Capitolul II.

Deodată, intră pe uşă prinţesa, o femeie între două vârste, cu faţa zâmbitoare, îmbrăcată într-o mantie roşie şi rochie verde, strânsă la mijloc cu o cingătoare aurită pe şolduri, închisă jos cu o agrafă mare. Era însoţită de jupâniţele de la curte, unele mai în vârstă, altele copile încă, purtând pe cap coroniţe de trandafiri şi de crini, cele mai multe cu lăute în mână. Erau şi unele care purtau buchete întregi de flori proaspete, culese, se vede, de pe drum. Încăperea se umplu de lume, deoarece în urma jupâniţelor se arătară câţiva curteni şi copii de casă. Intrară cu toţii repede, cu veselia pe chipuri, discutând cu voce tare sau cântând, îmbătaţi parcă de noaptea senină şi lumina strălucitoare a Lunii. Printre curteni, se aflau şi doi cântăreţi, unul cu o lăută, iar celălalt cu o guzlă la cingătoare. Una dintre fete, tinerică încă, de vreo doisprezece ani, ţinea în mână, înapoia prinţesei, o lăută mică, bătută cu ţinte de aramă.

Lăudat fie Iisus Cristos! Salută prinţesa, oprindu-se în mijlocul încăperii.

În vecii vecilor, amin! Răspunseră cei prezenţi, făcând plecăciuni adânci.

Unde este hangiul?

Când auzi chemarea, neamţul ieşi în faţă şi îngenunche după obiceiul nemţesc.

Ne vom opri aici să mâncăm şi să ne odihnim, îi spuse prinţesa. Dar grăbeşte-te, fiindcă suntem flămânzi.

Cum cei doi târgoveţi plecaseră, cei doi şlahtici din împrejurimi şi împreună cu ei Maćko de Bogdaniec şi tânărul Zbyszko se înclinară a doua oară şi tocmai voiau să părăsească odaia, ca să nu-i încurce pe cei de la curte.

Dar prinţesa îi opri.

Sunteţi şlahtici, deci nu ne încurcaţi! Faceţi cunoştinţa cu curtenii mei. De unde vă aduce Dumnezeu?

Atunci, începură să-şi rostească numele, blazoanele, devizele şi aşezările din care veneau. Abia când prinţesa află de la Maćko de unde se întoarce, bătu din palme şi exclamă:

Uite ce întâmplare! Povestiţi-ne despre Wilno, despre fratele şi sora mea. O să vină la Cracovia şi prinţul Witold, să cinstească lehuzia reginei, şi la botez?

Ar dori, însă nu ştie dacă va putea; de aceea i-a trimis mai înaintea reginei în dar prin preoţi şi boiernaşi un leagăn de argint. Cu acest prilej, am venit şi eu cu nepotul meu să-l păzim pe drum.

Leagănul este aici? Aş vrea să-l văd. E tot de argint?

Tot e de argint, dar nu se află aici. L-au dus la Cracovia.

Şi voi ce faceţi aici la Tyniec?

Ne-am abătut pe la procuratorul mănăstirii, o rudă a noastră, ca să ne încredinţăm grijii virtuoşilor călugări avutul dobândit în luptă şi darurile prinţului.

Dumnezeu v-a ajutat. Prada-i bogată? Dar spune-mi, de ce fratele meu nu este sigur dacă va veni?

Pentru că se pregăteşte să pornească război împotriva tătarilor.

Ştiu şi eu asta; dar sunt îngrijorată că regina n-a prevestit un sfârşit fericit campaniei, căci ce proroceşte ea, se împlineşte totdeauna.

Maćko zâmbi.

Ehei, stăpâna noastră e o sfântă, n-am ce zice, dar cu prinţul Witold vor merge mulţi dintre cavalerii noştri, oameni de nădejde, cu care nimeni nu se poate pune.

Şi Domnia Ta nu te duci?

Pentru că de mic am fost trimis la alţii şi vreme de cinci ani n-am dezbrăcat armura, răspunse Maćko arătând urmele platoşei de pe scurta de piele de elan, să-mi mai trag sufletul puţin şi am să mă duc şi eu, iar dacă n-am să plec eu, măcar o să-l trimit pe nepotul acesta al meu jupânului Spytko de Melsztyn, sub îndrumarea căruia se adună toţi cavalerii noştri.

Prinţesa Danuta privi la statura arătoasă a lui Zbyszko, dar o întrerupse venirea unui călugăr de la mănăstire, care, dându-i bineţe prinţesei, îi reproşă cu umilinţă că nu trimisese un gonaci cu vestea venirii ei şi că nu înnoptează la mănăstire, ci într-un han obişnuit, nepotrivit cu rangul ei. Doar la mănăstire nu duc lipsă de case şi de clădiri în care până şi un om obişnuit află adăpost, ce să mai vorbim de o maiestate ca soţia prinţului de la urmaşii şi rudele căruia abaţia avusese atâtea foloase.

Dar prinţesa îi răspunse cu veselie:

Ne-am oprit aici doar ca să ne mai îndreptăm picioarele, fiindcă mâine dimineaţă trebuie să plecăm la Cracovia. Am dormit în timpul zilei şi călătorim noaptea pe răcoare şi pentru că au cântat cocoşii, n-am vrut să-i trezesc pe cuvioşii călugări mai ales cu asemenea însoţitori care se gândesc mai mult la cântec şi dansuri decât la odihnă.

