dar, ca şi atunci, neştiind încotro s-o apuc. Automat, am coborât spre ponton, dusă de paşii care, în aceleaşi împrejurări, făcuseră acelaşi drum.

Bărcile se legănau leneşe, apa strălucea în mii de paiete jucăuşe. Halii, barcagiul, s-a ridicat când m-a văzut şi a început să vâslească pe loc, invitându-mă. Pe barca lui era scris cu litere mari „Amiralul Scodrea”. Pe cea din apropierea lui, „Jean Bart”. Îmi venea să râd, amintindu-mi de o glumă pe care o făcuse Alex.

— Ştii că avem o nuntă grozavă: se însoară băiatul „Amiralului Scodrea” cu fata lui „Jean Bart”.

— Cum e posibil? Are paisprezece ani.

— Aşa-i la turci, fetele se mărită tinere.

— La turci?

Era vorba de copiii barcagiilor care se încuscreau şi era soiul de glume pe care le făcea Alex.

Fără să ştiu de ce, n-am mai coborât scările pontonului, ca să iau barca, ci m-am întors şi am pornit să fac o plimbare pe drumul dinspre Tuzla.

De pe un deal cobora repede, ca o sfârlează, Şaban.

— Aducem apă rece lu domnu doctor Alex, grăbit suntem. Ies bizilii calde la Avgheremidis (cofetarul) şi mergem să vindem. Sezonişti aşteaptă bizilii calde, calde bizilii!

— Domnul doctor e acasă, Şaban?

— Acasă estem.

— Singur?

— Singur estem.

— Ce face?

— Scaune facem.

Am urcat cu paşi mari pe drumul pe care coborâse în fugă Şaban.

Alex, când m-a văzut nu s-a mirat. Mă privea, trist, umil, neştiind parcă ce să spună. Mi-a arătat familiar un scaun mic, din cele cum aveam altădată la bucătărie.

— Al doilea e aproape gata (mi-a spus, ca şi când aş fi ştiut că-i lipseau scaunele acelea şi că de mult trebuia să le facă).

— Mi-ai promis că o să mă duci pe un deal, să văd cum răsare luna. (S-ar fi spus că pentru asta venisem.)

— Cu plăcere. Deocamdată e însă prea devreme. Dacă vreţi, inauguraţi-mi scaunul, tocmai îmi trebuia o persoană mai plină să-l încerce.

Am făcut o mutră supărată. Apoi, luându-mi un aer îngrijorat, am întrebat, din cochetărie:

— Spune, sunt eu ceea ce se numeşte o persoană mai plină?

— Nu ştiu. Să vedem dacă te ţine scaunul.

M-am aşezat.

— A, merge! Stai aşa, cuminte; am să-ţi aduc un sacâz; am şi apă rece.

— Ce înseamnă sacâz?

— Un fel de şerbet, un fel de specialitate a lui Ismail. În altă parte nu se face sacâz. Şi acum, după ce am văzut că scaunul te ţine. Poate vrei, totuşi, să te instalezi mai comod, în hamac sau în şezlong.

— Nu, mulţumesc.

Mi se părea mai cuviincios şi parcă mă simţeam mai în siguranţă pe scăunelul acela incomod. Alex n-a stăruit. După ce mi-a servit sacâzul, a început să-şi strângă cuiele şi uneltele cu care lucrase. Apoi a intrat în casă şi a ieşit îmbrăcat cu un pantalon de trening cenuşiu, cu haină de piele de căprioară şi cu o cămaşă bleumarin. Era atât de schimbat, că l-am privit mirată. I-am spus, glumind:

— Dar curăţel eşti astăzi.

Părea atât de tânăr, că l-am întrebat câţi ani are. A făcut tot soiul de glume şi n-a răspuns la întrebarea mea. Râdeam, mergând alături de el, de toate nimicurile pe care le spunea.

Alex mă ajuta să urc coline, să ocolesc bălării, să trec peste pietroaie până ce am ajuns pe cel mai înalt deal, Bătea vântul ca la munte. De o parte aveam marea şi coasta toată, până Ia Ecrene, de cealaltă, Capul Caliacrei, care ieşea în mare îngust şi lung, iar când ne întorceam cu spatele spre mare, aveam în faţă numai dealuri albe, cretoase.

Vântul îmi trecea prin păr. Eram în picioare şi mă simţeam din ce în ce mai uşoară, atât de uşoară, că mi se părea că încep să plutesc deasupra pământului.

Într-un loc unde mirosea a muşeţel, pelin şi izmă, ne-am aşezat pe iarba, alături. Aş fi vrut să mă sprijin de umărul lui, dar aşteptam să şi-l apropie el de mine. N-a făcut-o.

Un fluture galben, cu pete cafenii a zburat prin faţa noastră. Am întins amândoi mâna să-l prindem. Fâşia de pământ îngustă la care privisem tot timpul avea acum o margine ca un fragment de cerc de foc, care înainta şi se mărea. Am amuţit. Capul Caliacrei se profila în întregime pe un glob aprins. În spatele lui, globul înainta şi se mărea mereu, până a ajuns pe mare, de unde a început să se ridice, treptat, în tăria cerului.

— Ce-ai spune dacă luna s-ar întoarce acum în dosul Capului Caliacrei? M-a întrebat Alex.

— Aş înnebuni.

— Vezi, Diana, nu crezi în minuni. Eu cred.

M-am gândit: dacă s-ar fi înfăptuit minunea, pe vremea când îl iubeam pe Petre Barbu la Mangalia, să mă iubească şi el, să mă ia cu el şi să plecăm amândoi acolo, la Două Mai, să avem o casă cu prispă. Câini, păsări. O casă a noastră. Să avem copii. Dar acum nu se mai poate îndrepta nimic. Nimic. Nici chiar cu ajutorul unei minuni.

Când să ne despărţim, Alex m-a întrebat:

— Ne mai vedem azi?

Am şovăit o clipă, apoi, gândindu-mă că nu-i nimerit să ne vedem prea des, am spus:

— Nu, diseară mă duc la vila „Dinu”.

La vila „Dinu”, în seara aceea, toţi s-au întrebat ce o fi cu Alex de la o vreme. Nu mai venea pe plajă, nu mai juca polo. Cu toţi am hotărât să-i facem în seara următoare un surprise-party.

Ne-am dus la el acasă încărcaţi cu bezele, seminţe şi vin. Primul loc care s-a ocupat a fost hamacul. Eu m-am aşezat pe divanul de pe prispă, între două fete. Mă aşteptam, nu ştiu de ce, ca Alex să se ocupe de mine mai mult decât de ceilalţi. Dar am văzut numaidecât că e preocupat să toarne vin în pahare şi că are grijă de toată lumea deopotrivă. Şi iar, spre deosebire de ce prevăzusem, n-a fost o seară de mare tămbălău. A fost o seară liniştită, în care am băut vin şi am ascultat discuri de patefon, într-o atmosferă care mi-o amintea halucinant pe cea de pe terasa de lemn putred de deasupra plajei, la Mangalia. Alex şedea pe pridvor, în unghiul a două laturi, proptit de stâlpul care sprijinea acoperişul, cu gâtul întins şi privirea spre cer, întocmai cum stătuse într-o seară, cândva, Petre Barbu. Şi melodia parcă semăna. Era serenada de Moskovsky. Dar poate băusem prea mult. Eram puţin ameţită. Alex mă privea cu ochi care parcă veneau de departe. Nu era Petre Barbu, dar parcă avea în privire şi în surâs acelaşi suflet, greu. Nu ştiu cine s-a ridicat din hamac. I-am luat locul. Eram sigură că Alex va veni lângă mine. N-a venit. Nu mi-am dat seama că lumea a început să plece.

Am rămas numai eu.

Noaptea era atât de strălucitoare deasupra mea, că-mi era greu să mă despart de ea. Alex s-a aşezat pe un scăunel lângă hamac. Mă privea, fără să spună nimic. Eu eram parcă fascinată de stele. În pridvor, Ismail şi Şaban fredonau în surdină o melodie turcească. Mi s-a părut că Alex e atât de aproape de mine, că, dacă aş întoarce puţin capul către el, i-aş atinge, obrazul, părul sau gura.

— Nu ţi-e frig, Diana? Mă duc să-ţi aduc ceva să te învelesc.

Mi-a adus o pătură, m-a învelit bine, cu grijă, cum se învelesc copiii, apoi s-a aşezat iar pe scăunelul de lângă mine, s-a uitat în ochii mei, eu într-ai lui, şi, după o tăcere mai lungă:

— Nu ştiu nimic despre dumneata. Alex.

— Nici nu ai ce să ştii, Diana. Sunt un om de nimic.

— De ce?

— Nu ştiu. N-am nici un ţel în viaţă, nici un ideal. Poate e vina mea, sunt mediocru. Poate viaţa e croită prost, o simt ca o haină care ba e prea strimtă, ba prea largă.

— Simţi frumuseţea unei astfel de nopţi, Alex?

— Da, din păcate.

— Atunci, nu eşti mediocru.

— N-am realizat nimic niciodată. Am sentimentul inutilităţii oricărui efort.

I-am pus mâna pe păr.

— Îmi face atâta bine, Diana, prietenia pe care mi-o arăţi.

Şi mie îmi făcea bine prietenia lui, sinceritatea lui. Îl simţeam aproape de mine, şi tot atât de aproape, ca şi mine, de noaptea aceea, şi tot atât de departe, ca şi mine, de ceilalţi oameni şi de viaţa lor. Gura lui era aproape de buzele mele, şi distanţa între ele se micşora, sau creştea, după cum se legăna hamacul, către el sau către mare. Am simţit nevoia să-l sărut. Alex mă privea umil, având aerul să spună: „Nu se poate, ar fi prea mult”. N-am făcut nici un gest. Nici el.

Dimineaţa, pe plajă, am căutat să-l recunosc între toate siluetele care se îndreptau către mine, în toate bărcile care se apropiau de mal. Când am văzut că se face târziu şi nu vine, am intrat în mare şi am înotat foarte departe, încercând să nu mă gândesc decât la mişcările mele, pe care le voiam cât mai lungi, mai spornice. După ce m-am întors şi m-am întins la soare, m-am pomenit şoptind: „E bine”. În gând am repetat: „E bine, bine. Ce bine mă simt. Ce bine e să nu fii îndrăgostit, să nu aştepţi pe nimeni, să nu aştepţi nimic”.

După-amiază, pe la cinci, pe când eram gata să mă duc la vila „Dinu”, m-am pomenit cu Alex. Venea pentru întâia dată fără să-l fi chemat. Şi-a cerut iertare că a îndrăznit. A stăruit să nu-mi schimb programul, să-mi petrec seara după bunul meu plac. Se mulţumea, era fericit să-mi spună bună ziua.

Aş fi vrut să ştiu de ce n-a venit dimineaţa pe plajă, şi apoi să iau o hotărâre, dar văzând că nu pomeneşte nimic, n-am avut destulă tărie, şi, până la urmă, 1-am întrebat. Mi-a răspuns:

— Am fost la vânătoare cu doamna Svansen, cu domnul şi doamna Vasilescu.

Am simţit ca o împunsătură, parcă drept în inimă. Scurtă, dar dureroasă. Să fie ceva între Alex şi „blonda suedeză”? Îmi veneau în minte diferite scene în care îi văzusem alături. Am hotărât că nu-mi pasă.

— Ce rău îmi pare că nu eşti liberă. Voiam să te duc prin Balcic, prin locuri pe care le ştiu numai eu, foarte frumoase.

Mă ispitea să mă plimb cu el.

— Dacă-mi făgăduieşti că-i frumos, primesc.

Drumul care duce spre vii începe între dealuri cretoase de o parte şi de alta. Un plop, care, în linia lui neclintită, are ceva din trufia unui om singur pe lume, care suferă fără a se plânge, păzeşte drumul. Din valea din stânga noastră se vedea o deschizătură de mare cu sclipiri de aur şi un colţ de mal înalt. Pe cer se jucau câţiva nori albi, ca nişte rotogoale de fum de ţigară. Am trecut pe la vila „Dinu”. Marea nu se mai vedea. Şoseaua era prăfuită; aerul – greu şi cald. Purtam o rochie de plajă, de olandă albă. Numai cu bretele pe spatele gol, şi totuşi îmi era prea cald. Am cotit spre dreapta. Aerul a devenit dintr-o dată proaspăt şi rece. M-am oprit ca să-mi pun jacheta. De peste tot se auzea murmur de cascadă. Alex m-a ajutat să cobor nişte trepte ude şi să trec podeţul şubred, dedesubtul căruia curgea un pârâiaş. Vegetaţia din jurul meu şi drumul îngust, ca un luminiş de munte, cu plante făcând zid de o parte şi de alta, fluturii şi albinele m-au făcut să mă întreb dacă mai suntem în Balcic. Marea nu se mai vedea nicăieri. Drumul s-a deschis în faţa noastră. Pământul era negru, pe ici, pe colo, iarbă, un han cu păsări, porci şi alte orătănii. Mai departe, peste drum, şi cu totul în umbră, se ascundea o mică baracă de lemn, cu câteva mese şi bănci.

— Şi acum să ţi-l prezint pe domnul Avgheremidis, făcu Alex.

— Rudă cu cofetarul?

— Fratele lui.

Stăpânul barăcii avea înfăţişarea unui bătrân marinar şi semăna cu bunicul meu. Purta o barbă scurtă, şapcă albă, cu cozoroc negru. Mi-a spus că sunt zece fraţi răspândiţi prin Dobrogea, şi toţi îl cheamă să stea la ei. Dar nu se îndură de baraca lui. Şi pe urmă, la rude, în primele zile eşti musafir, apoi se schimbă calimera. Nici în Balcic, la fratele lui, cofetarul, nu se prea duce.

— Acolo praf este, cald este.

Vorbea despre Balcic ca despre un alt oraş; aici în apropierea viilor, era răcoare, linişte.

Am stat la o măsuţă, am mâncat măsline, am băut ţuică. (Nu eram obişnuită şi mă strâmbam)

— Se vede că îţi place să tragi la măsea, glumea Alex.

Mă simţeam bine.

Avgheremidis semăna parcă din ce în ce mai mult cu bunicul, şi asta îmi amintea copilăria. Mă simţeam împăcată şi de o veselie alta decât cea nervoasă şi, poate, stridentă, pe care o aveam de obicei. Totul mi se părea adevărat, nou, bun, ca într-un început de viaţă. Seara a căzut dintr-o dată pâcloasă, fără lună, fără stele.

Am plecat amândoi pe un drum care, pe întuneric, nu mai semăna cu cel pe care venisem.

Murmurul cascadei îmi dădea acum şi mai mult impresia că sunt la munte. Respiram o mireasmă puternică de fân, de flori şi de pământ. Într-un elan de recunoştinţă, l-am luat de braţ pe Alex.

— Am început să-ţi simt lipsa când nu suntem împreună, Diana. Uite, azi, după-masă, ştii cât am aşteptat să se facă ora potrivită să pot veni?!

N-am răspuns nimic. Norii se adunau pe cer mai negri decât întunericul prin care umblam, aerul părea umflat de căldura prea mare a zilei. Eram acum pe şosea, în dreptul plopului, care abia se desprindea în tot cenuşiul greu. Ne-am oprit pe parapetul de piatră al văii. Marea se vedea, acolo, neagră, ca un fund de prăpastie. Alex părea preocupat.

— Cred că vine o ploaie grozavă şi am un prieten care mi-a lăsat în grijă cortul lui. El a plecat în excursie la Varna. Trebuie să mă duc pe acolo, să văd ce se mai întâmplă.

L-am necăjit, glumind, lăsându-l să creadă că bănuiesc că are o întâlnire şi că vrea să se descotorosească de mine.

— Dacă vreau să vin şi eu să văd cortul ce te faci?

— Nu am îndrăznit să-ţi propun, Diana. Afară de asta, cred că-i imprudent. Vine sigur ploaia, ar trebui să te îmbraci cu ceva mai gros.

Am spus îmbufnată:

— Ei hai, că nu vin!

— Ce dulce eşti. Diana.

Am avut iar senzaţia curioasă din ajun că Alex e Petre Barbu. „Ce dulce eşti, Diana!”. De câte ori, altădată, nu mi-am repetat cuvintele astea, care, dintr-o dată, mă electrizau, mă încălzeau, parcă schimbau faţa lumii?! „Ce dulce eşti, Diana!”. Dacă nu ar fi fost atât de diferită forma genelor, m-aş fi chinuit – ca în acele vise în care nu ştii dacă ceea ce trăieşti e adevărat sau nu – să ştiu dacă alături de mine e Alex sau Petre Barbu.

Nu m-am putut împiedica să-i spun:

— Semeni cu cineva. Semeni foarte mult.

Alex m-a întrerupt:

— Dumneata, Diana, nu semeni cu nimeni.

Mai aveam până la cort câţiva paşi, când cerul a fost străpuns de un zigzag luminos, apoi altul, şi iar altul, deasupra mării, imens. Au răsunat apoi bubuituri, de parcă plesnea cerul. Vântul aducea praf şi fire de nisip, care înţepau obrazul şi te orbeau. Cu ochii închişi, m-am lăsat dusă de Alex. Vântul era atât de puternic, că mi se părea că mă va împinge în mare. Abia înăuntru, în cort, după ce a legat uşa, m-am simţit la adăpost.

— Acum trebuie să aşteptăm. Cred că o să treacă repede furtuna asta, prea e violentă, a căutat să mă liniştească Alex.

Ne-am aşezat pe un divan, în întuneric beznă. Alex a lăsat între noi o distanţă. Vântul bătea în pânza cortului, amplificând răscoala de afară. M-am apropiat uşor de el, instinctiv.

— Ţi-e frică, Diana?

— Da. E teribil. Auzi?

Acum, prin vuietul vântului, se auzea şi urletul valurilor. Şi iar tunete năucitoare. Pânza cortului parcă era acolo ca să amplifice însutit vuietul de afară. Am stat aşa, fără să vorbim, dar parcă fiecare secundă ne apropia câte puţin. Nu, ştiu dacă eu mergeam către Alex, sau el venea către mine. Nu-i vedeam ochii de fel. Dar îi simţeam respiraţia foarte aproape. Dacă mai făceam o mişcare cât de mică, i-aş fi atins buzele. Şi totuşi, aveam impresia că înaintam unul către altul venind parcă din teribile depărtări, după lungi căutări. Pânza cortului, în care vântul izbea cu puteri necunoscute, părea că ne desparte de tot restul lumii. Simţeam că Alex aşteaptă. Şi eu aşteptam. Dacă ar fi făcut un gest către mine, m-aş fi dat înapoi. Dar aşa, mă simţeam atrasă, câte puţin, de o putere nevăzută, dar de neînlăturat.

Cine a parcurs ultima, infima fracţiune de spaţiu, care o clipă nespus de lungă a mai despărţit buzele noastre, nu voi şti niciodată, fiindcă în acele secunde nimic n-a mai fost desluşit. Şi totuşi, după ce buzele lui Alex le-au atins pe ale mele, am devenit lucidă şi am urmărit mişcările lor, de parcă aş fi privit în plină lumină. Buzele lui Alex au zăbovit uşor pe buzele mele, atingându-le abia, atât de uşor, că le-am simţit vibraţia, apoi, apăsând puţin, sărutându-mi buzele, cu buzele închise, un sărut scurt, sfios şi încă unul, apoi mi-au apăsat buzele mai tare, un sărut puţin mai îndrăzneţ, unul în colţul din dreapta şi altul în colţul din stânga buzelor mele. Şi iar au zăbovit buzele lui abia întredeschise, şi iar m-au sărutat cu gura uşor întredeschisă, din ce în ce mai apăsat, din ce în ce mai îndrăzneţ. Eu nu mişcăm, aşteptam, îmi lăsam gura toată în voia lui, şi el mi-o lua treptat, treptat, cu pasiune reţinută. Când gura mea a fost cu desăvârşire a lui, atunci a început s-o sărute flămând, iar eu, ca după o aşteptare de-o viaţă întreagă, pătimaşă, am răspuns. Sfârşitul a fost prelung ca şi începutul. Nu ştiu când a încetat vântul, cum am ieşit din flăcări. Acum ploaia cădea picături mari de tot, ca un plâns care uşurează. Alex mă săruta iar şi iar, pe obraji, în colţurile gurii, şi iar pe obraji, pe păr, săruturi ca nişte mângâieri, ca o recunoştinţă.

Când ploaia a încetat, am plecat fără să scoatem un cuvânt. Alex mă ducea ţinându-mă cu un braţ de talie şi cu celălalt de umeri, aşa ca să mă apere cât mai mult de frig până acasă. Acolo mi-a sărutat mâna.

— Noapte bună, Diana.

I-am strâns mâna care o ţinea pe a mea. Cealaltă i-am pus-o pe obraz şi am şoptit:

— Bună seara, Alex.

Şi numaidecât am fugit.

Am intrat în casă, în grabă, m-am dezbrăcat repede şi m-am băgat în aşternut cât ai clipi. Mai simţeam încă buzele lui Alex apăsate pe buzele mele şi o ameţeală dulce în jurul ochilor, pe obraz, în toată fiinţa mea. Pe jumătate adormită, mi-am amintit de primul pahar de şampanie pe care l-am băut când eram fetiţă, la logodna verilor mei, băieţii mătuşii Sofia, când toate fetele purtau rochii roz, bleu şi aurii ca şampania şi toate erau puţin ameţite. La pian cânta un tânăr înalt şi blond, studentul care îi făcea injecţii bunicii. Fetele dansau între ele.

Nu ştiu când am aţipit, cum a început visul. Eram cocoţată pe garderob şi-mi făceam lecţiile, când în uşă apare studentul cel blond. Din dosul garderobului dispăruseră lemnele pe care mă urcasem şi nu mai ştiam cum să cobor. Aş fi vrut să sar de acolo de sus, dar îmi era frică. „Hai, plonjează, mă îndemna el, hai, că dacă nu, vin să te iau”. „Nu, nu! Am strigat. Pentru nimic în lume nu trebuia să ştie că aveam lemne în dosul garderobului. Mai bine săr”. „De ce ţi-e frică Diana?”. Vocea lui Petre Barbu. „Apa nu-i adâncă. Hai, plonjează”. Eram gata să mă arunc de sus, când, deodată, descopăr o scară de vergele, ca de vapor. Cobor în grabă, dar Alex vine din larg şi strigă: „Sări, că te prind!” dar apa luceşte prea tare, mă ameţesc scânteierile ei. Închid ochii. Alex îmi sărută uşor pleoapele. Poate visez. Ba nu, nu visez. Îmi spun. Dacă aş visa, n-aş auzi atât de clar murmurul apei, zgomotul teribil al unei cascade. Şi visul a continuat. Cele două perechi de logodnici dansau în jurul unui rug. Şi crâmpeie dintr-un film cu Mosjoukine (Le Brasier ardent) se suprapuneau incoerent.

M-am trezit dimineaţa devreme. Era o dimineaţă de mare, obişnuită, cu invazie de soare, cu larmă de ciripit în faţa ferestrei, cu strigăte de: „Cornuri calde, calde cornuri”. M-am gândit la seara care a trecut ca la un film pe care l-aş fi văzut în ajun. Era o întâmplare care trebuia să facă parte din trecut, ca furtuna aceea de vară, care venise vrând parcă să răstoarne lumea şi plecase fără să schimbe nimic. Dar ce rău ar fi fost dacă aş fi murit fără să fi trăit clipele acelea!

Am sărit din pat şi, refuzând să mă mai gândesc, mi-am aruncat lucrurile în geamantan la întâmplare. Voiam să mă simt lângă Michi, ca să fiu sigură că nu s-a schimbat nimic. Nu trebuia să se schimbe nimic.

Maşina către Bazargic pleca după-amiază, la ora două. Am hotărât că nu pot pleca fără să-l vad pe Alex, ca să nu creadă că am vrut să fug, că am dat o prea mare importanţa sărutului din cort. Acum, hotărâtă să plec, era desigur mai nimerit să mă duc pe plajă, ca de obicei, şi să-i spun lui Alex, între altele, ca un fapt cu totul lipsit de însemnătate, că după-amiază pornesc spre Bucureşti.

L-am găsit lenevind la soare. Mă aşteptam să-l văd îngrijorat de întârzierea mea şi am fost dezamăgită, înţelegând că nici nu o băgase de seamă, deşi era aproape ora prânzului. Cu inima strânsă, l-am întrebat, parodiind mondenitatea:

— Am voie să iau loc lângă dumneata?

— Doamnă, e o cinste pentru mine.

Aşteptam să-mi spună un cuvânt în legătură cu seara trecută, dar, ca şi când ar fi uitat-o cu desăvârşire, mi-a vorbit de o candelă, un brâu şi un ilic brodat, cumpărate de la localnici, şi m-a învăţat cum să mă tocmesc dacă vreau să cumpăr câte ceva. În timp ce vorbea, mă uitam la el şi mă întrebam: „Ce fel de om este acest Alex?” în lumea sportului era cunoscut. Dar nici sportiv nu părea. Avea picioare lungi, şi drepte, linia muşchiului – foarte lină. Rareori am văzut picioare atât de frumoase la un bărbat. Îmbrăcat, părea slab; dezbrăcat, însă, nu. Are, totuşi, pântecul prea supt, mi-am spus, dar pieptul, lat. E ceva umil în toată fiinţa lui, şi totuşi, atâta siguranţă în felul în care se mişcă şi vorbeşte, şi atâta calm. Aş fi vrut să ştiu de unde ia liniştea asta şi de ce mi-e milă, totuşi, de el.

— După-masă am repetiţie, mi-a spus. Doamna Vasilescu pregăteşte o serbare, eu voi aranja barul şi voi juca două roluri diferite.

Nu ştiu de ce, dar o clipă m-a sfredelit ciuda că avea, chiar pentru după-amiaza aceea şi pentru altele, preocupări străine de mine. Dar, stăpânindu-mă, am cerut o mulţime de amănunte despre această serbare, apoi, cu o falsă părere de rău:

— Păcat că n-o să văd şi eu serbarea.

— De ce? Eşti în capul listei invitaţilor.

— N-o să mai fiu aici.

Alex a ridicat genele, uimit. (Ce albastră era privirea lui, ce plina de mâhnire!)

— Da?! Când pleci?

— Azi.

— Te cheamă soţul dumitale? (Până atunci, când vorbea despre el, îi spunea Michi.)

— Nu, eu am hotărât să plec.

— Când ai luat hotărârea asta, Diana?

— De dimineaţă. Mi-am şi făcut bagajele. (Alex a coborât genele şi colţurile gurii.)

— Îmi pare rău că pleci, Diana.

Mi-am spus în gând: „Numai atât!” Apoi, puţin răsfăţată, pe un ton de care eram foarte mulţumită, indiferent, dar nu atât cât să pară voit:

— Da, cred că-ţi pare rău!

— Îmi vei lipsi foarte mult.

— E un sentiment obişnuit despărţirilor (am declarat cu experienţă).

— Nu ştiu cum e de obicei, dar ştiu că acum e rău, foarte rău.

Alex avea aerul acela de câine bătut, care mă îndemna să-l mângâi. Cred că dacă n-ar fi fost nimeni acolo, l-aş fi sărutat pe obraz. I-am întins mâna.

— La revedere, Alex. A fost foarte bine cum a fost, numai asta are importanţă.

Alex s-a sculat odată cu mine:

— Pot să te conduc?

— Mai bine nu. La revedere.

— Sărut mâinile, Diana.

Abia în autobuzul care mă ducea spre Bazargic, mi-am spus: „Alex n-a stăruit să mă conducă”. Apoi m-am uitat spre coline, unele pământii, altele ca nisipul, cu umbre mari, înverzite de ierburi, pe care se pierdeau, strivite, colibe ţigăneşti, un podeţ peste o vale şi ultimele prăvălii ale Balcicului, una cu un lighean, un grătar şi o cursă de şoareci agăţate pe uşă, alta cu opinci şi căciuli de oi, albe şi negre, o cârciumă cu scaunele pe trotuar, o căruţă cu fructe, un brutar, cârciuma lui Caramiti, şi iar coline şi văi, până ce drumul a cotit spre stânga şi n-am mai văzut decât câmpie peste tot. Şi cerul, tot atât de monoton. Balei cui rămăsese în vale. Mi-am amintit că nu mi-am luat rămas bun de la nimeni. Treceam în revistă cunoştinţele noi Păreau figuri făcând parte din decor, cum făceau parte din peisajul Balcicului: Apostol, de la „Trei Cocoşi”, Filcef, Şaban, Ismail, Ghürlü, Aişee şi ceilalţi. Mi-am spus: „Mâine va fi şi Alex printre ei”. Aş fi vrut să nu-l mai văd câţiva ani, apoi, într-o zi, să-l întâlnesc din întâmplare, să ne salutăm îndepărtat şi să nu ştiu decât eu singură, în toată lumea care ne va înconjura, în toată desfăşurarea ei, că acest personaj, căruia îi spun, distrată, bună ziua, e singurul bărbat care m-a sărutat cu adevărat, pe care l-am sărutat vreodată, singura mea bucurie.

Nu, atunci nu-mi dădeam seama că febra aceea poate creşte, că se poate ajunge la un fel de osmoză a tot ce eşti tu cu tot ce e celălalt, la o desăvârşire. Atunci mi-am spus: „A fost frumos, ajunge!” Dar ce-a fost? O sărutare fără urmări, o aventură. Repetam: „Aventură”. Şi ca în copilărie, cuvintele al căror sens îmi scăpa aveau tocmai de aceea o savoare, un farmec turburător.

La Medgidia am intrat în compartimentul în care, în afară de mine, se aflau doar o doamnă bătrână şi o fată brună, nespus de frumoasă. Purta un taior de sac, sandale maro şi un basc de aceeaşi culoare. Un băiat cu un pulover în carouri, ca un joc de şah, i-a ajutat să-şi aranjeze valizele, şi-a luat grăbit rămas bun şi a dispărut. Parcă mi se părea că o cunosc pe fata aceea, dar nu-mi aminteam de unde. A băgat de seamă că sunt încurcată.

— Ne-am cunoscut la bufetul automat de pe Calea Victoriei, când s-a deschis. Erai cu soţul dumitale. Nu mai ţin minte cine ne-a prezentat, dar ştiu că am ţinut mult să ne cunoaştem îmi plăcea cum vorbeşti şi cum râzi.

Şi mie îmi plăcea vocea ei. Parcă erau zeci de clopoţei, zurgălăi de sanie, care sunau deodată, zglobiu. Mi-a povestit că vine de la Constanţa, că a condus-o un prieten până la Medgidia (îl auzisem spunându-i Katia). Îmi venea s-o întreb dacă s-a obişnuit cu înfăţişarea ei, dacă i se părea firesc să fie atât de frumoasă. Avea părul negru-albăstrui, tăiat scurt, cu breton pe frunte, iar ochii păreau verzui sub albastrul părului. Mă întrebam, privind-o, cum de mai pot fi frumoase femeile blonde.

— Dar dumneata de unde vii? M-a întrebat Katia.

— De la Balcic.

— Balcic?!

Ochii i s-au mărit, s-au rotunjit.

— Da.

— Nu se poate!

— De ce?

— Adică, vreau să spun, as vrea să ştiu. Ei, cum e? Mă interesează.

— Nu seamănă cu nimic.

Am vrut să continui, dar Katia părea nerăbdătoare:

— Spune, l-ai cunoscut cumva, acolo, pe doctorul Dobrescu? Alex Dobrescu.

— Da.

O văd cum se schimbă la faţă.

— Adevărat? Ce făcea?

