Capitolul I.

După ce intră în curtea castelului, la început, Jurând nu mai ştia încotro s-o apuce, deoarece oşteanul care-l însoţise pe poartă, îl părăsise şi se îndreptase spre grajduri. Pe metereze, se aflau într-adevăr oşteni, câte unul sau mai mulţi, dar feţele lor erau atât de sfidătoare, iar privirile atât de batjocoritoare, încât cavalerului îi era uşor să ghicească îndată că nu-i vor arăta drumul, iar dacă aveau să-i răspundă la întrebare, poate doar cu vorbe necioplite şi de ocară.

Unii râdeau, arătându-l altuia cu degetul; alţii începură să arunce cu zăpadă în el, ca şi în ziua de ieri. Dar văzând o uşă mai mare decât celelalte, deasupra căreia era cioplit în piatră Cristos pe cruce, porni spre ea socotind că dacă comturul şi celelalte căpetenii se găsesc în altă parte a castelului sau în alte încăperi, o să-l întoarcă cineva din drumul greşit.

Aşa se şi întâmplă. În clipa când Jurând se apropie de uşa aceea, se deschiseră deodată amândouă canaturile şi se opri înaintea lui un tinerel cu capul ras precum clericii, dar îmbrăcat în veşminte laice, şi-l întrebă:

Domnia Ta eşti Jurând de Spychów?

Eu sunt.

Cuviosul comtur mi-a poruncit să te conduc. Vino după mine.

Şi începu să-l ducă printr-o tindă mare, boltită, către scară. La scară, se opri totuşi şi cercetându-l din ochi pe Jurând, îl întrebă iarăşi:

N-ai nici o armă la Domnia Ta? Mi s-a poruncit să te caut.

Jurând îşi ridică amândouă braţele, ca însoţitorul să-i poată vedea întreaga făptură, şi răspunse:

Ieri le-am predat pe toate.

Atunci, călăuza coborî glasul şi spuse aproape în şoaptă:

Ai grijă să nu-ţi arăţi mânia, fiindcă te afli în puterea lor.

Dar şi a lui Dumnezeu, răspunse Jurând.

Şi spunând acestea, se uită eu luare-aminte la călăuză şi văzând pe faţa lui o expresie parcă de milă şi compătimire, rosti:

Cinstea ţi se citeşte din ochi, copile. O să-mi răspunzi sincer la întrebarea mea?

Grăbeşte-te, Domnia Ta, îl îndemnă călăuza.

O să-mi dea copila înapoi în schimbul meu?

Tânărul îşi ridică sprâncenele cu mirare:

Copila Domniei Tale se află aici?

Fiica mea.

Jupâniţa din turnul de lângă poartă?

Adevărat. Au promis că mi-o vor trimite dacă mă voi preda.

Călăuza îşi mişcă mâna în semn că nu ştie nimic, dar faţa lui exprima neliniştea şi îndoiala.

Jurând îl mai întrebă:

Este adevărat că o păzesc Szomberg şi Markwart?

Fraţii aceştia nu se află la castel. Încearcă s-o iei, Domnia Ta, înainte de a se însănătoşi starostele Danveld.

Jurând se înfioră auzind aceste cuvinte, dar nu mai avu când să întrebe şi altceva, întrucât ajunseră într-o sală de la etaj, unde Jurând trebuia să se înfăţişeze înaintea starostelui de Szczytno. După ce deschise uşa, copilul de casă se trase înapoi spre scară.

Cavalerul de Spychów intră într-o încăpere spaţioasă, foarte întunecoasă, deoarece ochiurile de sticlă, prinse în rama de plumb, lăsau să pătrundă prea puţină lumină şi ziua de iarnă era noroasă. În celălalt capăt al odăii, ardea într-adevăr un foc straşnic în căminul uriaş, dar trunchiurile nu prea uscate dădeau prea puţină lumină. Abia după o vreme, când ochii lui Jurând se mai obişnuiră cu întunericul, văzu masa din fundul sălii şi pe cavalerii aşezaţi în jurul ei, iar dincolo de masă, o mulţime de scutieri înarmaţi şi oşteni, printre care bufonul de la castel, care ţinea de lanţ un urs îmblânzit.