Când văzu totuşi că trimisul mănăstirii insistă, adăugă:

Nu. Rămânem aici. Ne vom petrece timpul ascultând cântece laice, iar pentru slujba de dimineaţă vom veni la biserică, să începem ziua cu Dumnezeu.

Va fi o liturghie pentru izbânda milostivilor noştri stăpâni, a prinţului şi a prinţesei, anunţă călugărul.

Prinţul, soţul meu, va veni abia peste cinci zile.

Bunul Dumnezeu poate să-i dea noroc şi de departe, iar în acest timp nouă, celor nevoiaşi, să ne fie îngăduit să aducem măcar vinul de la mănăstire.

O să vă răsplătim bucuroşi, acceptă prinţesa.

Iar după ce călugărul plecă, începu să strige:

Hei, Danusia! Danusia! Urcă-te pe laviţă şi înveseleşte-ne inima cu acelaşi cântec pe care l-ai cântat la Zator.

Auzind acestea, curtenii aduseră repede o laviţă în mijlocul încăperii. Trubadurii se aşezară la cele două capete, iar între ei urcă fetişcana care ducea în urma prinţesei lăuta bătută cu ţinte de aramă. Pe cap avea o cunună, iar părul îi cădea pe umeri; purta o rochie albastră şi pantofiori roşii cu vârfurile lungi. Stând în picioare pe laviţă, părea o copiliţă, dar în acelaşi timp era şi frumoasă ca o figurină din biserică sau din vicleim. Se vedea că nu i se întâmpla prima dată să stea aşa şi să cânte pentru prinţesă, deoarece nu părea încurcată deloc.

Hai, Danusia, mai departe! O îndemnară jupâniţele de la curte.

Ea, însă, luă lăuta în mână, îşi înălţă capul ca o pasăre care vrea să cânte şi închizând ochişorii, începu cu un glas de argint:

De-aş avea şi eu Aripi călătoare, Spre Jasiek al meu, Să mă pierd în zare.

Cântăreţii îi ţinură isonul îndată, unul la guzlă, celălalt la o lăută mare; prinţesa, căreia îi plăceau foarte mult cântecele laice, începu să-şi legene capul în amândouă părţile, iar copila cânta mai departe cu un glas subţire, copilăresc şi proaspăt, cum cântă păsările în pădure primăvara:

Aş mai sta şi eu Pe un ram din Silez'

Jasiek, dragul meu.

Să vii să mă vezi.

Şi iarăşi o acompaniară cântăreţii. Tânărul Zbyszko de Bogdaniec, care se obişnuise din copilărie cu războiul şi priveliştile lui cumplite, nu mai văzuse niciodată în viaţă ceva asemănător, aşa că îl înghionti pe mazovianul de lângă el şi-l întrebă:

Cine este?

E o jupâniţă de la curtea prinţesei. Noi avem destui trubaduri care înveselesc curtea, dar dintre ei, ea este cea mai îndrăgită, iar prinţesa nu mai ascultă pe nimeni cu atâta plăcere.

Nu-i de mirare. Credeam că e un înger şi nu-mi puteam dezlipi privirea de la ea. Cum o cheamă?

Păi, n-ai auzit? Danusia. Tatăl ei este Jurând de Spychów, un comite puternic şi viteaz din garda stegarilor.

Ehei, n-am mai văzut aşa ceva.

Au îndrăgit-o cu toţii pentru cântecul şi frumuseţea ei.

Şi cine-i cavalerul ei?

E încă o copilă.

Convorbirea le fu iarăşi întreruptă de cântecul Danusiei. Zbyszko privea dintr-o parte la părul ei cânepiu, la capul ridicat, la ochişorii mijiţi şi la toată făptura luminată totodată de strălucirea lumânărilor de ceară şi razele Lunii ce pătrundeau prin ferestrele deschise, şi era din ce în ce mai uimit. Avea impresia că o mai văzuse cândva, dar nu-şi mai aducea aminte dacă se întâmplase în vis, sau undeva la Cracovia pe sticla unei ferestre la o biserică.

Şi înghiontindu-l din nou pe curtean, îl întrebă cu glas scăzut:

Ea face parte din curtea voastră?

Mama ei a venit din Lituania cu prinţesa Anna Danuta, care a căsătorit-o cu graful Jurând de Spychów. Era frumoasă şi dintr-un neam puternic. Prinţesa, pe care şi ea o iubea, ţinea la ea mai mult decât la celelalte jupâniţe. De aceea, i-a pus fiicei acelaşi nume – Anna Danuta. Dar cu cinci ani în urmă, când nemţii au atacat curtea noastră la Złotorya, mama ei a murit de frică. Atunci, prinţesa a luat-o pe fetiţă s-o crească. Tatăl ei vine şi el adesea pe la curte şi vede cu bucurie că fetiţa e sănătoasă şi foarte iubită de prinţesă. Numai că ori de câte ori se uită la ea, i se umplu ochii de lacrimi, amintindu-şi de soţia răposată, apoi se întoarce căutând să se răzbune asupra nemţilor pentru nedreptatea cunoscută. A iubit-o atât de mult, cum n-a mai iubit nimeni în Mazowsze şi a ucis o mulţime de nemţi pentru ea.

