Capitolul I.

La Tyniec, în hanul „La Bourul Sălbatic”, ce aparţinea abaţiei10, şedeau câţiva oameni şi ascultau vorbele unui oştean umblat prin lume, care venind din locuri îndepărtate, le povestea despre întâmplările de care avusese parte în război şi în timpul călătoriei.

Era un om bărbos, în puterea vârstei, lat în umeri, aproape un uriaş, dar arăta slăbit; purta părul strâns într-o plasă împodobită cu mărgele şi era îmbrăcat într-o scurtă din piele cu dungi adâncite de platoşă, încinsă într-un brâu cu multe catarame de aramă; la cingătoare, un cuţit într-o teacă de corn, iar la şold, un paloş scurt de călătorie.

La masă, alături de el, şedea un flăcăiandru cu părul lung şi privirea veselă, tovarăşul sau poate scutierul lui, se vede, îmbrăcat şi el ca un călător într-o scurtă de piele cu urmele armurii. Ceilalţi comeseni erau doi boiernaşi din împrejurimile Cracoviei şi trei orăşeni cu căciuli roşii îndoite, ale căror moţuri subţiri atârnau peste umăr până la coate.

Hangiul neamţ, într-o glugă cu gulerul tăiat în colţuri, le turna bere dintr-o oală în ulcelele de argilă şi asculta cu interes întâmplările din război.

Şi mai interesaţi se arătau totuşi orăşenii. În acele vremuri, ura care despărţea oraşul în timpul domniei lui Łokietek11 de boiernaşii cavaleri, se stinsese în mare măsură, dar târgoveţii îşi ţineau capul mai sus decât în veacurile de mai târziu. Erau încă preţuiţi pentru dărnicia lor ad concessionem pecuniarum12; de aceea se întâmpla nu o dată să vezi prin hanuri negustori bând laolaltă cu şlahticii13. Erau priviţi chiar cu îngăduinţă, deoarece, ca nişte oameni care dispuneau întotdeauna de bani, plăteau de obicei şi datoriile celor cu blazon.

Aşadar, şedeau acum şi tăifăsuiau, făcându-i semn din ochi din când în când hangiului să umple ulcelele.

D-apăi, nobile cavaler, Domnia Ta ai colindat o bună parte din lume, rosti unul dintre negustori.

Nu prea mulţi dintre cei care se îndreaptă acum din toate părţile spre Cracovia au văzut atâta, răspunse nou-sositul.

Şi nu sunt puţini cei care se vor aduna aici, continuă negustorul. E sărbătoare însemnată şi un mare noroc pentru Regat! Se vorbeşte, şi asta-i sigur, că regele a poruncit să-i trimită reginei un pat de brocart cusut cu perle şi un baldachin la fel. O să fie serbări şi alergări în arene cum nu s-au mai pomenit.

Cumetre Gamroth, nu-l mai întrerupe pe cavaler, îl dojeni al doilea negustor.

Nu-l întrerup eu, cumetre Eyertreter, dar socotesc că şi el s-ar bucura să ştie ce vorbeşte lumea, pentru că sunt sigur că şi el se duce la Cracovia. Şi aşa, astăzi tot n-o să ne întoarcem în oraş, fiindcă vom găsi porţile închise, iar gângăniile care se înmulţesc prin zdrenţe n-o să ne lase să dormim, aşa că avem timp pentru toate.

Păi dacă Domnia Ta la o vorbă răspunzi cu douăzeci, îmbătrâneşti, cumetre Gamroth!

Da, dar tot mai pot să car un balot de pânză umedă sub braţ.

Cum de nu, unul prin care se vede ca prin sită.

Gâlceava le fu întreruptă de războinicul călător care îşi urmă vorba:

Sigur că o să mă opresc la Cracovia, fiindcă am auzit despre întreceri şi voi fi bucuros să-mi încerc puterile în arenă. Şi nepotul meu de asemenea; deşi e tânăr şi nu i-a crescut mustaţa, a doborât nu puţine platoşe.

Ascultătorii îşi întorseseră privirile spre flăcăiandrul care zâmbi vesel şi aranjându-şi cu amândouă mâinile părul după urechi, duse ulcica cu bere la gură.

Iar cavalerul vârstnic adăugă:

În sfârşit, chiar dacă am vrea să ne întoarcem, nu mai avem unde.

Cum aşa? Întrebă unul dintre şlahtici. De unde sunteţi şi care vă sunt numele?