Jurând luptase cândva cu Danveld, după care îl mai văzuse de două ori la curtea prinţului de Mazowsze ca sol, dar de atunci trecuseră câţiva ani; cu tot întunericul, îl recunoscu numaidecât şi după grăsime, şi după faţă, şi în sfârşit, pentru că stătea la masă la mijloc, într-un scaun cu rezemătoare, având o mână prinsă în aţele, rezemată de spetează. În dreapta lui şedea bătrânul Zygfryd de Löwe din Insburk, un duşman neîmpăcat al seminţiei poloneze în general şi al lui Jurând de Spychów îndeosebi, în stânga fraţii mai tineri Gottfryd şi Rotgier. Danveld îi poftise înadins, ca să asiste la triumful asupra unui vrăjmaş înfricoşător şi totodată să se bucure de roadele trădării pe care o puseseră împreună la cale şi la săvârşirea căreia puseseră umărul. Acum, şedeau aşadar comod îmbrăcaţi în straie moi de postav de culoare închisă, cu paloşe uşoare la şold – bucuroşi, siguri de ei, uitându-se la Jurând cu semeţie şi cu dispreţul nemăsurat pe care-l nutreau de obicei pentru cei mai slabi şi pentru învinşi.

Tăcerea dură un răstimp mai lung, fiindcă voiau să-şi sature privirile cu vederea bărbatului de care mai înainte se temeau, iar acum stătea înaintea lor cu capul plecat în piept, îmbrăcat în sacul de tort al căinţei, cu frânghia de gâtul de care atârna teaca paloşului.

Mai voiau, se pare, să-i vadă umilinţa cât mai mulţi oameni, pentru că prin uşile laterale care duceau spre alte odăi, intra cine vrea, aşa că sala se umpluse aproape jumătate cu bărbaţi înarmaţi. Toţi se uitau la Jurând cu o curiozitate nemărginită, discutând şi schimbând păreri în legătură cu el. Văzându-i pe toţi cei de faţă, îi mai veni inima la loc şi îşi spuse în sinea lui: „Dacă Danveld n-ar fi vrut să-şi ţină promisiunea, n-ar fi chemat atâţia martori”.

În acest timp, Danveld făcu un semn cu mâna şi discuţiile încetară, apoi făcu semn unuia dintre scutieri, care se apropie de Jurând şi, apucându-l de frânghia de la gât, îl trase câţiva paşi mai aproape de masă.

Iar Danveld privi triumfător la cei de faţă şi zise:

Priviţi cum înfrânge puterea Ordinului răutatea şi trufia.

Deie Domnul să fie întotdeauna aşa! Îi răspunseră cu toţii. Urmă iarăşi o clipă de tăcere, după care Danveld i se adresă prinsului:

Ai muşcat Ordinul ca un câine turbat, de aceea Dumnezeu te-a adus ca pe un câine înaintea noastră, cu frânghia la gât, cerşind milă şi îndurare.

Comture, nu mă compara pe mine cu un câine, răspunse Jurând, fiindcă-i înjoseşti pe cei care şi-au măsurat puterile cu mine şi au căzut de mâna mea.

La aceste cuvinte, printre nemţii înarmaţi se iscară murmure; nu se ştia dacă-i mâniase cutezanţa răspunsului sau îndreptăţirea lui.

Dar comturul nu era prea bucuros de întorsătura discuţiei, aşa că rosti:

Uitaţi-vă cum ne scuipă în faţă prin semeţia şi trufia lui! Dar Jurând îşi ridică braţele, ca un om care cheamă cerul să-i fie martor, şi răspunse clătinând din cap:

Dumnezeu vede că semeţia mea a rămas dincolo de poarta castelului. Dumnezeu vede şi va judeca dacă ruşinându-mi starea mea de cavaler, nu v-aţi ruşinat voi înşivă. Onoarea de cavaler este una singură şi oricine a fost învestit, se cuvine s-o respecte.