— Stătea la soare, înota.

— Se amuza?

— Cred că da.

Katia şi-a rezemat capul pe perna de pluş cenuşiu a canapelei. Nu-i mai vedeam acum decât gâtul întins şi gura cu buzele bine arcuite. Stătea proptită în palme, braţele întinse, depărtate de corp, umerii daţi spre spate şi puţin ridicaţi, Fără sa se uite la mine, m-a întrebat:

— Cum era, vesel, trist?

— Nu prea vesel.

Katia a zâmbit. Avea aerul să spună: „Nici nu putea fi altfel”. Apoi:

— Îl vedeai des?

— Da. Destul de des.

— Eraţi prieteni?

— Cunoştinţe de vilegiatură.

— Cum îl găseşti?

— Simpatic.

Katia a zâmbit ironic, vrând parcă să spună: „Ce ştii dumneata, habar n-ai!” Apoi:

— Nu-i numai atâta.

Am întrerupt-o, rece:

— Nu mi-am dat seama de mai mult.

Simţeam, stingherită, că în acest cuplu Alex-Katia sunt o străină, că nici măcar nu-mi dădea destulă importanţă ca să nu-mi destăinuie, prin toată atitudinea, intimităţile ei, că nu sunt, pentru ea, altceva decât o fiinţă care l-a cunoscut pe Alex. Am căutat să mă răzbun, întrebând-o dacă o cunoaşte pe soţia lui (dându-mi seama, uimită, că nu mă preocupase de fel până atunci existenţa acestei soţii).

A răspuns evaziv:

— Da, am văzut-o acum la Eforie.

Va să zică, nu era la munte, cum îmi spusese Alex.

— E tot aşa frumoasă?

— Da, şi cred că e încă îndrăgostită de Alex.

— Am impresia că şi el de ea, am spus dinadins.

Katia a zâmbit cu melancolie:

— Nu, sigur că nu. Şi cred că nici nu mai e în stare.

M-am gândit: „Desigur că-l cunoaşte bine”. În tot cazul, nu părea să-i fie indiferent. Dimpotrivă. Katia se uita acum pe fereastră. Era atât de frumoasă, că nu mi se părea nici un bărbat destul de potrivit pentru ea. (Şi cu câtă pasiune se interesa de Alex!) M-am uitat iar la gura ei şi mi-au trecut prin minte gânduri pe care numaidecât am căutat să le îndepărtez. Aş fi vrut să nu-mi mai pun întrebări, să nu-mi mai amintesc de clipele petrecute în cort, să fiu iar lângă Michi. Mi se părea că trenul nu mă duce destul de repede; voiam să mă ştiu cât mai departe de Balcic. Dar când închideam ochii, auzeam vântul, furtuna, izbind în pânza cortului.

De la Katia am aflat că Alex vrea să divorţeze, dar că mama lui, care altădată nu îngăduise cu nici un chip această căsătorie, acum se împotriveşte la despărţirea lor. „Fiindcă e catolică şi cam nebună”. Afirma Katia.

Michi nu ştia că vin. L-am mai găsit în pat. M-am culcat alături de el; fără cuvinte, fericită că era acolo, că nu l-am pierdut. Mi-am apropiat gura de obrajii lui rotunzi şi plini, şi abia atunci am simţit că am iar pământul sub picioare.

Era începutul lui septembrie, concediul îi expirase. Izbutise, de altminteri, pe lângă slujba lui, să lucreze câteva ore într-un laborator de chimie.

Katia venea să mă ia în toate dimineţile şi făceam plimbări lungi pe jos, la Şosea, până la lacul Băneasa. Umblam cu acelaşi pas, fără să vorbim, fără să ne cunoaştem gândurile. Când ajungeam la lac, ne aşezam pe mal, Katia scotea ţigările şi îmi oferea şi mie. Fumam numai pentru plăcerea de-a vedea cum se ridică fumul. Era linişte, aer bun, aveam aceeaşi senzaţie agreabilă de echilibru şi mă odihneam cu aceeaşi plăcere ca după oboseala celor cinci-şase sute de metri pe care-i făceam la Balcic înot. Câteodată luam lapte bătut în grădina „Flora” şi stăteam de vorbă. Katia devenise, de la o vreme, tristă, gânditoare. Acum, când nu-mi mai vorbea despre Alex, încercam eu s-o stârnesc, ţinând din ce în ce mai aprig să ştiu dacă melancolia ei are vreo legătură cu el, sau dacă nu cumva prietenia pe care mi-o arăta avea vreo legătură. O dată am întrebat-o:

— Ce fel de om e Alex?

Katia a zâmbit:

— Un prieten al meu a găsit o definiţie a muzicii, de care părea încântat. Atunci n-am înţeles-o. La musique. C'est autre chose22. Acum, uite, cam asta-i tot ce ţi-aş putea răspunde: Alex. C'est autre chose.

Katia semăna cu o păpuşă care a căpătat deodată inteligenţă şi suflet.

O dată sau de două ori pe săptămână mergeam la bazinul de pe bulevard, la „Lido”. Se deschisese în anul acela. Şi iată, într-o zi, la un pas de mine, Alex. Şedea pe marginea bazinului, cu picioarele atârnând deasupra apei, lungi şi armonioase. Când m-a văzut, a sărit în picioare, încântat.

I-am spus, zglobiu:

— Ştii, nu te-am uitat!

Şi imediat i-am explicat că am o prietenă care-l cunoaşte şi cu care am vorbit despre el. Nu m-a întrebat cum o cheamă. Totuşi, am continuat:

— Dacă te rogi frumos, te duc la ea.

Nu ştiu dacă Alex ştia sau nu despre cine-i vorbesc, dar mi-a răspuns trist, plictisit, obosit:

— Nu vrei să stai, să-ţi spun cancanuri din Balcic?

— Nu, mă aşteaptă prietena mea. Într-o clipă mă întorc cu ea.

Katiei i-am spus că-i pregătesc o surpriză şi am dus-o la Alex. Când l-a văzut, a exclamat, schiţând gestul de a deschide braţele, cu voce cristalină, de clopoţel de argint:

— Alex?! Tu?!

El a răspuns convenţional şi calm:

— Sărut mâinile, domnişoară. (Apoi, către mine, arătându-mi bazinul.) Cum te-ai obişnuit cu ligheanul ăsta de apă?

Katia făcu un efort să-şi găsească tonul firesc:

— Spune, Alex, cum a fost la Balcic?

— A fost „Balcic”, şi atâta tot!

— Of! Dar mult mister mai faceţi!

Se stăpânea să nu pară enervată.

— Nici un mister, slavă Domnului, toate expoziţiile de pictură, de doi ani încoace, Tonitza, Şirato, Dărăscu şi prietenii noştri Lucică şi Paul. Apoi, uitându-se la ceasul din perete! Mă duc, e ora mesei.

Câteva zile mai târziu, l-am întâlnit iar la bazin. Mi-a spus că-i foarte amărât, că nu-şi găseşte nici un rost. Nu făcea nici o aluzie la seara din cort. Avea în atitudinea lui ceva din rezerva unui om convins că n-a fost altceva decât un capriciu în viaţa unei femei. Se uita la mine de parcă atunci mă vedea întâia dată şi părea că mi-e recunoscător că-l bag în seamă, că stau de vorbă cu el.

Erau încă zile calde şi înăbuşitoare de vară, deşi eram pe la mijlocul lui septembrie. Ca de obicei, fără să fac nimic, îmi trecea timpul prea repede. Pe la părinţii mei mă duceam rar. Tatii nu-i mergea bine, dar mă obişnuisem să ştiu că nu-i merge bine. Locuiau acum într-o casă din cele vechi, de pe Gabroveni, în care se intră printr-un gang întunecos, murdar. Jos erau prăvălii, depozite de mărfuri, iar sus, birouri, O casă din cele unde există câte un ascensor care de ani de zile nu mai funcţionează, unde scara e putredă şi pereţii juliţi, cu miros de pivniţă, de mucegai. Aveau o cameră la etajul al treilea. Mama nu se plângea de nimic niciodată, dar Maricica mă conducea la scară şi-mi spunea că tata are aproape acces de nebunie, atât e de nervos.

— Din cauză că a suprimat ţigările, carnea şi toate alimentele ardeiate cu care e obişnuit. E furibund şi câteodată plânge.

— Cum?! Plânge tata?!

Am avut sentimentul că sunt ani de când am plecat dintre ai mei, că i-am trădat, că sunt pentru ei o străină, că am stat departe de toate acele necazuri care au făcut din tata un om care plânge.

— Plânge? Tata?!

Mi-am dat seama atunci că tata nu mai înjura când veneam acum la ei, că-mi dădea scaunul cel mai bun, că nu-mi spunea niciodată că a fost proprietarul pentru chirie şi n-a avut bani să-i dea. Am simţit deodată nevoia să mă identific, ca şi înainte, cu toată mizeria lor şi mi-am propus să vin zilnic să-i văd. Dar în dimineaţa următoare a venit Katia să mă ia la Şosea, în celelalte la fel, într-unele mergeam la bazin şi rămâneam şi după prânz. Pe seară îl luam pe Michi de la laborator şi rămâneam undeva, într-o grădină sau la un restaurant de vară. Abia o săptămână mai târziu m-am dus iar pe la părinţii mei. Am găsit-o numai pe mama. Mi-a spus că tata e foarte bolnav, că are nevoie de operaţie şi că nu au bani pentru doctor, pentru medicamente, pentru operaţie. Am întrebat unde e tata. Mi-a spus că s-a dus să se mai încălzească puţin în stradă, că în casă nu e soare, e umezeală şi miros de igrasie. M-am hotărât iar să-mi vând ceasul. Cu o zi înainte îmi scosesem de la croitoreasă rochia cu care eram îmbrăcată acum şi-mi cumpărasem pantofi. Cheltuisem tot ce luase Michi de la laborator, iar salariul de la Societatea de Asigurare îl întrebuinţasem de mult. Totuşi, am liniştit-o pe mama.

— Lasă, fii fără grijă, o să-ţi dau eu, şi chiar mâine.

Pe Oituz am întâlnit-o pe Katia într-un grup de tineri, cu care venise să-şi cumpere lână pentru un pulover. Coborau dintr-o maşină. Pe unul dintre ei îl cunoşteam. Toţi s-au arătat încântaţi, gălăgioşi. Katia îmi examina rochia.

— O voi copia. Va să zică, lâna bleu, cu dungi în mai multe nuanţe de albastru şi de gri. Diagonalele se întâlnesc. Cine îmi face o schiţă?

Cineva a propus o plimbare la Snagov.

— Deocamdată, hai în maşină! Mă îmbia Katia.

Dar chiar atunci am văzut peste drum, pe trotuar, un bărbat înalt, îmbrăcat cu haine negre, cu pantofi de lac, cu obrazul cadaveric. Semăna cu tata, dar parcă era spectrul lui. Aş fi vrut, cu inima strânsă, să mă duc să-l văd de aproape, să mă încredinţez că nu e tata, dar cei cu care eram îmi făceau loc în maşină, insistând să merg cu ei la Snagov. Katia vorbea întruna. M-am urcat. Maşina a pornit, dând drumul, ostentativ parcă, eşapamentului, când mi s-a părut că figura de ceară de peste drum, în haine negre, îmi surâde. Katia râdea zgomotos, insuportabil. Maşina a întors pe Şelari, apoi pe Lipscani. Am strigat să oprească.

— Trebuie să cobor, neapărat!

Ceilalţi protestau. Dar tot ce spuneau era de prisos.

— Am fost undeva unde mi-am uitat ceasul, un obiect de valoare. Trebuie să mă întorc imediat! Minţeam.

— Poate că ai văzut pe cineva, zâmbea Katia acru. Ai o întâlnire?

— Da, am văzut pe cineva.

Katia se gândea desigur la Alex. Mi-era indiferent ce vor crede ceilalţi. Am coborât şi m-am întors pe Oituz. În acelaşi loc stătea acelaşi om. Ochii mei, miopi, nu mă ajutau să lămuresc nici daca e tata, nici dacă nu e. Era, totuşi, el. M-au înecat lacrimile.

— Ce-i, tată, de ce stai pe trotuar

— Uite, stau, că e soare.

Braţele îi atârnau curios, pieliţa de pe mână era încreţită, uscată, străină parcă de mâna pe care o îmbrăca. Aş fi vrut să-l întreb de ce poartă haine negre şi pantofi de lac, dar m-am gândit că poate nu mai are altele, sau faptul că iese acum atât de rar din casă îl face să socoată că-i sărbătoare când iese şi să se îmbrace aşa.

— Spune, nu ai plecat tu adineauri cu o maşină?

Am răspuns, fără să-mi aud vocea:

— Da, eu. (Apoi, revenindu-mi.) Cum te mai simţi, tată?

— Nu prea bine. Puşlamalele alea de doctori spun că am nevoie de operaţie. (îl regăseam pe tata, şi cât mi-era de drag!)

— Lasă, c-o să fie bine, tată, să vezi. Poate că nu-i nevoie de operaţie. Acum, că te-ai lăsat de ţigări, o să te îngraşi, o să te întăreşti.

— Grozav aş fuma o ţigară.

A spus asta de parcă ar fi fost o ultimă dorinţă. Poate că stătea de mult acolo, ca să-i iasă în cale un cunoscut cu o ţigară. Am intrat la debit şi i-am luat un pachet de ţigări. (Bănuiam că nu are nici un ban). Când i l-am dat, mi-a spus:

— Bravo, Diana, cu tine văd că mă înţeleg! Dar să nu ştie mama.

Curând, a intrat în spital. Se ştia că e sfârşitul, şi toată lumea părea resemnată. Chiar şi mama. Eu eram disperată. Nu mă puteam obişnui cu ideea că-l voi pierde. Mă duceam la spital în toate dimineţile, să iau locul mamei, care veghea toată noaptea.

Îi urmăream fiecare respiraţie, fiecare mişcare a capului, a degetelor. Erau acum cu desăvârşire lipsite de neastâmpărul lor obişnuit. Îi iubeam fiecare tresărire, fiecare trăsătură, de parcă fusese hărăzit undeva să-l iubesc pe tatăl meu abia la urmă.

Într-o zi mă reîntorceam la spital, ca întotdeauna, cu lacrimile în gât şi speriată că nu-l voi mai găsi în viaţă, când l-am întâlnit pe Alex. Mi-a spus că a fost în toate zilele la ştrand, că a rămas şi după prânz, doar-doar mă va întâlni, până ce s-a gândit că poate lipsesc din Bucureşti. I-am vorbit de tata. Bătea vântul. Frunzele se desprindeau din copaci. Deodată m-am oprit, speriată, am dus pumnii la gură, cuprinsă de panică. Vorbind cu însufleţire de tata, uitasem că s-ar putea să nu-l mai găsesc în viaţă şi aveam presimţirea, poate absurdă, că numai în clipa în care nu voi mai fi cu toată grija strânsă asupra vieţii lui, cu toată teama chinuitoare, atunci îl voi pierde de tot. Alex m-a privit înduioşat. L-am părăsit brusc şi am traversat curtea, repede, cu pumnii strânşi, ţinându-mi respiraţia, şi aşa am trecut culoarul, care de data asta mi s-a părut mai lung şi mai întunecos ca oricând, am deschis uşa salonului şi m-am repezit printre paturi, privind cu toată încordarea spre locul tatii. Mama era cu spatele către mine, cu capul căzut.

Nu mai ştiu care era acea casă, din copilăria mea, cu un coridor lung, întunecos, de care mi-era frică. Îl traversam într-o clipă şi mă repezeam la clanţă, dornică să deschid cât mai repede uşa, să văd lumina dinăuntru, să mă încredinţez că mai sunt oameni. La fel, cu aceeaşi nelinişte şi spaimă, am traversat, cu dinţii încleştaţi, sala de spital cu multe paturi, cu mulţi oameni, plină de lumina mare a acelei dimineţi cu soare de toamnă aurie, şi am ajuns la patul tatii. Respira. Am respirat şi eu. Mama moţăia. M-am uitat la tata. Avea obrazul supt, galben, năduşit, gura întredeschisă. Horcăia. I-am pus mâna pe cap. Creştetul era mai osos, mai ascuţit decât îl simţisem în ajun, pomeţii, mai osoşi şi ei, mai proeminenţi, pielea, mai pământie.

— Cum i-a fost peste noapte? Am întrebat-o pe mama.

— Rău de tot; şi-a smuls sonda. N-am ştiut ce să ne facem. Acum sunt toţi supăraţi foc. De dimineaţă a venit internul. S-a înfuriat când a auzit de sondă; l-a certat. L-a certat şi sora.

— L-au certat?

M-am uitat la tata. Cum au putut să-l certe? Ce ochi avea când îl certau? Am vrut să-i văd ochii, să-i spun că nu e grav ce a făcut, că aşa sunt oamenii, neînţelegători, răi. Îmi venea să-l iau în braţe, să-l mângâi, să-i vorbesc şi să-l alint ca pe un copil. Când s-a ridicat mama de pe scaun, tata a deschis puţin ochii; braţul, care era căzut pe cuvertură, fără viaţă, s-a întins puţin către ea şi, aproape fără să mişte buzele întredeschise, vinete, a şoptit:

— Nu pleca.

— Am venit eu, tată. Stau eu, şi mama se duce să se odihnească.

A legănat vag capul de la dreapta la stânga, a deschis ochii mari, fără nici o expresie, şi s-a împotrivit.

— Nu.

— Uite, nu mă lasă să mă mişc de lângă el, mi s-a plâns mama, domol.

Tata s-a uitat la ea de parcă ar fi vrut s-o ţintuiască în loc cu privirea şi a repetat:

— Nu.

M-am gândit o clipă că-i egoist. Cum de n-o trimite el singur acasă după o noapte întreagă de veghe pe un scaun?! Dar când i-am văzut ochii, l-am simţit dezarmat, copil. Un copil bolnav nu se desparte de mama lui, nu e înţelegător; e copil. I-am dat mamei o cană şi i-am spus să se ducă să aducă apă, făcându-i semn să plece acasă. Tata a privit scena cu neîncredere, apoi a urmărit paşii mamei pe toată lungimea sălii, până la uşă. Avea acum ochii îngrijoraţi, speriaţi „care întrebau: „Unde s-a dus?'

— Să aducă apă, i-am răspuns.

I-am şters din nou năduşeala rece de pe obraz. Apoi m-am aşezat pe marginea patului, i-am luat braţul de pe cuvertură şi l-am pus pe genunchii mei. Era greu, fără viaţă. I-am mângâiat mâna. Avea ochii închişi, gura întredeschisă şi horcăia. Un intern urâcios, căruia i se ştia de frică, a venit şi s-a răstit la mine, în loc de bună ziua:

— Ai auzit ce ispravă a făcut noaptea asta? (Şi într-o mişcare oblică a capului spre tata.) Dumnealui de colo!

Tata a deschis ochii, dar fără a-l băga în seamă, s-a uitat lung spre uşa pe care ieşise mama, apoi, obosit, a închis ochii. Internul s-a apropiat de căpătâiul lui, uitându-se la mine cu ironie (fiindcă aveam lacrimi în ochi), şi a ordonat sorei:

— Să-i facem o injecţie.

Tata a deschis ochii şi a trecut privirea de la el la mine, apoi iar către uşa pe care ieşise mama. Internul l-a întrebat, fără milă:

— Ce ai făcut noaptea asta, hai, spune!

Mă gâtuia indignarea. Nu puteam rosti un cuvânt, îl simţeam pe tata strivit. Mi-a venit în minte imaginea pisicii pe care bunicul a strâns-o cu uşa. Internul m-a privit cu interes şi m-a întrebat dacă mi-e rău. Aş fi vrut să-l iau pe tata în braţe şi să fug cu el, departe. Un alt intern, care tocmai trecea pe acolo, l-a întrebat acelaşi lucru, dar cu o voce foarte blândă; şi, arătându-mi fereastra:

— Uite ce frumos e afară.

Ramuri cu frunze aurii erau aplecate către una din ferestre, vrăbiile sporovăiau neobosite, tatăl meu se prăpădea.

Un ţipăt a străpuns sala de la un capăt la altul. Cei doi interni s-au dus într-acolo. Ţipătul venea de la patul din stânga uşii de intrare, unde era bolnav un băieţel. Maică-sa ţipase de parcă cineva ar fi vrut să-i smulgă un braţ. Să fi murit băiatul? De obicei mă duceam să-l văd, îi aduceam reviste şi fructe. Era blond, cu câţiva pistrui pe nas, cu obrazul străveziu, trăsăturile subţiate şi punea întrebări tot timpul. Un tramvai îi tăiase piciorul. „E prea deştept, îmi şoptise în ajun maică-sa. Tot timpul se gândeşte, şi de-a ia nu doarme şi nu se întremează. Are puţine globule roşii. (Apoi, apropiind capul de mine, aplecat puţin, cu o privire complice venind de sub pleoape, încet, ca să nu audă băiatul, dar ca să înţeleg eu.) Prea puţin sânge”.

Azi nu m-am oprit să-l văd. N-am văzut pe niciunul din ceilalţi, de parcă în sala aceea, cu douăzeci de paturi, cu douăzeci de poveşti, pe care, în opt zile, le-am învăţat cu toate datele de la începutul fiecărei boli până la zi, şi cu zeci de amănunte lăturalnice, nu mai exista decât tata.

M-am aşezat, dreaptă, în faţa lui, ca să-l împiedic să privească la patul de unde venise ţipătul. Atunci el, cu totul neaşteptat, m-a întrebat:

— O să aibă Nicu bani pentru haine?

N-am priceput.

— Azi e în 20, a lămurit tata. La întâi se prezintă, îi trebuia haine noi. (Apoi, cu o privire rugătoare.) Tu n-ai bani?

I-am spus că i-am trimis, că şi-a scos hainele noi şi că au ieşit frumoase. A încercat să surâdă, mulţumit. Am făcut o sforţare să nu plâng, să-mi amintesc în ce zi suntem; de când nu-mi mai trecuse privirea asupra calendarului.

— La 1 octombrie îl face locotenent. Are nevoie de haine noi. Azi suntem în 20, nu-i aşa?

Era cu putinţă ca omul acesta, care de patru zile trăia printr-un miracol pe care nici doctorii nu-l mai pricepeau, să mai ţină socoteala zilelor, să se mai gândească la hainele lui Nicu?

Bolnavul din patul vecin cu al tatii a început să geamă, aşa cum avea obiceiul, spunând câte un „a” prelung şi profund, la distanţa de timp necesară să numeri până la cinci, Avea ulcer, dureri în capul pieptului, până în spate, dureri în frigare, şi îşi băga singur, din când în când, degetul în gât, ca să verse. Vomita sânge cafeniu.

Tata a închis iar ochii. I-am şters iar năduşeala, apoi m-am dus la patul din fund, al băiatului, cel cu prea puţine globule roşii. Mă temeam că nu mai trăieşte. Respira pripit. Maică-sa plângea înăbuşit:

— Am crezut adineauri că l-am pierdut, era rece. Am asigurat-o că se face bine, că mi-a spus unul din medici. A făcut ochii mari, nesăţioşi să afle, să ştie:

— Care? Cel bătrân? Când l-aţi văzut?

— L-am întâlnit ieri, când veneam la spital.

Femeia şi-a strâns mâinile către piept, ca pentru o rugăciune, şi a bolborosit ceva neînţeles. Apoi iar mi-a pus întrebări, minuţioase, multe. Abia am putut scăpa, ca să mă reîntorc la tata. Avea ochii deschişi, mari. Voia o pernă, să şi-o pună dedesubt, în dreptul rinichilor. Avea dureri grozave.

— Perna e chiar acolo, unde spui că te doare.

— Mai vreau, mai vreau.

Era sigur că perna îi uşurează durerile, şi a început să stăruie, mişcând uşor buzele, şi cu o rugăminte în ochi sfâşietoare.

— Vrei lapte, tată?

A dat din cap: „Nu”.

— Hai, te rog, o să-ţi facă bine.

M-a privit, vrând, cu toate puterile adunate în pupilele dilatate, să cunoască adevărul, hotărât să sufere, oricât, numai să-i facă bine.

— O să-ţi facă bine, tată, să vezi.

I-am ridicat puţin cu o mână capul. Creştetul osos încăpea aproape tot în palma mea. Am văzut că face o sforţare dureroasă ca să înghită. Picăturile de lapte produceau zgomotul unei căderi în gol. Dacă n-aş fi crezut, în chip stupid, că-i mai poate face bine ceva, nu l-aş fi chinuit atât, desigur. Când a sucit capul, o şuviţă de lapte s-a prelins pe bărbie, pe gât, pe piept. În faţa ochilor mei, o imagine din copilărie: tata îmi ţinea creştetul capului în palmă, şi eu suceam capul, şi, tot aşa, laptele se prelingea pe bărbie, pe gât, pe piept. Era la Sofia, aveam cinci ani! Poate totdeauna a fost aşa. Poate că ani de-a rândul au stat ascunşi undeva ochii ăştia puţin speriaţi, de copil, sufletul ăsta neputincios. Muriseră parcă pe rând toate învelişurile sub care a stat ascuns, şi acum a rămas descoperit copilul. Tata fusese poate totdeauna, în faţa vieţii, copil.

Profesorul, cărunt, înalt, voinic, ţinea capul sus, avea accent franţuzesc, vorbea repede, dar cu pauze mari între anumite cuvinte. Când s-a apropiat de noi. Cu doi interni şi cu o sora, s-a uitat la tata cu o mirare pe care nu s-a obosit s-o ascundă. Avea aerul să spună: „Cum? Trăieşte?!” Şi întorcându-se către interni:

— Cum vă explicaţi?

Iar ei au rămas mici, ca în faţa unui fenomen a cărui înţelegere îi depăşea. Tata îi privea pe toţi cu ochii deschişi imenşi, ca să priceapă ce se întâmplă.

Profesorul i-a ridicat mâna, i-a luat pulsul, mereu mirat, i-a întrebat pe interni de temperatura luată în dimineaţa aceea, şi, tot către ei:

— Interesant, foarte interesant. Să-i mai faceţi injecţii. Încă două. Să vedem.

Parcă ar fi spus: „Trageţi sfoara, întindeţi să vedem cât rezistă”.

Aşteptam, încordată, în picioare, dreaptă, în faţa lui. Profesorul m-a privit lung şi a vrut să-mi spună ceva, dar cred că i s-a părut de prisos. O clipă, tăcerea a fost întinsă, de moarte. Gemetele de alături încetaseră fără să ştiu când. Au plecat cu toţii, vorbind între ei, şi s-au oprit la patul băiatului blond, apoi la bolnavul pe care îl adusese în ziua aceea, cu tumoare la creier. Când profesorul s-a îndreptat spre uşă, m-am grăbit să-l ajung şi l-am întrebat ce crede despre starea tatii.

— Sânt speranţe?

A şovăit o clipă:

— Atâta timp cât respiră.

Gemetele de alături au reînceput lungi, joase şi la distanţă de timp necesară să numeri până la cinci. Tata a închis ochii iar, şi iar a început horcăitul acela care ieşea ca dintr-o prăpastie şi suna a depărtare şi a gol. Apoi i-a venit să verse. Am chemat sora.

Trecuse un sfert de oră de la vizita profesorului, când s-a deschis uşa, şi un medic tânăr, neobişnuit de înalt (sau poate mi s-a părut), cu obrazul strident de palid faţă de părul negru intens, a venit drept la patul tatii, însoţit de unul din interni, şi a întrebat, cu o voce pe care sigur o mai auzisem (am aflat mai târziu că e fiul profesorului care tocmai plecase):

— Acesta e bolnavul?

Pe mine nu m-a băgat în seamă, de parcă nici nu aş fi fost acolo. A ridicat plapuma şi a apăsat cu degetul, din loc în loc, piciorul tatii. Sub apăsare, rămâneau adâncituri mai palide; apoi l-a acoperit la loc şi i-a luat mâna într-a lui, ca să-i ia pulsul. Mâna – cu degetele albe, lungi, transparente – avea o vibraţie care i se potrivea de minune, şi totuşi atât de multă viaţă proprie, şi capta în aşa fel atenţia, de parcă ar fi fost desprinsă de omul căreia îi aparţinea. Eram sigură că mai văzusem aceste mâini cândva. Dar când, unde? Am făcut o sforţare ca să-l privesc atentă, să-i văd faţa, ochii. Îi zâmbea tatii cu nespusă blândeţe şi avea, parcă, lacrimi în ochi, dar în colţurile buzelor, un zâmbet uşor. Îl întreba ce-l doare. Tata stăruia că vrea o pernă, că are dureri mari în şale. Apoi, răsfirând degetele spre mine, şopti, încercând săi surâdă:

— Fata mea.

Doctorul a ridicat privirea puţin surprins, mi-a zâmbit binevoitor, s-a înclinat vag.

— Băiatul e ofiţer, a mai şoptit tata, destul de nedesluşit, aproape de neînţeles şi întinzând gâtul spre măsuţa de noapte: Arată fotografia!

În sertar, acolo, era, printre cutiile cu buline, sticluţe şi vată, o fotografie a lui Nicu în haine de sublocotenent. Am şovăit o clipă, apoi am închis sertarul şi am spus:

— Nu e. Poate a luat-o mama.

Cu ochii tulburi, vinovaţi, contrariaţi, tata a repetat ca să înţeleagă doctorul:

— Nu e.

M-a durut cumplit privirea aceea. Am regretat. Chiar atunci, am regretat de moarte fapta mea. Mi-a fost ruşine de mine.

De ce n-am arătat fotografia dacă tatii îi făcea plăcere dacă-i mai putea face plăcere ceva? De ce n-am arătat fotografia? E o întrebare de care nu mai pot scăpa şi e ca o arsură de fier roşu pe rană de câte ori îmi vine în minte. N-am putut în clipele acelea, care erau cele din urmă, să trăiesc numai pentru el, să-l iubesc atât, încât să nu mai existe nimic în afară de dragostea mea pentru el, de suferinţa lui, de suferinţa mea faţă de copilul care devenise omul cu părul cărunt? Ştiu azi că aş fi arătat fotografia fratelui meu dacă tata ar fi vrut să se fălească faţă de bătrânul profesor, care părăsise patul lui cu câteva minute înainte. Dar acum în faţa mea se afla un bărbat a cărui apariţie mă tulbura, ale cărui mâini minunate mă atrăgeau, mă depărtau de la singura preocupare care mi-era îngăduită. Femeie şi frivolă, am avut cruzimea să-l privesc pe sfântul acela, care ardea ca o lumânare aproape consumată, din care nu se mai vedea decât o flăcăruie, cu preocuparea de a nu fi ridicol, fiindcă era tatăl meu şi, prin el, aş fi devenit ridicolă eu.

Ce bucurie ar fi avut tata dacă aş fi arătat fotografia! Ar fi fost ultima bucurie şi poate cea mai mare din viaţa lui. Cu atâta greutate îşi văzuse feciorul cu un rost, cu atâta trudă câştigase banii pentru şcoala de ofiţeri. Şi singura recompensă acum ar fi fost această fotografie. Desigur că până într-atât i se părea că i se datorează lui nu numai haina de ofiţer, cât şi toţi anii de învăţătură, ca să ajungă s-o poarte încât se credea, poate, el însuşi ofiţerul din fotografie, şi, despersonalizat, în pat, acolo, între toţi nenorociţii acelui salon comun de spital, fotografia aceea era decoraţia lui, identitatea de care era mândru, singura cu care se putea îmbrăca în clipa aceea în faţa unui străin.