Numele meu este Maćko de Bogdaniec, iar pe băieţandrul acesta, feciorul fratelui meu, îl cheamă Zbyszko. Blazonul nostru este Potcoava Tocită, iar deviza Grindină.

Şi unde se află aşezarea Domniilor Voastre?

Ei, Domnia Ta, întreabă-mă mai bine unde a fost, fiindcă acum nu mai este. Ehei, aşezarea noastră a fost făcută scrum încă de pe vreme gâlcevii dintre familiile Grzymała şi Nałęcz, aşa că a mai rămas doar casa veche; ne-au luat tot, iar slujitorii au fugit. Pământul s-a pustiit, fiindcă şi ţăranii din vecinătate au fugit în adâncul pădurii. Împreună cu fratele meu, tatăl băiatului ăstuia, ne-am refăcut, dar în anul următor ne-a pedepsit furia apelor. După aceea, fratele meu a murit şi atunci am rămas singur cu orfanul ăsta. Mi-am făcut socoteala şi mi-am zis: n-am să rămân aici! Şi tocmai în timpul acela, am auzit vorbindu-se de război şi că Jaśko de Oleśnica, pe care regele Władysław îl trimisese la Wilno după Mikołaj de Moskorzüw, caută degrabă oşteni în Polonia. Cunoscându-l, prin urmare, pe vrednicul abate, Janek de Tulcza, ruda noastră, i-am lăsat pământul în grijă, şi cu banii am cumpărat o armură, cai, pregătindu-mă pentru a pleca în război. Pe băiat, care împlinise doisprezece ani, l-am urcat pe un cal şi hai! La Jasiek de Oleśnica.

Cu băiatul?

Pe atunci, nu era nici măcar un băiat, dar avea foarte multă putere. La doisprezece ani, rezema arbaleta de pământ, o fixa cu trupul şi învârtea mânerul mai abitir ca englezii pe care i-am văzut lângă Wilno.

Atât de puternic era?

Îmi ducea coiful, iar când a împlinit treisprezece ani, şi pavăza.

Se vede că duceaţi lipsă de lupte pe acolo.

Din cauza lui Witold14. Prinţul stătea la cavalerii teutoni şi organiza în fiecare an expediţii asupra Wilnei. Veneau cu el diferite neamuri: nemţi, francezi, englezi, cei mai buni arcaşi, cehi, elveţieni şi burgunzi. Tăiau pădurile, construiau castele pe drum, trecând Lituania prin foc şi sabie, astfel că toţi locuitorii din acele părţi voiau să se bejenească şi să-şi caute alt loc, fie şi la marginea lumii, printre copiii lui Belial, numai să fie cât mai departe de nemţi.

S-a auzit şi pe aici că lituanienii voiau să plece cu copiii şi soţiile în altă parte, dar noi n-am crezut.

Eu, însă, am văzut cu ochii mei. Ehei! Dacă nu erau Mikołaj de Moskorzüw, Jaśko de Oleśnica şi fără să mă laud, dacă n-am fi fost nici noi, Wilno n-ar mai fi existat.

Cunoaştem. N-aţi predat fortăreaţa.

Păi n-am predat-o. Ascultaţi cu luare-aminte ce vă spun eu, că sunt om cu experienţă şi ştiu ce-i războiul. Bătrânii aveau o vorbă: „Lituania este îndârjită” şi este adevărat! Luptă bine, dar nu se pot măsura la câmp deschis cu cavalerii. Când caii nemţilor se împotmolesc prin mlaştini sau când pădurea este deasă, e altceva.

Nemţii sunt luptători buni! Strigară orăşenii.

Stau ca un zid om lângă om, acoperiţi de armuri de fier atât de bine, că aproape nici ochii nu-i vezi prin vizieră. Şi atacă asemenea unei lavine. Când dau năvală, lituanienii se spulberă ca nisipul, iar dacă nu se împrăştie, îi doboară şi-i calcă în picioare. Nu sunt numai nemţi printre ei, pentru că vin la ei din toate neamurile de pe lume să-i slujească pe cavalerii teutoni. Şi ce viteji sunt! Nu odată, se apleacă un cavaler, coboară suliţa şi, înaintea bătăliei, se repede asupra întregii oştiri şi izbeşte ca un erete asupra stolului.

O, Cristoase! Exclamă Gamroth, care sunt cei mai buni dintre ei?