Danveld îşi încruntă sprâncenele, dar în clipa aceea bufonul de la castel începu să scuture lanţul cu care ţinea ursul şi să strige:

Predica! Predica! A venit predicatorul din Mazowsze! Ascultaţi predica!

După care se întoarse către Danveld:

Stăpâne, graful Rosenheim, când clopotarul l-a trezit prea devreme pentru predică, i-a poruncit să mănânce frânghia clopotniţei de la un nod la celălalt; şi predicatorul ăsta are o frânghie la gât, porunceşte-i s-o mănânce înainte de sfârşitul predicii.

Şi cu aceste cuvinte, începu să se uite la comtur cam neliniştit, pentru că nu era sigur dacă acesta va izbucni în râs sau va da poruncă să-l biciuiască pentru gluma spusă nelalocul ei. Dar fraţii călugări, fercheşi, îngăduitori şi chiar umili atunci când nu se simţeau prea puternici, nu mai cunoşteau măsura faţă de cei învinşi; astfel că Danveld nu numai că încuviinţă din cap în semn că îngăduia batjocura, dar chiar el însuşi răbufni cu atâta grosolănie, că pe chipurile câtorva scutieri mai tineri se întipări mirarea.

Nu te plânge că ai fost înjosit, îl dojeni pe Jurând, fiindcă de te-aş fi pus chiar mai-mare peste câini, tot ar fi fost mai bine la noi, în Ordin, decât cavaler la voi.

Încurajat, bufonul începu să strige:

Adu pieptenul să-mi piepteni ursul, căci o să-ţi pieptene şi el pletele cu gheara!

La acestea, ici şi colo răsunară hohote de râs, iar un glas se auzi din spatele fraţilor călugări:

Vara, o să coseşti trestia pe lac!

Şi o să prinzi racii de pe stârvuri! Strigă altul. Iar al treilea adăugă:

Acum, însă, apucă-te şi goneşte ciorile de pe spânzuraţi! Aici, o să ai mereu de lucru.

Astfel îşi băteau joc nemţii de Jurând, al cărui nume băga groaza în ei odinioară.

Treptat, întreaga adunare fu cuprinsă de veselie. Câţiva, ieşiră de după masă şi începură să se apropie de prins, să-l cerceteze mai de aproape şi să-l ia în râs: „Păi, acesta-i mistreţul de la Spychów, căruia comturul nostru i-a scos dinţii; are botul plin de spumă; s-ar bucura să spintece pe cineva, dar nu poate!” Danveld şi ceilalţi fraţi călugări, care voiau la început ca ascultarea să păstreze aparenţa solemnă a judecăţii, văzând că lucrurile iau altă întorsătură, se ridicaseră şi ei de pe laviţe şi se amestecaseră printre cei care se apropiaseră de Jurând.

De bună seamă, bătrânul Zygfryd din Insburk nu se bucura, dar însuşi comturul îi zise: „Descreţeşte-ţi fruntea, o să fie şi mai multă veselie!” Şi începură şi ei să privească la Jurând, întrucât acesta era un prilej rar, deoarece cavalerii şi oştenii care-l văzuseră mai înainte atât de aproape, închiseseră ochi pe vecie, aşa că unii mai ziceau: „E tare spătos, deşi are un cojoc pe sub sac; ar putea fi umplut cu paie de mazăre şi purtat pe la iarmaroace.” Câte unii începură să ceară bere, ca ziua să fie şi mai veselă.

Într-adevăr, curând se aduseră urcioarele pântecoase, iar sala întunecată se umplu de mirosul spumei care izbucnea de sub dopuri. Comturul, înveselit, spuse: „Este atât de bine, încât mă tem să nu creadă că umilirea lui înseamnă chiar atât de mult pentru noi!” Aşa că iarăşi se apropiară de el şi, înghiontindu-l sub bărbie cu stacanele lor, îl îmbiară: „Ţi-ar plăcea şi ţie să bei, rât mazovian!” iar alţii, turnându-şi bere în palme, i-o aruncau în ochi. Jurând, însă, stătea în mijlocul lor furios şi ameţit, până când se îndreptă în cele din urmă către bătrânul Zygfryd şi simţind, se pare, că nu se mai putea stăpâni, începu să strige atât de tare, ca să domine murmurul din sală.