Pe Zbyszko îl podidiră lacrimile numaidecât şi i se umflară vinele la tâmple.

Pe mama ei au omorât-o nemţii? Întrebă.

Şi da, şi nu. A murit de frică. S-a întâmplat acum cinci ani, când nimeni nu se gândea la război şi tot omul umbla fără primejdie. Prinţul s-a dus să construiască un turn la Złotorya, fără oaste, numai cu cei de la curtea lui, cum se întâmplă de obicei în timp de pace. Atunci au năvălit nemţii vânzători, fără să declare război, fără vreo pricină. Pe prinţ, uitând de frica lui Dumnezeu şi de toate binefacerile de care avuseseră parte de la înaintaşii lui, l-au legat pe un cal şi l-au răpit, i-au ucis oamenii. Multă vreme a stat prinţul în robie la ei şi abia când regele Władysław i-a ameninţat cu război, i-au dat drumul de frică; dar în timpul acelui atac, a murit şi mama Danusiei; suferea de inimă, care i s-a oprit şi n-a mai putut să răsufle.

Domnia Ta ai fost de faţă? Care-ţi este numele, că l-am uitat.

Pe mine mă cheamă Mikołaj de Długolas, dar m-au poreclit Baltagul. Da, am fost şi eu acolo. Am văzut cum a vrut s-o urce în şa un neamţ cu pene de păun la coif pe mama Danusiei, dar aceasta a leşinat, legată, făcându-se albă ca varul. Pe mine m-au tăiat cu o halebardă, de la care am şi acum o cicatrice.

Spunând aceasta, îi arătă o rană adâncă, vindecată, la cap, care se întindea de la rădăcina părului până la sprânceană.

Urmă o clipă de tăcere. Zbyszko începu să privească iarăşi la Danusia. După care întrebă:

Şi Domnia Ta mi-ai spus că ea n-are cavaler?

Dar nu mai auzi răspunsul, fiindcă în clipa aceea cântecul încetă. Unul dintre cântăreţi, gras şi greoi, se ridică deodată, aşa că laviţa se aplecă într-o parte. Danusia se clătină şi îşi desfăcu mâinile, dar înainte de a cădea sau de a sări, Zbyszko se repezi ca un râs, şi o înşfăcă în braţe.

Prinţesa, care în prima clipă ţipase de spaimă, izbucni într-un râs vesel şi exclamă:

Iată-l pe cavalerul Danusiei! Aproprie-te, micule cavaler, şi acum dă-ne-o pe draga noastră cântăreaţă!

A prins-o ca din zbor! Se auziră glasuri printre curteni.

Zbyszko se apropie de prinţesă ţinând-o la piept pe Danusia care, înconjurându-i gâtul cu o mână, cu cealaltă îşi ţinea sus lăuta, de teamă să nu i-o strivească cineva. Avea faţa zâmbitoare şi plină de bucurie, deşi se temuse puţin. În acest timp, tânărul, ajungând lângă prinţesă, o lăsă jos pe Danusia înaintea ei, iar el îngenunche şi înălţându-şi capul rosti cu o îndrăzneală neobişnuită pentru vârsta lui:

Fie după voia Luminăţiei Tale, milostivă stăpână. E timpul ca această frumoasă jupâniţă să şi aibă cavalerul ei, aşa cum a venit şi vremea ca şi eu să-mi am stăpâna inimii mele, ale cărei frumuseţe şi virtute să le laud, drept care, cu îngăduinţa Luminăţiei Tale, vreau să-i jur acestei jupâniţe credinţă şi ajutor până la moarte.

Pe faţa prinţesei trecu o umbră de uimire, nu din cauza cuvintelor lui Zbyszko, ci doar pentru că totul se petrecuse atât de repede. Într-adevăr, obiceiul jurămintelor cavalereşti nu era polonez, dar Mazowsze, aflându-se la hotarul cu ţara nemţească, şi văzând adesea cavaleri chiar din ţări mai depărtate, îl cunoştea chiar mai bine decât alte ţinuturi şi-l imita destul de des. Prinţesa auzise şi ea de el mai de mult, încă de la curtea marelui său părinte, unde toate obiceiurile apusene erau socotite ca lege şi model pentru luptătorii de mare faimă, astfel că din aceste motive nu găsi nimic jignitor în dorinţa lui Zbyszko, nici pentru ea şi nici pentru Danusia. Din contră, era bucuroasă că o jupâniţă dragă inimii ei începe să atragă inimile şi ochii cavalerilor.

Aşadar, i se adresă jupâniţei cu chipul zâmbitor:

Danuśka! Danuśka! Vrei să ai cavalerul tău?

Bălaia Danusia sări mai întâi de trei ori în sus în pantofiorii ei roşii, apoi încolăcindu-i gâtul prinţesei cu braţele, începu să strige cu atâta bucurie, de parcă i se făgăduise vreo distracţie la care numai persoanele mai în vârstă pot să ia parte:

Vreau, vreau, vreau!