Depinde la ce. La arbaletă, cel mai bun este englezul, care străpunge platoşa cu săgeata şi nimereşte porumbelul la o sută de paşi. Cehii sunt neîntrecuţi în mânuirea toporului. Nimeni nu loveşte mai bine ca neamţul cu paloşul cu două mâini. Elveţianul preferă să spargă coifurile cu îmblăciul de fier, dar cei mai mari luptători sunt cei care vin din Franţa. Un astfel de războinic se bate şi călare şi pe jos în timp ce-ţi spune vorbe grozave, pe care n-ai cum să le înţelegi, fiindcă limba lor seamănă cu ciocnirea unor străchini de cositor, deşi poporul este credincios. Ne reproşau prin nemţi că-i apărăm pe păgâni şi pe sarazini împotriva crucii şi promiteau că vor dovedi dreptatea prin dueluri cavalereşti. O asemenea judecată a lui Dumnezeu va avea loc între patru cavaleri de-ai lor şi patru de-ai noştri la curtea lui Wacław, regele Romei şi Boemiei.

Aici, o curiozitate şi mai mare puse stăpânire pe şlahtici şi neguţători, aşa că mai că-şi întinseră grumazurile pe deasupra ulcelelor spre Maćko de Bogdaniec şi începură să-l întrebe:

Şi care sunt dintr-ai noştri? Spune mai repede, Domnia Ta!

Maćko ridică stacana la gură, bău şi răspunse:

Ei, nu vă temeţi pentru ei. Este Jan de Włoszczowa, castelanul de Dobrzyn, Mikołaj de Waszmuntów, este Jaśko de Zdawków şi Jarosz de Czechów, toţi luptători de soi şi tari de vârtute. Nu este o noutate pentru ei să se bată cu suliţele, paloşele sau cu topoarele. Ochii oamenilor vor avea la ce privi şi urechile ce auzi, deoarece, cum v-am spus, francezului nu-i tace gura nici când îi pui piciorul pe beregată. Aşa să-mi ajute Dumnezeu şi Sfânta Cruce, ai noştri îi omoară, iar ceilalţi trăncănesc.

Se vor bucura de faimă, numai Dumnezeu să-i binecuvânteze, rosti unul dintre şlahtici.

Şi Sfântul Stanisław! Adăugă celălalt.

După care se întoarse spre Maćko şi urmă cu întrebările:

Hai, spune mai departe! I-ai lăudat pe nemţi şi pe alţi cavaleri că sunt viteji şi i-au înfrânt uşor pe lituanieni. Dar cu Domniile Noastre le-a fost mai lesne? Erau bucuroşi să vă înfrunte? Dumnezeu cum a hotărât? Laudă-i şi pe ai noştri!

Dar se vede că Maćko de Bogdaniec nu era un lăudăros, fiindcă răspunse cu modestie:

Cei care veniseră de curând din ţări îndepărtate porneau cu curaj asupra noastră, dar după ce îşi încercau norocul o dată, de două ori, nu se mai arătau atât de dornici. Căci poporul nostru este îndârjit, iar această dârzenie ne-a fost reproşată adesea: „Dispreţuiţi moartea, ni se spune, dar îi ajutaţi pe sarazini şi de aceea veţi fi blestemaţi!” Dar înverşunarea noastră a crescut, fiindcă nu-i adevărat! Regele şi regina15 au botezat Lituania şi oricine îl recunoaşte pe Cristos, deşi nu fiecare ştie. Se mai ştie şi că Stăpânul nostru Milostiv, atunci când în catedrala din Płock l-au prăbuşit pe diavol în pulbere, i-a poruncit să aprindă un muc de lumânare, aşa că preoţii au fost nevoiţi să-i spună că aşa ceva nu se cuvine. Ca să nu mai vorbim de omul de rând. Nu sunt puţini cei care-şi spun: „Prinţul mi-a poruncit să mă botez, m-am botezat, mi-a poruncit să mă închin lui Cristos, mă închin, dar ce rost are să mă zgârcesc la o bucăţică de brânză pentru vechii diavoli păgâni, să nu le dăruiesc o ridiche coaptă sau să nu le torn puţină spumă de bere. Dacă n-am să fac asta, o să-mi moară caii şi o să-mi slăbească vacile şi vor da lapte amestecat cu sânge, ori n-o să mai pot strânge recolta! Ei, însă, fac asta din neştiinţă sau de teama diavolilor. Cândva, acestor diavoli le mergea bine. Îşi aveau crângurile lor, adăposturi arătoase, cai de călărie şi primeau şi zeciuială. Iar acum, crângurile au fost tăiate, n-au ce mânca – clopotele bat prin oraşe, aşa că îmbârligaţii ăştia s-au ascuns în bungetul pădurilor şi urlă după vremurile bune. Când lituanianul se duce la pădure, de prin brazi îl trag de cojoc şi-i cer: „Dă-mi!” Unii mai dau, dar sunt şi ţărani îndrăzneţi care nu vor să dea nimic, ba îi mai şi prind. Unul a turnat boabe de mazăre prăjită într-un burduf din piele de bou şi de îndată a prins treisprezece diavoli. A astupat gura burdufului cu un băţ de scoruşă şi s-a dus să-i vândă călugărilor franciscani de la Wilno, care i-au dat cu plăcere douăzeci de parale, ca să-i nimicească pe vrăjmaşii numelui lui Cristos. Eu însumi am văzut acel burduf din care ieşea o duhoare grozavă, pentru că aşa îşi arătau duhurile neruşinate spaima de apa sfinţită.