Erau atât de necăjiţi ochii tatii, atât de umilit mi s-a părut că n-a putut arăta fotografia, că am vrut să revin, să deschid sertarul, să mă prefac, căutând, chipurile, cu mai mare atenţie, că o găsesc. Dar în clipa aceea am văzut iar mâinile lui Don Diego Covarrubias, din tabloul lui El Greco. Aveau aceeaşi paloare verzuie. Şi a fost destul o clipă de ezitare, ca să nu mai scot fotografia.

— La ce armă? A întrebat medicul, politicos, în timp ce se scula să plece. (Nu era poate atât de înalt, cât avea picioarele neobişnuit de lungi.)

— La artilerie, a şoptit tata, şi a închis ochii obosit şi (cine ştie?) poate mulţumit că doctorul s-a interesat de băiatul lui. După ce mi-a pus o mulţime de întrebări despre tata şi despre boala lui, medicul, cu o voce în care sfârşitul cuvintelor se pierdea, cu inflexiuni pe care urechea mea le păstra din cine ştie ce clipe uitate ale copilăriei, m-a întrebat dacă mai merg la şcoală. I-am răspuns că sunt studentă la Drept şi măritată. A surâs iar uşor, m-a privit atent. Iar eu l-am întrebat de starea tatii, dar nu alarmată, ca de atâtea alte ori, în alte zile, faţă de oricine îmi putea da o veste, ci căutând să-mi stea bine fiecare cuvânt pe care-l spuneam.

Mi-a răspuns:

— Are inima foarte rezistentă.

Mi s-a părut că vrea să spună „prea rezistentă”.

Trei zile s-a chinuit tata din cauză că inima era prea rezistentă. Trei zile l-am chinuit toţi câţi eram în jurul lui, punându-i la încercare inima. Unii îi făceau injecţii cu cofeină şi camfor, alţii îl hrăneau artificial. Eu îi dădeam din când în când o linguriţă de apă. El transpira şi vărsa. Ochii păreau, uneori, că-i vor ieşi din orbite. Cavităţile erau enorme, ca la craniile cadavrelor. Pomeţii, oase rotunjite, abia acoperite cu pieliţă galbenă, erau umezi tot timpul de o sudoare rece. Obrajii, două adâncituri mari; urechile – străvezii. Numai părul era argintiu, ondulat şi frumos, la fel ca altădată. Închidea ochii de câte ori era extenuat de suferinţă şi-i deschidea ca să sufere din nou. Picăturile de apă pe care le înghiţea cădeau ca în golul unui butoi imens. Şi tata mă privea cu ochii arşi de suferinţă, dar cu o voinţă care depăşea cu mult fărâma de viaţă cu care rămăsese şi cu o încredere de animal bolnav.

Afară era oraşul în zilele lui cele mai însorite. Aproape cu sila m-a scos în curte unul din cei doi interni. Lumină aurie, adiere de toamnă, miros de pământ reavăn, curtea toată poleită de frunzele galbene şi roşii ale copacilor. Ne-am aşezat pe o bancă. Internul mi-a vorbit de casa părinţilor lui de la Botoşani, de anii de studii. Deodată, fără să spun nimic, m-am ridicat, am traversat, halucinată, coridorul lung, cu geamuri şi sala pătrată cu dulapuri albe. M-a izbit – în afară de mirosul obişnuit de alcool, iod şi cloroform – un miros fetid, parcă era pucioasă, parcă era cadavru în descompunere. Speriată, m-am repezit la patul tatii. Dormea. Vecinul lui gemea monoton, ca de obicei. S-a întrerupt numai când a venit sora să-i scoată plosca şi a ţipat, gata parcă să-l lovească:

— Mai taci, că ne-ai omorât!

Am rugat-o pe mama să iasă puţin în curte, dar n-a vrut. Cinci minute mai târziu, i-a căzut capul pe piept. Era albă ca peretele spitalului şi tot atât de rece. Sora a venit şi i-a dat să miroase eter, i-a pus o compresă pe piept şi a culcat-o pe un pat vecin, care pentru câteva minute rămăsese gol. Îmi tremurau mâinile şi picioarele. Tata ţinea ochii închişi. Nu şi-a dat seama de nimic.

Atunci au venit Michi, Maricica şi Nicu (în hainele lui de ofiţer, frumuşel şi semeţ, ca în fotografie). Mama era leşinată, tata, pentru întâia dată, liniştit, ca un mort.

— E prea multă lume aici! (A strigat internul – cel care bufnea tot timpul.) Cine v-a dat voie?

— Portarul, a răspuns rar Maricica.

Ce zi lungă a fost aceea. Ultima zi a tatii! Soarele parcă nu voia să apună. Tata nu voia să moară. A deschis ochii, parcă înviorat, cu puţină viaţă în obraz; sau aşa mi s-a părut. L-a recunoscut pe Nicu şi s-a uitat atent la hainele lui. I-am luat mâna într-a mea şi mi-am spus de multe ori: „Se face bine, se face bine, există minuni!”

Celălalt intern a venit să ne roage să plecăm.

— Sunteţi prea mulţi.

— În curând o să fim mai puţini, a replicat Maricica, cu o simplitate matură, stranie.

Trebuie să vină profesorul, s-a scuzat parcă internul.

Mama n-a vrut să plece cu nici un chip. Stătuse o clipă la aer şi se simţea mai bine. Nicu a rămas cu mama, eu am plecat cu Michi şi cu sora mea.

De ce am plecat atât de optimistă? Cum a pătruns în mine credinţa că se face bine? De ce nu am dat în lături toate imaginile care se succedau vertiginos? („Tată, am să te iau la Braşov, la Poiana!”) îl şi vedeam, în soare, pe un şezlong. („Am să te iau cu trăsura la Şosea.”) Eram lângă el, auzeam tropotul cailor. („Ghici, ce ţi-am adus?” „Tu ştii ce să-mi aduci, Diana”.) Mă vedeam ţinând o cutie de ţigări la spate.

Alex a trecut în seara aceea pe la noi, să întrebe cum îi merge tatii. Am spus: „Mult mai bine”.

De ce am spus: „Mult mai bine”, fără frica pe care o aveam de obicei că totul se întâmplă altminteri, că liniştea nu poartă noroc? De ce m-am gândit la furtuna de la Balcic, la clipele petrecute cu Alex în cort, în loc să mă gândesc numai la tata?

Aş vrea să ştiu cum a murit tata, şi nu am pe cine întreba. Numai Nicu a fost lângă el, şi Nicu nu observă amănuntele, nu ştie să le redea. Aş vrea să ştiu de câte ori a mai închis tata ochii şi de câte ori i-a mai deschis, de câte ori a mai mişcat degetele, cum ţinea mâna. Ştiu că a întrebat o dată dacă s-a plătit spitalul. Asta s-a întâmplat mai înainte. Dar ceasul din urmă, ultimele cinci minute, ultimul minut?

Mama ieşise să ia aer. Se ruga lui Dumnezeu să facă o minune. Să-i uşureze tatii suferinţa. Că prea se chinuia.

— S-a chinuit groaznic, repeta disperată, groaznic!

O fi băgat tata de seamă că mama nu-i lângă el, nu s-o fi simţit prea singur, mai avea privirea aceea lungă, care străbătea sala până la celălalt capăt? De ce n-am rămas măcar eu lângă el?

Aş vrea să ştiu tot. De ce nu povestea tata niciodată nimic despre el?

De ce n-am arătat fotografia, când tatii i-ar fi făcut atâta plăcere? Ce s-o mai fi întâmplat cu băiatul acela blond, care avea prea puţine globule roşii? O mai fi gemând şi acum vecinul de pat al tatii? Nu mai pot dormi, şi nu mă mai pot gândi la altceva, şi nici nu vreau. Fără gândurile astea, m-aş simţi mai singură, mai fără rost, şi pe tata l-aş simţi mai departe.

Azi am fost la spital.

— A murit intoxicat prin anurie, mi-a spus profesorul. Dacă nu-şi smulgea sonda, ar fi putut, poate, scăpa. Poate. Cred că a fost totdeauna agitat, neliniştit, nervos peste măsură, violent, nu-i aşa?

— Tata? A fost generos, cinstit, bun.

Ca să scap de durerea pe care mi-o prilejuiesc ultimele lui imagini, mi-ar ajunge poate să-i văd o fotografie din alte vremuri. Dar tata nu se fotografia niciodată. Iată un lucru de care până azi nu mi-am dat seama.

Încerc să-mi amintesc figura tati, de pe vremea când era sănătos şi bătea cu pumnul în masă de săltau farfuriile, şi-mi dau seama că aşa era numai în zilele când venea fără pachete, când nu aveam ce pune pe masă, când nu voia sa vedem cât este de stânjenit. Da, numai atunci ne căuta ceartă, atunci înjura.

Mama punea degetul la gură şi ne făcea semn să nu-i răspundem. Dar noi îl întărâtam, îl scoteam din sărite. Aş vrea să-l mai văd o dată furios, dar nu mi-l mai închipui decât cu ochi blânzi, întrebători, de animal care nu poate să spună ce-l doare. Îmi revine mereu imaginea lui de ceară, în lumina soarelui de asfinţit, la marginea trotuarului, pe strada Oituz.

Azi mi-am pus pălăria şi am plecat, grăbită, să găsesc o fotografie a tatii. Bănuiam că trebuie să fie pe undeva, pe un act, pe un abonament de tramvai. Afară de ţigări şi de ziare, nu cheltuia pentru el nici un ban. Şi sunt încredinţată că nu se scula niciodată sătul de la masă.

Nu ieşisem pe stradă de mult. Soarele cădea plin, puternic, pe străzi; femeile purtau taioare, pălării de toamnă, cochete; bărbaţii umblau, unii grăbiţi, alţii pe gânduri, unii traversau, alţii aşteptau tramvaiul. Tramvaiele erau pline. Tata nu putea fi nicăieri. Nu-l puteam întâlni în mulţimea străzii. Nu era cu putinţă. „Nu crezi în minuni”, îmi spusese Alex odată la mare. Nu, nu-mi puteam închipui luna întorcându-se după Capul Caliacrei, când o văzusem venind de acolo, urcându-se treptat din mare spre cer. Nu-l mai puteam întâlni pe tata pentru că am văzut cum se aruncă lopeţi de pământ peste el.

Am mers pe stradă cu dinţii încleştaţi. Lacrimile de la o vreme nu se mai desprindeau. Se resorbeau şi parcă se transformau în pietre, care mă apăsau pe piept. Odată, îmi amintesc, l-am întâlnit pe tata pe stradă. Părea atât de absorbit, încât cred că, dacă i-ar fi băgat cineva mâna în buzunar, nu şi-ar fi dat seama. Aşa era totdeauna. Cine ştie ce punea la cale, ce griji îl frământau? L-am privit, înduioşată. Era adus din spate şi mi s-a părut că văd în clipa aceea toată povara noastră, a tuturor, încovoindu-l. De ani de zile nu făceam cu toţii decât să-i cerem bani. De ani de zile se zbătea să-i câştige, să ni-i dea: „Uite, Diana, cinci lei”. I-am aruncat ofensată: „N-am nevoie; nu m-au făcut pe mine cinci lei”, am spus, semeaţă. „Dar nici tu pe ei”, mi-a răspuns tata prompt. Nu-şi cumpăra niciodată ceva pentru el. Purta mereu aceleaşi haine cenuşii, cu o dungă mai închisă, pe care aveam impresia că le ştiu de când lumea şi că totdeauna vor fi bune, curate. Le peria cu o măturică aspră de câte ori pleca. Pantofii şi-i lustruia zilnic cu peria, apoi cu o bucată de pluş. Ne minunam cu toţii că nu uzează lucrurile, că nu le prăfuieşte măcar.

Parcă-l văd oprindu-se într-o zi la chioşcul de ziare. Un cunoscut i-a spus de două ori bună ziua, fără ca tata să bage de seamă. Abia când m-am apropiat şi l-am luat de braţ, s-a dezmeticit şi a răspuns omului care-l salutase. Ba chiar m-a prezentat. Cu ce mândrie a spus: „Fata mea. Vrea să se facă doctoriţă.” (Pentru tata doctoriţă însemna titrată, adică cineva cu studii universitare.) „Şi să vezi băiatul. A scos portvizitul şi a arătat fotografia lui Nicu. O să fie ofiţer.” Mi-am spus: „Ce copilăros e tata!” Tâmplele îi străluceau în soare, de parcă erau de argint. Ochii – apropiaţi şi fără o culoare precisă, galben-verzuie, cum e marea când e răscolită. Şi era, în ziua aceea, încărcat de pachete. Era soare, ca şi acum, şi tata se oprise la chioşc, să cumpere un ziar, să schimbe câteva cuvinte cu un cunoscut, şi toate acestea mi se păreau întâmplări fireşti, obişnuite. Nu-mi dădeam seama că e un miracol, o fericire imensă să-ţi poţi întâlni tatăl, din întâmplare, pe stradă.

Am găsit la nişte rude îndepărtate fotografii de ale tatii. „Aici e ca logodnic”, mi-a spus mătuşa mea.

Era înalt şi slab, cu mustaţă mare, despărţită printr-o cărare deasupra buzei, mustaţă cu vârfurile bine răsucite în sus. După ce mai întâi se lăsa peste colţurile gurii în jos. Purta un guler tare, drept, înalt şi despicat la mijloc şi o haină închisă cu patru nasturi (nu se vedea decât nodul cravatei). Aşa arăta desigur atunci când a întâlnit-o pe mama pe stradă, cu pălăria mică, roşie şi cu geanta roşie nouă. E una din scenele pe care le povestea totdeauna când era bine dispus. I-a luat geanta, s-o vadă mai de aproape şi a vrut s-o deschidă; mama s-a împotrivit cu încăpăţânare. Dar tata nu s-a lăsat, a deschis-o. Înăuntru avea numai o oglindă ovală, mică, şi o batistă albă cu dantelă şi nici un ban. Mama s-a făcut mai roşie decât pălăria. Mi-am închipuit-o totdeauna pe mama la şaisprezece ani, pe tata – tânăr îndrăgostit, bine îmbrăcat.

— Niciodată, până azi.

Dar chiar şi imaginile astea mă îndepărtează de el, şi tocmai asta nu vreau. Rechem în grabă figura lui de ceară în haine negre şi pantofi de lac. Stând în picioare pe trotuar, pe strada Oituz. Cât sunt de fericită că i-am luat ţigări atunci! Mi se pare că-i singura faptă bună faţă de tata şi vreau să mă gândesc numai la ea.

Ba odată am adus acasă o ladă cu mandarine. Cel dintâi „onorariu de avocat”! Tata avea lacrimi de bucurie în ochi. Mi-s-a părut atât de fericit şi mândru de mine, că m-am simţit despăgubită de tot ce îndurasem în iarna aceea cumplită.

Odată l-am desenat. Făcea socoteli într-un carnet la masa din bucătărie, pe care şi mâncăm de obicei. Ţigara îi atârna, abia lipită de colţul gurii Avea fruntea încruntată, adâncituri mari pe obraji, purta o căciulă de lână, fiindcă era răcit, şi un fular gros la gât. Când i-am arătat desenul, a zâmbit.

Apoi, ca un profesor care iartă obrăznicia elevului care i-a făcut caricatura – dacă e izbutită – mi-a spus: „Bravo, Diana, te pricepi”.

În seara aceea s-a dus să facă o vizită proprietarilor, ca să arate desenul făcut de fata lui.

Tata nu făcea decât să mă judece, să mă suduie, să-mi vorbească repezit. Dar cu câtă dragoste, cu câtă mândrie spunea „fata mea”! Îi aud întocmai vocea, intonaţia fiecărei silabe, toate nuanţele pe care le punea când spunea: „Fata mea!” Mă doare şi-mi face bine totodată.

Îl iubesc acum cu disperare de a-l fi iubit fără să o ştiu, fără să i-o fi arătat. Simt nevoia să-i arăt acum toată dragostea asta descoperită târziu, şi gândul că nu mai este cu putinţă mă exasperează.

Îi simt în palmă greutatea capului, când îl ridicam ca să-i dau să bea, aud zgomotul şi căderea în gol a fiecărei picături pe care o înghiţea şi, de trei săptămâni, nu mai dorm.

Sunt trei săptămâni de când a murit tata.

Eram singură, într-o după-amiază, pe la şase, când m-am pomenit cu Alex. Mi-a vorbit firesc, de parcă ne-am fi văzut în fiecare zi. Toţi cei care veneau la mine în acea epocă mă priveau compătimitor, părând impresionaţi de îmbrăcămintea mea neagră; nimeni nu înţelegea nimic din durerea mea, nimeni nu-l cunoscuse pe tata. Alex parcă venise să-l consolez eu.

— Sunt foarte plictisit, vrei să ieşim să ne plimbăm? Dacă nu. Dacă ai altceva mai bun de făcut.

— Nu, Alex, dar mi-e greu şi să vorbesc, şi să mă îmbrac.

Câteva zile mai târziu, am primit să ieşim împreună cu maşina lui. Un Ford vechi, demodat.

Nu ştiu pe unde am trecut. De la o vreme nu mai vedeam nici străzile, nici înfăţişarea oamenilor care îmi ieşeau în cale. Îl vedeam pe tata, numai pe tata şi tot ce se leagă din diferite timpuri de chipul lui, care, fără să ştiu, mi-a fost întotdeauna atât de drag. Un om încărcat cu baloane mi-a amintit că tata intrase odată pe uşă, cu mustaţa zâmbitoare, printre baloane viu colorate. De unde avusese bani în ziua aceea să cumpere atâtea baloane? Ce acont luase? Pentru ce idee năstruşnică? După câtă osteneală? Parcă îl auzeam: „De ce să nu facem şi noi aţă de cusut? Cum adică, noi nu putem să coasem un nasture fără ca aţa să vină din Anglia, din Germania, şi nasturele, de cine ştie unde?”. Pe aici, prin Obor, îl găsisem odată într-un fel de baracă unde se dărăcea lână, într-un fum de scame, înecăcios.

— Ştii unde suntem aici, Diana?

Am tresărit.

Maşina alerga în viteză.

Aş fi vrut să am o clipă de energie, să întreb unde mergem, să ştiu ce să-i răspund lui Michi când îmi va pune întrebări. Dar adierea rece de toamnă, amestecată cu efluvii calde, târzii rămăşiţe de vară, îmi trecea atât de dulce prin păr şi-mi mângâia atât de plăcut obrazul şi gâtul, că mă lăsam dusă ca într-un început de beţie.

— Şoseaua Andronache. Spre Colentina.

Apoi am intrat pe un drum umbrit, în marginea unei păduri. Aş fi vrut să spun să întoarcă, dar era în mine, pentru întâia dată de la moartea tatii, o linişte nesfârşită, care îmi curgea prin vine ca un narcotic. Alex era liniştit şi el, ca şi mine, ca şi pădurea, ca şi lanul de porumb pe lângă care treceam, ca şi ziua aceea aurie de toamnă, a cărei frumuseţe plină, prea coaptă, se lăsa greu peste pământ.

— Asta e pădurea Ştefăneşti, a spus Alex.

O brişcă venea către noi, condusă de un preot, cu o femeie alături, gătită ca de duminică: o pălărie de catifea albastră, cu panglică lucioasă de jur împrejur. Alex le-a dat bună ziua.

— Se vede că am avut vizite, mi-a spus după ce au trecut mai departe.

— Cine a avut vizite?

— Mama.

Maşina s-a oprit în faţa unei curţi, mare cât vezi cu ochii. Trei câini-lupi, probabil aceeaşi familie, ne-au ieşit în cale şi au început să latre, dând din coadă cu o veselie nebună. L-am apucat pe Alex de braţ.

— N-avea grijă, Diana o să vă împrieteniţi numaidecât.

Pe jos se întindea un covor de ardei iuţi, verzi-roşcaţi.

Un cal necheza pe undeva, pe aproape. Din dosul unui cazan, din care ieşeau aburi cu miros de bulion, au apărut o femeie şi un copil. Pe prispa casei, o doamnă, îmbrăcata în negru, cu părul şi obrazul alb, cu pantofi şi ciorapi albi, şi-a pus mâna streaşină, întinzând gâtul. Alex m-a luat de mână şi m-a dus spre ea. M-a prezentat:

— Diana Ioanescu, o bună prietenă. Apoi, ceremonios: Mama mea.

— Alex mi-a vorbit de dumneata. Mi-a vorbit foarte frumos.

M-a surprins vocea ei, puţin răsfăţată, uimitor de tânără. Am zâmbit politicos, puţin încurcată, întrebându-mă dacă într-adevăr Alex îi vorbise de mine.

Apoi, acelaşi glas, poruncitor de astă dată:

— Anico, să aduci şerbetul de zmeură şi apa de la gheaţă. (Iar nouă, cu familiaritate.) Să intrăm, copii, că prea e cald, Nu era cald de fel, soarele cădea roşu, somptuos peste câmpia galbenă. Doamna Dobrescu zâmbea cu buzele subţiri ca o linie.

— Uitaţi-vă cum apune soarele şi cum îl zugrăvesc pictorii voştri cubişti! Vedeţi, lui nu-i e ruşine să fie demodat.

— Fiindcă nu e demodat, făcu Alex. El impune moda. Pictorii cu adevărat mari i se supun.

Dar mama îl contrazicea.

Nu-mi amintesc exact ce argumente aducea, unde găsea făptura aceea mică, cu voce de fetiţă, atâta autoritate. De altfel, dădea impresia că nu o interesează ce spune celălalt. Când punea o întrebare, nu aştepta răspuns.

Casa era încărcată cu farfurii şi oale smălţuite, de o rară frumuseţe, găsite, după cum povestea, în fundul satelor din toate colţurile ţării.

— Doctorul, soţul meu, avea o pasiune pentru olărie. Mie-mi plac scoarţele. Sunt frumoase, nu-i aşa? Aici e doctorul în ziua în care a plecat pe front, în 1916. A doua zi am fugit după el. Aici sunt într-un grup de surori de caritate.

Mama lui Alex, între toate, cea mai mică. Şi, cu părul strâns sub boneta de soră, era ca şi acum, ca o mască albă, în care nu se vedeau decât două pete negre, ochii ei rotunzi, aproape fără sprâncene.

— Aici suntem cu un grup de răniţi. Doctorul e printre ei. Îi îngrijeam eu. Ce mult mi-a plăcut să îngrijesc bolnavi şi ce rău îmi pare şi azi că n-am făcut Medicina. Dar pe atunci era la modă pensionul. Am învăţat la Genova, la călugăriţe. Mama a fost italiancă. Visul meu era ca Alex să facă Medicina. Şi-a început-o bine, dar n-a dus-o la capăt. Aşa e el. Tatăl lui, dimpotrivă.

Alex a strâns din buze, enervat. „Cum. N-a terminat Medicina?!” îmi repetam în gând, surprinsă, uimită. Şi toată lumea îi spunea „doctore”, şi el nu protesta. O dată l-am întrebat de ce n-o practică, şi mi-a răspuns evaziv: „Prefer viticultura”, iar când m-am interesat, altă dată, dacă se ocupă de viticultură, mi-a spus: „Nu, nu mă înţeleg cu mama, prefer să fiu singur, să scriu, să citesc. Mă pasionează psihanaliza.”

— Seamănă ca două picături de apă cu tatăl lui, nu? A continuat doamna Dobrescu, cu acelaşi aer zăpăcit pe care l-a avut de la început. Aceiaşi ochi albaştri, de care se îndrăgosteau cucoanele, aceeaşi frunte îndărătnică. Numai că doctorul citea medicină nopţi întregi, pe când Alex citeşte romane poliţiste. Dumitale îţi plac? Eu le detest! Hai să trecem în iatacul meu, copii.

Pe pereţi erau arme încrucişate şi o colecţie de cruci vechi şi de icoane. Ardea o candelă într-un colţ şi, pe o măsuţă rotundă şi joasă, fumega dintr-un fel de lampă, ca o mică amforă, un parfum cu un vag, neplăcut miros de tămâie. Un tablou în mărime naturală îl înfăţişa în uniformă de maior pe tatăl lui Alex.

— Aici e cu „Steaua României, cu spade”, mi-a explicat doamna Dobrescu, cu deosebită solemnitate; apoi, surâzând parcă amintirilor: „E a dracului pielea pe el”, spunea colonelul Ioanescu.

— Îl cunoaşteţi pe socrul meu?

Mama lui Alex m-a privit pentru întâia dată drept în faţă şi cu oarecare interes.

— Eşti nora colonelului Ioanescu?! Înţelesesem că te numeşti doamna Ionescu. (Şi doar îmi spusese când mi-a auzit numele: „Alex mi-a vorbit mult de dumneata”. Sporovăia întruna, însufleţită.) Ei bravo! Aşa-i, că avea un băiat, îmi aduc aminte. Că doar era cât pe-aci să se prăpădească de anghina difterică, la Brăila. Eu i-am făcut injecţia, şi doctorul, soţul meu, l-a operat. Soţul meu era comandantul unui tren sanitar. Cum trece vremea!

Jupâneasa a intrat şi a adus chiseaua cu şerbet şi pahare cu apă.

Ce curios mi se părea că Michi a fost la Brăila în timpul războiului! Şi eu nu am ştiut nimic până azi, şi e totuşi un an de când sunt nevasta lui, dormim în acelaşi pat şi mâncăm la aceeaşi masă! Îmi aduceam aminte că şi pe sora mea fusese vorba s-o opereze la trenul sanitar, fiindcă la spitalul civil nu mai erau paturi. Ce locuri însemnate au ocupat atunci printre nedumeririle şi spaimele mele „spitalul civil” şi „trenul sanitar” şi cât de dureros mă făceau să simt că nu sunt mare.

— Sora mea a fost operată tot atunci, şi tot de anghină Poate vă amintiţi? Maricica Slavu.

— Slavu? Nu-mi amintesc. De altfel, am stat puţin la Brăila. Prin ce lună era?

— Toamna, târziu. Poate noiembrie, decembrie.

— Da, atunci noi am operat-o, probabil.

Mi se părea că o recunosc pe sora de caritate care a venit să-mi facă injecţii atunci, când cu boala Maricicăi. Era mică, cea mai mică dintre oamenii mari pe care îi văzusem; mă apropiasem binişor de ea ca să văd dacă îi ajung până la umăr. Oare din pricina ei mi-am tăiat tivul paltonului roşu de postav, ca să-mi fac cruciuliţe la costumul de soră de caritate, improvizat din şervete albe de masă, şi de necaz că îi ajung numai până la umeri, n-am mai mâncat câteva zile şi am dormit prost câteva nopţi? Să fie ea „doctoriţa”? Totul era încâlcit.

Mama lui Alex vorbea mereu, despre colonelul Ioanescu, despre spitalul de Ia Oneşti. Nu prea înţelegeam ce căuta acolo cu trenul sanitar.

— Conducea etapele şi făcea curte cucoanelor, a adăugat încântată.

— Şi eu, care crezusem că a luat parte la şarja de la Robăneşti!

Ironia mi-a fost apreciată mai mult decât m-aş fi aşteptat. Alex a zâmbit şi m-a privit cald. Mama lui a râs cristalin.

— Va să zică, eşti nora colonelului Ioanescu? Tot mustaţă în furculiţă poartă? Neagră ca pana corbului?

— E albă şi tăiată scurt.

— Extraordinar! Şi-a tăiat colonelul mustaţa? Şi doamna Ioanescu tot aşa poartă coadele, blonde, groase, în jurul capului?

Mama lui Michi fusese cândva blondă?! Iată un lucru pe care nu mi-l puteam închipui.

Ca de obicei, nu a fost nevoie să răspund, fiindcă a trecut uşor la alt subiect, la alte amintiri. Mi-a vorbit de spiritism:

— Vino să vezi camera în care soţul meu mai vine uneori, când îl chem.

Era un cabinet medical. Instrumentele nichelate străluceau ciudat în albastrul încăperii.

— E aşa cum a fost înainte de război, în casa noastră din Bucureşti. Pentru Alex am păstrat totul. Credeam că are să fie el doctor, într-o zi. Îl pasionează homeopatia. Dar dacă n-a terminat.

Vorbea acum mai încet şi rar, ca şi când Alex n-ar fi fost de faţă.

Ferestrele aveau geamurile ca nişte vitralii albastre. Alex, în lumina de acolo, avea un cap de mort. Mama lui, la fel. Acum nu mai vorbea nimeni, şi tăcerea parcă dura de mult. Mi-era frica de sunetul celui dintâi cuvânt care va fi rostit.

Alex mi-a spus:

— Să ieşim în curte, vrei?

— Da, da, voi ieşiţi, eu mai am treabă aici.

Lumina şi aerul de afară m-au izbit ca o veste bună şi neaşteptată.

— Mama trăieşte cu totul în afară de realitate, a spus Alex, cu ochii în pământ.

Am încercat să-l mângâi:

— Cred că te iubeşte foarte mult.

— Mă iubeşte fiindcă semăn cu tata. S-a întâmplat ca, atunci, când s-a îmbolnăvit el de tifos exantematic, eu să fiu la laşi, bolnav de scarlatină, într-o cohortă de cercetaşi. I s-a telegrafiat mamei să vie, că sunt pe moarte, şi nu a venit. Era foarte îndrăgostită de tata. De mine puţin îi păsa.

Alex vorbea cu vocea sugrumată. Parcă avea lacrimi în ochi. Mi-a fost milă de el. Semăna cu Petre Barbu. Şi cred că în clipa aceea, fără să bănuiesc, alunecam.

— Când a murit tatăl dumitale. Alex?

— Atunci, de tifos exantematic, în 1918. Mama are dreptate, tata a fost un om. Eu sunt un om de nimic. Pe unii, exemplul tatălui lor îi stimulează, pe mine, dimpotrivă, mă deprimă. Mă simt copleşit de tot ce spune mama despre el. Simt că n-o să-l pot ajunge niciodată. Devin furios, rău, şi nu mai vreau să fac nimic. Uite, n-am energia să-mi dau ultimele examene şi teza. Dar de ce îţi spun toate astea, Diana? Niciodată nu am vorbit despre mine. Sunt foarte orgolios.

Eram lângă o fântână. Alex a început să învârtească roata şi, fără să pară că face vreo sforţare, a adus căldarea sus, apoi a cules de pe jos vreo patru roşii şi le-a spălat.

— Îţi plac aşa, fără sare? M-a întrebat, străduindu-se să zâmbească, întocmai ca Petre Barbu, şi având aproape aidoma chipul lui.

Ne-am aşezat pe iarbă şi am mâncat roşiile. Erau dulci, răcoritoare, bune. Parcă de la moartea tatălui meu simţeam acum întâia dată gustul unei îmbucături. Seara era răcoroasă, domoală.

— Avem struguri foarte buni şi nu ţi-am dat. Vrei să-ţi aduc? „Napoleon” şi „Chasselas”. Să-mi spui cum sunt, da?

Mi-era milă de Alex, fără să ştiu de ce. Am spus:

— Trebuie să plecăm, şi m-am ridicat, speriată, fiindcă am simţit că e târziu, că Michi va fi îngrijorat.

Trebuia să ne luăm rămas bun de la doamna Dobrescu. Am găsit-o pe prispă, ţinând în braţe o găină mare cum nu mai văzusem.

— Aşa sunt viandotele, mari şi frumoase. Azi i-am făcut o injecţie antiholerică, săraca!

Vorbea acum despre găini, despre bulion, despre struguri, cu aerul acela mereu mulţumit şi zăpăcit şi cu vocea de adolescentă. Aşa era toată: ca o fată, zveltă, cu talia subţire, purta o rochie neagră de mătase (parcă prea scurtă), pantofi de pânză albi şi ciorapi albi de bumbac.