Prinţesei i se umplură ochii de lacrimi de atâta râs; împreună cu ea râse toată curtea. În sfârşit, eliberându-se de braţele Danusiei, prinţesa îi spuse lui Zbyszko:

Oho! Atunci, jură! Jură! Să vedem ce ai să juri.

Zbyszko, însă, care printre râsetele celorlalţi îşi păstrase seriozitatea, rosti tot atât de grav fără să se ridice din genunchi:

Îi jur că, odată ajuns la Cracovia, am să-mi atârn pavăza la un han, iar pe ea am să lipesc o hârtie pe care un cleric învăţat în ale scrisului o să mi-o întocmească astfel: jupâniţa Danusa, fiica lui Jurând, este cea mai fermecătoare şi mai virtuoasă dintre jupâniţele care trăiesc la toate curţile regale. Cine se va arăta împotrivă, voi lupta cu el până când va pieri unul dintre noi sau va fi luat în robie.

Prea bine! Văd că ştii obiceiul. Şi altceva?

Iar după aceea, aflând de la Domnia Sa Mikołaj de Długolas, că mama jupâniţei Jurând şi-a dat ultima suflare din pricina unui neamţ cu pene de păun la coif, jur să retez câteva ciufuri de acest fel de pe capetele nemţilor şi să le arunc la picioarele domniţei mele.

La aceste cuvinte, prinţesa deveni serioasă şi întrebă:

Nu juri numai aşa, în joacă?

Iar Zbyszko răspunse:

Aşa să-mi ajute Dumnezeu şi Sfânta Cruce; am să repet acest jurământ într-o biserică înaintea unui preot.

Este vrednică de toată lauda dorinţa de a lupta cu vrăjmaşul fioros al neamului tău, dar îmi pare rău de tine, fiindcă eşti tânăr şi poţi să mori uşor.

Atunci, se apropie deodată Maćko de Bogdaniec, care până atunci se mulţumise doar să ridice din umeri, ca un om din alte timpuri, acum, însă, socoti că este cazul să vorbească:

În această privinţă, să n-ai grijă, milostivă stăpână. Într-o bătălie, oricui i se poate întâmpla să moară, iar pentru un şlahtic, fie el bătrân sau tânăr, este o adevărată cinste. Dar războiul nu-i este străin acestui flăcăiandru, fiindcă deşi este mic de ani, nu de puţine ori a avut prilejul să lupte călare şi pe jos, cu sabia sau cu toporul, cu paloşul scurt sau lung, cu pavăză sau fără. Este nou obiceiul ca un cavaler să-i facă un legământ fetei care i-a căzut dragă, aşa că n-o să-l cert pe Zbyszko pentru că i-a făgăduit jupâniţei lui penele de păun. Mulţi nemţi au dat bir cu fugiţii înaintea lui şi o s-o mai facă şi alţii, iar dacă în astfel de împrejurări vor mai crăpa şi câteva capete, doar faima lui va fi.

Ehei, văd că n-avem de-a face cu un copilandru oarecare, se bucură prinţesa.

Apoi se întoarse spre Danusia:

Aşază-te în locul meu, astăzi ai întâietate; numai să nu râzi, pentru că nu se cuvine.

Danusia se aşeză în locul prinţesei; voia să se prefacă serioasă, dar ochişorii albaştri îi râdeau spre Zbyszko, care rămăsese în genunchi, şi nu se putea stăpâni să nu dea din picioare de bucurie.

Dă-i mănuşile, o îndemnă prinţesa.

Danusia îi întinse mănuşile lui Zbyszko, care le primi cu veneraţie şi ducându-le la buze rosti:

O să le prind la coif şi cine se va lăcomi la ele, va fi vai de el!

După care îi sărută mâinile Danusiei, apoi picioarele şi se ridică. Atunci, însă, îl părăsi curajul dinainte şi inima i se umplu de o mare bucurie, fiindcă de acum încolo va fi socotit de întreaga curte drept un bărbat matur, aşa că scutură mănuşile de la Danusia şi începu să strige pe jumătate vesel, pe jumătate cu înflăcărare:

Veniţi, feciori de câini cu pene de păun! Veniţi!

Dar tocmai în clipa aceea, intră în han acelaşi călugăr care venise şi mai înainte împreună cu alţi doi mai în vârstă. Slujitorii mănăstirii cărau în urma lor coşurile de răchită, iar în ele urcioarele cu vin şi tot felul de gustări încropite la repezeală. Cei doi îi dădură bineţe prinţesei şi îi reproşară din nou că nu trăsese la abaţie, iar ea le explică iarăşi că, întrucât dormiseră destul în timpul zilei, toată curtea călătoreşte noapte, pe răcoare, astfel că n-au nevoie de odihnă. Pe de altă parte, nevrând să-l trezească nici pe cunoscutul abate, nici pe cuvioşii călugări, preferase să-şi mai dezmorţească picioarele la han.

