Capitolul II.

În aceeaşi seară, şedea la masă bătrânul Zygfryd de Löwe care luase deocamdată conducerea oraşului Szczytno după comturul Danveld, iar lângă el fratele Rotgier, cavalerul de Bergow, fostul ostatic al lui Jurând, şi doi tineri şlahtici, novici care aveau să îmbrace curând mantiile albe. Viforniţa de iarnă urla dincolo de geamuri, zgâlţâia ramele de plumb ale ferestrelor, clătina flacăra torţelor aprinse în locaşele de fier şi din când în când împrăştia rotocoale de fum prin sală. Printre fraţi, deşi se adunaseră la sfat, domnea tăcerea, deoarece aşteptau cuvântul lui Zygfryd, dar acesta, rezemându-şi coatele de masă şi împreunându-şi mâinile pe capul cărunt aplecat, şedea mohorât, cu faţa în umbră şi cu gânduri negre în suflet.

În legătură cu ce trebuie să ne sfătuim? Întrebă în cele din urmă fratele Rotgier.

Zygfryd îşi înălţă capul, privi la cel care vorbea şi trezindu-se din îngândurare, spuse:

Trebuie să vorbim despre nenorocirea ce ne-a lovit, despre ce vor spune maestrul şi sfatul Ordinului, fiindcă faptele noastre nu se cuvine să-i păgubească pe fraţii noştri.

După care tăcu din nou, dar după o clipă, privi împrejur şi trase aer pe nas:

Aici, miroase încă a sânge.

Nu, comture, răspunse Rotgier, am dat poruncă să se spele podeaua şi să se afume cu pucioasă arsă. Aici, miroase a pucioasă.

Zygfryd se uită cu o privire ciudată la cei de faţă şi zise:

Ai milă, spirit al luminii, de sufletele fraţilor Danveld şi Gottfryd!

Înţeleseră şi ei că implora mila dumnezeiască pentru sufletele morţilor numai pentru că auzise pomenindu-se de pucioasă şi se gândise la iad, aşa că se înfiorară cu toţii şi răspunseră deodată:

Amin! Amin! Amin!

Un răstimp se auzi iarăşi vuietul vântului şi clinchetul ramelor de la ferestre.

Unde sunt trupurile comturului şi al fratelui Gottfryd? Se interesă bătrânul.

În capelă; preoţii le îngână litaniile de cuviinţă.

I-au aşezat în sicrie?

Da, dar comturul este acoperit, pentru că are capul şi faţa zdrobite.

Unde sunt celelalte trupuri? Şi răniţii?

Trupurile sunt în zăpadă, ca să înţepenească, înainte de a se face sicriele, iar răniţii au fost oblojiţi la bolniţă.

Zygfryd îşi împreună din nou mâinile pe cap:

Şi toate astea le-a făcut un singur om! Spirite ale Luminii, să apăraţi Ordinul când va începe războiul cel mare cu această seminţie de lupi!

La acestea, Rotgier îşi înălţă privirea, ca şi când şi-ar fi adus aminte de ceva, şi rosti:

La Wilno, l-am auzit pe starostele de Sambijsk spunându-i fratelui său, maestrul: „Dacă n-ai să începi războiul cel mare şi n-ai să-i nimiceşti până la cel din urmă, ca nici numele să nu mai rămână după ei, va fi vai şi amar de noi şi de poporul nostru”.

Să ne dea Dumnezeu un astfel de război şi o întâlnire cu ei! Se rugă unul dintre şlahticii novici.

Zygfryd se uită prelung la el, ca şi când ar fi vrut să-i spună: „Astăzi, ai avut prilejul să te întâlneşti cu unul dintre ei”, dar văzându-i făptura mărunţică şi tânără sau poate amintindu-şi că şi el, deşi vestit prin curajul său, nu voise să se ducă la moarte sigură, uită de reproş şi întrebă:

Care dintre voi l-aţi văzut pe Jurând?

Eu, răspunse de Bergow.

Trăieşte?

Trăieşte, zace în aceeaşi plasă în care l-am prins. Când şi-a revenit, oştenii au vrut să-l omoare, dar capelanul a fost împotrivă.

Nu putem să-l omorâm. Este un om cunoscut printre ai lui şi s-ar isca un scandal grozav, răspunse Zygrfyd. Pe de altă parte, n-avem cum să ascundem ce s-a întâmplat, întrucât au fost prea mulţi martori.

Atunci, ce să spunem şi ce să facem? Întrebă Rotgier.