— M-am obişnuit să umblu încălţată aşa, în casă, de pe vremea când eram soră de caritate.

Avea aerul că nu observă nimic din ce se petrece în jurul ei, şi totuşi aveai impresia că te-a prins, că ţi-a ghicit un gând, când n-ai fi vrut. Când mi-am luat rămas bun, am simţit în mâna mea mâna ei mică şi dură. Cu o amabilitate grăbită, distrată, fără convingere, mi-a spus:

— Să mai pofteşti pe la noi. Şi, te rog, transmite salutările mele colonelului şi doamnei Ioanescu. Eu nu fac vizite, dar îmi place să primesc. Te rog să transmiţi.

Câinii ne-au condus până la poartă cu un alai de lătrături şi scâncete prietenoase.

Seara acoperea binişor câmpia.

— Michi va fi îngrijorat.

Am spus vorbele astea, sau numai le-am gândit, nu mai ştiu. Maşina a început să alerge nebuneşte. Am strigat să încetineze. Alex a oprit.

— Crezi că vreau să-ţi fac rău, Diana?

O jumătate de lună plutea albă pe liniştea albastră a cerului. Alex mi-a arătat-o, zâmbind mâhnit:

— Uite-o, e singură şi inutilă, ca mine. Şi, jumătate, ca mine.

Vocea lui Petre Barbu, acoperită parcă de zgomotul valurilor. Am început să cred că dincolo de pădure e marea; şi Petre Barbu aproape. Fruntea mi-era rece. Trăiam clipe prin care parcă mai trecusem. Da, după ce am înotat întâia dată în apa adâncă, la Mangalia. Ochii lui Petre Barbu mă priveau atenţi, cu amarul acela adunat parcă de peste tot din lume. Gura era atât de aproape de a mea, că-i simţeam răsuflarea, şi aceeaşi frunte, încruntată, s-a scuturat ca de un gând rău.

— Să mergem, a spus Alex, Michi o să fie îngrijorat.

Mi-era dor de Petre Barbu; după ani de zile, pentru întâia dată dorul amorţit, difuz devenea ascuţit şi precis, ca un junghi. Am închis ochii, ca să mă îndepărtez de ziua aceea, întoarsă, după atâta vreme, ca de un om pe care-l credeai mort; dar umărul lui Alex, lângă mine, avea căldura lui Petre Barbu. Parcă eram un câine care-şi regăseşte stăpânul.

Am deschis ochii. Pe Şoseaua Andronache casele mici şi strâmbe erau împotmolite în lumina serii.

I-am povestit lui Michi cum am cunoscut-o pe mama lui Alex:

— Se pare că a fost un erou tatăl lui, a fost decorat cu „Steaua României, cu spade”.

Dar Michi, ca de obicei, mi-a tăiat elanul:

— Nu ştii cum se capătă de multe ori o decoraţie, cum te trezeşti erou? Eşti obligat printr-un simplu ordin al superiorului să-ţi rişti viaţa absurd, să faci acte curajoase până la demenţă, dar fără acest ordin de sus, câţi eroi am avea? Crezi că depindea de el să îngrijească sau nu pe cei bolnavi de tifos exantematic, crezi că a vrut să moară?

Îmi dădeam seama că nu voi putea şti niciodată ce fel de om a fost tatăl lui Alex, despre care puţin înainte mi se părea că ştiu tot. Fiecare va răstălmăci altfel faptele lui, viaţa lui. Mama lui Alex mi se părea, cu cât mă gândeam mai mult la ea, mai ireală. Imaginea ei îmi juca în faţa ochilor fără s-o mai pot prinde, aşa cum nu poţi prinde în apă forma exacta a unei meduze. Tot aşa oscilau şi amintirile legate de Petre Barbu, între chipul lui şi cel al lui Alex. Nu mai rămânea limpede şi adevărat din seara pe care o trăisem decât o jumătate de luna albă, înţepenită bine pe cerul albastru, liniştit, şi un dor care se întorsese după o lipsă îndelungată.

Mă temeam că iarna care va veni va fi lungă, că timpul mult pe care îl voi avea mă va face să simt prea dureros golul care era între mine şi Michi. Şi iar mi se părea că dacă aş avea o casă în care să pot primi prieteni, să discutăm o carte, un tablou, să ascultăm muzică, totul s-ar schimba. Dar noi stăteam într-o odăiţă fără lumină şi aer, şi trebuia să socotim fiecare ban ca să ajungem la capătul lunii. Invitaţiilor, rare, pe care le primeam; nu le răspundeam, fiindcă, la fel ca şi în trecut, n-aveam mijloace să invit la rândul meu. M-am hotărât să încep să lucrez din nou ca secretară de avocat. Michi nu s-a împotrivit.

Eram în ultimul an la Drept şi nu ştiu de ce îmi închipuiam că îmi va fi mai uşor ca în trecut să-mi găsesc un maestru, să am un salariu.

Am început să mă duc zilnic la tribunal, ca femeile de serviciu care se întâlneau în Piaţa Sfântul Gheorghe ca să-şi găsească un stăpân, şi, după acelaşi obicei, nu întrebam direct, ci ocolit: „Nu cumva ştiţi dumneavoastră pe cineva care ar avea nevoie”. Fiecare îmi făgăduia, prietenos, că se va interesa, dar răspunsul era acelaşi: „Am vorbit cu avocatul X, care ar fi dispus, dar preferă un secretar. Nevastă-sa e geloasă”. „îmi pare rău, m-am interesat, dar maestrul Y nu ia, din principiu, secretare. Are o mamă curioasă”. „Eşti prea nostimă, duduiţă; maestrul şi-ar pierde capul. Familia se teme”.

Tatăl Michettei, pe care-l rugasem să-mi dea o mână de ajutor, mi-a răspuns: „Imposibil, Diana. Sunt prieten cu nevasta avocatului Z. Nu mi-ar ierta niciodată că te-am adus în casa.”

Mă gâtuia revolta. Ajunsesem atât de greu pe băncile Universităţii. Cunoşteam studente care locuiau în cămin, în condiţii crâncene, umblau nemâncate, apa le intra prin pingelele rupte. Oare ştiau că în ziua când vor porni, cu licenţa în buzunar, să caute de lucru, li se va răspunde: „Eşti prea nostimă, prea tânără, soţia mea e geloasă”.

După multe stăruinţe, am izbutit să intru secretară la avocatul Gheorghiu, care tocmai divorţase. Locuia în blocul cel nou, clădit de curând pe Calea Victoriei, peste drum de cofetăria „Nestor”. Salariu nu plătea secretarilor, dar îi lăsa să câştige fiecare după abilitatea lui. „În tot cazul, pe fete nu le plătesc.” A zâmbit, lăsând loc echivocului.

Spre deosebire de primul meu maestru, Ciupitu, a cărui clientelă erau negustorii din piaţă, Gheorghiu era un om foarte, cultivat, un jurist renumit şi pleda procese cu nume răsunătoare. Dar nici ţinuta morală a clienţilor, nici comportarea sau vocabularul nu se deosebeau: „Prinţul i-a dat prinţesei în cap cu castronul de frişcă”, declară bucătarul într-un proces. „Prinţesa l-a prins pe prinţul cu sora dumneaei în baie, şi atunci prinţul s-a supărat şi a bătut-o pe prinţesă, de nu i-a rămas oscior întreg”. Afirmă jupâneasa. „Prinţul voia să fugă cu cumnata dumnealui. Prinţesa mi-a cerut s-o duc cu maşina. La aerodrom s-a încins o bătaie, soră cu moartea” povesteşte şoferul, repetând toate înjurăturile prinţului.

Dar maestrul meu ştia una şi bună; că pensia alimentară pe care urma s-o obţină trebuia să fie la un nivel princiar. Secretarii ceilalţi roiau în jurul maestrului, păreau foarte ocupaţi. Eu nu înţelegeam nimic din toată agitaţia aceea şi puţin îmi păsa de pensia alimentară a prinţesei.

Într-o zi, fiind singură în biroul maestrului meu şi plictisindu-mă cu un dosar (procesul de calomnie intentat de primar unui gazetar care îl criticase pentru activitate sau inactivitate edilitară), m-am gândit să-l chem pe Michi la telefon, la şcoala unde, de două ori pe săptămână, suplinea pe profesorul de chimie. Dar, răsfoind cartea de telefon, mi-a trecut prin minte că aş putea da de numele lui Alex. Căutând febril, am găsit, într-adevăr, numele, numărul telefonului, strada şi numărul casei. Ce miraculos mi s-a părut că o carte de telefon obişnuită poate să conţină atâtea date precise despre Alex. Primul meu imbold a fost să-l chem, numai ca să-i aud vocea, să mă conving că, într-adevăr, este vorba chiar despre el. Bineînţeles că aş fi închis, oricine ar fi răspuns, fără să rostesc vreun cuvânt. O clipă am şovăit, apoi am făcut numărul. Am auzit soneria, dar nimic altceva. N-a răspuns nimeni, şi totuşi mi se părea extraordinar că soneria aceea răsună chiar în casa în care locuieşte Alex.

Tribunalul mă obosea până la istovire. Lumea care mişuna, alergătura mea şi a celorlalţi în toate direcţiile, pe scări, pe culoare, înghesuiala în arhivă, în grefe, ţăcănitul maşinilor de scris, praful, aşteptările, totul părea fără rost, mă obosea, mă plictisea. Cred că mă demoraliza şi faptul că nu câştigam nimic. Nu mă pricepeam să mint, să încarc la socoteală, fie pe maestrul meu, fie pe clienţi. Aceasta era totuşi sursa obişnuită de venituri a colegilor mei. Spuneau că au dat bacşişuri mari ca să se facă procedura, sau ca să afle mai devreme cum s-a pronunţat procesul. Ba chiar insinuau că multe lucruri depind de ei şi de relaţiile lor. Mergeau până a susţine faţă de client că maestrul, uituc, riscă să nu se prezinte la proces dacă el, „secretarul”, nu-i atrage atenţia. Eu, dimpotrivă, nu îndrăzneam să primesc nici chiar răsplata ce mi se cuvenea pentru unele servicii, sau restituirea banilor daţi din buzunar. Când cineva schiţa gestul de a-mi da, găseam un pretext să dispar, cu obrajii dogorind de ruşine. Mă chinuia nevoia de dreptate. Nu studiam dosarul plecând de la premisa că dreptatea e neapărat de partea clientului meu. Căutam, dimpotrivă, chiar înainte de a asculta pledoaria părţii adverse, să înţeleg punctul lui de vedere, să-i caut şi să-i găsesc argumentele. Când, totuşi, maestrul meu câştiga împotriva dreptăţii, simţeam că mă îmbolnăvesc de ciuda.

Într-o zi l-am întâlnit pe Alex tocmai când dădeam să intru în biroul maestrului meu. Era cu capul gol, cu genele pleoştite, purta un impermeabil alb, care îi era parcă prea mare. Am fost dezamăgită. Mi-l închipuisem, în timpul în care nu l-am văzut, semănând mai mult cu Petre Barbu. M-a întrebat, ridicând genele, curios:

— Dar ce cauţi dumneata pe aici?

Avea ochii cenuşii, ca cerul înnourat din clipa aceea.

— Sunt secretara avocatului Gheorghiu.

— Atunci suntem vecini.

— Nu stai pe strada Sălciilor?

Am devenit purpurie la gândul că-şi va da seama că l-am căutat în cartea de telefon. Dar el, fără să-mi pună vreo întrebare, mi-a răspuns evaziv:

— Da, în sfârşit. Şi acolo, şi aici.

N-am stăruit. Alex mi-a propus să facem câţiva paşi împreună. Nu înţelegeam de ce îmi face atâta plăcere că l-am întâlnit.

— Vrei să mâncăm o plăcintă cu mere grozavă? Vino cu mine, şi n-ai să regreţi.

Am pornit spre Piaţa Amzei. De departe am simţit miros de cozonac proaspăt, de unt şi de vanilie. I-am vorbit de Constanţa copilăriei mele, de cofetăria „Pariziana” şi de berăria „Bristol”. Raiul era acolo în centru, lângă statuia Ovidiu, şi cele mai bune cornuri cu nuci, erau tot în centru, la „Rizescu”.

Când ne-am înapoiat, pe Bulevardul Take lonescu, a început să plouă mărunt şi domol.

— Îmi pare rău, spunea Alex, eu sunt de vină. Am observat că se adună norii, dar nu mă săturam să te ascult.

— Îmi place ploaia, Alex.

Da, îmi plăcea ploaia, de obicei, şi pe vreme înnourată mă îmbrăcam întotdeauna în aşa fel ca să nu mă sinchisesc, dar cred că niciodată nu m-au izbit mai plăcut picăturile de ploaie fiecare din ele îmi aducea parcă o veste bună. Dar fiindcă totuşi se înteţise, ne-am rezemat de un perete. Eram veselă, glumeam.

— Nu-i un adăpost prea grozav, Diana.

— Eram mai la adăpost la Balcic, în seara aceea.

Alex m-a privit grav.

— Diana, eu nu pot să uit. Nu pot.

Am răspuns rece, vorbind ca de un lucru care s-ar fi întâmplat cu secole în urma.

— Nici eu, Alex.

Mi-a luat mâna.

— Trebuie să mergem, să nu răceşti.

Am trecut pe la Muzeul Simu, apoi pe strada Lahovary, iar când am ajuns la biroul maestrului meu, Alex a spus:

— Vine iarna, Diana. Ce ne facem? (Şi fiindcă i se părea că nu înţeleg). Aşa cum am stat azi, pe ploaie, a mai mers, dar la iarnă o să ne fie frig.

M-am strâns ca un arici. Înţelegeam că Alex vrea să mă vadă altfel, să mă ducă la el acasă, dar credeam că acest lucru nu va îndrăzni să mi-l ceară vreodată. Poate de aceea are două locuinţe. Una din ele anume pentru astfel de invitaţii. Crispată, am răspuns:

— Sper că întâmplarea va face să ne mai întâlnim. La revedere.

Alex nu m-a reţinut.

Am intrat în biroul maestrului meu dezorientată, nemulţumită, fără să mai ştiu prea bine ce vreau. Zâmbeam ironic: „Sunt măritată de doi ani. Trebuia să mă invite şi pe mine cineva în garsonieră! Se obişnuieşte. Ce Dumnezeu, doar nu sunt mai urâtă decât alte femei”. Nu voiam să mă las copleşită de tristeţe. „Cu atât mai bine”, mi-am spus. Alex, celălalt, reţinut, respectuos, prea începea să-mi placă. Prea semăna cu Petre Barbu. Dar, încercând să mi-l amintesc pe Petre Barbu, n-am izbutit. Imaginea lui se contopea cu a lui Alex.

Zilele treceau iar sarbede, goale. Îmi dădeam seama cu groază că avocatura nu-mi place, că dacă nu te pasionează meseria pe care o practici, eşti pierdut. Dar cum puteau să mă pasioneze procesele în care, de cele mai multe ori, dreptatea era de partea cealaltă? Iată, un chelner a schimbat locuinţa cu o femeie de la o fabrică de pesmeţi. Fără voia ei, fără consimţământul ei, printr-un şiretlic grosolan. Vecina acestei femei era ibovnica chelnerului. Şi el socotea că e mai comod să aibă nevasta şi iubita în aceeaşi curte. E adevărat că i-a propus femeii schimbul de locuinţă pentru o sumă de bani. Dar femeia a refuzat. Aici, la ea acasă, era aproape de fabrică, şi apoi, ştia de la vecina ei că odaia chelnerului e într-un subsol plin de igrasie. De ce să se lege la cap când n-o doare? Ea suferă de reumatism şi rămâne pe loc. Totuşi, chelnerul, în înţelegere cu iubita lui, înscenează un parastas şi aduce şi un preot, care să facă o slujbă cât mai lungă, dă băutură multă şi pofteşte toţi vecinii din curte. Femeia bea un pahar de ţuică mai mult şi, în timpul ăsta, chelnerul îi scoate lucrurile din casă, se instalează, iar lucrurile ei le cară la locuinţa lui cea veche, cu acelaşi camion. Aleluia cântă complicele îmbrăcat în straie preoţeşti. Aleluia! Aleluia.

Procesul a durat un an, în care timp femeia, reumatică, locuia în casa întunecoasă şi umedă, unde s-a pomenit mutată fără ştirea ei. Ba mai cheltuia şi bani cu două tramvaie pe zi, ca să ajungă la fabrică. Iar maestrul meu (şi noi, secretarii lui) trebuia să-l scoatem pe chelner basma curată. Şi multe alte procese erau la fel. La noi apelau de obicei oameni cu bani, care puteau plăti bine; de partea cealaltă, apărarea era, de obicei, mai slabă.

Şi Michi nu înţelegea de ce mă frământ, ce-mi pasă. Încercam să mă apropii de el fără să izbutesc. Felul lui de a gândi, rece, strâns, „logic” – într-un fel care mă impresionase la început – mi se părea acum inuman, lipsit de înţelegere pentru nuanţe, pentru tot ce nu se putea rezolva strict matematic. Mi-ar fi plăcut să fie cald, generos, drept. Să participe, la fel ca mine, la tot ce era viaţă. Să mă mângâie când sunt necăjită, să-mi spună cuvinte duioase. Dar Michi înţelegea lucrurile altfel. Le împărţea în utile şi inutile.

— Când ştii unde vrei să ajungi, de ce să mai ocoleşti? Mie îmi place exactitatea. La ce oră a venit noul chiriaş. Cât a durat slujba. Câte păhărele cu ţuică a băut femeia?

Într-o zi de iarnă, umedă, cu fulgi de zăpadă apoşi, care se topeau de cum ajungeau jos, mărind lapoviţa, mi-a telefonat Alex. Avea vocea voalată, înecata:

— Da.

— Iartă-mă că am îndrăznit să te chem. Eşti singură acolo?

— Nu aş fi avut curaj să chem dacă n-aş fi fost aproape sigur că la ora asta nu eşti la birou. E abia cinci jumătate. Cum se face că eşti acolo?

(Îi spusesem că lucrez în biroul maestrului de la şase jumătate seara la nouă.)

— E atât de urât afară, încât am venit de la tribunal de-a dreptul, cu un taxi. (De obicei mă mai duceam întâi pe acasă, să mănânc, să mă odihnesc).

L-am întrebat ce mai face. Mi-a răspuns:

— Foarte prost. Sunt foarte plictisit. De două zile nu am mai ieşit din casă.

— De unde telefonezi?

De aici, din acelaşi bloc.

Fără să mă gândesc, spontan, fără să ştiu de ce, poate pentru plăcerea de a face un lucru la care se aştepta mai puţin ca la orice, am întrebat:

— Vrei să vin să te văd?

Biroul maestrului meu era la etajul al doilea. Alex locuia la al cincilea. Am crezut că are acolo o cameră mobilată, că voi găsi perdelele trase, perne multe; aşa îmi închipuiam „garsoniera”. Urcam pe scări şi îmi tremurau picioarele, dar căutam să mă calmez, spunându-mi: „Nu mi se va întâmplă nimic, absolut nimic. Alex îşi închipuie poate că e destul să vin ca să-i cad în braţe. Va vedea că s-a înşelat! Dar dacă Michi va afla?”

Mi-a fost frică să nu-l întâlnesc cumva pe Michi. Am intrat în panică. Nu luasem ascensorul, ca să nu ajung prea repede, sau să nu-l întâlnesc pe Michi, sau pe altcineva, chiar acolo pe palierul etajului cinci, fără a găsi timp pentru o explicaţie. Până la etajul patru puteam spune că mă cuc la o societate de petrol, sau la Oficiul de zahăr, care îşi avea birourile aici. Desigur, nu avea ce căuta Michi acolo, dar tocmai fiindcă mi se părea nefiresc mă temeam să nu se întâmple altminteri.

De la etajul patru până la cinci m-am pomenit urcând în vârful picioarelor şi ţinându-mi respiraţia, ca să nu fac zgomot. Erau mai multe uşi. Am cercetat speriată un nume vârât într-o ramă lângă sonerie, apoi altul, gravat pe o placă de aramă, îngrozită că vreun cunoscut ar putea ieşi tocmai atunci, hotărâtă să spun că-l caut pe avocatul. Dar singurul nume care-mi venea în minte era al maestrului meu.

La uşa indicată de Alex nu era nici o carte de vizită. Mâna îmi tremura când am apăsat pe butonul soneriei. Mi-a deschis numaidecât, chiar el. Era îmbrăcat în treningul bleumarin, pe care, la Balcic, îl purta zilnic. Avea obrazul proaspăt, de copil, şi o şuviţă de păr blond, foarte deschis, peste altele de diferite nuanţe castanii. M-a privit uimit, cu genele ridicate, cu ochii aceia albaştri, pe care nu-i avea decât el, cu un zâmbet trist şi obosit, de convalescent care ar vrea să se bucure, dar nu are destulă forţă. Totuşi, mi-a strâns mâna băieţeşte, simplu.

— Îţi pare bine că am venit? Am întrebat în şoaptă.

Eram mulţumită că ştiam uşa închisă, şi totuşi inima îmi bătea îngrozită. „Dacă m-a urmărit cineva?” Alex s-a uitat cald în ochii mei:

— Bine de tot.

Priveam, în picioare, odaia destul de mare, cu un pian cu coada scurtă, două fotolii cenuşii de catifea, o masă rotundă, un dulap pătrat, negru-lucios, ca şi pianul, din care jumătate avea rafturi cu cărţi. Pe pereţi, un tablou de Iser (două turcoaice, moleşite de căldură), un pastel de Luchian (nişte căpiţe de grâu în dogoarea soarelui) şi câteva acuarele şi desene în cărbune. Fereastra lungă, aproape cât un perete. Perdelele, date cu totul deoparte. Fulgi de zăpadă cădeau uşor, ca nişte steluţe albe, luminoase. În odaia cealaltă, lângă divanul îmbrăcat cu catifea cenuşie, un aparat de radio, şi în colţ, un birou cu o statuetă, câteva rafturi cu puţine cărţi, legate în culori diferite.

Alex avea purtarea unui prieten din copilărie, pe care l-aş fi regăsit după o lungă despărţire.

Mi-a arătat un desen:

— Nu recunoşti cine e aici?

— Ba da. E Ghürlü.

— Ţii minte Diana?

Îmi aminteam plimbarea noastră în cartierul tătărăsc, graţia lui Ghürlü dansând Cara-câz. Desenul era iscălit de Tonitza. Nu l-am cunoscut la Mangalia. Nu ştiam că e un pictor mare. Îşi petrecea timpul, sau în cartierul tătărăsc, unde picta multe ore pe zi, sau în cârciumă. Mi-am amintit că Michi nu s-a lăsat până n-a aflat ce voiau să spună cei doi necunoscuţi care se înţelegeau prin semne şi cine era pictorul care nu ieşise de două sau de trei zile din cârciumă. „De două zile sau de trei?”- Trebuia să ştie precis.

— Nu e uşor să suporţi viaţa când eşti treaz, a spus Alex.

Mi se părea curios să aud astfel de cuvinte din gura lui.

— Diana, un artist n-ar trebui să se însoare, să aibă copii. Modigliani a murit din cauza mizeriei. Nevasta lui s-a sinucis în ziua înmormântării lui. Ce mult s-au iubit.

M-am gândit la Petre Barbu şi, pentru întâia dată, m-am întrebat dacă nu cumva rezerva aceea misterioasă faţă de mine ţinea de teama de a nu se lega, de a-şi împovăra existenţa.

— Vezi căpiţele astea de grâu? Un pastel de Luchian. Am făcut mari sacrificii să-l am. Ştii de ce am ţinut să-l am? Fiindcă are căldura părului dumitale. Uite cât soare a strâns.

Alex a făcut ceai pe o maşină electrică, pe care a scos-o dintr-una din despărţiturile dulapului, în care avea pregătit tot ce-i trebuia pentru ceai. Era îndemânatic, şi fiecare mişcare avea o graţie bărbătească, o siguranţă care mă făceau să mă gândesc la stângăcia lui Michi. Şi se purta de parcă n-am fi fost singuri. Îmi punea mereu alte discuri, îmi arăta o carte, îmi vorbea despre pastelul lui Luchian, despre vizita pe care i-a făcut-o un necunoscut pictorului, când era foarte bolnav.

— Necunoscutul i-a cântat la vioară; cânta dumnezeeşte. A plecat fără să spună cum îl cheamă. Îl chema George Enescu.

Ce repede trecea timpul! Când Alex simţea că mă gândesc la plecare, îmi povestea ceva, îmi arăta o carte.

Uite Le rouge et le noir23 de Stendhal. Citeţte, Diana: „Une mouche éphémčre nait a neuf heures du matin dans les grands jours d'été, pour mourir a cinq heures du soir; comment comprendrait-elle la nuit? Donnez-lui cinq heures d'existence de plus, elle voit et comprend ce que c'est la nuit.”24 Diana, mă întreb mereu cum ar fi fost dacă nu te-aş fi cunoscut. Dacă viaţa mea s-ar fi terminat cu câteva ore înainte de a te fi întâlnit sau cu un minut? Sau dacă.

Nu l-am lăsat să termine fraza şi m-am ridicat să plec. Ceasul pătrat de pe birou arăta ora 7. Alex n-a stăruit să rămân. M-a întrebat, doar, îngrijorat, dacă-i dau voie să-mi telefoneze.

Am coborât scările înfricoşată că Michi mi-ar fi putut telefona la birou şi m-am întrebat dacă să-i spun sau nu că am trecut pe la biroul maestrului meu. Am hotărât că-i mai bine să-i spun că am fost (femeia de serviciu mă văzuse venind şi plecând), dar că n-am stat mult, că am plecat să-mi cumpăr nasturi pentru o rochie, că am căutat într-o mulţime de magazine, fără să găsesc ceva potrivit.

Când i-am dat toate amănuntele astea, Michi s-a uitat în ochii mei, iar eu m-am simţit răcind deodată, ca după o transpiraţie provocată de o spaimă. Dar seara, cu capul pe pieptul lui, am căutat liniştită să-mi explic ce înseamnă pentru mine Alex. Riscam atât ducându-mă la el! Aş fi vrut să ştiu pentru ce. Nu eram fumătoare, dar cam aşa îmi închipuiam plăcerea pe care trebuie s-o aibă un fumător pentru o ţigară, ca starea de euforie pe care o aveam eu în căldura pe care o crea în jurul meu Alex. Cu el, fiecare părticică de timp se scurgea armonioasă, adevărată, şi deşi nu se întâmplă nimic deosebit, mi se părea că trăiesc, că nu mai aştept altceva. În restul timpului se întâmplau o mulţime de lucruri, şi totuşi simţeam vidul, şi parcă tot ce făceam nu avea alt sens decât acela de a nu mă lăsa să bag de seamă acest vid. Nu credeam că-l iubesc pe Alex. Totuşi, curios, a doua zi, ieşind de la tribunal, am cerut la informaţii numărul de telefon al garsonierei de pe Calea Victoriei, fără să mă întreb de ce mai are o casă în strada Sălciilor. Era acasă.

— Ce faci, Alex?

Mi-a răspuns:

— Mai ţii minte când ţi-am spus că eu cred în minuni? Aşteptam o minune, Diana. Şi iat-o!

Apoi, schimbând vorba, m-a întrebat dacă vreau să mergem să vedem un film cu cow-boy.

— Revolvere, indieni. O să-ţi placă, sunt sigur!

Nu mai fusesem niciodată cu un bărbat la cinematograf, afară de Michi, bineînţeles (nici chiar înainte de a mă fi măritat).

— De ce şovăi, Diana? Dacă n-o să-ţi placă, îţi dau banii înapoi. („Dar e o nebunie, aş fi vrut să strig, sunt măritată!”) Nu-ţi face plăcere? Întreabă Alex, nevinovat.

Îmi făcea atâta plăcere să fiu împreună cu el, şi era atât de nou tot ce se întâmpla de fiecare dată când îl vedeam, că mi-era greu să renunţ.

Am stat la cinema alături, am mâncat castane, am urmărit pasionată goana cailor pe pânză şi, din când în când, îl priveam pe Alex, şi el pe mine. Nu a pus mâna pe mâna mea niciodată, deşi o ţineam pe genunchi, atingând aproape mâna lui. Sau pe braţul scaunului, spre el, sau atârnată de-a lungul coapsei, între amândoi.

Când am ieşit, era aproape întuneric. Mirosea a castane coapte. Ningea domol. Purtam o haină groasă de sport, gri, cu revere mari, la gât un fular bleumarin de lână. Capul gol. Ţineam mâinile în buzunare şi mergeam alături de Alex, veselă, fericită că trăiesc şi că simt cum mi se topesc pe obraji fulgii de zăpadă. Haina lui semăna cu a mea. Servieta cu care venisem de la tribunal mi-o ţinea el. Era cu o palmă mai înalt decât mine; avea, ca şi mine, obrajii roşii, părul auriu, şi, în oglinda unui magazin, am fost uimită de cât păream de tineri. Aş fi vrut să-l întreb: „Oare noi suntem aceşti liceeni îndrăgostiţi?”

Lui Michi i-am spus că l-am întâlnit pe Alex din întâmplare pe Calea Victoriei, pe lângă Cercul Militar. El se ducea la cinema, şi atunci i-am propus eu să mă ia şi pe mine.

Alex i se părea prea neînsemnat lui Michi. Îşi închipuia – nu ştiu de ce – că nu mă pot interesa decât bărbaţii înalţi şi bruni şi-i ocolea mai ales pe cei cu tâmplele uşor cărunte.

Pe Alex îl găseam acasă de câte ori îi telefonam şi-mi dădea de fiecare dată impresia că aşteaptă telefonul meu, ca pe o minune.

Am plecat de multe ori de la biroul maestrului meu să-l văd, şi de fiecare dată urcam cu aceeaşi panică scările, ţintind cu privirea încordată fiecare uşă, de unde mi se părea că ar putea ieşi un cunoscut, dar mai ales, îngrozită de gândul că m-ar putea vedea Michi. Câteodată treceam prin toate emoţiile astea numai pentru ca să-i spun lui Alex bună ziua o clipa, fiindcă-l găseam fără bucurii, tânjind ca un bolnav pe care nu-l doare nimic anume. Mi-era milă de el, dar aşa cum simţi pentru un om orgolios, tare, pe care-l bănuieşti doborât, fără să ştii de ce, a cărui suferinţă mai mult te intrigă decât te înduioşează. Alex reuşea să-mi dea impresia că joc în viaţa lui un rol de prinţesă din basme, de zână, de personaj de vis, singur în stare să împrăştie lumină în viaţa lui sumbră.

Într-o zi am rămas lângă el, alături, pe divan, şi priveam pe fereastră, tăcuţi. Fulgii de zăpadă veneau din toate părţile, zăpăciţi. Alex mi-a spus că vrea să plece la ţară, să facă viticultură. M-a durut să văd că face un program de viaţă în care eu nu aveam nici un loc. Apoi m-am gândit că vrea să plece poate tocmai pentru a pune capăt acestei existenţe, în care mai tot timpul mă aştepta, pentru ca apoi să plec şi să rămâie singur, aşteptând iar.

— Ştii, Diana, azi am transcris divorţul.

N-am îndrăznit să-i pun întrebări. Dar m-am apropiat de el şi l-am sărutat pe obraz. Întâia oară după atâta vreme, mi-a luat gura, ca în seara aceea la Balcic, în cort. Ca şi atunci, vuia vântul, ca şi atunci, am încercat să urmăresc lucid plăcerea buzelor lui atingând, vibrând uşor sau zăbovind apăsat pe buzele mele. Fiecare atingere a lor mă ameţea, fără ca totuşi să-mi pierd cumpătul, fiindcă ţineam să urmăresc lucid progresul acestei ameţeli.