Pe rănile Mântuitorului şi pe izbăvirea sufletului, daţi-mi copila înapoi aşa cum aţi promis!

Şi vru să-l înşface cu mâna dreaptă pe bătrânul comtur, dar acesta se feri repede şi-l întrebă cu asprime:

În lături, robule, ce vrei?

I-am dat drumul lui Bergow şi am venit singur, pentru că aţi făgăduit că-mi veţi reda copila pe care aţi adus-o aici.

Cine ţi-a făgăduit? Întrebă Danveld.

Pe conştiinţa şi credinţa ta, comture!

N-o să găseşti martori, dar martorii nu înseamnă nimic, când este vorba de cinste şi cuvânt.

Pe cinstea ta! Pe cinstea Ordinului! Strigă Jurând.

Atunci îţi vei recăpăta fiica! Răspunse Danveld.

După care se întoarse către cei de faţă şi rosti:

Tot ce-a suferit aici, nu-i decât un joc nevinovat, prea neînsemnat pentru nelegiuirile şi crimele lui. Dar pentru că am promis să-i redăm fiica, dacă se va înfăţişa şi se va umili înaintea noastră, atunci aflaţi că vorba unui cavaler teuton trebuie să fie cuvântul lui Dumnezeu neclintit, iar fetei pe care le-am luat-o tâlharilor, îi dăruim acum libertatea şi, după pocăinţa pentru păcatele făptuite împotriva Ordinului, îl vom lăsa şi pe el să se întoarcă acasă.

Unii rămaseră miraţi de vorbele lui, fiindcă ştiindu-l pe Danveld şi vechea lui ranchiună împotriva lui Jurând, nu se aşteptau să se arate atât de cinstit. Aşa că bătrânul Zygfryd şi odată cu el Rotgier şi fratele Gottfryd se uitară, ridicându-şi sprâncenele cu mirare şi încruntându-şi fruntea, dar acesta se prefăcu că nu vede privirile lor întrebătoare şi spuse:

O să-ţi trimitem fata acasă sub pază, dar tu ai să rămâi aici până când oamenii noştri se vor întoarce cu bine şi vei plăti răscumpărarea.

Jurând rămase şi el puţin uimit, pentru că îşi pierduse speranţa că sacrificiul lui îi va fi de vreun folos Danusiei, astfel că privi la Danveld aproape cu recunoştinţă şi răspunse:

Dumnezeu să te răsplătească!

Învaţă să-i cunoşti pe cavalerii lui Cristos, se sumeţi Danveld.

La care Jurând:

Toată mila ne vine de la El! Dar pentru că a trecut o bucată bună de vreme de când nu mi-am văzut fiica, îngăduie-mi s-o văd şi s-o binecuvântez.

Fie, dar nu altfel decât în faţa tuturor, care vor fi martorii credinţei şi onoarei noastre.

Apoi îi porunci scutierului de lângă el s-o aducă pe Danusia, iar el se apropie de von Löwe, Rotgier şi Gottfryd, care-l înconjurară şi începură să vorbească între ei cu însufleţire.

Eu nu mă împotrivesc, deşi nu aveai această intenţie, îi zise bătrânul Zygfryd.

Iar viforosul Rotgier, vestit pentru vitejia şi cruzimea lui, zise:

Cum adică, nu-i dai drumul numai fetei, ci şi câinelui ăstuia turbat, ca să muşte din nou?

Nu te va mai muşca aşa! Strigă Gottfryd.

Chiar aşa! Va plăti răscumpărarea! Răspunse Danveld fără grijă.

Şi dacă ne-ar da totul, într-un an, doi va prăda de două ori pe atâta.