Zygfryd căzu pe gânduri şi, în sfârşit, spuse:

Domnia Ta, nobile graf de Bergow, ai să te duci la Malborg, la maestru. Ai gemut în robia lui Jurând şi eşti oaspetele Ordinului, aşadar, ca un oaspete care nu trebuie neapărat să ţină partea călugărilor, te vei bucura de crezare. De aceea, să spui ce-ai văzut, anume că Danveld scăpând din mâinile tâlharilor o fată şi crezând că-i fiica lui Jurând, l-a vestit pe acesta, care a venit la Szczytno şi. Ce s-a întâmplat mai departe, ştii şi Domnia Ta.

Să-mi fie cu iertare, cuvioase comture, răspunse de Bergow. Grea robie am îndurat la Spychów şi, ca oaspete al Domniei Tale, m-aş bucura să depun mărturie în folosul Domniei Tale, dar pentru liniştea conştiinţei mele, spune-mi: n-a fost oare la Szczytno adevărata fiică a lui Jurând şi nu trădarea lui Danveld l-a făcut să înnebunească pe înfricoşătorul ei părinte?

Zygfryd de Löwe ezită un răstimp să-i răspundă; în sinea lui sălăşluia o ură adâncă faţă de seminţia polonă, o cruzime care o întrecea până şi pe a lui Danveld, şi cupiditatea, când era vorba de Ordin, şi trufia, şi lăcomia, dar nu avea nici pic de milă pentru vicleniile mărunte. Cea mai mare amărăciune şi supărare a vieţii lui era că în ultima vreme, treburile Ordinului, din cauza lipsei de ascultare şi a samavolniciei, evoluaseră în aşa fel că vicleniile deveniseră una dintre cele mai însemnate manifestări ale vieţii călugărilor. De aceea, întrebarea lui de Bergow atinse în el această coardă, cea mai dureroasă, a sufletului, şi abia după o aşteptare mai lungă, spuse:

Danveld se află în faţa lui Dumnezeu şi El îl judecă, iar Domnia Ta, nobile graf, dacă o să te întrebe ce părere ai, n-ai decât să spui ce vrei: aşadar, dacă despre ce-ai văzut cu ochii Domniei Tale, vei spune că înainte de a-l prinde în plasă pe groaznicul bărbat, ai văzut nouă trupuri fără viaţă, afară de răniţi, pe această podea, iar printre ei şi trupul lui Danveld, al fratelui Gottfryd, al lui von Bracht şi al lui Hugo, precum şi ale celor doi novici. Dumnezeu să-i odihnească. Amin!

Amin! Amin! Repetară şi novicii.

Şi să mai spui, adăugă Zygfryd, că deşi Danveld a vrut să-l strângă cu uşa pe un vrăjmaş al Ordinului, nimeni dintre cei de faţă n-a scos cel dintâi paloşul din teacă împotriva lui Jurând.

Voi spune doar ce-am văzut cu ochii mei, încuviinţă de Bergow.

Iar înainte de miezul nopţii, să veniţi cu toţii la capelă, unde şi noi vom veni să ne rugăm pentru sufletele morţilor, răspunse Zygfryd.

Şi-i întinse mâna, în semn de mulţumire şi totodată de rămas-bun, fiindcă voia să mai rămână la sfat numai cu fratele Rotgier, la care ţinea ca la ochii din cap, cum doar un tată putea să ţină la singurul său fiu. Din cauza acestei iubiri nemăsurate, în Ordin se făceau tot felul de presupuneri, dar nimeni nu era sigur de nimic, mai ales că bătrânul cavaler, pe care Rotgier îl socotea părintele său, trăia încă la micul lui castel din Germania şi nu se lepădase niciodată de acest fiu.

Într-adevăr, după plecarea lui Bergow, Zygfryd îi îndepărtă şi pe cei doi novici sub pretextul că trebuie să supravegheze întocmirea sicrielor pentru oştenii ucişi de Jurând, iar când uşa se închise în urma lor, se întoarse repede spre Rotgier şi zise:

Ascultă la mine: n-avem decât un mijloc ca nimeni să nu afle niciodată că adevărata fiică a lui Jurând a fost la noi.

Nu va fi prea greu, răspunse Rotgier, pentru că, afară de Danveld, Gottfryd, noi doi şi călugăriţa slujitoare care o păzea, nimeni nu mai ştia că ea se află aici. Pe oamenii care au adus-o de la conacul din pădure, Danveld a poruncit să-i îmbete şi să-i spânzure. Erau unii în garnizoană, care bănuiau ce se petrece, dar nătânga i-a făcut să-şi piardă minţile, aşa că nici ei nu mai ştiu oricum dacă a fost o greşeală din partea noastră sau vreun vrăjitor a prefăcut-o astfel pe fiica lui Jurând.