Cât de greu m-am despărţit de el! Şi ce stingherită am fost în seara aceea lângă Michi. Nu eram femeia lui Alex şi totuşi înţelegeam abia acum că l-am înşelat pe Michi cu fiecare gând pe care l-am avut pentru Alex, cu fiecare emoţie prin care am trecut urcând treptele acelea, sau dorind, pe stradă, să-l întâlnesc din întâmplare.

— La ce te gândeşti, Dianet?

Michi avea ochii mari, limpezi, o frunte în dosul căreia părea că nu se ascunde nici o complicaţie, nici o nelinişte. M-am aşezat la el în braţe şi l-am sărutat pe obraji.

— Michi!

Ce-i!

— O colegă a mea, o avocată, mi-a făcut azi confidenţe. E măritată şi s-a sărutat cu alt bărbat. Spune, e grav?

— Da! Mda. Nu tocmai. În sfârşit, ar fi foarte grav numai dacă ai face tu asta.

— De ce dacă aş face eu ar fi mai grav?

— Fiindcă tu nu eşti o femeie. Eşti Diana. Eşti a mea, numai a mea, tu eşti Dianet.

— Şi dacă, totuşi.

— Taci!

— Ei bine, ce s-ar întâmplă dacă, totuşi?

— Nu ştiu, aş muri.

L-am sărutat iar pe obrajii bucălaţi, când pe unul, când pe celălalt, şi l-am întrebat, îndurerată:

— Mă iubeşti atât de mult, Michi?

— Sigur că te iubesc.

Pentru Michi totul era sigur: că mă iubeşte el, că-l iubesc eu, că vom trăi, până la adânci bătrâneţi, împreună, că Dumnezeu nu există, că totul e determinat şi se poate calcula. Pentru mine nu era sigur nimic, afară de prezenţa lui. De aceea aveam poate atâta nevoie de ea. Aveam imaginea plutei pe care mă odihneam câteodată la Balcic în larg, pe la trei sute de metri de mal, înainte de a merge mai departe. De cele mai multe ori treceam pe lângă ea fără să mă opresc, dar simţeam nevoia să ştiu că e acolo. Înotam în direcţia ei totdeauna, şi din larg, de departe, întorceam capul, să văd dacă o mai pot zări. Iar când se întâmplă s-o pierd din vedere, mă înapoiam şi începeam să înot puternic, concentrându-mi toată voinţa, până o zăream din nou, ca apoi să înot mai departe, fără grijă, fără efort.

Lampa de masă îl lumina pe Michi egal. Fruntea nu avea nici o urmă de cută; obrazul, nici o umbră. Privirea lui parcurgea un articol dintr-o gazetă, din care jumătate atârna de pe muchea mesei în jos. Abia-mi stăpâneam lacrimile. Cum puteam nesocoti atâta încredere? Mi se părea criminal să zdruncin atâta linişte. „Niciodată, am şoptit. Niciodată!” şi am hotărât să nu-l mai văd niciodată pe Alex. Iată de ce a doua zi, când mi-a telefonat, i-am răspuns, sec, că sunt ocupată. Nu a stăruit.

După două luni, în seara celei dintâi zile de Crăciun, şedeam în fotoliu şi-mi legănam capul pe rezemătoare, plictisită, cu ochii în tavan, şi făceam socoteala câţi ani mai am de trăit dacă nu mi se întâmplă vreun accident neprevăzut. Mâncasem la socrii mei, într-o linişte de gheaţă. Apoi am trecut s-o vedem pe mama. Era foarte amărâtă. Michi căuta în ziar reclamele filmelor, când cineva a bătut la uşă. Am deschis cu gândurile împrăştiate. Şi iată, în faţa mea, Alex!

Când l-am văzut, m-am încălzit dintr-o dată. El a rămas în cadrul uşii, parcă fără a putea vorbi:

— Am venit să vă iau la Stan şi Bran.

Apoi a intrat şi i-am dat mâna.

— Tocmai căutam un film la care să mergem, a spus Michi, bine dispus.

— Cum, dar eu am venit special de la Sinaia ca să-i văd pe Stan şi Bran!

Ne-a povestit că luase parte dimineaţă la concursul de bob de la Sinaia, că una din sănii s-a răsturnat, că Ghiţă Popescu şi-a rupt picioarele.

Am pregătit tot ce trebuia ca să luăm împreună un ceai. Alex purta o cămaşă gri-deschis, cravată albastră şi nişte haine cenuşii, de stofă groasă, stropită, Avea obrajii arşi de soare, ţinea genele în jos şi, când le ridica, mă privea ca şi când între noi nu s-ar fi întâmplat niciodată nimic. Dar când s-a dus Michi să aducă tablele, privirea lui Alex mi-a tăiat răsuflarea, m-a izolat parcă de restul lumii.

Au jucat table. Eu am stat lângă Alex, privind peste umărul lui, atingându-i cu bărbia umărul, şi parcă nimic nu mi se putea întâmplă mai bun. Seara ne-am dus la cinematograf şi am stat alături, iar acasă (îl invitasem fiindcă aveam o sticlă de vin) am dansat cu Michi, ca să pot dansa şi cu Alex. Poate am râs prea mult, am vorbit prea mult, am dansat prea mult. Alex, ameţit, nu se mai sfia să se uite la mine ca un îndrăgostit.

Întâia data, în seara acelui Crăciun, m-am culcat fără gânduri, fără nevoie de sprijinul lui Michi. Toate legăturile cu realităţile din jurul meu se destrămau ca prin farmec. Nu mai aveam judecata limpede. Eram strânsă toată în jurul sufletului, un suflet în care îmi invadaseră toate bucuriile lumii şi dansau un dans fantastic, ameţitor, A doua zi m-am pomenit cu Katia, Eram veselă, dar nu cum sunt de obicei, numai la suprafaţă uneori, strident, ci veselia mea venea de undeva foarte adânc şi mă izbea în piept, mi se scurgea prin braţe, în toate mişcările pe care le făceam, în fiecare cuvânt pe care-l spuneam.

— Ce bine arăţi, Diana!

Mai târziu, pe fotoliul pe care şezuse Katia, a rămas o batistă mare, bărbătească, de olandă albă, puţin scrobită, mototolită. Când am luat-o să i-o dau, am vrut, nu ştiu de ce, să-i văd iniţiala. Litera A m-a făcut să mă gândesc la Alex (poate fiindcă-l aveam în minte tot timpul) şi, surâzând, am întrebat-o, într-o doară, tachinând-o nevinovat, totuşi, temându-mă puţin de răspunsul pe care ar fi putut să-l dea:

— A cui e?

— A lui Alex Dobrescu, a răspuns Katia cu vocea de cristal.

M-am întors către perete şi am întins mâna să îndrept un tablou, apoi am lăsat braţul în jos binişor. Altfel, mi se părea că ar putea să cadă la pământ şi să facă un vacarm îngrozitor.

Am întrebat, deşi Michi era acolo şi ar fi putut să i se pară curios (doar îl văzusem pe Alex în ajun):

— Ce mai face?

— Păi abia l-ai văzut ieri, a intervenit Michi, aşa cum mă aşteptam.

— Da? L-ai văzut ieri? A întrebat Katia, cu un interes care parcă mi-a fost redat de un amplificator.

I-am răspuns lui Michi:

— Întrebam ce mai face în general, cu ce se ocupă, cum trăieşte. Katia trebuie să ştie.

— Da. la Predeal am fost tot timpul împreună. Ştiu că nevasta lui s-a stabilit definitiv la Paris. Se pare că are un angajament într-un music-hall.

— Ai fost şi tu la concursul de bob de la Sinaia?

Fruntea îmi era rece, gâtul uscat, nu mai ştiam dacă întrebarea din urmă am pus-o eu, sau doar am gândit-o, sau dacă a rostit-o Michi. Am încercat, chiar în seara în care am aflat că a fost şi Katia la Predeal, înaintea Crăciunului, atunci când foarte puţină lume pleca la schi, să mă desfac de toate gândurile strânse într-o idee fixă, care se numea Alex. Mi-am spus: ceea ce mă atrăgea la el era impresia pe care mi-o dădea că e singur, nenorocit, că unicul lui stimulent în viaţă sunt eu, că sunt singura lui bucurie, unica lui preocupare. Dacă nu-i aşa, nu mă interesează. Nu mă interesează un bărbat decât în măsura în care cred că-l stăpânesc ca femeie, în care cred că sunt pentru el, într-un moment din viaţă, o fiinţă unică, de neînlocuit. Ştiu că sunt femei mai frumoase decât mine, dar asta nu are nici o însemnătate, fiindcă oricât de frumoasă ar fi o femeie, se poate totdeauna ivi alta, care să fie şi mai frumoasă; dar cred că poate exista o adâncime sufletească, o sensibilitate, o inteligenţă care pot însufleţi în aşa fel un anumit fizic, care pot crea o feminitate infungibilă (cum se spune în Drept despre bunurile care nu se pot schimba între ele, cum ar fi un tablou, un covor, un exemplar de carte dintr-o ediţie rară), amalgam unic de însuşiri de neînlocuit, cel puţin într-o clipă dată, pentru un om într-un anume climat sufletesc.

Pe Alex nu l-am văzut toată săptămâna şi nici nu mi-a fost dor de el. A venit în ajunul Anului nou, Michi nu era acasă. L-am primit cât se poate de rece. Mi-a spus simplu:

— Te iubesc, Diana, nu mai pot trăi fără tine.

Am încercat să surâd cu nepăsare. L-am întrebat ce mai face Katia, cum s-au amuzat la Predeal. Mi-a spus că din Bucureşti a plecat singur, după ce, zile întregi, a aşteptat, cu ochii aţintiţi asupra telefonului, un cuvânt de la mine. A plecat numai fiindcă altminteri nu ar fi avut puterea să nu caute să-mi vorbească, sau să mă vadă, şi asta nu trebuia să se întâmple cu nici un preţ. Îi vorbisem ultima dată în aşa fel, că a înţeles că mă plictiseşte, şi dacă am venit să-l văd la el acasă, am făcut-o din milă sau din capriciu. La concursul de bob s-a prezentat nepregătit, cu toate riscurile. Nu ţinea la viaţă.

Mi-a fost milă de el. I-am pus braţele după gât şi mi-am lipit obrazul de obrazul lui.

Alex venea acum aproape seară de seară să joace table cu Michi. Eu stăteam în spatele lui şi, peste umărul lui, urmăream jocul, atingându-i din când în când cu bărbia, cu buzele, umărul şi pândind cu nervii încordaţi ca Michi să nu observe. Tensiunea pe care o crea această necontenită reţinere, încordare, teamă, pândă, ca să ne întâlnim din când în când privirile, ca să schimbăm un zâmbet, era teribilă. Gândul că Alex e acolo, că renunţă la atâtea moduri în care şi-ar fi putut petrece serile, ca să joace table cu Michi, numai pentru o privire de-a mea, numai ca să-mi strângă mâna o dată când intra pe uşă şi o dată când pleca, mă apropia de el din ce în ce mai mult. Am aşteptat exasperată su treacă vacanţa aceea, de câteva zile, ca să fim măcar o dată împreună singuri, fără Michi între noi. Dar chiar mai târziu, în garsoniera lui, cu uşile bine încuiate, cu gura lui lipită de a mea, fiecare zgomot de paşi, de uşi, fiecare urcare şi coborâre de ascensor mă făcea să tresar, să-mi încordez atenţia, să-mi ţin respiraţia, să mă gândesc, cu inima strânsă, la Michi. Dimpotrivă, Alex părea totdeauna sigur de el, liniştit. Era în ce priveşte lumea din afara noastră nepăsător, parcă am fi fost izolaţi de ea printr-un ocean. Îl întrebam:

— Ţie nu ţi-e frică, Alex?

Îmi răspundea:

— Când eşti aici, nu mai mi-e teamă de nimic, nici chiar de moarte. Când nu eşti, mi-e frică, mi-e groază că n-ai să vii. Dar ştii ce groază îmi este?

De câte ori îmi deschidea uşa, părea fericit, ca şi când până la ultimul minut, s-ar fi îndoit de venirea mea. Şi, de fiecare dată, avea acelaşi aer puţin nedumerit, respectuos, pe care l-a avut prima dată când m-a văzut în prag. Alex nu uza de intimitatea creată în ajun ca să facă un pas mai departe. Se purta, când mă vedea, ca şi când încă niciodată nu m-ar fi sărutat, ca şi când totul trebuia câştigat de la început, obţinut cu voia mea, numai în măsura în care îngăduiam eu, în care voiam eu. Şi izbutea să-mi dea impresia că nu sunt acolo pentru un ceas, două sau trei cel mult, ci pentru o viaţă întreagă. Nu era grăbit niciodată. Îmi arăta ce a citit, şi tot ce găseam părea să aibă o legătură cu mine. Într-un roman de Andre Maurois (nu-mi amintesc titlul) am găsit subliniate câteva rânduri: „J'avais a cote de moi sur les gradins une jeune fille blonde qui remplissait alors mon univers. Nous sommes seuls disait d'homme dans sa chair. Nous sommes seuls, éternellement seuls. Nous ne savons rien, jamais rien et le cerveau de l'etre le mieux aime, nous demeure irrémédiablement ferme. Je regardais ma voisine et j'imaginais sous şes cheveux cette parois osseuse dure et fragile irrémédiablement fermée.”25

Am căutat să-mi stăpânesc emoţia.

Despre o carte a lui Paul Morand mi-a spus: „Am luat-o pentru că are o prefaţă de Proust şi am văzut că-l citeşti, că te pasionează”. Îmi punea discuri de patefon, pe care le ascultam alături, cuminţi. Ştia că-mi plac bomboanele de ciocolată şi avea totdeauna pregătite multe, şi îi plăcea să se uite cum le mâncăm, cu lăcomie. Mă privea fermecat, uimit.

Îi povesteam despre copilăria mea:

— La Mamaia, în faţa digului era o plajă, pe care domni şi doamne puteau să stea împreună de vorbă, dar îmbrăcaţi, ca în oraş, ca la Cazinou, cu ciorapi, rochii, haine, pălării cu flori şi voalete, umbrele, mănuşi. De o parte a digului era plaja pentru femei, de cealaltă, plaja pentru bărbaţi. Costumele de baie veneau peste genunchi, cu volănaşe, cămăşile cu picăţele se balonau sau chiar se ridicau peste genunchi. În mare erau, bineînţeles, femeile de o parte şi bărbaţi de cealaltă. Dar bunica era indignată de plimbările pe dig, de posibilitatea de a privi cu binoclul. Străbunica era mai emancipată. Avusese trei bărbaţi legitimi: un grec, un armean şi despre al treilea nu mai ştia exact ce a fost. Sau nu voia să ştie. Despre bunica spunea: e fata mea, numai a mea şi a iubit-o atât de mult că n-a dat-o la şcoală, convinsă că o fată care ştie carte e nefericită.

— Eşti o fetiţă încântătoare, Diana, mai spune, mai povesteşte-mi.

M-am gândit că Michi n-avea răbdare să mă asculte şi, de îndată ce începeam să vorbesc, sau îşi găsea ceva de lucru, sau îmi cerea preciziuni, date exacte.

Se întuneca, fără să-mi dau scama. Eram în braţele lui Alex, fără să ştiu din care clipă, învăluită în mângâieri, în sărutări pe care le simţeam parcă, în acelaşi timp, pe buze, pe gât, pe braţe, Dar era destul să-mi dau scama că nu mai aud zgomotele de afară, ca să mă sperii, să mă gândesc la Michi, să-mi spun că eu trebuie să devin femeia lui Alex. Încercam să mă depărtez. Alex mă privea cu ochi mari, dureroşi, nedumeriţi, iar eu căutam mereu să-mi închipui că, atâta vreme cât nu sunt de tot a lui, nu-l înşel pe Michi. Încercam să fac tranzacţii cu conştiinţa mea, dar nu izbuteam decât să-mi pierd liniştea. Căutam o soluţie. Cea dintâi care-mi venea în cap era să mă despart de Michi. Dar o refuzam pe loc, îngrozită de urmările ei. Era atât de mare încrederea lui Michi în mine, atât de impunătoare liniştea lui, că mi se părea că, zdruncinând-o, i-aş surpa toată viaţa. Mă gândeam ce-ar fi devenit, după destăinuirea mea, fruntea aceea fără urma unei cute, fără umbra unei îndoieli. Alex nu mi-a cerut niciodată să mă despart de Michi. De ce? Refuzam să găsesc o explicaţie, dar hotăram să nu-l mai revăd şi eram fericită că, ceea ce numim ireparabilul, nu s-a întâmplat. Iată de ce mă găsea ca de gheaţă, când mă chema la telefon. Nu cerea explicaţii, nu stăruia. Treceau câteva zile fără să ne vedem, pentru ca, apoi, să-l chem eu, să fiu nenorocită că nu-l găsesc acasă, sau fericită că-l găsesc, şi să mă duc la el iar, şi să plec, lăsându-l iar nefericit, nedumerit, aproape bolnav.

Într-o seară, la cinema, cu Michi, la sfârşitul spectacolului, când să plecăm, îl zăresc pe Alex alături de o actriţă de revistă. „Poate că stau alături întâmplător”. Am căutat să ma liniştesc. În dreapta lui, vreo trei persoane s-au ridicat să plece. Alex ne-a văzut, ne-a salutat, şi, ca să nu cred că artista de alături venise cu el, s-a ridicat şi a trecut către mijlocul sălii, pe unul din locurile rămase goale. După câţiva paşi, spre ieşire, întorcând capul, am văzut că actriţa se mutase şi ea alături de Alex. Am ieşit păşind nesigur, privind înainte fără să mai văd nimic şi, aproape împinsă de Michi, am trecut strada. Nu ştiu cum m-am pomenit într-o bodegă. Michi îmi arăta cu degetul tot felul da farfurii. Dar văzând că nu spun nimic, a cerut să i se facă un pachet. Acasă am îmbucat câte ceva la întâmplare; voiam să simulez că mănânc, pentru ca să nu fiu nevoită să vorbesc. Dar după ce am mestecat îndelung şi am văzut cât mi-e de greu să înghit, am spus că mă simt rău şi m-am culcat, ghemuită toată în colţul patului, cu capul, umerii şi genunchii lângă pernă. De zeci de ori l-am revăzut pe Alex lângă femeia aceea, cu părul ca de oaie merinos, pe Alex mutându-se cu trei scaune mai departe, apoi iar pe ea lângă el.

Azi n-aş şti să spun dacă făceam asta pentru ca să-mi reîmprospătez suferinţa, sau pentru ca să mă obişnuiesc cu ea.

Câtăva vreme nu l-am mai văzut pe Alex. Când îmi telefona la birou, răspundeam, scurt, că am de lucru. Mă simţeam mai liniştită, dar liniştea mea era indiferenţă şi plictiseală pentru orice. „Poate aşa începe bătrâneţea”, îmi spuneam. Am douăzeci şi doi de ani. La restaurant vedeam zilnic aceiaşi oameni la aceleaşi mese. În tribunal, acelaşi praf, aceleaşi fraze. Michi era corect şi invariabil, ca pendula unui ceas în perfectă stare. Mă pregăteam să-mi iau licenţa, mă aştepta o profesiune care nu mă interesa. Dosare. Dosare. Fără entuziasm dar cu emoţia şi teama de a urca acele scări, de a face un lucru neîngăduit, am sunat într-o zi la uşa lui Alex.

Cum sa descriu tristeţea, starea în care l-am găsit şi cât de mulţumit era că umblu prin casă, că scotocesc prin cărţi, că mă uit, iar şi iar, la tablouri, că sporovăiesc? Despre actriţa de revistă nu am pomenit nimic. Nici Alex (asta îmi întărea convingerea că e vinovat). Dar când am spus că plec, Alex s-a ridicat de pe divan, a venit lângă mine, mi-a luat mâinile, cald:

— N-o să ştii niciodată cât te-am aşteptat, Diana, şi, uite, nici nu ai venit bine, şi vrei să pleci. De ce?

Am răspuns cu cochetăria unei doamne care a adus o cutie de bomboane unui copil sărac.

— Lasă, că mai viu.

Alex m-a privit grav:

— Ceva schimbat între noi, Diana. De ce?

N-am putut să mă împiedic să-l întreb, privindu-l în plin şi cu un zâmbet pe care l-aş fi vrut ironic, dar care cred că a fost dureros:

— Adevărat că nu ştii?

Mi-a răspuns cu ochii plini de nevinovăţie:

— Adevărat. Nu ştiu.

Cum a izbutit să mă încredinţeze că nici n-o cunoaşte pe actriţa de revistă, cu părul ca de oaie merinos, că n-a băgat de seamă că se afla alături de el, în acea seară, nu îmi dau prea bine seama.

M-am adunat lângă el toată şi mi-a şoptit, atingându-mi obrazul:

— Am crezut iar că te-ai plictisit de mine şi ţi-am dat dreptate. Nu te merit, Diana. În nici un fel nu te merit.

M-am lipit de el toată, cu gura, pieptul, genunchii.

Eram iar atât de aproape în clipa în care am încercat să mă despart de el, încât Alex părea că suferă ca şi când aş fi încercat să-i rup un bandaj lipit de o rană. Mă reţinea, ca de obicei, cu ochii rugători, fără să spună nimic, fără să caute să-mi impună voinţa, dorinţa lui. Iar eu mă desfăceam câte puţin, cu greu, cu sentimentul că e monstruos ceea ce fac, dar că trebuie să fac aşa. Şi iar au trecut săptămâni, luni.

În ziua aceea, care totuşi a venit, poate fiindcă ne gândisem amândoi prea mult la ea, în ziua aceea în care nimic nu mai putea să fie cum a fost, chipul lui Michi mi-a apărut aproape străin în norul de fum gros în care mă simţeam contopită cu Alex, mistuiţi parcă de acelaşi foc. Dar fumul se rărea de ce treceau orele, imaginea lui Michi devenea mai desluşită, mai ameninţătoare, iar mâinile lui Alex pe mine, parcă mereu mai mari şi mai stăpâne. Respiraţia mea era încă amestecată cu a lui. Dar mintea începea să-mi pună întrebări, neliniştea se urca în mine ca după beţie. Căutam o soluţie.

— Diana, eu nu te mai las să pleci. Acum eşti a mea, femeia mea, a mea.

L-am strâns în braţe, cu ultimele puteri pe care le mai aveam, şi l-am sărutat aproape topită, ca o aprobare firească, deplină, definitivă.

— Nu mai plec, Alex, niciodată.

Am plecat hotărâtă să-i spun în seara aceea lui Michi că trebuie să ne despărţim, fără ca Alex să mi-o fi cerut. Dar eram acum prea a lui (parcă de totdeauna a lui), şi el prea al meu, ca vorbele să-şi mai aibă rost. Sigur că nu mai puteam rămâne cu Michi. Dar asta nu mai avea importanţă. Eram fericită. Poate că numai muzica poate exprima la altitudinile ei, poate că numai legănările de valuri, zborurile printre aştri. Apropierea de soare pot reda ceea ce simţeam eu lângă Alex.

„Nimic nu se mai poate schimba”, am şoptit. Era ora opt şi jumătate. Eram încredinţată că Michi va fi acasă. Dar nu era. Am aprins lumina. Am privit în jurul meu camera cum priveşti pe dinafară o casă în care ai locuit demult, în care acum nu mai ştii cine stă, ce se petrece înăuntru. Mi-am scos haina, pălăria, m-am aşezat în fotoliu, dar nu în fundul lui, comod, ca de obicei, ci pe margine, ca în sala de aşteptare a unui dentist. Apoi m-am sculat şi m-am dus la fereastră.

Seara nu era albastră, ca pe ferestra lui Alex, ci cenuşie, îmbâcsită. În odăile din curte, ale servitorilor, era întuneric. Un singur geam luminat, o bucătărie, cu tot felul de tigăi de aramă pe pereţi. Am rămas aşa, sprijinită în coate. La geamul unui coridor, tot la mezanin, văzusem, cu un an în urmă, de multe ori, în întuneric, un cap bălai de femeie. Era chiriaşa modistei. Nu ştiam nimic despre ea decât că a divorţat şi n-a găsit în altă parte adăpost. M-am dus şi m-am uitat în oglindă. Voi divorţa şi eu. Ce simplu mi se pare acum. Dacă nu i-aş spune lui Michi tot adevărul, chiar acum, în seara asta, dacă nu ne-am despărţi numaidecât, sau mâine dimineaţă, în zori, ar fi atât de urât ceea ce am făcut, că nu m-aş mai putea uita nu numai în ochii lui, dar în ochii nimănui, şi nici chiar în oglindă, în ochii mei.

Am trecut, fără să ştiu de ce, la fereastra îngustă din chicinetă. Am deschis-o şi am stat sprijinită în coate, să privesc cerul. Aerul era încă rece, dar cu adiere blândă, mângâietoare. Copacul din faţă fusese numai o siluetă neagră de copac până în dimineaţa asta, când l-am văzut înmugurit şi i-am zâmbit. Cât de mult mi se părea că a trecut de dimineaţă şi până acum! Unde era Diana care a surâs primilor muguri, fără să le descifreze mesajul?

Mă dureau coatele. Alex descoperea totdeauna, amuzat, când stăteam alături de el pe divan, că stau în coate. Am întins braţele, am respirat adânc: „Voi fi liberă. Dar sunt liberă!” am protestat tot eu, eliberată de toate aşteptările, de toate îndoielile. „Ce îmi place la Alex?” m-am întrebat, în joacă. Şi mi-am răspuns, vrăjită: „Tot!” Calmul lui indescifrabil, fiecare din mişcările lui atât de abile, atât de armonioase, gura lui tristă, buzele lui pline, care ştiu atât de bine să vibreze şi să se topească pe buzele mele, fiecare muşchi pe care-l simţeam desenându-se când mă apropiam de el. Şi acum, bărbatul pe care-l descoperisem. Atât de frumos gol, în raza lunii, pe divan, atât de recunoscător, când eu ar fi trebuit să-i fiu recunoscătoare. Cât de neobişnuit de puternic fiziceşte şi cât de duios. Avea în mişcări acea împletire de putere şi felinitate de tigru. Şi în privire, atâta umilinţă.

Cum a putut să aştepte atâta? Acum nu voiam să-l mai las să mă aştepte, trebuia să fiu lângă el tot timpul, şi a lui, cât de mult ar fi voit el. Chiar dacă a fost cu femeia aceea la cinema, atunci, vina e a mea, şi de aici înainte nu va mai avea nevoie sau prilej să meargă la cinematograf cu alte femei. Va fi numai al meu. I-am spus, când mă ţinea în braţe, ameţită.

— Cât am fost de înciudată pe femeia aceea! Acum cred că n-am fost destul. Nu ştiam de ce sunt posesivă, geloasă; acum ştiu.

M-a sărutat.

— Dacă ai şti cum eşti tu, Diana, nu ai mai fi geloasă niciodată, pe nimeni. Dar mai bine să nu ştii.

Am întrebat, răsfăţată, ca să mă joc, am vrut să par îngrijorată:

— Îţi plac?

Mi-a răspuns cu pasiune:

— Mult, mult, Diana, foarte mult, cum nu credeam că poate să-mi placă sau că poate să fie o femeie! M-a sărutat şi, brusc s-a oprit şi m-a întrebat îngrijorat sincer, aproape în panică: Dar eu? Eu îţi plac?

L-am privit cu ochii plini de toată dragostea pe care o aveam în mine, acumulată parcă de o mie de ani, mi-am vârât gura, nasul în obrazul lui, i-am luat obrajii în mâini, fericită:

— Nu, nu-mi placi deloc, Alex, dragul meu, nu-mi placi!

Dar printre toate amintirile astea bune, tulburătoare, străbătea iar, ca o săgeată înveninată, chipul lui Michi.

Întârzierea lui, începea să mă neliniştească. Am intrat în odaie. Era nouă fără un sfert. M-am gândit: „S-o fi dus la frizer? Ar face bine să se tundă, prea era netuns azi la prânz.” Ce bine îi stă când se tunde. E frumos Michi.! L-am privit de atâtea ori dormind. Are o frunte mare, senină. Cât îmi era de drag! Şi ce frumos doarme! Nici nu se simte că respiră. Când îl săruţi pe obraji, se strâmbă niţel, dar nu face nici o mişcare. Ştiu că se gândeşte: „Lasă, încă o dată, de două ori, şi o să mă lase în pace; dacă fac o mişcare, mă trezesc, şi nu vreau să mă trezesc”. Dar când îi pun mâna pe gură, mişcă buzele niţel, ca pentru un sărut, cuminte şi conştiincios. Ştie că trebuie să sărute. Apoi doarme mai departe, liniştit, cu fruntea mare, cu gura bine arcuită, cu nasul drept, cu obrajii încălziţi de copil. Când sună ceasul (ceasul e lângă el, pe jos), întinde o mână, fără să se trezească, mecanic, apasă butonul care e deasupra, pe cadran, soneria barbară se opreşte. Michi îşi aduce mâna îndoită din cot, o lasă să cadă la întâmplare pe plapumă, îşi afundă puţin capul în pernă şi doarme mai departe. Numai că, de data asta, dacă îi vorbesc, răspunde, fiindcă ştie că tot trebuie să se trezească. Îi zburlesc părul peste frunte, ca să semene a copil cu breton. Michi se strâmbă.

— Michi, a sunat ceasul.

— Ştiu.

— Ce-ar fi să faci ochi?

— Nu pot.

— Nu vrei să mă vezi?

— Ba da.

— Poate că n-o să mă mai vezi.

(Somnoros şi abia mişcând buzele.)

— De ce?

— Deschide ochii şi ai să vezi că nu mai sunt aici.

Michi deschide ochii şi-mi zâmbeşte, mulţumit că a fost o glumă, că nu m-a furat nimeni.

Ce drag îmi eşti, Michi, dimineaţa, când te scoli, şi seara ce plăcut e să mă culc lângă tine, fiecare cu perna şi cu perniţa lui, fiecare cu ziare şi reviste; nu vorbim, nu discutăm, dar ne ştim alături, şi pentru mine e destul să mă simt la adăpost, ocrotită.

„Ciudată e această nevoie a ta de adăpost”, îmi spusese Ilinca odată.

Da, Ilinco, există o ciudată teamă a zilei de mâine, despre care tu nu ştii nimic. Când eram mică, auzeam mereu: „Tata e şomer”, apoi am înţeles ca asta înseamnă: nu are de lucru. Totdeauna am auzit: „Tata a rămas fără lucru”. Mama ofta: „Nu ştiu ce o să facem mâine, proprietarul vine mâine, chiria trebuie să fie plătită mâine, mâine trebuie să ne mutăm. Nu ştiu unde o să ne mutăm mâine”.