Nu sunt contra în privinţa jupâniţei, repetă Zygfryd, dar oiţele călugărilor vor mai plânge mult din cauza acestui lup.

Şi cuvântul nostru? Întrebă Danveld zâmbind.

Altfel vorbeai.

Danveld înălţă din umeri.

N-aţi avut destulă veselie? Întrebă. Vreţi şi mai multă?

Ceilalţi îl înconjurară iarăşi pe Jurând şi, socotind că fapta bună a lui Danveld se răsfrângea asupra întregului Ordin, începură să se împăuneze singuri.

Ei, ciomăgarule! Îl apostrofă căpetenia arcaşilor de la castel, nu-i aşa că fraţii tăi păgâni nu s-ar fi purtat aşa cu un cavaler creştin de-al nostru?

Ne-ai băut sângele, nu-i aşa?

Iar noi ţi-am răsplătit piatra cu pâine.

Dar Jurând nu mai lua în seamă nici trufia, nici dispreţul care se simţeau în cuvintele lor; avea inima plină de bucurie şi genele umede. Se gândea că iată, peste o clipă, o va vedea pe Danusia, şi este drept, datorită lor, aşa că se uita la cei care-i vorbeau aproape cu umilinţă, iar în cele din urmă, răspunse:

Aşa este! Adevărat, n-am fost milostiv pentru voi, dar. Nu v-am trădat.

Deodată, în celălalt colţ al sălii răsună un glas: „Uite, jupâniţa!” şi tăcerea se aşternu dintr-odată. Oştenii se desfăcură în amândouă părţile, pentru că, deşi niciunul dintre ei n-o mai văzuse până atunci pe fiica lui Jurând – cei mai mulţi, din cauză că Danveld nu obişnuia să-şi dea în vileag faptele, nu ştiau nimic despre şederea ei la castel – totuşi, cei care ştiau, le putuseră spune celorlalţi despre frumuseţea ei.

Aşadar, toţi ochii se îndreptară cu mare curiozitate spre uşa prin care avea să apară.

Mai întâi, se arătă un scutier, urmat de slujitoarea călugăriţă, cunoscută de toţi, aceeaşi care venise la conacul din pădure, iar după ea, intră fata îmbrăcată în alb, cu părul desfăcut, legat pe frunte cu o panglică.

Şi deodată, în toată sala, bubui ca tunetul un hohot uriaş de râs. Jurând, care în primul moment se repezise spre fiica lui, se dădu deodată înapoi şi încremeni palid ca ceara, privind uluit la capul ascuţit, la buzele vinete şi la ochii rătăciţi ai unei fete pe care i-o prezentau drept Danusia.

Asta nu-i fiica mea! Rosti cu glas temător.

Nu-i fiica ta? Se minună Danveld. Pe Sfântul Liboriusz din Padeborn! Fie că noi n-am scăpat-o din mâinile tâlharilor pe fiica ta, fie vreun vrăjitor a schimbat-o, pentru că alta nu se mai află la Szczytno.

Bătrânul Zygfryd, Rotgier şi Gottfryd se uitară unii la alţii, admirând iscusinţa lui Danveld, dar niciunul dintre ei nu mai avu timp să spună nimic, fiindcă Jurând începu să strige cu glas cumplit:

Ba este la Szczytno! Am auzit-o cântând, am auzit glasul copilei mele!

La acestea, Danveld se întoarse către cei de faţă şi rosti calm şi apăsat:

Vă iau martori pe toţi cei adunaţi aici, în special pe tine, Zygfryd de Insburk, şi pe voi, cuvioşi fraţi, Rotgier şi Gottfryd, că îmi respect cuvântul dat şi promisiunea făcută redându-i această fată, despre care tâlharii învinşi de noi spuneau că este fiica lui Jurând de Spychów. Dacă nu-i fiica lui, nu este vina noastră, ci mai degrabă voinţa lui Dumnezeu care a vrut în acest fel să-l dea pe Jurând în mâinile noastre.