Asta-i bine, se bucură Zygfryd.

Iar eu m-am gândit, nobile comtur, dacă n-ar fi mai bine să punem totul în spinarea lui Danveld, care a murit.

Şi să recunoaştem în acest fel în faţa lumii întregi că, în vreme de pace şi negocieri cu prinţul de Mazowsze, am răpit-o de la curtea lui pe pupila şi jupâniţa prinţesei? Nu, asta-i cu neputinţă. La curte, am fost văzuţi împreună cu Danveld şi marele doftor, ruda lui, ştie că am întreprins totul împreună. Dacă-l învinovăţim pe Danveld, o să vrea să-şi răzbune prietenul.

Atunci, să chibzuim mai bine lucrurile, propuse Rotgier.

Să chibzuim şi să găsim o idee mai bună, fiindcă altfel va fi vai de noi! Dacă am înapoia-o pe jupâniţă, ea singură ar spune că n-am luat-o de la tâlhari, iar cei care au răpit-o au adus-o la Szczytno.

Aşa-i.

Şi nu-i vorba numai de vinovăţia noastră. Prinţul se va plânge regelui polon, iar solii lor nu vor întârzia să vorbească pe la toate curţile despre violenţele noastre, despre trădarea şi crimele noastre. Ce pagubă uriaşă pentru Ordin! Însuşi maestrul, dacă ar şti adevărul, ne-ar porunci s-o ascundem pe această jupâniţă.

Dar şi aşa, dacă ea şi-ar pierde urmele, nu ne vor învinovăţi tot pe noi? Întrebă Rotgier.

Nu! Fratele Danveld era un om iscusit. Mai ţii minte că i-a pus condiţia lui Jurând nu numai să vină singur la Szczytno, ci înainte de asta să-i scrie prinţului că se duce să-şi răscumpere fiica de la tâlhari şi ştie că ea nu se află la noi.

Adevărat, dar cum o să explicăm, în acest caz, ce s-a întâmplat la Szczytno?

O să spunem că ştiind că Jurând îşi caută copila, şi luând de la tâlhari o altă fată care nu ştia să spună cine este, i-am dat de ştire lui Jurând, socotind că ar putea fi fiica lui, iar acesta, venind, şi-a pierdut minţile la vederea fetei şi posedat de un duh rău, a vărsat atâta sânge nevinovat, încât nici o încăierare nu ne-ar putea costa mai mult.

Chiar aşa, răspunse Rotgier, prin gura Domniei Tale vorbeşte înţelepciunea şi experienţa de viaţă. Faptele rele ale lui Danveld, chiar dacă am lăsa toată vina să cadă în spinarea lui, ar fi puse în seama Ordinului, aşadar, a noastră a tuturor, a sfatului şi a maestrului însuşi; aşa, însă, se va dovedi nevinovăţia noastră şi toată paguba va cădea asupra lui Jurând, a răutăţii polonezilor şi a legăturilor lor cu puterile iadului.

Şi atunci n-are decât să ne judece cine vrea: papa sau împăratul Romei.

Aşa-i.

Se aşternu o clipă de tăcere, după care fratele Rotgier întrebă:

Deci ce să facem cu fiica lui Jurând?

Să ne sfătuim.

Dă-mi-o mie.

Dar Zygfryd se uită la el şi răspunse:

Nu! Ascultă-mă, tinere frate! Când este vorba despre Ordin, nu te arăta îngăduitor nici cu bărbaţii, nici cu femeile, dar nici cu tine însuţi. Pe Danveld l-a ajuns pedeapsa lui Dumnezeu, fiindcă n-a vrut să răzbune numai nedreptăţile Ordinului, ci să-şi mulţumească şi poftele proprii.

Nu mă judeci cu dreptate! Aprecie Rotgier.

Nu te arăta indulgent cu tine însuţi, îl întrerupse Zygfryd, pentru că astfel îţi vor slăbi puterile trupului şi ale sufletului, iar genunchiul seminţiei potrivnice, mai puternic, îţi va apăsa cândva pieptul atât de tare, că nu te vei mai putea ridica.

Şi pentru a treia oară îşi rezemă capul mohorât într-o mână, dar se vede că se adresa doar propriei conştiinţe şi se gândea numai la el, deoarece reluă după o clipă:

Şi pe mine mă apasă mult sânge omenesc, multă durere, multe lacrimi. Şi eu, când a fost vorba de Ordin şi când am văzut că nu izbutesc nimic cu puterea, n-am ezitat să aleg alte mijloace; dar când mă voi înfăţişa înaintea lui Dumnezeu, pe care-L iubesc şi-L cinstesc, Îi voi spune: „Am făcut-o numai pentru Ordin, iar pentru mine am ales doar suferinţa”.