După mai multe cuvinte de politeţe, rămase hotărât ca mâine, după slujbele de dimineaţă, prinţesa cu toată curtea vor lua micul dejun şi se vor odihni la mănăstire. Călugării amabili îi invitară împreună cu mazurienii pe şlahticii de lângă Cracovia şi pe Maćko de Bogdaniec, care şi aşa avea de gând să se ducă la abaţie ca să depună acolo averea dobândită în război şi darurile primite de la generosul prinţ Witold, toate bunuri destinate răscumpărării aşezării Bogdaniec din arendă. Dar tânărul Zbyszko nu auzi invitaţia, deoarece alergase la carele lui şi ale unchiului, păzite de slujitori, ca să-şi schimbe veşmintele şi să arate mai bine înaintea prinţesei şi a Danusiei. Luând deci hainele din car, porunci să fie duse în odaia slujitorilor şi acolo începu să se îmbrace. Aranjându-şi mai întâi părul în mare grabă, şi-l strânse într-o plasă de mătase, împodobită la spate cu boabe de chihlimbar, iar în faţă cu perle adevărate. Apoi se îmbrăcă într-o scurtă albă de mătase, cusută cu grifoni de aur, iar în partea de jos cu voluri înflorate; pe deasupra, se strânse într-o cingătoare aurită, dublă, de care atârna o săbioară scurtă cu mânerul chenăruit cu argint şi fildeş. Totul era nou, strălucitor şi fără nici o urmă de sânge, deşi le luase ca pradă de război de la un tânăr cavaler din Frizia, care slujea la cavalerii teutoni. După aceea, Zbyszko îşi trase pantalonii la care un crac era în dungi lungi, verzi şi roşii, iar celălalt în dungi violete şi galbene, cu toate că amândoi se sfârşeau sus cu o tablă de şah pestriţă. După care, încălţându-se în pantofi purpurii cu vârfuri alungite, frumos şi proaspăt se duse în sala cea mare.

Când apăru în uşă, făcu o impresie puternică asupra tuturor. Prinţesa, văzând acum ce cavaler chipeş îi alesese Danusiei, se bucură şi mai mult. În schimb, Danusia se repezi la el ca o căprioară de la început. Dar fie frumuseţea tânărului, fie glasurile de admiraţie ale curtenilor o reţinură înainte de a ajunge la el, aşa că oprindu-se la un pas de Zbyszko, îşi coborî ochişorii şi împreunându-şi mâinile, începu să-şi răsucească degetele îmbujorată şi descumpănită.

Dar în urma ei, se apropiară şi alţii: prinţesa însăşi, curtenii şi jupâniţele, cântăreţii şi călugării, pentru că voiau cu toţii să-l vadă mai de aproape. Jupâniţele din Mazowsze priveau la el ca la un curcubeu, regretând acum fiecare că n-o alesese pe ea; cele mai vârstnice admirau scumpetea veşmintelor, astfel că în jurul lui se formă un cerc de curioşi. Zbyszko stătea la mijloc cu un zâmbet mândru pe faţa-i copilărească şi se învârtea puţin pe loc, ca să-l poată vedea mai bine.

Cine este? Se interesă unul dintre călugări.

E micul cavaler, nepotul şlahticului acesta, răspunse prinţesa arătând spre Maćko, abia adineauri i-a jurat credinţă Danusiei.

Călugării nu se arătară miraţi, căci astfel de jurăminte nu obligau la nimic. Se jura cel mai adesea femeilor căsătorite, iar în neamurile mai însemnate în care obiceiul din Apus era cunoscut, aproape fiecare îşi avea cavalerul ei. Atunci când cavalerul îi jura unei jupâniţe, nu devenea prin asta logodnicul ei, dimpotrivă, de cele mai multe ori, ea îşi lua alt bărbat, iar el, dacă avea virtutea statorniciei, continua să-i rămână credincios, dar se căsătorea cu alta.

Ceva mai mult se mirară călugării de vârsta crudă a Danusiei, dar nu exagerară, fiindcă în acele vremuri flăcăiandri de şaisprezece ani ajungeau castelani. Chiar regina Jadwiga, când a venit din Ungaria n-avea decât cincisprezece ani, iar jupâniţele se măritau la treisprezece. De altfel, acum se uitau cu toţii mai mult la Zbyszko, decât la Danusia şi ascultau cuvintele lui Maćko care, mândru de nepotul lui, povestea cum dobândise tânărul veşminte atât de scumpe.

Acum un an şi două săptămâni, spuse, am fost invitaţi în ospeţie de cavalerii saxoni. La ei se mai afla tot ca oaspete un cavaler din îndepărtata ţară a frizilor, care trăiau hăt! Tocmai pe malul mării, şi avea cu el un băiat cu trei ani mai mare ca Zbyszko. Odată, la un ospăţ, tânărul acela l-a cam luat peste picior pe Zbyszko, spunându-i că n-are nici mustaţă şi nici barbă. Zbyszko, ambiţios cum era, nu l-a ascultat cu prea multă plăcere şi înşfăcându-l de cap, i-a smuls tot părul, faptă pentru care mai apoi ne-am luptat pe viaţă şi moarte sau luarea în robie.

Cum adică, Domnia Ta, v-aţi luptat? Întrebă Mikołaj de Długolas.