Zygfryd şi cei doi fraţi mai tineri înclinară din cap în semn că aud şi la nevoie vor depune mărturie. După aceea, schimbară iarăşi priviri repezi între ei, pentru că asta era mai mult chiar decât se aşteptau: să-l prindă pe Jurând, să nu-i înapoieze fiica şi totuşi aparent să-şi ţină făgăduiala, cine-ar fi putut obţine mai mult!

Dar Jurând se aruncă în genunchi şi începu să-l conjure pe Danveld pe toate relicvele sfinte de la Malborg, apoi pe pulberea şi capetele părinţilor să-i dea înapoi copila adevărată şi să nu se poarte ca un înşelător şi trădător care-şi încalcă jurământul şi promisiunea. În glasul lui era atâta disperare şi adevăr, încât unii începură să ghicească viclenia, iar altora le trecu prin minte că poate într-adevăr vreun vrăjitor îi preschimbase înfăţişarea fetei.

Dumnezeu îţi vede trădarea! Strigă Jurând. Pe rănile Mântuitorului! Pe ceasul morţii tale, redă-mi copila!

Şi ridicându-se din genunchi, înaintă adus de spate spre Danveld, ca şi când ar fi vrut să-i îmbrăţişeze picioarele, şi ochii aproape că-i străluceau de nebunie, iar glasul îi exprima pe rând durerea, teama, disperarea şi ameninţarea. Danveld, însă, auzind în faţa tuturor învinuirea de trădare şi înşelătorie, începu să pufnească pe nări, până când mânia i se răsfrânse pe faţă ca o flacără, aşa că, vrând să-i dea lovitura din urma nefericitului, se apropie şi el şi aplecându-se la urechea lui, îi şopti printre dinţii încleştaţi.

Dacă am să ţi-o înapoiez, atunci numai cu bastardul meu.

În aceeaşi clipă, Jurând mugi ca un taur: îl apucă pe Danveld cu amândouă mâinile şi îl ridică în sus. În sală, răsună un strigăt înfricoşător: „Cruţă-l!” după care trupul comturului se izbi cu o putere atât de năprasnică de podeaua de piatră, încât creierii din tigva spartă îi împroşcară pe Zygfryd şi Rotgier care se aflau mai aproape.

Jurând se repezi către peretele lateral, lângă care se aflau armele şi apucând un paloş mare pentru două mâini, se năpusti ca o furtună asupra nemţilor împietriţi de spaimă.

Erau cu toţii oameni obişnuiţi cu bătăliile, măcelurile şi sângele, dar cu toate acestea, curajul le pierise cu totul, aşa că şi după aceea, când momentul de surpriză trecu, începură să se retragă şi să se împrăştie, cum se împrăştie turma de oi în faţa lupului care ucide cu fiecare muşcătură. Sala răsuna de strigăte înfricoşate, tropăit de picioare, zgomotul tacâmurilor răsturnate, ţipetele slujitorilor, mormăitul ursului care, smulgându-se din mâinile bufonului, încerca să ajungă la fereastra înaltă, de răcnetele războinicilor care cereau arme, scuturi, paloşe şi arbalete. În sfârşit, săbiile ieşiră din teacă şi câteva zeci de tăişuri se îndreptară spre Jurând, dar acesta, nemaiţinând seama de nimic, pe jumătate nebun, sări singur asupra lor şi începu o luptă sălbatică, nemaiauzită, asemănătoare mai degrabă cu un măcel decât cu o răfuială turbată. Tânărul şi impulsivul frate Gottfryd îi aţinu cel dintâi calea lui Jurând, dar acesta îi reteză cu fulgerul paloşului capul odată cu braţul şi umărul; după care mai căzură de mâna lui căpetenia arcaşilor şi economul castelului von Bracht, şi englezul Hugues căruia, deşi nu prea înţelegea despre ce este vorba, îi era milă de Jurând, de suferinţa lui şi scosese sabia abia după uciderea lui Danveld. Ceilalţi, văzând puterea înspăimântătoare şi dezlănţuirea bărbatului, se strânseră laolaltă, ca să-i opună rezistenţă împreună, dar astfel nenorocirea lor fu şi mai mare, întrucât el, cu părul vâlvoi şi privirile rătăcite, mânjit tot şi lacom de sânge, ameţit şi turbat, frângea, despica şi rupea cu lovituri de paloş această mulţime îmbulzită, doborând oamenii pe podeaua împroşcată de sânge, cum doboară furtuna copacii. Şi sosi iarăşi clipa de groază cumplită, când părea că acest mazurian spăimos îi va nimici şi-i va ucide singur pe toţi aceşti oameni, şi aşa cum haita lărmuitoare de câini nu poate răzbi mistreţul fioros fără ajutorul puşcaşilor, tot aşa şi aceşti nemţi înarmaţi nu se puteau măsura cu puterea şi înverşunarea lui, lupta cu el însemnând doar moartea şi pierzania lor.