Păi cine i-a numărat, ca să ştie că erau treisprezece? Întrebă neguţătorul Gamroth.

I-a numărat lituanianul care i-a văzut când au intrat. Se vedea şi după miros că sunt acolo şi nimeni nu se îmbulzea să destupe burduful.

Mare minune! Se miră unul dintre şlahtici.

Am văzut multe lucruri de mirare în viaţa mea, fiindcă n-am ce spune: oamenii sunt buni, dar la ei toate sunt ciudate. Poartă plete şi rareori câte un cneaz îşi face părul bucle; trăiesc cu ridiche coaptă, preferând-o altor alimente, întrucât cred că asta le sporeşte bărbăţia. În casele lor, stau împreună cu vitele şi şerpii; nu au nici o măsură la băutură şi la mâncare. N-au nici un respect pentru femeile măritate, dar fecioarele se bucură de mare consideraţie, socotind cu toţii că posedă puteri vrăjite: era destul ca o fetişcană să te maseze pe pântece cu pătlagină uscată, ca durerile să-ţi treacă numaidecât.

N-are decât să te doară şi stomacul, dacă fetele sunt frumoase! Se bucură cumătrul Eyertreter.

Întrebaţi-l pe Zbyszko de asta, răspunse Maćko de Bogdaniec.

Iar Zbyszko izbucni într-un râs cu hohote, de se cutremura laviţa sub el.

Sunt frumoase! Spuse. Ce, Ryngałła era urâtă?

Cine-i Ryngałła asta? Vreo păcătoasă pocăită? Hai, spune odată!

Cum aşa, n-aţi auzit de Ryngałła? Se miră Maćko.

N-am auzit nimic.

Bine, dar este sora prinţului Witold şi soţia lui Henryk, prinţul de Mazowsze.

Nu mai spune! Care prinţ Henryk? Un prinţ de Mazowsze cu acest nume era elector de Płock, dar s-a prăpădit.

Tocmai despre el este vorba. Trebuia să primească dispensă de la Roma, dar moartea i-a luat-o înainte, se pare că nu l-a bucurat prea mult pe Dumnezeu cu faptele lui. Eram trimis atunci cu o scrisoare de la Jasiek de Olésnica către prinţul Witold, când a sosit de la rege la Ryterswerder prinţul Henryk, proaspăt ales episcop de Płock. Lui Witold îi era lehamite de război tocmai pentru că nu izbutise să cucerească Wilno, iar regele nostru se săturase de fraţii lui de sânge şi de deşănţarea lor. Văzând deci regele că Witold e mai îndemânatic şi are mai multă minte decât fraţii săi, l-a trimis la el pe episcop cu îndemnul să se lepede de cavalerii teutoni şi să treacă sub ascultarea lui, căpătând în acest fel conducerea Lituaniei. Iar Witold, lacom întotdeauna de schimbare, i-a primit bine solia. Au fost şi ospeţe, şi întreceri. Episcopul a urcat bucuros în şa, cu toate că ceilalţi episcopi nu-l laudă pentru asta, şi şi-a arătat tăria în lupte cavalereşti. Şi toţi prinţii de Mazowsze sunt grozav de puternici; după cum se ştie, până şi fetele din acest neam îndoaie uşor potcoava în mână. O dată, aşadar, a doborât din şa trei cavaleri, altă dată cinci, iar dintr-ai noştri pe mine, calul lui Zbyszko căzând pe picioarele dinapoi în clipa ciocnirii. Răsplata a primit-o însă de fiecare dată din mâinile frumoasei Ryngałła, înaintea căreia a îngenuncheat în armură. Şi s-au îndrăgit atât de mult unul pe altul, încât pe la ospeţe îl depărtau de ea clericii16, trăgându-l de mânecă, iar pe ea o potolea fratele ei Witold. Până când prinţul a spus: „O să-mi acord eu dispensa, iar papa de la Roma se va împotrivi, cel de la Avignon17 o s-o confirme, iar cununia va avea loc imediat, căci altfel o să ard de viu!” Mare a fost profanarea lui Dumnezeu, dar prinţul Witold n-a voit să se împotrivească solului regal şi cununia a avut loc. Pe urmă, i-au dus la Suraż, apoi la Słuck spre marea tristeţe a lui Zbyszko care, alegându-şi ca stăpână a inimii pe Ryngałła după obiceiul nemţesc, i-a jurat credinţă până la moarte.