Pentru că tatăl i-a luat partea fiului, iar eu am ţinut cu Zbyszko; aşa că ne-am luptat toţi patru pe pământ bătătorit în faţa celorlalţi oaspeţi. Ne-am înţeles că cine va învinge, acela va lua şi carele, şi caii, şi slujitorii celui învins. Şi ne-a ajutat Dumnezeu. I-am tăiat pe frizii aceia, deşi cu mare trudă, întrucât nu le lipsea nici curajul şi nici puterea, aşa că am avut parte de o pradă însemnată: erau patru care, fiecare cu câte o pereche de cai de călărie, şi patru armăsari uriaşi, nouă slujitori şi două armuri grozave, cum se găsesc puţine pe la noi. E drept, coifurile le-am spart în timpul luptei, dar Iisus ne-a răsplătit în alt fel, fiindcă veşmintele de mare preţ umpleau o ladă bine ferecată; cele purtate acum de Zbyszko tot în ea se aflau.

La acestea, cei doi şlahtici de lângă Cracovia şi toţi mazurienii începură să se uite cu mare admiraţie la unchi şi la nepot, iar Mikołaj de Długolas, poreclit Baltagul, rosti:

După câte văd, Domniile Voastre sunteţi bărbaţi puternici şi aprigi la mânie.

Acum, credem şi noi că tinerelul o să dobândească penele de păun!

Maćko râse, dar pe faţa-i aspră i se întipări într-adevăr ceva din expresia unei păsări răpitoare.

Între timp, slujitorii de la mănăstire scoseseră din coşurile de răchită vinul şi gustările, iar din odaia slugilor fetele începură să aducă tăvi pline cu omletă aburindă, garnisită cu cârnaţi care umplură încăperea cu mirosul lor de grăsime de porc. Această privelişte le stârni tuturor pofta de mâncare, aşa că se apropiară de mese.

Cu toate acestea, nimeni nu se aşeză înaintea prinţesei care, stând la mijloc, le spuse mai întâi lui Zbyszko şi Danusiei să ocupe locurile din faţa ei, apoi i se adresă numai tânărului:

Se cuvine să mănânci din aceeaşi farfurie cu Danusia, dar să n-o calci pe picior pe sub laviţă şi nici să nu-i atingi genunchii, cum fac ceilalţi cavaleri, deoarece este prea mică.

La acestea, Zbyszko răspunse:

N-am să fac una ca asta, milostivă stăpână, poate peste doi sau trei ani, când Iisus îmi va îngădui să mă cunun şi când jupâniţa va mai creşte; cât despre picioare, chiar dacă aş vrea, tot n-aş putea, pentru că sunt prea sus.

Aşa este, răspunse prinţesa, dar mă bucur să aflu că ai obiceiuri cuviincioase.

După care se înstăpâni tăcerea, fiindcă începură să mănânce cu toţii. Zbyszko tăia cele mai grase bucăţi de cârnat şi i le oferea Danusiei sau i le băga în gură, iar ea, bucuroasă că o slujeşte un cavaler atât de bine îmbrăcat, mânca mijindu-şi ochişorii şi zâmbindu-le cu rândul lui Zbyszko sau prinţesei.

După ce luară tăvile golite de pe mese, slujitorii mănăstirii începură să toarne în pahare vinul dulce şi parfumat, bărbaţilor mai mult, femeilor mai puţin, dar cavalerismul lui Zbyszko se văzu mai ales atunci când se aduseră castroanele cu alune de la mănăstire. Erau alune de pădure şi, rare pe atunci pentru că se aduceau de departe, italieneşti, pe care mesenii le alegeau cu mare poftă, aşa că, în curând, în toată încăperea nu se mai auzea decât trosnetul cojilor sparte în dinţi. Zadarnic ar crede cineva că Zbyszko se gândea numai la el, deoarece el prefera să le arate prinţesei şi Danusiei mai degrabă puterea lui de cavaler şi stăpânirea de sine, decât lăcomia pentru bunătăţile rare, care l-ar fi înjosit în ochii lor. Astfel, umplându-şi mereu mâna de alune de pădure sau italiene, nu le spărgea între dinţi, cum făceau alţii, ci le spărgea între degetele-i de fier, apoi îi oferea Danusiei miezul curăţat de coajă. Pentru ea născoci şi un fel de joc, întrucât, după ce alegea miezul, îşi apropia mâna de gură şi sufla cu putere cojile care zburau până aproape de tavan. Danusia râdea cu atâta poftă, încât prinţesa, de teamă ca jupâniţă să nu se înece, se văzu nevoită să-i spună să înceteze cu joaca, dar privind la bucuria fetei, o întrebă:

Ei, Danusia, e bine să ai cavalerul tău?

Oho, e foarte bine! Încuviinţă pupila preferată.

Apoi întinzând degeţelul trandafiriu, atinse scurta de mătase albă a lui Zbyszko şi retrăgându-l numaidecât, întrebă la rându-i:

Şi va fi al meu şi mâine?

Şi mâine, şi duminică, şi. Până la moarte, îi răspunse Zbyszko.