Ce ştii tu, Ilinco, ce e chirie, proprietar, ce înseamnă „mâine”, tu, care locuieşti în aceeaşi casă în care te-ai născut – o casă care a fost a bunicilor tăi, apoi a părinţilor tăi şi, într-o zi, va fi a ta? Mi l-am închipuit deodată pe acest proprietar ameninţând toată noua mea viaţă. Cu o voce aspră la început, apoi cu una îndulcită, mă va invita la cinematograf, cum se obişnuieşte. Mi-am frecat braţele cu palmele, să mă mai încălzesc. De ce îmi amintesc de Cobadin? „Dacă nu faci un compromis serios în viaţă la început, eşti nevoită să faci zeci de compromisuri mai târziu”. Nu, tocmai asta nu vreau! Trebuie să ies din compromis! Dar imaginile viitorului meu se succedau sumbre. Voi mânca în picioare, pe apucate, pe dulăpior sau în colţul mesei. Ce rost are să pui faţă de masă şi toate cele necesare când eşti singură? Sau voi pica la ora mesei, ca din întâmplare, la rude pe care acum le văd numai la nunţi şi la înmormântări. Dar Alex? De ce să-mi închipui viaţa mea fără Alex? Nu, nu-mi închipui viaţa fără Alex dar nici cu Alex împreună, aşa cum sunt cu Michi. Alex nu e în stare să aibă nici grija lui. Pentru întâia dată mă întreb, din ce trăieşte, cum trăieşte? Cum se mulţumeşte cu ceea ce îi dă mama lui? Michi e poate mai sărac dar munceşte, se zbate ca să am o casă, să pot să-mi cumpăr o carte. Şi nu e numai asta. E nevoia unei prezenţe permanentă, e sentimentul de destindere, căldura familială, nevoia să-ţi deschidă cineva uşa şi să-ţi spună: „A demisionat guvernul. S-a însurat cutare. Ia asta, că-i bun. Nu mânca asta, că nu-i proaspăt. Pune-ţi pardesiul, că-i răcoare şi ai avut guturai săptămâna trecută”. Cineva care te întreabă ce film vrei să vezi astă seară. Nu, nu i-aş putea explica Ilincăi de ce m-am măritat cu Michi. Sunt lucruri care nu ţi le poţi lămuri nici ţie. Spuse fără ocol, par odioase, grosolane.

Ce înseamnă adăpost? Toate astea la un loc, şi mai ales sentimentul pe care îl am lângă Michi că lumea, cât de rea ar fi, nu mă poate atinge. Merg la braţul lui, înfruntând lăcomia caracatiţelor care îşi întind tentaculele către mine. Michi mi-a dat siguranţa şi oarecum mândria pe care mi se pare că o are în expoziţie un tablou pe care scrie „reţinut”. Şi apoi, credeam că nimic nu se va mai întâmplă până la sfârşit. Că dragostea e un miracol, care se întâmplă numai o dată în viaţă, că acest miracol s-a numit Petre Barbu.

Şi, iată Alex.

În care anume clipă m-am îndrăgostit de el nu voi şti niciodată. Dragostea mea pentru el s-a născut, poate, din nevoia mea de a iubi. Alex a fost poate numai firul de nisip din scoica pregătită să dea naştere mărgăritarului. Dar acum îl iubesc. „Ce înseamnă să iubeşti?” mă întrebase pe vremuri Ilinca. Eram atunci în vacanţă, la Mangalia, aveam şaisprezece ani şi i-am răspuns: „Uite, bunăoară, dacă mi s-ar arăta în vis Dumnezeu, sau numai vocea lui, ajungând până la mine, mi-ar spune: – „Cere-mi un lucru oricare şi-l vei avea„, l-aş cere pe Petre Barbu. Şi dacă Dumnezeu m-ar întreba: „Nu-l vrei mai bine pe prinţul de Walles, ca să devii regina Angliei? „ aş spune: „-Nu. Îl prefer pe Petre Barbu„. Şi dacă ar stărui şi mi-ar vorbi de un bărbat pe care-l ştie el undeva, în lume, şi care e cel mai frumos, mai învăţat, mai bogat, mai celebru, aş spune tot aşa: – „Nu, nu, pe Petre Barbu îl vreau„ -”. Ei bine, azi tot aşa i-aş răspunde Ilincăi. Puterii nevăzute i-aş cere tot iubirea cea mare. Numai că atunci credeam că se numeşte Petre Barbu. Poate m-am înşelat. Dar acum sunt sigură. Îl cheamă Alex. Alex, dragul meu.

Un braţ mi-a amorţit. Umblau parcă mii de furnici în el. Când am vrut să-l ridic, era rece şi greu. Parcă mi-era străin. Am căutat să-l încălzesc. M-am uitat la ceas: nouă şi un sfert.

O linişte groaznică a trecut prin mine în zigzag, ca un fulger. M-a cuprins toată. Michi nu întârzia niciodată atâta. M-am plimbat prin odaie, apoi m-am dus din nou la fereastra dinspre curtea interioară, cu geamuri de bucătării peste drum. Acum erau luminate două din ele, dar cu transparentele trase. Dacă Michi a avut un accident? Am alungat gândul numaidecât, cu toată forţa, dar el a revenit insistent, cu amănunte: Un sergent fluiera, lumea se aduna, cineva îmi spunea că Michi e la spital. „E mai bine să moară, sau să rămână în viaţă?” Cât ai clipi, speriată, răspund: „Să nu moară, sigur, nu, nu, să nu moară!” Apoi ezit. Dacă nu voi mai putea divorţa? Şi numaidecât iau hotărârea: Nu voi divorţa. Voi rămâne lângă Michi mereu. O să ţin la el şi mai mult, mult de tot. Mi-am acoperit obrajii şi ochii cu mâinile, mi-am întins cu degetele fruntea, să mă dezmeticesc, mi-am dat părul pe spate. Ce gânduri stupide! Mi-era cald. Ce Dumnezeu, am înnebunit?! Ce imaginaţie bolnavă! La ceas, nouă şi un sfert. M-am aşezat iar în fotoliu, am deschis o carte. Nu înţelegeam nici un cuvânt. Nu pricepeam ce poate fi cu Michi.

De ce nu vine? Poate a aflat ceva şi s-a dus să-i ceară socoteală lui Alex. Mi s-a făcut frig. O senzaţie asemănătoare tracului pe care-l aveam înaintea unui examen, sau febrei musculare, m-a cuprins dintr-o dată, toată. Dârdâiam. M-am simţit apăsată de tot întunericul de afară. Mi-era frică şi frig. Frică? De ce? Eram doar hotărâtă să-i spun tot, tot. (Ciulesc urechile.) Zgomot de chei la uşă. Michi intră, mare, sănătos, corect, frumuşel. Mă sărută.

— Cam târziu, Diana, nu?

Mă calmez dintr-o dată, totuşi, cu vocea nesigură, spun:

— E nouă şi jumătate, Michi, ce s-a întâmplat? La ora asta n-ai mai venit.

— La opt şi jumătate vin foarte des.

— Bine, dar e nouă jumătate. M-am gândit că s-a întâmplat vreo nenorocire.

— Am fost la maică-mea, dar n-am găsit-o acasă.

— Cu atât mai mult, atunci înseamnă că nu ai întârziat acolo.

— Da, dar am pornit pe jos, după ce mai întâi am aşteptat destul de mult tramvaiul.

Curios. Aveam sentimentul că Michi mă minte. Era posibil? L-am privit în plin, de data asta liniştită şi vrând să-i găsesc vină.

— De ce nu ai luat o maşină?

— Fiindcă am întâlnit la tramvai un fost coleg şi am pornit aşa, împreună, de vorbă.

Nu ştiu de ce îl suspectam pe Michi. Pentru prima oară. L-am privit drept în ochi, ca să mă încredinţez că n-am dreptate, că Michi nu poate minţi, că lipsa mea de încredere e la fel cu tot ce gândisem până atunci, o stare de nervi, un dezechilibru. Michi mi-a susţinut privirea. Mi s-a părut că vrea să-mi vorbească, să se scuze. Am vrut să-l opresc, fiindcă, altfel, nu aş mai fi putut să-i vorbesc eu, şi eram hotărâtă s-o fac. Dar asta mi-ar fi fost mai uşor la el în braţe, în fotoliu, prieteneşte, cu obrazul lipit de al lui. M-am dus către el, pentru ca să-mi găsesc puţină linişte, puţină siguranţă sub picioare. Parchetul avea un fel de mobilitate curioasă.

Michi m-a oprit cu un gest brusc.

— Diana! Am să-ţi vorbesc.

Mi-am spus: „Ştie ceva despre Alex”. Şi iar mi s-au răcit mâinile, fruntea. Inima a început să-mi bată pripit. Mi-am ţinut respiraţia. Doamne, numai de nu ar şti. Mai bine orice. Decât să ştie! Şi atunci a început Michi, cu vocea scăzută şi fără nici un accent de imputare:

— Sunt foarte nenorocit, Diana!

M-am liniştit. Nu ştia. Restul nu avea importanţă. M-am aşezat pe rezemătoarea fotoliului, am respirat în voie şi am întrebat, mai puţin îngrijorată, mai pe deasupra:

— Ce s-a întâmplat?

Michi s-a aşezat în faţa mea, pe marginea divanului.

— Diana, tu crezi că te iubesc?

— De. Ştiu şi eu?

— Nu, nu glumi, te rog. Te iubesc, Diana. Trebuie să crezi că te iubesc. Nu aş putea trăi fără tine.

Şi Michi începu să plângă, cu coatele sprijinite pe genunchi, cu fruntea sprijinită în pumni. Plângea.

M-am dus repede şi m-am aşezat lângă el, cuprinsă toată de îngrijorare. Orice, numai să nu-l văd plângând. Mai bine orice!

— Michi dragă, ce-i cu tine, ce s-a întâmplat?

Întind capul, să-l sărut pe obraz. Mi-e atât de drag Michi!

— Nu, Diana, nu te apropia de mine; nu merit. Aş vrea să spun, şi nu pot.

Cuvintele astea parcă le mai auzisem o dată în viaţa mea. Când? Din ce depărtări venea ecoul lor? Pe un pat o fată pe moarte, cu ochii holbaţi şi gura deschisă rosteşte aidoma aceste cuvinte: „Vreau să spun, şi nu pot”. Caut să alung imaginea asta care mă depărtează de Michi, dar văd o stradă coborând spre mare. Aud un ţipăt groaznic: „Elisa”.

Michi spune:

— Nu merit să te am, dar să ştii că nu pot să trăiesc fără tine, nu pot, Diana.

Uit tot ce eram hotărâtă să-i destăinuiesc şi îl întreb cu totul firesc:

— De ce să trăieşti fără mine?

— Te-am înşelat Diana. (Parcă m-a izbit un drug de fier în moalele capului.) Dar te iubesc, continuă Michi, sunt nenorocit, simt nevoia să-ţi spun tot fiindcă sunt disperat. M-am zbuciumat atâta. Mi-a fost frică să nu afli.

Michi plângea. Eu nu mă pot dezmetici. Nu pot să înţeleg de ce e în halul ăsta. Să nu aflu eu? Ce s-a întâmplat? Vocea lui întretăiată, plânsul acela penibil, de om care nu ştie să plângă, e ca efortul de a scoate sunete al unui mut. Aud, înţelegând abia: e vorba de o fată.

Michi a avut o legătură. Parcă aşa înţeleg. Fata a vrut să scape de copil. Doctorul e anchetat. Susţine că a examinat-o, doar atât, a examinat-o. Fata a murit în urma unei peritonite, o coincidenţă. Se întâmplă.

Neliniştea cu care îl aşteptasem, şi acum emoţia acestei întâmplări mă istovesc. Întreb cu o voce slabă, care nu răspundea gândului (şi bietul Michi crede ca asta vine din durerea de a fi fost înşelată):

— Ai iubit-o?

A ridicat capul şi m-a privit înduioşat.

— Asta ai înţeles tu, Dianet? Nu, dragă. Uite, era o colegă, dactilografă la noi. Cred că-i plăceam. Eu n-o băgam în seamă. Am întâlnit-o într-o după-amiază când ieşeam de la liceu. S-a mirat când a aflat că sunt profesor. Locuiam în apropiere. A insistat să intru, să-i văd casa; i-am spus că sunt grăbit. M-a întrebat cam batjocoritor: „Ţi-e frică de mine?” Frică?! Ce caraghios mi se părea. La urma urmei, nu vedeam de ce s-o las să creadă că mi-e frică, şi am intrat. Era foarte cald. A insistat să scot paltonul. Şi-a scos şi ea haina, pălăria, mănuşile. M-a poftit să iau loc pe divan, apoi a spus: „întoarce-te, îmi place să mă schimb când vin acasă, să-mi pun o rochie uşoară.” M-am întors, dar, fără să vreau, am văzut-o într-o oglindă; şi-a scos centura, sutienul. M-au tulburat mişcările ei, carnea aia plină, albă. S-a întors cu spatele şi a luat de pe cuier un halat de mătase japonez.

Nu înţeleg de ce-mi dă atâtea amănunte. Nu mai ascult, nu-mi pot fixa gândurile. El simte şi tace, dar parcă e mai încurcat. Sunt sfârşită, năucită.

— Ascultă, Diana, trebuie să-ţi spun.

— Nu, nu e nevoie, lasă, altădată.

Dar Michi stăruie, năduşit tot:

— Când a venit să-mi ceară bani pentru doctor, n-am crezut un cuvânt. Dar ce puteam să fac? Şi n-aveam nici un ban. Tu ştii. Am umblat să împrumut. N-am găsit. Atunci, i-am dat banii pe care îi aveam ca să cumpăr nişte instrumente pentru laborator. Speram să iau de la Nicu. I-am împrumutat odată, demult. Dar Nicu m-a amânat iar. Nevasta doctorului a venit azi la mine la birou, disperată, s-o ajut să-şi scape bărbatul, să fiu martor că fata se plângea de apendicită, că avea crize. Citeam tremurând ziarele, să văd dacă nu-i pomenit numele meu. Mi-era frică să nu te pierd. Mi-e frică. Nu mă lăsa, Diana. Nu vreau să te pierd! Nu am nici un prieten, tu ştii. Nu am pe nimeni, numai pe tine te am. Dacă m-ai părăsi, nu aş mai avea pentru ce trăi. M-aş sinucide. Ţii minte? Puiu, Georges. Prima dată te-am văzut la înmormântarea lui Puiu A doua oară, la înmormântarea lui Georges.

Mi s-a părut că aud o sentinţă. Eram condamnată pe viaţă. Michi mă iubea, eu îl iubeam pe Alex, dar nu puteam să-l las pe Michi, fiindcă nu puteam îndura să-l văd plângând, fiindcă îl simţeam slab, nenorocit, şi aş fi renunţat la orice bucurie că să nu-l mai văd cu ochii roşii, cu lacrimi pe obraz. Mi-e milă de el, sunt înduioşată, fiindcă-mi dau seama cât s-a zbătut, prin câte a trecut, prin câte trece; şi fiindcă aşa e Michi: când mănâncă, se frige, sau îşi muşcă limba, sau îşi pătează cravata.

Îl mângâi pe păr.

— Mai întâi, nu mai plânge, Michi. Uite, sunt aici, lângă tine. Totdeauna voi fi lângă tine, nu mai plânge.

O clipă, tace; apoi, liniştit, începe să vorbească, parcă pentru a se uşura:

— Nu mai îndrăzneam să te sărut. Mi se părea că nu merit să-mi surâzi. Când eram singur acasă, îţi vedeam zâmbetul în toate fotografiile şi îmi venea să-mi dau cu pumnii în cap. Numai tu ştii să surâzi, Dianet.

— Lasă, Michi, nu mai vorbi, dragă.

Mi se părea atât de nedrept ca Michi să aibă remuşcări, meritam atât de puţin scrupulele lui, atât de puţin se cuvenea să-mi vorbească aşa, că fiecare cuvânt, toată situaţia mă îmbolnăvea. Era în mine o perspectivă de uimire şi emoţie ascultându-l, gândind sensul acestei zile. Ce împletire de drumuri nebănuite! Cine ne-a purtat paşii? Cine s-a jucat cu noi, cum te joci cu pionii la şah? O coincidenţă, privită din afară, nu e decât „curioasă”; trăită, e năucitoare, te îngheaţă. Ce păianjen nevăzut a ţesut pânza asta, de care mă simt prinsă, de care nu mă pot dezlipi, orice aş face? Ce legătură are întâmplarea asta cu casele acelea în care lampa fila, perdeaua atârna strâmbă, tata înjura?

Putea să se întâmple altfel. Repet până la epuizare: „Putea să se întâmple altfel”. De ce nu a avut Michi nefericita aventură cu o lună, două înainte, sau cu un an, doi în urmă? De ce tocmai acum, pentru ca totul să mă umple de spaimă şi să nu mai ştiu dacă am vrut eu ceea ce totuşi am vrut? Cine ţese pânza? De ce l-am luat pe Michi?

Michi vorbeşte mereu:

— Crezi că te iubesc. Diana, nu-i aşa? Şi nu mă laşi? Nu-i aşa? Ce bună eşti.

— Nu sunt bună, Michi, crede-mă. Sunt nenorocită. Atât de nenorocită!

Priveam înainte cu ochii mari deschişi, şi nu vedeam decât mizeria noastră. Era fără sfârşit. Aveam încă o dată, limpede, sentimentul acestei mizerii şi toată măsura ei. Eram ca un bolnav care a trecut de criză, dar care ştie că nu boala a trecut, ci numai criza. Parcă mă adânceam în ea fără oprire. Şi mi-era mai bine aşa. Am început să plâng, şi am plâns, de parcă toată energia nervoasă acumulată în seara aceea până la un punct în care trebuia să mă sfarm se scurgea acum normal, prin şiroaie de lacrimi. M-am uşurat treptat.

Nu am mai spus nimic şi nu am mai auzit nimic din câte mi-a spus Michi. Ţin minte că, în pat, mi-a pus pe ochi o compresă rece şi că am simţit, atunci abia, cât de tare îmi ardeau pleoapele. Apoi s-a culcat alături de mine. M-am apropiat de el. Eram poate întâia dată aproape unul de altul, pe acelaşi plan, şi erau trei ani de când dormeam în acelaşi pat, alături, fiecare cu viaţa lui, cu zbuciumul lui, cu judecăţi şi sentimente tot atât de diferite, ca şi cum am fi trăit în două case deosebite, care au doar un perete comun.

A doua zi fiecare ne-am reînceput viaţa noastră deosebită, cu aceleaşi puncte de legătură ca şi înainte, adică masa de prânz, cea de seară, spectacole (la care ieşeam numai împreună), o viaţă în care existau, totuşi, pe dedesubt, o afecţiune adevărată şi o nevoie curioasă de prezenţa celuilalt.

*

Cam în epoca asta am întâlnit-o pe Diana, după ce m-am întors în ţară. Era un sfârşit de iarnă. Diana era încă în doliu după tatăl ei. Intrasem în sala „Dalles”, unde expunea un pictor, prieten al meu de la Paris. Dar nu ştiu dacă ziua aceea a fost înainte sau după întâmplarea pe care a povestit-o aici.

Sunt înţepenită toată. Mi-e capul gol şi greu; îmi ard tâmplele şi gâtul, ca după o noapte de beţie.

Am citit până aici confesiunile Dianei, fără să schimb o dată poziţia unui braţ, fără să văd cum s-a crăpat de ziuă, fără să aud când au început şi cum s-au împlinit zgomotele străzii. Sigur că nu e prima noapte albă pe care o petrec citind. E curios, dar am citit caietele astea ca şi când nu ar fi fost vorba de Diana, cu care am stat la şcoală alături, în aceeaşi bancă, patru ani, care intra aici, în salonul nostru, cu părul scăpărător de viaţă şi toată numai zâmbet, ci de o eroină de roman, care-i seamănă leit. Era totdeauna în prezenţa ei, atât de luminoasă şi de optimistă, încă ceva care îmi scăpa, era sub strălucirea ei o personalitate complexă, nedesluşită, o forţă care nu ştiam de unde vine, o melancolie foarte voalată, care nedumerea. Acum ştiu, Diana avea în ea toată copilăria ei sumbră, toate casele în care a trăit, tot acest destin în care se zbătea ca o gâză într-o pânză de păianjen.

Am vieţuit şi eu alături de Diana, ani de zile, aşa cum spune ea: „Fiecare cu viaţa lui, cu zbuciumul lui, cu judecăţi şi sentimente tot atât de diferite, de parcă am fi trăit în două case deosebite care au doar un perete comun”.

Era, în ziua aceea când am reîntâlnit-o, mai tânără decât cu doi ani în urmă, când am plecat în străinătate, după bacalaureat. Şi mult mai frumoasă. Obrazul, puţin prea prelung altădată, era acum mai rotunjit, uşor colorat, buzele aveau conturul accentuat discret cu roşu. Peste părul care cădea în spirale de blond-întunecat şi vaporos, până pe umeri, purta o căciuliţă neagră de lutru, care atingea aproape sprânceana stângă şi mergea ridicându-se pe la jumătatea frunţii în sus, descoperindu-i spre dreapta ondulaţiile mari. Urechile, mici, le avea jumătate goale. Purta o haină neagră de lutru, largă în spate, prin care trecea, în faţă, prin două butoniere, un cordon de lac, marcându-i bine talia, neverosimil de subţire. În jurul gâtului, haina se închidea cu un guleraş rotund, care-i dădea un aer copilăros, în contrast cu mersul, cu ţinuta umerilor de femeie admirată.

La cofetăria „Nestor”, unde ne-am dus în urmă, după expoziţie, ca să mai stăm de vorbă, şi-a desfăcut haina. Purta, dedesubt, o rochie de catifea de coton, neagră, în jurul gâtului avea un guleraş de dantelă albă. Era parcă mai frumoasă cu mai multă strălucire decât înainte. Avea poate un cap prea de păpuşă, sau mai curând de tânăr paj. Dar cu aceeaşi adâncime în privire, cu aceeaşi nelinişte, care mă făceau altădată s-o compar cu parfumul turburător al tuberozei.

Am regăsit şi mai mult privirea de altădată, care venea din adânc şi pornea departe, şi acea ciudată melancolie în jurul zâmbetului, când ne-a salutat Alex Dobrescu. Din felul în care Diana a răspuns, am înţeles că şi ea îl cunoaşte. Aş fi întrebat-o poate ceva în legătură cu el, dar ea a continuat să-mi vorbească, cu interesul aproape prea pasionat pe care-l avea pentru orice: „Ilinco, am auzit că te-a ascultat Cortot şi că a fost încântat”. Apoi mi-a luat mâinile şi mi le-a cercetat atent: „Vezi, tot a folosit la ceva că ţi le întindeai pe muchia băncii”.

Sunt doi ani de atunci, şi eu nu am ştiut până în noaptea asta ce-a însemnat, pentru Diana, Alex. Îl cunoşteam şi eu, de la Paris. Luam cafeaua deseori la „Capoulade”, cu el şi cu nevasta lui, o femeie care părea că-l iubeşte şi că suferă din pricina lui. Eu îl găseam cu haz uneori, anost altădată. Cine ar fi crezut atunci, la „Nestor”, când ne-a salutat, sau poate a salutat-o numai pe Diana (poate pe mine nici nu m-a văzut), că Alex Dobrescu, un tânăr mai curând spălăcit, neînsemnat.

Auzisem, întorcându-mă în ţară, atâtea nume amestecate în viaţa Dianei. Un ziarist, Matta, Gheorghiu (maestrul ei), un industriaş (pe care m-am încredinţat că nici nu-l cunoaşte, se spunea că i-a făcut o vilă la Mamaia), Când am ieşit de la cofetărie, ningea cu fulgi rari, o ninsoare cu totul neaşteptată. Era pe la mijlocul lui martie.

— Hai, Ilinco, spune, vorbeşte, povesteşte, tot aşa trebuie să ţi se tragă cu cleştele fiecare cuvânt? Ţii minte când mâncăm dovleac la Papa-Iani?

— La asta mă gândeam şi eu.

— Ilinco, ţii minte, într-o după-masă, când veneam de la şcoală, pe la şase? Aveam, pentru a doua zi, de făcut o compoziţie la română, nu ştiu câte exerciţii la algebră, teză la istorie. Eram disperată. Atunci, ai propus tu să ne ducem la cinema „Lux” şi a doua zi să fim „bolnave”. Şi aşa am făcut. Cine ar fi crezut că, dintre noi, tu erai aceea care găsea astfel de soluţii?!

— De ce?

— Mai întâi, fiindcă soluţia era inteligentă. (Am râs amândouă.) Apoi, fiindcă tu aveai un cap de fetiţă model, pe când eu, vai de lume! Cine ar fi crezut, de exemplu, că, dintre noi două, tu copiai la latină?

Ne-am amintit de librăria lui Isidor, o dugheană peste drum de şcoală, de Roza, nevasta librarului, o bătrânică sprintenă, cu părul ca zăpada, pus pe „papiote”, care nu pricepea de ce fetele se bat pentru cărţi poştale cu Rudolf Valentino, când în aceeaşi cutie se găsea şi Leonard, artistul de operetă. „de care era aşa de gelos Isidor”.

Acolo ne-am întâlnit o dată când eram supărate. Diana ceruse lui Isidor L'introduction a la Psychanalyse26, dar, în faţa figurii aiurite a librarului, a adăugat: „Dacă n-o aveţi, daţi-mi Visul Maicii Domnului”.

Intrasem atât de mult în atmosfera şcolii, că, la plecare, când am ridicat poşeta, am avut surpriza pe care o ai când ridici o cană de apă goală, fiind sigură că-i plină. Îmi lipsea greutatea ghiozdanului.

Oprindu-se în faţa unei case mari, mi-a spus: „Lucrez aici, aici e biroul maestrului”. Mi-am reamintit de Ocna-Sibiului, de fata aceea cu mişcări de trestie, care mi-a spus, cu aceeaşi privire puţin batjocoritoare şi cu aceleaşi gene mirate, de păpuşă:; „Eu locuiesc aici; dumneata, probabil, la hotelul din parc”.

Trecuseră atâţia ani, şi eu nu ştiam despre Diana nimic mai mult decât atunci. Şi nu am ştiut nimic până în noaptea asta.

Mă simt obosită, de parcă aş fi trăit eu toată viaţa ei.

Deodată îmi dau seama că Diana nu e un personaj de roman. Diana există şi trebuie să fie la graniţa noastră, dar simt ca mă interesează mai mult eroina din caiete. Îmi aleg o poziţie mai bună şi reiau confesiunea ei.

JURNAL LA BALCIC.

Casa în care locuiesc este pe un deal, pe un drum paralel cu malul mării. Odaia mea e pătrată şi văruită în alb, cu scânduri gălbui nou-nouţe. (Domnişoara Evghenia mi le-a arătat cu vădită mândrie: „Are scânduri odaia!” şi, văzându-mă nedumerită mi-a explicat că anul trecut avea pământ.)

Ferestrele sunt pătrate, mari, deschise larg. Prin cea din stânga, de aici, de pe marginea patului, nu se vede decât marea, de parcă odaia pluteşte pe ea. Cea din dreapta e pe jumătate acoperită cu ramuri încărcate de prune. Printre ramuri se vede un acoperiş roşu de casă, care pare foarte aproape, dar e tocmai de partea cealaltă, la malul mării, lângă fâşia de nisip şi buveta, „La doi cocoşi”.

Păsările ciripesc întruna, parcă s-au adunat toate aici, în faţa ferestrei mele, să-mi pună întrebări. În odaie miroase a pelin. Am pus mult pelin sub saltea, ca să gonesc puricii, pe care îi aduc de la „Mamut”.

Între cele două ferestre e o masă. Acolo scriu în caietele astea, ridicând ochii mereu, ca să-l văd pe Alex, uneori singur, alteori cu o fată. O cheamă Colette. Colette locuieşte pe dealul din stânga, ceva mai jos, chiar lângă drum. Când aud patefonul pe terasa ei, mă întreb dacă nu este cumva şi Alex acolo, numaidecât mă duc şi eu (deşi, de la o vreme, sunt primită cu o uşoară răceală). Când o văd pe seară, pornind, în costum de baie, către ponton, mă grăbesc s-o ajung din urmă, încredinţată va va veni şi Alex. Când porneşte îmbrăcată în trening, ştiu că se duce la cafeneaua lui Mamut, şi o iau şi eu într-acolo; iar dacă nu-i acolo, mă îndrept pe drumul dinspre Tuzla şi urc într-un suflet toate dealurile, până ajung la casa lui Alex. Şi atunci o găsesc în hamac, visătoare; el, pe un scăunel, cântă la banjo. Mie îmi aduce Şaban şezlongul. Tăcem cu toţii. Faptul că îl găsesc şi pe Şaban acolo, sau pe Gina, prietena Colettei, nu mă linişteşte, fiindcă eu sufăr pentru toată atmosfera aceea electrizată, pe care o cunosc atât de bine, în care nu se întâmplă nimic, dar în care o privire, o atingere de mână sau numele unuia pronunţat de celălalt au aproape vraja şi senzualitatea unei posesiuni. Ştiu că prezenţa mea mai mult ajută la încărcarea acestei atmosfere, face şi mai prielnic climatul în care se coace dragostea dintre Alex şi Colette. Ştiu că nu mai pot împiedica nimic, dar mai ales nu mă pot împiedica pe mine să fiu între ei, să pândesc, să le urmăresc privirile, cuvintele, gesturile, gândurile. De altfel, îi simt atât de întărâtaţi de permanenta mea prezenţă, ca mi se pare că ar fi destul să fie singuri o clipă, ca să cada umil în braţele celuilalt. Şi tocmai asta vreau să evit, cu preţul tuturor umilinţelor, al unei vechi îndârjiri, neomeneşti. Cât de mult aş vrea să plec, să mă reîntorc la Bucureşti, fără să-i spun vreun cuvânt lui Alex, fără o imputare. Dar am visat prea mult această lună la Balcic cu Alex şi fără Michi, prea mult am dorit-o, ca să pot renunţa deodată acum. Nădăjduiam să fiu fericită.

Voi fi fericită, în sfârşit! Nu voi fi trecut prin viaţă fără să ştiu ce înseamnă o fericire mare, adevărată, făcută nu din fărâme, ca până acum, nu cu obsesia ceasului, ci din zile şi nopţi. Măcar o zi întreagă, mare, frumoasă şi plină. Cum pot să admit că totul e pierdut? Vreau, dimpotrivă, să încerc totul, cu orice preţ, cu orice luptă, cu sacrificiul demnităţii.

Alex repetă întruna că nu înţelege nimic din toate nemulţumirile mele, că nu ştie ce vreau.

Îi spun încă o dată:

— Vreau să nu mai existe Colette între noi (prefăcându-mă nu ştiu că în realitate eu stau în calea lor).

— Asta nu se poate, Diana.

— De ce?

— Fiindcă e singură şi e o fetiţă de care trebuie să am grijă. Mi-am luat răspunderea faţă de familia ei.

Aş fi vrut să răspund: „Cum poţi găsi că e fetiţă, când oricine ar spune că e sora mea mai mare? Nu vezi? Fumează ca un birjar!” Dar cât aş fi fost de vulgară şi cât de nedreaptă! În realitate, îmi place atât de mult Colette! Dacă aş fi bărbat, m-aş îndrăgosti de ea. E, într-adevăr, prea mare, poate prea împlinită, dar cu o admirabilă armonie şi graţie în mişcări şi atât de tânără! Are optsprezece ani şi ochi adânci, care parcă nu privesc niciodată ceva precis, afară doar când se opresc asupra lui Alex. Obrajii, gura, ea toată are ceva savuros, ceva de fruct copt, aşteptând parcă să fie cules; altfel, gata să cadă singur, nepăsător. Mişcările, privirea ei, tăcerile ei sunt numai încântare. Deşi mare, plină, nu umblă, pluteşte. Colette e integrată perfect în farmecul şi nostalgia peisajului, ca şi Alex. Îi găsesc potriviţi şi sufăr cumplit. Aş vrea să ştie Alex că un bărbat a spus despre ea: „Cum, are numai optsprezece ani namila asta cu sâni de lăptăreasă?” Dar ştiu că Alex va da din umeri, întocmai ca şi mine: „Cine mai e şi individul ăsta vulgar?!” Cum de nu vede cât e de dulce Colette, câtă graţie are, ce bine îi stă în trening, umblând în vânt cu părul greu ca smoala, întunecat şi visător ca ea?