După care, îşi duse mâinile la tâmple, îşi înălţă capul şi ochii şi strigă:

Lepădaţi-vă de plăcere şi deşănţare, întăriţi-vă trupurile şi inimile, fiindcă văd albeaţa fulgilor de vultur în văzduh şi ghearele păsării de pradă roşii de sângele teuton.

Celelalte cuvinte i le întrerupse o pală de vifor atât de puternică, încât o fereastră de sus deasupra galeriei, se deschise trântindu-se, şi toată sala se umplu de vuietul şi şuieratul viforniţei, de fulgi de zăpadă.

În numele Spiritului Luminii! Rea noapte! Exclamă bătrânul cruciat.

Noaptea puterilor necurate! Răspunse Rotgier. Dar, Domnia Ta, de ce în loc de: în numele lui Dumnezeu, spui: „în numele Spiritului Luminii”?

Spiritul Luminii este Dumnezeu, răspunse bătrânul, după care, vrând parcă să schimbe vorba, continuă:

Sunt preoţi şi lângă trupul lui Danveld?

Sunt.

Doamne, ai milă de el!

Şi tăcură amândoi, apoi Rotgier chemă slujitorii şi le porunci să închidă fereastra şi să învioreze torţele, iar când aceştia plecară, întrebă din nou:

Ce-o să faci cu fiica lui Jurând, Domnia Ta? O s-o duci de aici la Insburk?

O s-o duc la Insburk şi o să fac cu ea ce-mi va cere binele Ordinului.

Şi eu ce trebuie să fac?

Ai destul curaj în inima ta?

Ce-am făcut, ca să te îndoieşti de asta?

Nu mă îndoiesc, pentru că te cunosc, şi pentru bărbăţia ta ţin la tine mai mult decât la oricine pe lume. Tu să te duci la curtea prinţului de Mazowsze şi să-i povesteşti tot ce s-a petrecut aici, aşa cum am plănuit amândoi.

Să risc astfel o moarte sigură?

Dacă moartea ta sporeşte faima Crucii şi a Ordinului, trebuie s-o faci. Dar nu! Nu te aşteaptă pierzania. Ei nu-şi nedreptăţesc musafirii: poate doar dacă te-ar provoca la duel cineva, cum a făcut cavalerul acela tânăr, care ne-a provocat pe toţi. El sau altcineva, dar asta nu înseamnă nici o primejdie.

Să dea Dumnezeu! Ar putea totuşi să mă prindă şi să mă închidă în temniţă.

Nu vor face una ca asta. Nu uita că avem scrisoarea lui Jurând către prinţ, iar în afară de asta, tu te duci să te plângi împotriva lui Jurând. Ai să povesteşti cum a fost, ce-a făcut la Szczytno şi vor trebui să-ţi dea crezare. Noi i-am dat primii de ştire că am găsit o fată, noi l-am poftit să vină şi s-o vadă, iar el a venit, şi-a făcut de cap, l-a ucis pe comtur, ne-a căsăpit oamenii. Aşa să le spui, şi ei ce crezi c-o să zică? În acest fel, vestea morţii lui Danveld se va răspândi în toată Mazowia. Aşa că nu se vor mai gândi să se plângă. Fireşte, vor continua s-o caute pe jupâniţă, dar de vreme ce însuşi Jurând a scris că nu se află la noi, bănuielile nu vor cădea asupra noastră. Trebuie să ne prefacem curajoşi şi să le închidem gura, pentru că şi aşa se vor gândi că dacă am fi vinovaţi, niciunul dintre noi n-ar mai cuteza să vină.

Adevărat. După înmormântarea lui Danveld, am să plec îndată la drum.

Dumnezeu să te binecuvânteze, fiule! Dacă vom face totul cum trebuie, nu se va lega nimeni de tine, în schimb, musai să se lepede de Jurând, ca noi să nu mai putem spune: Uite cum se poartă cu noi!

Şi aşa tot trebuie să ne plângem pe la toate curţile.

Mai marele bolniţei se va îngriji de asta şi pentru binele Ordinului şi ca rudă a lui Danveld.

Da, dar dacă diavolul acesta de la Spychów ar învia şi şi-ar recăpăta libertatea.

Zygfryd se uită mohorât înaintea lui, apoi răspunse rar şi apăsat:

Chiar dacă şi-ar recăpăta libertatea, nu va mai rosti niciodată nici un cuvânt rău împotriva Ordinului.

După care începu să-l înveţe pe Rotgier ce trebuie să spună şi să ceară la curtea din Mazowsze.