Da! Îl întrerupse Zbyszko deodată, este adevărat! Dar după aceea, s-a zvonit că prinţesa Ryngałła, dându-şi seama că nu i se cuvine să fie alături de episcop (pentru că acesta, cu toate că se căsătorise, nu voia să renunţe la rangul duhovnicesc), iar Dumnezeu nu poate binecuvânta această căsnicie, şi-a otrăvit soţul. Când am auzit, l-am rugat pe un pustnic sfânt de lângă Lublin să mă dezlege de jurământul făcut.

Era pustnic într-adevăr, răspunse Maćko râzând, dar dacă era şi sfânt, nu ştiu, fiindcă noi am fost la el în pădure într-o vineri, iar el spărgea oase de urs cu toporul şi le sugea măduva de-i gâlgâia gâtlejul.

Dar ne-a spus că măduva nu este carne şi afară de asta, a obţinut o dispensă în această privinţă, fiindcă după măduvă, are vedenii minunate în somn şi poate să prorocească a două zi până la amiază.

Măi să fie, răspunse Maćko. Dar frumoasa Ryngałła este văduvă, s-ar putea să te cheme în slujba ei.

M-ar chema în zadar, căci eu o să-mi aleg altă stăpână, pe care s-o slujesc până la moarte, iar după aceea, o să-mi găsesc şi o soţie.

Mai întâi, însă, găseşte-ţi cingătoarea de cavaler.

Oho! Parcă n-o să fie destule întreceri după lehuzia reginei? O să mă bat cu toţi. Nici prinţul nu mi-ar fi venit de hac, dacă nu mi se poticnea calul.

Aici, o să fie alţii mai buni ca tine.

La acestea, şlahticii de lângă Cracovia începură să strige:

Pe viul Dumnezeu! Aici, înaintea reginei, o să-şi încerce puterile cei mai faimoşi cavaleri din lume. Vor lupta Zawisza de Garbów şi Farurej, Dobko de Oleśnica, Pawała de Taczow şi Paszko Złodziej18 de Biskupice, Jaśko Naszan, Abdank de Góra şi Andrzej de Brochocice şi Krystyn de Ostrów şi Jakub de Kobylany! Cum o să te măsori tu cu ei, când nici aici, nici la curtea din Cehia şi nici la cea maghiară nimeni nu poate să-i înfrunte.

Ce tot vorbeşti: eşti mai bun decât ei? Câţi ani ai?

Merg pe optsprezece, răspunse Zbyszko.

Oricare dintre ei poate să te zdrobească.

O să mai vedem.

Dar Maćko spuse:

Am auzit că regele îi va răsplăti cu dărnicie pe cavalerii care se întorc din războiul lituanian19. Să vorbească cei din partea locului, este adevărat?

Pentru Dumnezeu, e adevărat! Răspunse unul dintre şlahtici. Generozitatea regelui este cunoscută în toată lumea, numai că acum n-o să se ajungă prea lesne la ea, deoarece la Cracovia au venit o mulţime de oaspeţi care vor să cinstească lehuzia reginei şi botezul, vrând totodată să-şi arate şi respectul faţă de rege, căruia vin să i se închine. Va veni şi regele ungurilor, şi, cum se vorbeşte, şi împăratul Romei20, tot felul de prinţi şi comiţi, şi cavaleri vestiţi, fiindcă toţi se aşteaptă să nu plece cu mâinile goale. Spunea lumea că va veni însuşi papa Bonifaciu, care are şi el nevoie de graţia şi ajutorul stăpânului nostru împotriva duşmanului său de la Avignon. Iată de ce nu va fi uşor să pătrunzi prin această mulţime, dar ajunge să te strecori şi să îmbrăţişezi picioarele regelui, ca să te bucuri de generozitatea lui.