Colette mi-e dragă şi sunt încredinţată că nu are nici o vină. Poate că nici nu ştie ce-i între noi. Sigur, nu ştie. E îndrăgostită de Alex, dar i se potriveşte să fie îndrăgostită. Are optsprezece ani, şi Balcicul ăsta parcă e fermecat. Nu-i pot găsi nici o vină Colettei, dar sufăr groaznic. Vina întreagă o are el. Aş vrea să-mi spună că nu mă mai iubeşte, să aud cuvintele astea în faţă, răspicat, să-mi mărturisească, în sfârşit, că o iubeşte pe Colette. Altfel, însă, mă agăţ de faptul că el neagă, pentru ca să nu iau o hotărâre, să nu plec, să-i pândesc, să strâng toate privirile lor şi toate unduirile de voce, ca pe nişte dovezi în dosarul suferinţelor mele, fiindcă atâta timp cât strâng dovezi mi se pare că nimic nu e vădit, că nu e totul sfârşit.

Azi am suferit fiindcă Alex a strigat-o „Nicole”. Când au rămas împreună singuri, unde au fost fără ştirea mea, când a apucat să-i spună că diminutivul Colette vine de la Nicole? De ce a ţinut el să ştie care e numele ei adevărat, de ce au vorbit despre ei? De ce a reţinut Alex amănuntul ăsta şi de ce, acum, când toată lumea îi spune Colette, numai el îi spune Nicole? Şi cum pronunţă Nicole? E aproape ridicol, e aproape indecent, e ca o declaraţie de dragoste pe scenă, când actorul face abstracţie complet de publicul care asistă în sală.

Când mergem în grup, urmăresc manevrele prin care Alex şi Colette încearcă să rămână în urmă; observ cum vor să profite de faptul că sunt atentă la cele ce-mi povesteşte Gina, sau Şaban (ei nu ştiu că nu sunt atentă la nimic în afara lor), pentru ca să încetinească pasul, sau să se oprească o secundă, pentru ca el să-i arate o umbră pe un deal, să identifice o stea de care l-a întrebat, în realitate, ca să se desprindă de grup. Încetinesc pasul şi eu, îl încetinesc şi ei, până ce rămânem cu toţii pe loc.

Alex, când ne povesteşte ceva, deşi suntem cu toţii în jurul unei mese, i se adresează de fapt Colettei, fiindcă se uită la ea când vorbeşte:

— Am găsit o broască-ţestoasă mică. Uite numai atâta este, şi-i arată Colettei dimensiunile broaştei.

Aş vrea să răspund ceva, în locul ei, dar vocea mi-e gâtuită. Colette spune visătoare, cu voce foarte înceată, vocea actriţelor mari, care, când şoptesc, se aude până la ultimul loc al galeriei:

— Drăguţă trebuie să fie.

— Nu ştiu ce să-i dau de mâncare, spune Alex.

Întâmplător, Colette ştie şi răspunde, simplu:

— Muşte.

Urmează un proiect de vânătoare de muşte, în doi, prin restaurante. Gina se amuză. Şaban râde în hohote. Eu încerc să zâmbesc, fără să ştiu dacă am izbutit sau nu.

Camera vecină celei în care locuiesc Colette şi Gina s-a liberat. Decid, sub pretextul că peste tavanul meu este un pod în care ronţăie şoarecii, să mă mut în odaia aceea. Chiria la fosta mea gazdă e plătită pe cincisprezece zile înainte. Aceşti bani au mare importanţă în bugetul menajului meu. Dar mi se pare că acest sacrificiu mi-aduce linişte. Nu voi mai sta la fereastră, în picioare, ca să-l surprind pe Alex intrând la Colette sau s-o văd pe ea ieşind. Nu voi mai fi chinuită de gândul că nu ştiu ce se întâmplă acolo.

Camera mea cea nouă are un perete comun cu aceea a fetelor, Colette şi Gina. Nu poate intra nimeni la ele fără să ştiu, nu se poate vorbi nimic fără să aud.

Fereastra e deschisă mare. Stau toată ziua cu storul ridicat. Soarele inundă odaia. E cald, dar în felul ăsta Alex nu poate trece fără să mă vadă, nu poate trece mai departe, stau în calea lui. Într-o zi îmi aranjez părul cu grijă, îmi pun o pijama de olandă albă bine scrobită, bine călcată şi aştept. Alex nu vine. În ziua următoare, rămân aşa cum am venit de la plajă, cu o fustă mototolită, închisă cu nasturi, pusă în grabă peste costumul de baie, cu nisipul lipit de mine, cu părul încâlcit (fiindcă am băgat de seamă, că atunci când mă gătesc, nu vine). Alex vine, se opreşte în faţa ferestrei; eu mă duc şi mă aşez pe marginea ei. Alex spune simplu:

— Am venit să iau fetele, să mă duc cu ele la Menaro (o ghicitoare).

Îngheţ. E posibil să fi făcut cu Colette un program în care eu nici măcar să nu mai figurez? E posibil să treacă pe aici, pe lângă mine, să le ia pe ele, să iasă numai cu ele, fără să-mi propună şi mie să merg? Aici am ajuns?

Gina iese din odaie, gata de plecare:

— Mă duc la volei.

— Şi Nicole? Întreabă Alex, cu vocea de miere.

— Vine numaidecât.

Colette apare, ca de obicei, în aceeaşi salopetă de lână albastră, prăfuită, cu părul pe spate, cu privirea în nori. Niciunul din ei nu mă întreabă nimic, nu se interesează ce am de gând să fac în după-amiaza aceea. Dar iată că n-au apucat să plece, şi se opreşte o maşină în faţa casei, din care coboară Ghiţă, şchiopătând uşor, în urma accidentului de bob de care-mi povestise Alex. Mai sunt în maşină doi tineri, o fată şi un băiat, pe care îi cunoşteam cu toţii. Ghiţă mă întreabă:

— Mergi la Ecrene?

Nu ştiu cum e pusă întrebarea, dar pare că programul ar fi fost făcut dinainte, nu definitiv, şi a venit acum să-i dau răspunsul. Vreau să par entuziasmată:

— Sigur că merg! Şi trec peste fereastră un picior, apoi celălalt, spun celorlalţi, voioasă, ridicând braţul: „Good by”27. Pornesc aşa cum mă aflu şi mă aşez în faţă, alături de volan. Conduce Ghiţă, sportivul; în fund stau ceilalţi doi. Nu vor şti niciodată oamenii ăştia cât de bine mi-au făcut. Nu mai mi-e cald, nu mai simt nisipul lipit de mine.

Pe povârnişul acela în spirală, care duce spre Ecrene, Ghiţă a condus maşina cu o singură mână, cu cealaltă mi-a înconjurat spatele, ţinându-mă de braţ. Nu ştiu ce credea el, dar eu mă simţeam ocrotită. Vegetaţia, în toate nuanţele acelea de verde, parcă era acolo ca să-mi liniştească nervii, să mă mângâie, să-mi aline durerea. Soarele începea să apună în zeci de feluri de roşu şi violet, pe fondul albastru, o adiere bună de vânt îmi atingea obrazul. Valea Batovei se depăna mai somptuoasă ca oricând.

Ne-am întors pe la unsprezece seara.

De ce mă apropiam de casă, simţeam cum se urcă în mine neliniştea aceea care mi-era familiară ca durerea de cap (sufeream de câtva timp de cumplite migrene). Cu Ghiţă am făcut un proiect de plimbare pe a doua zi. Acasă, pe terasă, le-am găsit pe Colette şi pe Gina.

— Şi Alex? Am întrebat cu indiferenţă prefăcută. Ce-i cu el?

— Nu ştiu ce a avut astă-seară. A răspuns Gina. Mai întâi, a fost bosumflat; după aia, s-a îmbătat şi a devenit prea vesel. L-am lăsat la Caramiti. Bea cu pescarii.

Am povestit cu amănunte cât de frumos a fost.

— Dar de când îţi face curte junele Ghiţă? M-a întrebat Gina, neobişnuită să-i scape o intrigă.

— De totdeauna! Am răspuns prompt şi m-am dus să mă culc.

Mă simţeam bine, nu ştiam de ce, poate fiindcă nădăjduiam că din pricina mea fusese plictisit Alex.

Dorm cu fereastra deschisă fiindcă se adună atâta căldură peste zi în odaie, că altfel mi-ar fi cu neputinţă să adorm. Dar cu fereastra deschisă dorm prea uşor, mă trezesc la orice zumzet, pentru orice gândac sau fluture care intră pe fereastră şi iese, speriat de întuneric.

Când m-am trezit, Alex era în faţa ferestrei mele. Era acolo de mult? Venise chiar atunci? Nu ştiu. Nu aş fi putut să-i pun nici o întrebare, nu aş fi putut să scot nici un cuvânt fără să mă tem că se aude alături… În odaia fetelor. M-am dus lângă el. Avea ochii de acelaşi cenuşiu cu al cerului care se lumina de zi. Mi-a şoptit la ureche:

— Am venit să-ţi spun că am suferit îngrozitor. De ce ai plecat aşa?

M-am apropiat şi eu de urechea lui şi am întrebat, cu prefăcută candoare:

— Cum aşa?

— Aşa, cu ăia, cu maşina, doi şi doi?

Până să spun ceva, mi-a şoptit în ureche, ca o sărutare:

— Vreau să te ţin în braţe, Diana.

Şi, într-o clipă, a trecut peste fereastră, braţele mele au fost după gâtul lui, m-am lipit de el, toată, şi suferinţa mea s-a topit. Voiam să mă conving că nu e numai un vis, că într-adevăr ne iubim, că ne-am împăcat, că Alex e al meu. Doamne, cât îl iubesc!

Am întrebat, lipită de el, toată:

— Mă iubeşti, Alex?

— De ce întrebarea asta?

— Fiindcă vreau să ştiu şi fiindcă îmi place să aud.

Ocoleşte răspunsul.

— Am fost foarte gelos când ai plecat cu maşina.

— Mă iubeşti, Alex?

Ca să-l recâştig, îl sărut binişor, abia atingându-i buzele, necăjindu-l numai, apoi din ce în ce mai insistent, dar calculat, aşa cum am învăţat de la el. Şi reuşesc să-l exasperez, să-l fac să nu mai aibă decât un singur gând, o singură dorinţă. Vreau să mă iubească şi ştiu că asta nu se poate acum decât dacă îl fac să confunde dorinţa cu iubirea. Şi ce umilită mă simt!

În ziua următoare aş fi dat ani din viaţă ca să fim singuri tot timpul, dar Alex avea întâlnire cu un prieten, ca să meargă în larg cu barca cu pânze. Eu nu i-am cerut să renunţe, el nu mi-a propus să-l însoţesc.

La prânz am mâncat, ca de obicei, cu Colette şi Gina, dar Alex nu a mai avut pentru Colette privirile acelea de motan îndrăgostit, ca altădată. Părea plictisit şi detaşat de noi, de toate la fel.

După-amiază, în odaia lor, Colette a declarat, neaşteptat, că vrea să plece la Bucureşti. Mi s-a schiţat în suflet un început de bucurie. Să nu mai fie printre noi, Doamne, să se termine calvarul acelor priviri care se întâlnesc peste mine, fără sfială, ca şi când aş fi un obiect, un căţel! Dar numaidecât mă întreb: „De ce hotărârea asta subită? S-or fi certat? Să fie întoarcerea lui Alex la mine consecinţa certei dintre ei, sau, dimpotrivă, supărarea lor, consecinţa revenirii lui la mine? Să fi fost atât de drăgăstos înainte climatul între ei, încât ea să nu suporte o oarecare răceală din partea lui, poate trecătoare, şi să prefere să decidă să plece? Îmi pun întrebările astea ca şi când nu aş fi văzut şi nu aş fi simţit mai ales acel climat, ca şi când nu aş fi suferit destul pentru el. Cât de mult simt nevoia să judec, să pun ipoteze, să trag concluzii, numai ca să nu-mi cred ochilor, să nu ştiu precis, să fie totul altfel decât este.

Colette l-a invitat pe Alex să facă o plimbare cu barca. Alex a refuzat. Nu am auzit pentru care motiv. Mergeau în urmă amândoi şi nu vorbeau decât din când în când, foarte încet.

Veneam de la Caramiti. Astă-seară am mâncat acolo. Colette şi Alex nu au scos un cuvânt. Gina, ştiind probabil tot ce se întâmplă între ei, tăcea şi ea, discretă. Eu, destinsă puţin de plimbarea de la Ecrene, de prezenţa lui Alex în zorii zilei, am reuşit să fiu aproape veselă şi să am haz. Am arătat influenţa Balcicului asupra vizitatorilor săi, imitându-l pe Alex, adică făcând o caricatură a lui (şi indirect a Colettei). Am pus coatele pe masă, am sprijinit obrajii în pumni, mi-am îngroşat buzele, mi-am trimis privirea în depărtări incerte, apoi una din mâini am pus-o pe pachetul de ţigări, aşa cum face Alex, fără să se uite la cei cărora le oferă, şi, cu vocea lui cea mai plictisită, am întrebat, aşa cum ar fi făcut el: „Luaţi?” Apoi am întors capul peste tot, leneş, aşa cum face Alex când caută chelnerul, şi, cu gravitatea cu care ai cere otravă, am spus, imitându-l: „Ismail. Un şpriţ”.

Colette şi Alex au zâmbit, amuzaţi. Gina, care se miră şi se extaziază de toate cele, a exclamat:

— Vai. Diana, dar bine îl imiţi! Hai, încă o dată.

Şi a râs de i-au dat lacrimile. Dar Colette a intervenit cu superioritate:

— Mai stăpâneşte-te, Gina, ce Dumnezeu!

Când am ajuns în dreptul lui Mamut (care avea acum cafeneaua lui Ismail), eu am spus că mă duc acasă şi l-am întrebat pe Alex dacă vrea să mă însoţească. (Mi s-a părut riscant să-l las să-mi propună el, fiindcă ar fi putut să n-o facă şi prea ţineam cu disperare să fiu singură cu el. Apoi m-am gândit că poate şi el a refuzat plimbarea cu barca pentru ca să rămână cu mine.)

Am mers pe faleză. Marea şi cerul se uneau într-un fundal imens, întunecat, pe care plutea un sfert de lună roşie. L-am luat pe Alex de braţ, mi-am lipit capul de umărul lui şi l-am întrebat cald, de parcă aş fi fost sigură că răspunsul merită ca întrebarea să fie pusă:

— De ce nu te-ai dus cu barca?

— Ca să evit din partea ta o scenă.

I-am dar drumul braţului, toată voia bună mi-a pierit dintro dată, mi-era sufletul strâns iar.

— Şi ei ce i-ai spus?

— Că nu am haină şi mi-e frig.

— Probabil că ăsta a fost într-adevăr motivul.

— Nu, că ieri am fost fără haină.

— Ai fost ieri cu barca?

A răspuns înţepat:

— Da. Voi, la Ecrene, nu aţi fost cu barca?

Supărarea lui Alex îmi face bine iar, fiindcă pare gelos, sau fiindcă vreau să mă agăţ de tot ce s-ar putea tălmăci favorabil, ca să prelungesc o zi mai bună, după atâtea în care am trăit cu un nod de lacrimi în gât.

De după prima casă care întrerupea faleza, a apărut un prieten al lui, care s-a oprit să ne dea bună seara.

— Hai şi tu câţiva paşi, s-o conducem pe această doamnă, şi după aceea ne mai plimbăm puţin, i-a propus Alex.

O tristeţe imensă, un fel de deznădejde calmă s-a revărsat în toată fiinţa mea. Alex nu ţinea să rămână singur cu mine. Alex nu mă iubea. Ce importanţă mai avea Colette? Ce sens, gelozia mea? Inima mi s-a împietrit, nu mai sufeream. Era numai o nevoie de lacrimi, fără lacrimi.

Pe cerdacul unei case de lemn, la patefon se cânta o romanţă de dragoste ce-mi amintea Mangalia. Am stat pe loc şi am ascultat-o până la sfârşit. Cerul era acelaşi. Unde era Petre Barbu acum?

Băieţii m-au condus acasă. Am rămas singură pe terasă şi m-am culcat pe bancă, cu faţa spre cer. Din puzderia de stele se desprindea, din când în când, câte una, târând după ea o coadă lungă de foc. Voiam să-mi doresc ceva, dar nu izbuteam, atât de mare îmi era uimirea în faţa dârelor de foc.

Colette şi Gina pleacă azi. De două zile aud discutându-se în odaia de alături această plecare. Gina voia să mai rămână. Alex, deşi era acolo, nu spunea nimic, fiindcă aşa e Alex, tăcut, închis; dar imaginam privirile lui rugătoare, tristeţea tăcerilor lui.

Stau culcată pe pat, cu geamul deschis larg în fata mea. Parcă sunt într-un sanatoriu. Afară e atâta lumină şi atâta ciripit de păsări! Băieţii strigă: „Bizili, un leu bucata, bizili. Bizili, un leu bucata, meseria lu tata”. Dar eu simt că nu pot lua parte la viaţa de afară. Nu mă doare nimic anume, şi totuşi mă simt bolnavă.

Colette a venit acasă cu o candelă mică, turcească. E aceea pe care o avea Alex deasupra patului lui.

Gina mi-a spus c-au cumpărat de la bătrânul Naidenoff un teren de cinci sute de metri în regiunea viilor, deasupra palatului. Mi-am amintit de baraca lui Avgheneridis, de acel Alex care în urmă cu un an mă îndemna să cumpăr locul: „Nu vrei să fim vecini? Se va numi parcul Naidenoff. Uite cum va fi cabana mea”. Şi scoţând o hârtie şi un creion îmi desenase planul casei.

Alex a venit şi a ajutat fetelor să-şi facă bagajele. Apoi s-a dus să le conducă la autobuz.

Sunt într-o stare de calm ca aceea realizată de un narcotic. Parcă nu mai am nervi, parcă sunt tocite capetele sensibilităţii mele. Parcă nu mai funcţionează un anume mecanism care făcea legătura între mine şi lumea dinafară. Nu mai am cu lumea exterioară mie nici un contact, iar cea dinăuntrul meu, nu ştiu, doarme sau a murit. E o stare în care mă aflu, cred, pentru prima oară, o amorţire aproape de moarte, pe care mi-o doream deseori – din necunoaştere – mai mult ca orice. O am acum, şi nu mi-e agreabilă, fiindcă nimic, acum, nu poate să-mi fie plăcut sau neplăcut, fiindcă nu poate să-mi fie nimic.

În faţa mea, marea e nemişcată, ca un câmp imens de plumb topit. Nici cea mai mică adiere de vânt nu mişcă frunza în copac. Norii sunt pe cer pete mai închise, vânăt-cenuşii. Atât. Foarte des, în amurg, e lipsa asta de mişcare, numai că altădată mă tulbura. Acum parcă fac şi eu parte din ea.

A plouat şi a stat ploaia. „Cine murea adineauri, îi părea rău”, spune gazda mea. Vreau s-o întreb de ce, dar mi-e lene.

M-am îmbrăcat pe îndelete şi m-am dus spre Caramiti singură, cu paşii rari. Numărul mare de oameni care forfoteau prin Balcic m-a uimit; unde au fost până azi? Unde am fost eu? Îmi sunt toţi cunoscuţi ca figură, dar parcă sunt cunoştinţe pe care nu le-am văzut din anii trecuţi. Restaurantele sunt pline. La „Elita”, o primadonă cântă fals, dar cu toată convingerea. În faţa dughenii lui Filcef, cumpără fructe Dina, Sanda, Gabi, Lita. Pictorul Vladinov, impunător şi frumos în treningul maro, cu bluza galbenă, coboară spre piaţetă cu nevasta lui şi încă două fete şi doi băieţi, toţi cu pantaloni lungi şi bluze colorate. Ne spunem bună ziua de atâtea ori pe zi, ne surâdem şi ne oprim când ne vedem şi stăm de vorbă, şi totuşi nu ştiu cum îi cheamă. Cât de preocupată am fost numai de mine tot timpul şi cât de obsedată numai de două nume: Alex – Colette. Mă gândesc la ai mei. Mama şi Maricica au rămas la Bucureşti în căldurile acelea toride, în aceeaşi odăiţă întunecoasă şi igrasioasă, deasupra magaziilor de mărfuri şi a magazinelor en gros de pe Gabroveni. N-au avut bani de tren, altminteri mâncarea nu costă mai scump ca acasă, iar odaia. Puteam să stăm în aceeaşi odaie. Dar pentru asta trebuia să sacrific „libertatea mea”, „fericirea mea”. Îmi venea să râd în hohote, „fericirea mea”! Voi mai putea râde vreodată, voi mai putea plânge?

Cineva din grup îmi adresează cuvântul. Răspund anapoda…

Cu grupul acesta urc spre Caramiti. Cu ei mă aşez la masă. Alex e acolo, cu un ţap de bere în faţă. Are ochii tulburi, zâmbeşte zăpăcit; Şaban stă lângă el şi-l păzeşte ca un câine credincios.

Pictorul ne-a antrenat să bem, după ritualul „generalul Puff”, pe care dacă-l greşeşti, trebuie să bei paharul cu vin, tot, până la fund. Am ameţit după prima pedeapsă pe care am executat-o. Bineînţeles, ţi se toarnă paharul plin şi iar încerci, şi, de greşeşti, eşti obligat să mai bei un pahar până la fund. M-am înveselit numaidecât, cu atât mai mult cu cât voiam să fiu veselă şi beată, fiindcă ştiam că mă vede Alex. Când am plecat, a venit şi el cu noi. Ne-am dus cu toţii la cafeneaua lui Mamut. Se făcuse târziu. Nu mai ştiam cum şi când s-a schimbat vremea, dar urlau marea şi vântul ca la Mangalia, pe vremuri. Se aşternuse un frig de toamnă târzie.

La Mamut nu era nimeni. Am intrat înăuntru şi ne-am aşezat pe banca de lângă fereastră unii, alţii pe nişte scăunele joase. Cafeneaua era luminată slab de o lampă de petrol, suspendată în tavan, a cărei flacără pâlpâia întruna, din cauza vântului, care intra printr-un ochi de fereastră spart. Am cerut dulceţuri (sacâz) şi cafele, ca să-i facem dever lui Mamut. Apoi, nu ştiu cum, ne-am pomenit toţi cu pahare, pe care pictorul avea grijă să le umple cu vin dintr-o sticlă care apărea şi dispărea misterios. Şi nu ştiu cum s-a înjghebat atmosfera aceea densă de chef, un chef fără gălăgie; cântece pline de tristeţe, mereu altele, în timp ce paharele se umpleau şi se goleau fără să prind de veste.

Vântul bătea în geam cu furie, marea se tânguia, câinii lătrau, din când în când fulgere argintii spintecau întunericul de afară, luminându-l.

Ne-am apropiat unul de altul instinctiv, în cerc foarte strâns, şi am continuat să bem şi să cântăm în surdină. Mi-era cald şi bine, deşi vântul bătea atât de tare în geam; nu mi-era frică de fulgere, nu mi-era frică de nimic, nu mă durea nimic. Parcă pluteam, descătuşată. Ceilalţi cântau acum cu voci calde, înfundate, romanţe cunoscute:

Ţi-aduci aminte iar de seara, de-amurgu-acela violet, Când toamna-şi acorda încet, pe frunza-i galbenă, chitara?

Pe lac, ce-n lună s-argintase, încet o lebădă trecea, Şi pata-i albă se pierdea în noaptea care se lăsase.

Îmi curgeau lacrimile pe obraz, fără rost, fără să fiu tristă. Aveam chef să râd, dar nu râdeam, nici nu vorbeam, doar duceam paharul la gură, sorbeam din el, şi, la urmă, întindeau braţul şi cineva îl umplea iar. Descopeream plăcerea de a bea.

Prin fumul ţigărilor îl vedeam pe Alex. Era departe, în fund, şedea pe o masă, cu picioarele atârnânde, lungi, şi parcă era făcut din fum. Am vrut să văd dacă-i de fum sau om adevărat, şi m-am dus către el. Avea un pahar în mână, un zâmbet vag în colţul gurii şi ochii aburiţi. A întins capul şi m-a sărutat pe obraz. Asta parcă m-a mai trezit. L-am sărutat şi eu pe obraz şi am spus, ca un secret:

— Mi se pare că m-am îmbătat puţin, Alex.

— Tu nu trebuie să bei, Diana.

M-am apropiat mult de gura lui şi, cu ochii în ochii lui, am întrebat încet:

— De ce?

— Aşa, fiindcă tu eşti tu.

După o tăcere:

— Alex, ştii, am fost nenorocită, dar acum nu mai sunt. Dar deloc, deloc. Acum e bine de tot. Ştii ce bine e?

Am râs, apoi m-am întristat iar şi am cântat şi eu împreuna cu ceilalţi:

Marin qui succombe N'a pas d'autre tombe Que la mer qui fait pleurer.28

— Diana, hai acasă, m-a rugat Alex.

— Acasă? De ce acasă?

Am mai băut din paharul de vin pe care-l lăsasem pe masă lângă el şi am continuat să cânt cu ceilalţi:

Ferme les yeux, ma mie, et qu'importe le jour!

Sur tes lčvres jolies, lentement, meurt l'amour.29

Şi iar am întrebat:

— De ce acasă? E mai bine aici. Sunt atât de fericită, Alex. Am să-ţi spun ceva. Un secret. Ştii, nu te mai iubesc. Ba te iubesc, dar ştii cum? Uite, ca pe fetele de aici, şi pe băieţii de acolo, şi ca pe pisica aia albă, şi pe pisoii ăia negri. ca pe oricine şi ca pe toată lumea. Azi nu ştiu de ce iubesc atât de mult toată lumea. Alex, nu te mai iubesc, ştii?

Nu mai ştiu dacă am râs sau am plâns. Alex mi-a înconjurat umerii cu braţul, m-a strâns lângă el.

— Nu vreau, Diana, nu vreau să nu mă iubeşti. Ar fi prea trist

— De ce?

— Fiindcă eu te iubesc.

— Mă iubeşti, tu? Alex, tu mă iubeşti? Adevărat? Pe mine? Chiar pe mine? (Iar nu ştiu dacă am râs sau am plâns.) Nu mă iubi, Alex, sau iubeşte-mă. Nu mai ştiu. Nu ştiu ce vreau, nu-mi pasă de nimic. E bine astă-seară.

Un ropot de ploaie a acoperit o clipă melodia pe care o aveam în urechi. Apoi am auzit iar frânturi de romanţe:

Smaranda e cea mai frumoasă din satul de peste izlaz, O cheamă flăcăii la horă să iasă, măcar o frântură de ceas.

— Diana, ţii minte, tot aşa ploua când ne-am sărutat prima dată.

— Da, dar nu era aşa de bine ca acum.: Ce bine e acum, Alex.

— Cum poţi să spui că e mai bine acum? Dar ce ştii tu, Diana? Ce ştii tu ce-a însemnat seara aceea?

Aş fi vrut atâtea lucruri să-i spun lui Alex, mai ales atâtea întrebări aş fi vrut să-i pun. Mi se părea că suntem prieteni acum, şi că poate să-mi spună multe, orice, ca şi când nu ar fi vorba de noi, cei dinainte. Dar nu puteam să formulez nimic şi, apoi, era nespus de bine aşa, nelămurit.

Se terminase vinul, nu mai erau ţigări. Ploaia s-a mai domolit puţin. Era foarte târziu. Trebuia să plecăm.

La Mamut, pe pereţi, erau agăţate tot felul de undiţe, paragate, plase, o haină de muşama, o pereche de cizme şi multe pânze albe de bărci. Am luat velele şi ne-am drapat cu ele, ca să putem ieşi pe ploaie. Parcă eram îmbrăcaţi în linţolii. Costumaţi în stafii. Era noroi mare. Alex m-a luat în braţe, de parcă aş fi fost un copil, şi m-a dus aşa până acasă. Parcă cineva, cândva, mă mai dusese o dată în braţe aşa, ca pe un copil bolnav. Era la Mangalia, înotasem pentru prima dată în apa adâncă din port. Petre Barbu m-a luat în braţe.

Aerul rece şi ploaia m-au dezmeticit. Alex s-a urcat să-mi descuie uşa şi să-mi aprindă lampa, apoi m-a ajutat să mă dezbrac. L-am lăsat, prefăcându-mă că sunt cu totul ameţită. A început să mă sărute pe obraji, pe gură, cum ştia el mai bine, pe gât, pe umeri, amănunţit, ca să mă ameţească. Dar sărutările lui acum mă trezeau. Din ce în ce mai lucidă, îi urmăream toate mişcările. Şi îl lăsam să mă sărute cât voia şi cum voia, ca să-l pedepsesc. Când l-am simţit înnebunit, m-am desprins din braţele lui.

— Mi-e somn, Alex, lasă-mă să mă culc.

— Diana, vreau să rămân aici.

— Nu, Alex, lasă, dragul meu, acum nu. Mâine.

— Nu pot.

— Mi-e somn.

— O să dormim împreună, cuminţi.

— Alex, du-te, dragul meu, vin eu mâine dimineaţa la tine.

Nu a insistat mai mult, fiindcă şi atât cât stăruise, pentru cum e felul lui, însemna mult.

M-a întrebat, îndrăgostit, umil:

— O să vii de dimineaţă?

Eram hotărâtă să plec a doua zi de dimineaţă la Bucureşti, dar am minţit, senină:

— Da, Alex, vin sigur.

Nu am putut dormi toată noaptea.

Întrebările îmi apăreau în întuneric, scrise cu litere de foc din ce în ce mai mari, mai ameninţătoare.

Ce fel de om este acest Alex, cum am alunecat atât de jos, cum pot trăi minţindu-l pe Michi? Cum de nu i-am scris mamei un rând? Mă durea creştetul capului, gâtul mi-era uscat, braţele grele, obrajii fierbinţi, fruntea rece. Dar am simţit că până nu răspund la toate întrebările pe care noaptea întreagă le striga, cu toate forţele ei tainice, nu voi mai putea dormi liniştită nici o clipă în viaţa mea.

Dar chipul lui Alex îmi apărea mereu, stăruitor. Am înţeles că, fără să-mi dau seama bine, am văzut la început în el pe acel Petre Barbu, care, într-o zi, când soarele dogorea peste plaja Mangaliei, iar eu aveam în mine toată căldura nisipului încins, mi-a spus că-i este frig, tot timpul frig, că nu e niciodată destul soare pentru el, apoi s-a ridicat şi a plecat. Am pornit după el, am alergat, am căutat să-l ajung (aveam în mine atâta dragoste de viaţă şi atâta soare, că voiam să-i dau şi lui), dar nu l-am găsit. Abia după ani de zile, în care l-am purtat în suflet, uneori fără să ştiu, am dat de el, sau am crezut, mi s-a părut că-i el. Soarele, la Balcic, ardea mai tare decât atunci, la Mangalia. Marea se încălzea toată la razele lui, dar lui îi era frig, şi îl chema Alex. Aceeaşi tristeţe în priviri, în mişcări, aceeaşi înfăţişare umilă. Dar un bărbat abil se ascundea sub această înfăţişare modestă, un bărbat care a ştiut să facă din prezenţa lui o otravă plăcută, pe care mi-o dădea şi mi-o refuza capricios, ca s-o doresc din ce în ce mai mult.