Cina se prelungi, deoarece după alune se aduseră plăcinte dulci cu stafide. Unii dintre curteni voiau să danseze, alţii să asculte cântecele trubadurilor sau ale Danusiei, dar spre sfârşit, pleoapele se lipiră peste ochişorii Danusiei, iar căpşorul începu să i se clatine în amândouă părţile; o dată, de două ori mai privi la prinţesă, apoi la Zbyszko, îşi mai trecu încă o dată pumnişorii peste pleoape şi adormi de îndată, rezemându-se cu încredere de umărul tânărului cavaler.

Doarme? Întrebă prinţesa. Poftim, asta-i „doamna” ta.

Ea îmi este mai dragă în somn decât alta la danţ, răspunse Zbyszko, stând drept şi nemişcat, ca să nu trezească fata.

Dar n-o treziră nici măcar cântecele trubadurilor. Unii tropoteau în tactul melodiei, alţii acompaniau bătând din talere, dar cu cât larma era mai mare, cu atât Danusia dormea mai adânc cu buzele întredeschise ca un peştişor.

Se trezi abia când, ca răspuns la cântatul cocoşilor, răsună dangătul clopotelor de la mănăstire şi toţi se ridicară de pe laviţe strigând:

La utrenie, la utrenie!

Să mergem pe jos, pentru lauda lui Dumnezeu, propuse prinţesa.

Şi luând-o de mână pe Danusia, ieşi cea dintâi din han, urmată de alaiul curtenilor.

Noaptea începuse să albească. Spre răsărit, pe cer, se vedea o transparenţă uşoară, verde în partea de sus şi trandafirie în cea de jos, iar sub ea, parcă o panglică îngustă, aurie, care se lăţea văzând cu ochii. Spre apus, Luna părea că se retrage din faţa unei transparenţe. Lucirile deveneau tot mai trandafirii şi mai puternice. Lumea se trezea udă de roua bogată, bucuroasă şi odihnită.

Dumnezeu a vrut să fie senin, dar va fi o căldură grozavă, constatară curtenii prinţesei.

Nu face nimic, îi linişti şlahticul de Długolas, o să dormim la abaţie, iar la Cracovia o să ajungem spre seară.

Mai mult ca sigur, iarăşi la ospăţ.

Acum, aproape în fiecare zi acolo are loc câte un ospăţ, iar după lehuzie şi întreceri, o să fie şi mai multe.

O să vedem cum se va purta cavalerul Danusiei.

Ei, sunt vânjoşi ca stejarii! Aţi auzit ce spuneau despre lupta aceea în patru?

Poate că se vor alătura suitei noastre, văd că se sfătuiesc între ei.

Se sfătuiau într-adevăr, fiindcă cel mai vârstnic, Maćko, nu era prea bucuros de cele întâmplate, aşa că mergând în urma alaiului şi încetinindu-şi paşii înadins, ca să poată vorbi în libertate, rosti:

La drept vorbind, asta nu înseamnă nimic. Eu o să mă strecor într-un fel până la rege, fie şi în suita prinţesei şi poate o să capăt ceva. Mi-ar prinde grozav de bine vreun castel sau vreun târguşor. Dar o să mai vedem, o să răscumpărăm Bogdaniec, întrucât ce-au stăpânit părinţii noştri, e bine să stăpânim şi noi. Ce facem, însă, cu ţăranii? Cei pe care i-a adus abatele, îi va lua înapoi, iar pământul fără ţărani nu face două parale. Aşa că ia aminte la ce-ţi spun: n-ai decât să juri ce vrei şi cui vrei, dar să-l însoţeşti pe Spytko de Melsztyn la prinţul Witold şi să porniţi asupra tătarilor. Dacă se va vesti războiul înaintea lehuziei reginei, să nu mai aştepţi nimic, nici întrecerile cavalereşti şi să te duci acolo unde vei avea folos. Cneazul Witold, ştii şi tu cât este de darnic şi te cunoaşte şi el pe tine. Dacă te vei descurca bine, vei fi răsplătit pe măsură. Înainte de toate, poate te va ajuta Dumnezeu să iei cât mai mulţi prinşi. Tătarii sunt câtă frunză şi iarbă pe pământ. În caz de izbândă, poţi să primeşti până la şaizeci de robi.

Aici, Maćko, care se lăcomea la pământ şi la mâna de lucru, începu să viseze:

Dă, Doamne, să aduc vreo cincizeci de ţărani şi să-i aşez la Bogdaniec, aş tăia o bucată bună din pădure. Ne-am înstări amândoi. Află de la mine că nicăieri nu poţi lua atâţia prinşi, câţi poţi lua acolo!

Zbyszko, însă, începu să clatine din cap.

Doamne fereşte! O să prind nişte herghelegii care mănâncă stârvuri de cai, neobişnuiţi cu pământul! Ce să fac cu ei la Bogdaniec? Afară de asta, m-am jurat să retez penele de păun de pe trei coifuri nemţeşti. Unde-o să le găsesc printre tătari?

Ai jurat, pentru că n-ai minte, astfel de jurăminte nu înseamnă nimic.

Şi onoarea mea de cavaler?

Dar cu Ryngałła cum a fost?

Ryngałła l-a otrăvit pe prinţ, şi sihastrul m-a dezlegat de legământ.

O să te dezlege abatele la Tyniec şi de astea. Un abate este mai mult decât un sihastru care arăta mai mult a hoţ decât a călugăr.