Voi ajunge şi eu la el, pentru că am luptat cu vrednicie, iar dacă va fi război, o să mă duc iarăşi. Mi-am primit şi eu acolo partea mea din prada de război şi de la prinţul Witold la fel, aşa că nu duc lipsă, numai că mă apropii de bătrâneţe, când puterea părăseşte oasele, iar omul trebuie să-şi aibă colţişorul lui liniştit.

Regele i-a primit bine pe cei care s-au întors din Lituania cu Jaśko de Olésnica, şi toţi mănâncă acum din belşug.

Păi, vedeţi! Iar eu atunci nu m-am întors şi am luptat mai departe. Pentru că Domniile Voastre trebuie să ştiţi că apropierea dintre rege şi cneazul Witold s-a făcut împotriva nemţilor. Cneazul i-a atras prin viclenie pe toţi prinţii, apoi i-a îndreptat contra nemţilor. Le-a dărâmat castelele, a ars totul, i-a bătut pe cavaleri, au pierit atunci o mulţime de oameni. Nemţii au vrut să se răzbune cu Świdrygiełło, care fugise la ei. A fost şi asta o campanie însemnată. A luat parte însuşi marele maestru Kondrat în fruntea mai multor războinici. Au asediat Wilno, au încercat să dărâme castelele din nişte turnuri de luptă ori să le cucerească prin trădare, dar n-au izbândit nimic. Iar la întoarcere au căzut atât de mulţi, încât n-au mai rămas nici jumătate. Au ieşit chiar la câmp deschis împotriva lui Ulryk von Jungingen21, fratele marelui maestru, care este primar de Sambijsk. Acesta, însă, s-a temut de cneaz şi a fugit cu mare ruşine, iar de atunci este pace şi oraşul se reface din nou. Un călugăr sfânt, care putea să meargă desculţ pe un fier înroşit, a prorocit că de atunci, cât va mai fi lumea lume, Wilno nu va mai vedea neamţ înarmat sub zidurile ei. Iar dacă va fi aşa, ale cui braţe au înfăptuit minunea?

Spunând acestea, Maćko de Bogdaniec îşi desfăcu palmele mari şi neobişnuit de puternice, iar ceilalţi începură să dea din cap şi să adeverească:

Aşa-i, aşa-i! E drept ce spune!

Discuţia le fu întreruptă de un murmur ce se auzea prin ferestrele cu transperantele scoase, întrucât se lăsa o noapte caldă şi senină. De departe se auzeau clinchete, glasuri omeneşti, sforăitul cailor şi cântece. Cei de faţă rămaseră miraţi, deoarece era destul de târziu şi Luna urcase sus pe cer. Hangiul, un neamţ, ieşi în fugă în curtea hanului, dar înainte ca oaspeţii să golească până la fund ultimele ulcele, reveni şi mai grăbit, strigând:

Se apropie niscaiva curteni!

După o clipă, în uşă apăru un copil de casă într-o scurtă albastră şi cu o bonetă îndoită pe cap. Se opri, privi la cei de faţă şi, văzându-l pe hangiu, îi spuse:

Ştergeţi mesele şi aprindeţi lumânările: prinţesa Anna Danuta va poposi aici.

Spuse şi plecă îndată. În han începu vânzoleala: hangiul se apucă să-şi strige ajutoarele, iar oaspeţii se uitau miraţi unii la alţii.

Prinţesa Anna Danuta, rosti unul dintre orăşeni, asta-i fiica lui Kiejstut, soţia lui Janusz de Mazowsze. A venit de două săptămâni la Cracovia, numai că a plecat la Zator, la prinţul Wacław în vizită, iar acum, mai mult ca sigur că se întoarce.

Cumetre Gamroth, spuse al doilea târgoveţ, să mergem în şura de fân; e o companie prea înaltă pentru noi.

Nu mă mir că merg şi noaptea, interveni Maćko, fiindcă ziua e prea cald, dar de ce să poposească la han, când ar putea să înnopteze la mănăstirea din vecinătate?

Aici, i se adresă lui Zbyszko:

Sora bună a frumoasei Ryngałła, pricepi?

Iar Zbyszko răspunse:

Trebuie să fie însoţită de o mulţime de fete din Mazowsze.