Au fost zile de încântare, când mă credeam fericită. Sigur că nu aveam dreptul să fiu fericită minţindu-l pe Michi. Dar câtă nevoie aveam să fiu fericită! Nu ştiam că fericirea nu e euforie, nu e vârtejul, beţia, senzualitatea difuză sau strigătul, chemarea bărbatului, veche de când lumea, camuflată în atâtea învelişuri de poezie. Am avut o copilărie cenuşie, grea, o adolescenţă făcută din lipsuri şi umilinţe, într-o lume care huzurea, şi căsătoria mea, în aparenţă liber aleasă, a fost forţată de nevoia de a mă elibera de păienjenişul sărăciei. Totul se limpezea în această noapte de insomnie. Am crezut că, măritându-mă cu Michi, sar câteva trepte, de la periferia societăţii, spre zonele ei mai de sus, şi scap de incertitudinea zilei de mâine. De echivocul obositor în care jocul aparenţelor ne obliga să trăim.

Şi iată, jocul obositor continuă, mizeria morală e parcă şi mai prezentă. Caut să înţeleg cum am ajuns aici. Ce e fericirea? Ce caut? Dacă m-ar fi întrebat cineva, cu o lună înainte, ce e fericirea, aş fi început aşa, ca la şcoală: „Este când. Este când vine Alex. Sau numai când îl aştept pe Alex. Am pe cine să aştept cu drag. Poate atât îmi ajunge.” Alergătura în sălile tribunalului, anostă, obositoare. Dosarele – pline de praf. Cu Michi, punţile rupte. Îl aştept pe Alex. Aud o uşă, cea de afară, apoi încă una, şi paşi pe scară. Îmi spun: nu poate să fie el, fiindcă prea aş vrea să fie. Nu, nu va suna. Trebuie să fie cineva care merge mai sus. Totuşi soneria se aude, o singură dată, scurt. Nu e niciodată el când doresc cu intensitate să vină. Într-o secundă îmi trec prin cap cei care ar putea veni la mine: mama, Maricica sau Nicu, sau ofiţerul de marină, care trebuie să-mi aducă nişte fotografii.

Revăd scena petrecută cu o lună, două în urmă.

— Cine e?

— De la Societatea de radiodifuziune (răspunde Alex).

Mă încălzesc dintr-o dată. Parcă sunt vrăjită. Cum îl iubesc, Doamne!

— Coniţa nu-i acasă, spun, în glumă.

Deschid. L-aş lua de gât numaidecât, dar n-o fac din superstiţie. Mă întreabă, ca de obicei:

— Nu te deranjez, pot să stau o clipă?

— O clipă, da.

Îşi freacă mâinile.

— Brrr. E frig.

— E frig? În plină vară?

— Nu, dar aş vrea să fie frig.

— De ce, Alex?

— Ca să-mi încălzeşti mâinile, cum făceai iarna asta, când veneam aici.

— Iarna asta, îţi arătam caloriferul.

Îi iau mâinile, având aerul că-l duc către calorifer, şi repet scena de atunci, îl aşez în fotoliu, mă aşez la el în braţe, îi lipesc palmele de obrajii mei, îi sărut genele şi îl întreb:

— E mai bine?

— Mult mai bine. Nu se compară.

— Şi acum spune tot.

— Te ador, Diana!

Teribil mă ispiteşte să-l sărut, dar mă prefac nepăsătoare:

— Hai, nu despre asta e vorba, spune tu ce mă interesează pe mine cel mai mult, ştii tu.

— Ce-am făcut de când nu ne-am văzut? Asta vrei?

— Da, ce-ai făcut aseară?

Alex strânge buzele şi se încruntă, ca să aibă aerul că se concentrează, apoi, deodată, important:

— A, da, aseară am jucat table cu mama, ea cu albele, eu cu negrele.

— Tu când dai amănunte inutile eşti suspect.

— Nu vrei tu să ştii tot, tot, tot?

Spune „tot” întinzând buzele, făcând gura rotundă şi vocea mai subţire, ca să mă imite pe mine. Îi sărut gura, apoi obrajii. (E totdeauna puţin neras, şi părul lui miroase a iarbă proaspăt cosită.)

— Ei, da, tot. Mai departe.

— M-am culcat devreme, am mai citit. Am adormit, nu am visat nimic.

— Frumos îţi şade, văd că la mine nu te-ai gândit nici un pic!

— Ei, uite, nu ai ghicit. M-am gândit la masă.

— Cum?

— Eram la masă şi, distrat, puneam mereu sare în supă, Când am golit complet solniţa, mama mi-a spus că sunt amorezat.

Vreau să-l sărut, dar se împotriveşte.

— Şi acum e rândul tău. Ce-ai făcut aseară?

— Am primit vizita cuiva.

— Hai, fii serioasă. (Îngrijorat.) Cine?

— Un marinar, care mi-a făcut poze când am vizitat un vapor la Constanţa, anul trecut. Dar, nici o grijă, e urât foc!

— Grijă? Eu! Nu mă cunoşti!

Mi-e necaz şi vreau să-l fac gelos.

— Stai, să ţi-l arat.

În trei fotografii sunt cu ofiţerul de marină, de care, de altfel, îi vorbisem. Îi spusesem că-i plicticos. Abia acum observ şi eu că e băiat frumos. Suntem fotografiaţi lângă busolă.

— Vezi, aveam şi eu odată busolă.

Alex se uită în ochii mei îngrijorat şi cald.

— Nu am nici o încredere în tine, Diana. Prea eşti cochetă.

Îl iau de gât, îl sărut şi simt că-l voi iubi totdeauna. Că asta este şi va fi „fericirea”. Dar în ziua următoare îi telefonez că vreau să-l văd şi-mi răspunde:

— Nu pot, am aici un prieten, jucăm şah.

Nu înţeleg de ce nu-i spune acelui prieten că trebuie să iasă din casă neapărat, că e ceva important, să-i dea o explicaţie oarecare, sau să-l lase să înţeleagă adevărul.

Totul se limpezeşte în bezna unei nopţi de insomnie. Înţeleg că dragostea mea pentru Alex a fost ţesută din dor, din aşteptare, din frică, din remuşcare şi, mai ales, din nevoia de a fi, cu orice preţ, fericită.

Amintirile se succed clare.

Revăd una din multele aşteptări.

Nu mai eram toată decât o ureche imensă, exasperată. Când, iată, se deschide uşa de afară, apoi aud paşi pe trepte, şi încă o uşă. Clipa hotărâtoare. Dacă auzeam ascensorul, mă linişteam, însemna că „persoana” mergea mai sus. (Eu locuiam la mezanin, deci nu era nevoie de ascensor.) Dacă însă nu lua ascensorul, începeam să număr paşii pe toate treptele, până la palierul meu; acum, dacă suna la uşa mea, nu putea fi decât Alex, dacă nu, zeci de oameni, căutând modista sau magazinul de radio. În sfârşit, sună. Inima dădea să-mi sară din piept. Deschid. Era fata care-mi făcea unghiile. Îşi cerea iertare că n-a venit cu două zile înainte, când o aşteptasem; acum a trecut doar să vadă dacă nu aveam nevoie de ea. Rămân lângă uşă, distrată, ascultând alţi paşi, aşteptând cu nerăbdare să plece. Dar fata voia să fie amabilă, mă întreba dacă nu m-am supărat, îmi povestea cu amănunte cum s-a întâmplat de a răcit, mă întreba când să vie să-mi facă unghiile. Aud cum se deschide o uşă. Tresar. În sfârşit, Alex! Gâtul mi se usucă. Aştept să sune, dar nu sună, uşa s-a deschis din nou. Fata a plecat. Alex n-a venit. A doua zi mi-a spus că a fost, dar că m-a auzit vorbind cu cineva şi atunci a plecat fără să mai sune.

Ca să-l chem la telefon, fiindcă noi nu avem, mă îmbrac până în cele mai mici amănunte şi mă duc la cofetăria de peste drum. Acolo mă uit cu grijă să nu fie Michi la vreo masă, deşi ştiu că-i ocupat la ora aceea, dar, ca de obicei, sunt neliniştită. Nimic nu e sigur. Vorbesc încet, ca să nu mă audă cineva care ar intra în cofetărie, şi sunt cu ochii aţintiţi la uşă, să nu intre Michi. Dar Alex nu e acasă. Hotărâtă să nu-l mai văd, fiindcă-mi închipui că dacă m-ar iubi, ar aştepta telefonul meu, mă înfund în cursurile de drept. Mă pregătesc pentru licenţă. Îmi aduc aminte de tata. „S-o dăm la şcoală? De ce? Ca să devină o intelectuală, să aibă fumuri, pretenţii, să nu vrea să se mărite decât cu un titrat? Dar titratul o să vrea zestre, şi tu (se adresa mamei) ai să rămâi cu fata pe cap”. Îi sunt recunoscătoare lui Michi că m-a luat fără zestre. Mă apropii de Michi, dar a doua zi vine Alex, şi ne împăcăm, fiindcă îmi dă o explicaţie dibace şi izbuteşte să mă facă să simt că mă iubeşte, dar mai ales fiindcă am nevoie să fiu ameţită, să evadez din cenuşiul vieţii (o nevoie penibilă, ca nevoia de morfină), şi nu sunt fericită, adică nu pot fi ameţită decât în braţele lui.

Imaginile se succed în dezordine. Mă întorc amărâtă de la telefon, fiindcă iar nu e acasă; dar când să-mi scot pălăria, cineva sună la uşă. Este Alex. Mă întreabă, încruntat:

— Ai fost în oraş?

— Da.

— Unde?

Mă încălzesc toată de câte ori mă întreabă repede: „Unde? Cu cine?” Dar nu-i arăt că-mi place şi, având aerul că nu are nici o importanţă, lăsându-l să înţeleagă că totuşi are, dau dis umeri:

— Treburi.

Alex e amărât, dar vrea să pară ironic:

— Tot am avut noroc. Dacă veneam un minut mai devreme, nu te găseam acasă.

Tac. Îi pun braţele după gât şi-i spun că am ieşit numai pentru ca să-l chem la telefon.

— Jură, Diana.

— Jur, Alex.

— Mă, Nanuc!

Cum să explic câtă tandreţe pune Alex în acest „mă”? Îmi lipesc obrazul de gura lui şi-l simt cum zâmbeşte. Dar, în deplinătatea mea sufletească de o clipă, apare chipul lui Michi, cu încrederea aceea care mă ustură ca o lovitură de bici peste obraz. Mă revolt: „Nu am dreptul să fiu fericită?” Răspunsul vine dintr-un adânc pe care nu mi-l cunosc, răsunător şi hotărât: „Nu!”

Nu pot să dorm. Vreau să înţeleg cum am ajuns aici. Revăd şi retrăiesc toate sforţările de a nu-l mai vedea. De multe ori îl chemam la telefon numai pentru ca să-i aud vocea spunând alo şi închideam. Alteori îl întâlneam din întâmplare (poate fiindcă, deşi eram hotărâtă să nu-l mai văd, o doream cu atâta intensitate, că paşii mă duceau – şi mă lăsam dusă de ei – pe unde bănuiam că ar putea să-mi iasă în cale). Atunci, venea la mine cu ochii nedumeriţi şi blânzi, de câine care nu înţelege de ce îl persecută stăpânul:

— Diana, de ce nu mi-ai telefonat? Am stat trei zile în casă ca să aştept un semn de viaţă de la tine. Tu ştii ce însemnează să aştepţi?

Ştiu atât de bine, că mi-e milă de el. Simt nevoia să-l mângâi. Şi totul reîncepe. Mai ales remuşcările. Pentru examenele care se apropiau am învăţat mai mult decât se cerea. Am înghesuit paginile în cap, aşa ca să nu se mai poată strecura Alex printre ele. Dar dorul de Alex îşi făcea loc cu încăpăţânare, perfid. Trebuia cu orice preţ să-l văd. Telefonez. Nici un răspuns. Ştiam că voia să plece la mare.

Mai aveam două examene. Am urcat treptele de piatră ale facultăţii, şovăind. M-am oprit în faţa uşii. Studenţii intrau, ieşeau. Am simţit că nu am forţa să-mi dau examenul. N-am să mă pot concentra, n-am să pot răspunde. Am să cad, şi eu n-am voie să cad la examen. M-am zbuciumat prea mult ca să ajung aici, mi-a fost prea greu, nu pot să suport o înfrângere. Dar de ce înfrângere? Doar am învăţat! Dar am învăţat cu gândul la Alex. Nu mai ştiu ce am învăţat. Trebuie să-l văd pe Alex. Am să dau examenul în toamnă. Acum nu pot.

Am coborât treptele de piatră. Patru-cinci trepte, pe care încă din copilărie visam să urc. Ce vrajă avea pentru mine cuvântul „studentă”! Să fiu studentă! Să ajung o fată ca Saşa din Viaţa la ţară! Şi iar am şovăit. Am să mă prezint la examen. Nu, dacă dau examen, cad.

Nu ştiu pe unde am umblat. Michi mă aştepta îngrijorat.

— Ce s-a întâmplat? Te-am căutat la facultate. Te-am aşteptat.

— Nu s-a întâmplat nimic. Sunt obosită. Nu m-am prezentat la examen. Vreau să plec la mare.

— Nu înţeleg.

Ce i se putea întâmpla mai groaznic lui Michi decât să nu înţeleagă?!

— Nici eu nu înţeleg, Michi. Dar mie mi se întâmplă deseori să nu înţeleg, pe când tu. ai table de logaritmi, ai cărţi pline de formule, de chimie, fizică, matematici. Încearcă să înţelegi cu ajutorul lor. Eu tot ce ştiu e că vreau să plec, sunt obosită şi trebuie să plec numaidecât.

Trebuia să-l văd pe Alex numaidecât. Nu ştiam că dorul poate lua forme atât de ascuţite, de sfredelitoare, de tiranice. O să fim împreună toată ziua, aşa cum încă n-am fost, fără obsesia timpului care trece, fără spaima provocată de orice zgomot dinafară, care aducea între noi prezenţa lui Michi. Fără toate acele despărţiri dureroase. Să fim împreună, fără obsesia ceasului, o zi întreagă, o noapte întreagă. O noapte.

Şi iată-mă la mare!

Îl găsesc pe Alex, dar Alex nu-i singur. E cu Colette.

Ştiu acum că am răbdat toate umilinţele care au urmat fiindcă îmi era necesară o zi bună, ca unui morfinoman, injecţia. Dar ştiu azi că, orice s-ar întâmplă, eu linişte nu mai pot avea, fiindcă, undeva, în conştiinţa mea, apare Michi şi toată minciuna în care mă zbat.

Trebuie să-i spun adevărul!

Noaptea în care n-am dormit deloc era densă, neagră, grea dar m-a ajutat să văd în mine cu o limpezime rece, nouă.

Trebuie să-i spun lui Michi!

Porunca venea de dincolo de noapte, de dincolo de viaţă.

Eram hotărâtă să plec numaidecât, mi-era teamă că nu se va lumina de zi, şi iată zorile!

Ziua a venit limpede, curată, adevărată, aşa cum trebuie să fi fost şi la începutul lumii, aşa cum aş vrea şi trebuie să fie de-acum înainte viaţa mea.

Nu ştiu când am adormit. Când m-am trezit, la ora prânzului, am găsit pe duşumea, vârâtă pe sub uşă, o scrisoare de la Michi. Îmi scrie că va lipsi din Bucureşti o săptămână, trimis de minister în Transilvania; să-l aştept, că vine să mă ia („Nu-mi place să ştiu că te urci singură în tren, că ai grija biletului şi a bagajului. Astea-s treburi de oameni mari. Tu eşti mică, Dianet. Aşteaptă, că vin să te iau.”)

Întâlnirea mea cu Ştefăniţă, aici, la Balcic. A fost dintre cele mai neaşteptate.

A doua zi după primirea scrisorii lui Michi, când înotam dinspre larg, s-a iscat furtuna pe mare. Deşi barca venea după mine, valurile s-au pornit dintr-o dată atât de furioase, iar eu, după şapte sute de metri de înot, eram atât de obosită, încât nu izbuteam să mă agăţ de ea. Barcagiul, întinzându-mi braţele, se ostenea să mă ajute. Dar apa, tumultuoasă, se umfla sub mine necontenit. Mă simţeam mereu ba ridicată, ba trasă la fund. Nici nu ştiu cum m-am pomenit azvârlită în barcă. Picioarele îmi rămăseseră afară şi le simţeam atât de grele, că mă temeam să nu tragă barca după ele. Mă usturau coapsele, eram sleită de orice vlagă. Sub ochii mei apăreau scândurile bărcii, un braţ şi un picior atârnau. Când mi-am dat seama că sunt trântită pe una din banchete cu faţa în jos, n-am ştiut cum trebuie să mă sprijin ca să mă ridic. Eram acum aproape de plaja cea mică de la „Doi Cocoşi”. Barcagiul vâslea încruntat, în picioare, cu braţele încordate, cu muşchii umflaţi. Un val ne-a împins către ponton, altul a încercat să ne tragă înapoi, dar barcagiul s-a dovedit mai tare. Marea era parcă de noroi, iar cerul – fum negru, gros. Când am ajuns sus, pe faleză, dinţii îmi clănţăneau, costumul de baie parcă îngheţase pe mine, atât mi-era de frig. Cineva se căznea să desfacă uşa unui cort. Mi s-a părut că visez când l-am văzut pe Ştefăniţă.

— Diana!

— Ştefăniţă! E şi Michette aici?

— Michette e în călătorie de nuntă.

— S-a măritat Michette?

Am intrat înăuntru şi mi-a dat un halat de baie gros. Dar mi-ar fi trebuit zece ca să mă încălzesc.

— Dar când ai venit, de când ţi-ai instalat cortul?

Era aproape acelaşi loc pe care cu un an în urmă se afla cortul în care, pe furtună, mă adăpostisem cu Alex.

— De ieri.

— Cu cine s-a măritat Michette?

Nu ştiu de ce mă gândeam la Petre Barbu şi mi-era teamă. N-aş fi vrut.

— Cu un inginer constructor.

Am răsuflat uşurată. De ce? Ce importanţă ar mai avea?

Aseară am stat de vorbă cu Ştefăniţă până târziu de tot. Puţina mişcare a mării se transforma într-un val mic, ce se lovea de mal făcând, sprinten, plici. Ştefăniţă a scos patul de campanie pe jumătate afară din cort. Adierea domoală şi toată liniştea poleită a nopţii, sau, nu ştiu, poate faptul că vorbeam calm despre Alex, ca despre o nenorocire depăşită, mi-au făcut bine.

Sunt numai trei zile de la furtuna care m-a adus la cortul lui Ştefăniţă, şi suntem prieteni de parcă anii care au trecut de pe vremea Mangaliei ar fi rămas închişi într-o paranteză.

Lângă patul de campanie, pe măsuţa improvizată dintr-un geamantan acoperit cu creton înflorat, albastru, e fotografia Michettei şi a unui prieten, despre care Ştefăniţă îmi vorbeşte aproape tot timpul.

— Geo a fost trimis la Paris, ca bursier. Acum are douăzeci şi doi de ani şi e licenţiat în filosofie, drept şi ştiinţe politice. E celebru în Cartierul Latin.

Mă uit la fotografie. În prima clipă mi se pare urât. Fruntea prea bombată, ochii exagerat de mari, arzători, obrajii prea supţi, bărbia prea ascuţită.

— E înalt?

— Nu, dimpotrivă, şi prea slab, sfrijit. Dar când vorbeşte, parcă se înalţă, devine mare, puternic. O să vezi. Vine zilele astea. E îndrăgostit de tine.

— Nu înţeleg. De mine?

— I-am vorbit atâta despre tine şi despre Mangalia! Tu erai îndrăgostită de Petre Barbu. (Şi, după o tăcere.) Şi eu de tine, Diana.

— Cred că ţi-a trecut, Ştefăniţă.

— Cred că nu mi-a trecut, Diana.

— Alex ăsta e un monstru! S-a înfuriat azi Ştefăniţă. Două lucruri nu trebuie să faci, Diana: nu trebuie să te sinucizi şi nu trebuie să te mai gândeşti la Alex. Să mai revii la omul ăsta, Diana, e tot un refuz de a trăi, o negare a vieţii, o situaţie dincolo de curentul ei firesc.

Cu câtă energie şi căldură îmi vorbeşte! Ochii îi sunt două linii oblice verzi, ca la pisici, iar focarele privirii se apropie în aşa fel în clipa când ajung la mine, că au în acel început de încrucişare cu privirea mea o forţă hipnotică. Cum de nu am băgat de seamă la Mangalia cât e de frumos? Era poate prea copil, avea cincisprezece ani.

Ne căţărăm toată ziua pe dealuri, facem plimbări cu barca cu pânze. Ştefăniţă e numai elan. Când ne despărţim, îl simt îngrijorat; când ne revedem, vrea să ştie precis cât am dormit, cât am citit, la ce m-am gândit.

Mie mi se pare uneori că mă zbat într-un fund de prăpastie, şi dacă Ştefăniţă nu mi-ar arunca o frânghie de sus, aş muri.

Geo, prietenul lui Ştefăniţă, a sosit azi la Balcic. Când m-a văzut, a strigat:

— De trei ani vreau să te cunosc, Diana!

Rămân buimăcită. Ştiu cine e, Ştefăniţă mi-a vorbit mult de el şi i-am privit de nenumărate ori fotografia. Şi, totuşi, sunt dezamăgită. Mi se pare mai neînsemnat şi parcă mai urât. Dar nu trece mult, şi nu-i mai văd decât ochii. Sunt scăpărători de inteligenţă, de curiozitate şi de înţelegere. O infinitate de gânduri se agită în fundul lor. Când vorbeşte, cuvintele parcă se înşiră, şlefuite, menite să limpezească orice confuzie, să dea viaţă oricărei latenţe, să-ţi limiteze orice drum. Nu are nimic din îndrăzneala unui timid. E sigur de el, ştie ce vrea, îmi spune pe nume şi, fiindcă simt că nu pot face altfel, intru şi eu în joc şi îl întreb:

— Când ai venit în ţară, Geo?

— Azi, la şapte dimineaţa, Diana.

— Cum se poate?! E zece jumătate dimineaţa, şi stăm de vorbă în faţa mării!

Dar Geo începe să vorbească, şi totul devine uşor de înţeles. A sosit în Bucureşti la şapte dimineaţa, părinţii îl aşteptau în gară, s-au dus cu toţii acasă (nu-l văzuseră de trei ani). O oră mai târziu, le-a spus că are câteva treburi grabnice şi a ieşit în oraş, cu servieta. (Asta cu care a venit.) A luat avionul la ora opt şi jumătate, şi la zece a aterizat pe aerodromul din Balcic.

— Şi nu te vor aştepta la masă? Întreb amuzată.

— Nu, fiindcă voi trimite o telegramă fulger, care va sosi înaintea prânzului.

Mă uit când la Ştefăniţă, când la Geo, şi-mi vin în gând cuvintele pe care le spunea altădată Petre Barbu despre mine: „Câtă tinereţe!”

Geo deschide servieta şi ne arată costumul de baie, periuţa de dinţi, pijamaua şi două cămăşi colorate.

— Totul era prevăzut şi pregătit dinainte. Eram nerăbdător să te cunosc, Diana.

Nu ştiu cât este ceasul. Foarte târziu, probabil. Cred că abia după miezul nopţii am adormit. Nu ştiu de ce m-am trezit. Alex era în fereastră. S-a mai întâmplat să mă trezesc brusc în puterea nopţii şi să-l văd stând în fereastră, privindu-mă cu ochii în lacrimi.

— Ce-i, Alex? Ce s-a întâmplat?

Sunt poate numai două săptămâni de atunci. Dar parcă au trecut ani. Alex era îmbrăcat şi acum tot cu treningul cenuşiu, de nuanţa nopţii, şi ochii îi mijeau în lacrimi.

— Diana, sunt nenorocit.

— De ce? Ce s-a întâmplat?

— Te iubesc şi sunt gelos. Nu pot trăi fără tine, mi-e peste putinţă, crede-mă.

Nu am spus nimic.

— Diana, spune-mi, ce-i cu „frumosul” ăla care se ţine de tine tot timpul? Şi cu „urâtul” care a venit acum? Sunt gelos, Diana! Nu mai am orgoliu. Te iubesc. Tu eşti a mea mă. Nanuc, nu pot trăi fără tine.

— Mai înainte cum puteai?

— Aş fi fericit să ştiu că vrei să te răzbuni.

M-am aşezat pe marginea ferestrei, liniştită:

— Pentru tot ce am pătimit din cauza ta, Alex, nu-ţi cer decât un singur lucru: Dă-mi pace. Te rog, lasă-mă, lasă-mă!

— Nu pot, Diana. Sunt nenorocit că te-am necăjit atât, dar dacă ai şti cât sufăr acum! Ieri te-am căutat toată ziua. Unde ai fost?

Mi-am dat seama că n-a înţeles nimic din tot ce am pătimit.

— Am fost la Ecrene.

— Am suferit cumplit că nu te-am găsit. Alaltăieri, dimpotrivă, am suferit că te-am întâlnit peste tot. Cu amândoi. M-am mutat din coliba mea, aici, lângă tine, ca să te văd când vii şi când pleci.

— Adevărat? Unde?

— Uite-aici, la câţiva paşi, unde ai locuit tu înainte.

— Ştii că eu m-am mutat de acolo ca să te văd pe tine când vii şi când pleci? Şi tu veneai şi plecai cu Colette. Sau cu amândouă. Cu Colette şi cu Gina.

— Ne iubim, tu nu-ţi dai seama, Diana? Tu nu vezi că ne iubim, mă, Nanuc?

Am spus, de parcă vorbeam nopţii:

— Nu fac în Balcic nici un pas fără să-mi amintesc o suferinţă, o umilinţă. Ţii minte seara când ne întorceam cu toţii spre casă? Erau două drumuri pe care veneam. Unul care ne ducea mai întâi pe la Colette şi Gina. Aici, unde suntem acum. Ne despărţeam de ele, şi tu mă conduceai pe mine. Dar Colette spunea: „Hai s-o conducem cu toţii pe Diana”. Celălalt drum trecea mai întâi pe la mine. Nu-ţi mai spun în ce înfrigurare trăiam toată seara, căutând să imaginez cum se va întâmpla despărţirea. Nu cred că ţineam atât la fericirea de a rămâne singură cu tine, cât mă rodea gândul că dacă o conduci la urmă pe Colette, rămâi numai cu ea până la cine ştie ce oră din noapte.

— Diana, iartă-mă.

— Dar într-o seară ştii ce s-a întâmplat, Alex? Am luat drumul care ducea pe la Colette, şi acolo voi toţi mi-aţi spus bună seara. Toţi trei. Şi tu, Alex. Am înţeles că trebuie să plec singură. Mi-a fost teamă că, după ce nu am putut articula întâiul cuvânt, nu voi putea face nici întâiul pas. Dar am pornit, cu sufletul strivit, cu greutatea cu care ai umbla dacă ar trebui să ridici, pentru fiecare pas, piciorul cu amândouă mâinile. Mă lăsai să plec, după miezul nopţii, în beznă, singură. Era, îmi amintesc, o noapte fără lună, fără stele, câinii lătrau. Nu mi-era frică de ei. Mă sfâşia gândul că o iubeşti atât de mult pe Colette. „Cât trebuie s-o iubească şi cât de mult doreşte să rămână cu ea o clipă mai devreme, ca să facă un gest de necuviinţă de care nu-l credeam în stare faţă de nici o femeie, nu numai faţă de mine”.

— Şi, totuşi, nu am iubit-o pe Colette, îţi jur. Diana! Să uităm ce a fost, să începem totul de astă-seară, o să fim fericiţi, o să vezi.

— Nu pot să uit nimic, Alex. Şi acum, lasă-mă să dorm, e târziu.

M-a privit adânc, cu ochi nenorociţi, grei de lacrimi, şi a plecat. Când mă gândesc la toate câte s-au întâmplat, am convingerea că nu mă iubeşte. Dar, atunci, de ce e nefericit? De ce n-a plecat cu ea? Ce vrea?

Pe Alex nu l-am întâlnit azi nicăieri.

De ce m-am dus peste tot unde am ştiut că l-aş putea întâlni? Cred că a plecat.

Să se fi întors la Bucureşti?

Azi l-am văzut pe Alex în faţa casei lui şi m-am oprit o clipă, înfiorată. Era bărbos, ca un om neras de o lună (deşi n-au trecut decât cinci zile de când a apărut la fereastra mea, noaptea). Obrazul supt, ochii – numai durere, braţele îi atârnau parcă prea grele pentru forţele lui.

— Ce-i, Alex?! Ce-i halul ăsta?! De unde vii?!

— De la Capul Caliacra.

— Ce-ai făcut acolo?

— Am stat la nişte pescari.

— Văd că nu ţi-a priit.

— Nu, m-au mâncat tot felul de gângănii, nu am putut dormi, n-am prea avut de mâncare.

— De ce te-ai dus acolo?

— Ca să nu te mai văd.

— Să nu mai vorbim despre asta, Alex, mă duc.

— Nu vrei să stai puţin cu mine? Să nu vorbim nimic. Să stăm aşa. Mi-e frig, Diana, poate am friguri, nu ştiu.

Am intrat şi m-am aşezat lângă el, pe marginea patului. M-a privit fără să facă nici un gest, cu ochii albaştri, grei. Numai atât rămăsese al lui în figura aceea bărboasă, sălbăticită – ochii albaştri, înlăcrimaţi şi blânzi. Şi gura. Dar gura parcă era a lui Petre Barbu, amară, cu colţurile căzute, şi totuşi încercând să surâdă.

I-am pus uşor mâna pe păr.

— Alex, nu mai vreau să te văd trist. Să-ţi fac un ceai?

— Nu, Diana, stai lângă mine, nu ştii cât mi-am dorit să te am lângă mine, aşa. Ce bună eşti, ce mult bine îmi face mângâierea ta. Parcă îmi alini o rană.

Mi-am lipit obrazul de al lui. A spus cu o dragoste nesfârşită:

— Nanuc, mă! Nu te înţeapă barba mea?

Am încercat să glumesc:

— E prea mare ca să înţepe.

A întors capul către mine, frunţile noastre s-au lipit, privirea lui s-a amestecat cu a mea, gura mi s-a lipit de buzele lui. Alex m-a sărutat încet, timid, umil, apoi din ce în ce mai posesiv.

— Nu pot trăi fără tine, Diana. Am încercat tot, în astea cinci zile, acolo. Am spart lemne, am cărat apă, am pescuit, nu mi-am dat răgaz o clipă să mă gândesc la ceva. Degeaba! Nu ştiu pe unde îşi făceau loc atâtea întrebări şi imagini. Ce bine e acum cu tine, aici. Nu mai pleca, dragule drag, Nanuc frumos. Am fost ros de gelozie, ars de dor!

Şi mie îmi era bine lângă el, aşa cum nu-mi era niciodată bine lângă altcineva. Mi-am dat seama că dacă ar fi să aleg, să-mi fac viaţa lângă un om, să mi-o întocmesc după bunul meu plac, l-aş alege pe Alex. Şi cu el, oricum, în cele mai grele condiţii, e altceva. Totuşi, am plecat la Bucureşti în aceeaşi zi cu Ştefăniţă şi cu Geo, fără să-mi iau rămas bun de la Alex, fiindcă primisem o scrisoare în care Michi mă chema şi mai ales fiindcă simţeam nevoia să fac ordine în viaţa mea.

Trebuie să-i spun adevărul lui Michi.