Împrăştiaţi-vă! Înconjuraţi-l! Loviţi-l din spate! Porunci bătrânul Zygfryd de Löwe.

Aşa că se împrăştiată prin sală, cum se împrăştie stolul de grauri pe câmp, când se repede asupra lor de sus eretele cu ciocul încovoiat, dar nu putură să-l înconjoare, fiindcă în nebunia luptei, în loc să caute un loc de apărare, Jurând începu să-i urmărească pe lângă pereţi şi pe cine ajungea, acela murea ca lovit de trăsnet. Umilinţa, disperarea, speranţele spulberate, toate preschimbate în dorinţa de sânge păreau să-i sporească de zece ori puterea înnăscută. Paloşul, pentru care cei mai puternici dintre cavalerii teutoni aveau nevoie de amândouă mâinile, el îl mânuia cu una singură, ca pe un fulg. Nu căuta să scape cu viaţă, nu căuta nici măcar izbânda, nu voia decât să se răzbune şi asemenea focului sau râului care rupând digul, distruge orbeşte tot ce-i stăvileşte calea, aşa şi el, înspăimântător, distrugător, orb, sfâşia, călca în picioare, omora şi stingea vieţile potrivnicilor.

Nu puteau să-l lovească pe la spate, deoarece la început nu ajungeau la el, iar pe de altă parte, oştenii de rând se temeau să se apropie şi să-l atace din spate, înţelegând că dacă s-ar întoarce spre ei, nici o putere omenească nu-i va scăpa de moarte. Alţii erau cuprinşi de groază la gândul că un om obişnuit n-ar fi putut face atâta rău, aşadar au de-a face cu un bărbat pe care-l ajută niscaiva puteri supranaturale.

Dar bătrânul Zygfryd şi împreună cu el fratele Rotgier intrară în galeria care ducea pe deasupra ferestrelor sălii şi începură să-i cheme şi pe ceilalţi să vină după ei. Aceştia îi ascultară cu atâta grabă, încât se împingeau unii pe alţii pe scară, vrând să ajungă sus cât mai repede şi de acolo să-l atace pe vajnicul uriaş cu care o luptă dreaptă se vădea cu neputinţă. În cele din urmă, ultimul trânti uşa care ducea la cor şi Jurând rămase jos singur. Din galerie se auziră strigăte de bucurie, de triumf şi numaidecât începură să zboare spre cavaler scaune grele de stejar, laviţe şi cercuri de fier de la torţe. Unul îl nimeri în frunte deasupra sprâncenelor şi-i umplu faţa de sânge. În acelaşi timp, se deschise uşa mare de la intrare şi oştenii chemaţi prin ferestrele de sus dădură buzna în sală, înarmaţi cu suliţe, halebarde, arbalete, arcuri, răngi, frânghii şi tot felul de alte arme pe care apucaseră să pună mâna.

Jurând, înverşunat, îşi şterse sângele de pe faţă cu mâna stângă, ca să nu-i întunece vederea, îşi adună puterile şi se aruncă asupra tuturor. În sală, răsunară din nou gemete, scrâşnetul fierului, al dinţilor şi glasurile îngrozite ale luptătorilor ucişi.