Bine, dar eu nu vreau.

Maćko se opri şi întrebă mânios:

Atunci, cum rămâne?

Du-te Domnia Ta singur la Witold, pentru că eu nu merg.

Tu, nepricopsitule! Şi cine se va închina regelui? Nu-ţi este milă de oasele mele?

Oasele Domniei Tale rămân întregi chiar dacă se prăvăleşte un copac peste ele. Şi chiar dacă mi-ar părea rău, la Witold tot nu mă duc.

Atunci ce-ai să faci? Vrei să fii şoimar sau cântăreţ la curtea din Mazowsze?

Parcă şoimar ar fi ceva rău? Dar, de vreme ce preferi să mormăi decât să mă asculţi, n-ai decât să mormăi.

Unde-ai să te duci? Pentru tine Bogdaniec nu înseamnă nimic? O să ari cu mâinile goale, fără ţărani?

Nu-i adevărat! Ai născocit-o grozav cu tătarii. Ai auzit ce spuneau rutenii că tătarii nu pot fi găsiţi decât morţi pe câmpul de luptă, fiindcă în stepă nu poate fi prins niciunul. Cu ce voi alerga după ei? Cu armăsarii ăia greoi pe care i-am luat de la nemţi? Ia te uită? Şi ce pradă o să iau? Cojoace păduchioase şi nimic mai mult. Cât de bogat o să mă întorc la Bogdaniec! Abia atunci o să fiu numit comite.

Maćko tăcea, întrucât în vorbele lui Zbyszko era mult adevăr, şi abia într-un târziu zise:

Te-ar răsplăti prinţul Witold.

Păi cum de nu; unuia îi dă prea mult, altuia nimic.

Spune o dată unde ai să te duci.

La Jurând de Spychów.

Maćko îşi îndreptă brâul pe caftanul de piele şi se supără:

Du-te învârtindu-te!

Ascultă-mă, nu se lăsă Zbyszko. Am vorbit cu Mikołaj de Długolas şi el zice că Jurând vrea să-şi răzbune soţia din cauza morţii ei. O să mă duc să-l ajut. Mai întâi, singur mi-ai spus că pot să mă lupt cu nemţii, întrucât îi cunoaştem şi pe ei, şi felul lor de a lupta. Pe urmă, acolo, la hotar, o să găsesc mai uşor penele de păun. Iar în al treilea rând, ştii şi Domnia Ta că nu orice oştean le poartă la coif, aşa că dacă Iisus mă va ajuta, voi face rost şi de penele de păun, şi de pradă. În sfârşit, un rob din acele părţi nu-i totuna cu un tătar. Dacă-l aşezi în pădure, n-are să-ţi pară rău.

Ce-i cu tine, copile, ţi-ai pierdut minţile? Doar acum nu este război şi numai Dumnezeu ştie când va fi!

Na-ţi-o bună! Urşii au încheiat pace cu stuparii şi nu mai strică stupii şi nici mierea n-o mănâncă! Ha, ha! Păi Domnia Ta n-ai mai auzit că deşi oştile mari nu se mai luptă, iar regele şi marele maestru îşi pun peceţile pe pergamente, la hotar e mare vânzoleală! Îşi iau vitele unii altora, turmele, pentru un cap de vacă se ard câteva sate şi se asediază castelele. Dar răpirile de ţărani şi de fecioare? Jefuirea negustorilor la drumul mare? Aminteşte-ţi de vremurile dinainte despre care mi-ai povestit. I-a fost rău acelui Nałęcz, care a prins patruzeci de cavaleri ce se duceau la teutoni, i-a închis în temniţe şi nu le-a dat drumul până când marele maestru nu i-a trimis o căruţă plină cu banii de gloabă? Iar Jurând de Spychów nu face nici el altceva şi are totdeauna de lucru la hotar.

O vreme, păşiră în tăcere, între timp se luminase de-a binelea, şi razele soarelui făceau să strălucească stâncile pe care era construită abaţia.

Dumnezeu poate să te ajute pretutindeni, acceptă în cele din urmă Maćko îmbunat, roagă-te să te binecuvânteze.

Sigur că totul este în puterea lui!

Şi gândeşte-te la Bogdaniec, fiindcă nu m-ai convins că nu vrei să te duci la Jurând pentru aşezarea noastră şi nu pentru răţuşca asta.

Să nu mai vorbeşti aşa, că mă supăr. Aşa-i, mi-a căzut cu tronc şi nu mă împotrivesc, dar altele sunt jurămintele pe care i le-am făcut Ryngałłei. Ai întâlnit alta mai frumoasă?

Ce-mi pasă mie de frumuseţea ei? Dacă-ţi place, ia-o când o să mai crească, dacă-i fiica unui comite puternic.

Pe chipul lui Zbyszko se aşternu un zâmbet luminos.

Se prea poate. Altă domniţă şi altă soţie nu-mi doresc! Când o să-ţi slăbească oasele, o să ai grijă de copiii noştri.

Fu rândul lui Maćko să zâmbească, aşa că răspunse împăcat cu totul:

Grindină! Grindină! N-au decât să fie ca grindina. Bucurie la bătrâneţe şi mântuire după moarte. Asta să ne dea Iisus.