Capitolul XXXI.

Zorile tocmai începuseră să albească tufişurile, copacii şi bulgării de var împrăştiaţi ici şi colo pe câmpuri, când călăuza năimită, care mergea pe lângă calul lui Jurând, se opri şi spuse:

Îngăduie-mi să-mi trag sufletul, stăpâne, că am ostenit de tot. Este dezgheţ şi ceaţă, dar nu mai e departe.

Mă conduci până la drum, apoi o să te întorci, îi răspunse Jurând.

Drumul e dincolo de pădure, la dreapta, iar de pe măgură o să vezi castelul numaidecât.

Spunând acestea, ţăranul începu să-şi „bată” braţele, adică să se lovească la subsuori, fiindcă dimineaţa era geroasă şi umedă, după care se aşeză pe o piatră, oftând adânc.

Ascultă, comturul se află la castel? Întrebă Jurând.

Cum să fie, dacă este bolnav?

Ce are?

Lumea zice că l-au altoit cavalerii polonezi, răspunse ţăranul bătrân.

Şi în glasul lui parcă se simţea mulţumirea. Era un supus al Ordinului, dar inima lui mazuriană se bucura de puterea cavalerilor din Polonia.

După un răstimp, adăugă:

Ehei, boierii noştri sunt puternici, dar cu polonezii nu le prea merge.

Dar se uită repede la cavaler şi vrând parcă să se asigure că nu-l aşteaptă nici o pedeapsă pentru vorbele care-i scăpaseră din gură, zise:

Stăpâne, Domnia Ta vorbeşti ca şi noi, nu eşti neamţ?

Nu, răspunse Jurând, dar mergi mai departe.

Ţăranul se ridică şi începu să meargă iarăşi pe lângă cal. Pe drum, îşi băga din când în când mâna într-o traistă, o scotea plină de boabe de secară nemăcinată şi o băga în gură. După ce-şi astâmpără foamea în acest fel, începu să-i explice de ce mănâncă boabe de secară, deşi Jurând, prea ocupat de propria nenorocire şi propriile gânduri, nu-l asculta.

Mulţămesc lui Dumnezeu şi pentru asta, spuse. Viaţa e grea cu stăpânii noştri nemţi. Au crescut birurile şi la uruială atât de mult, încât omul sărac trebuie să roadă boabele cu pleavă cu tot ca o vită. Oriunde găsesc grăunţe în colibă, îl leagă pe ţăran, îi iau vitele, ba nu iartă nici femeile şi copiii. Ei nu se tem nici de Dumnezeu, nici de preoţi, că l-au luat în lanţuri până şi pe preotul din Wielbór, care i-a certat. Of, greu o mai ducem cu nemţii. Când omul îşi striveşte câteva boabe acolo, păstrează pumnul de făină pentru sfânta duminică, iar vinerea e nevoit să mănânce ca păsările. Dar slavă Domnului şi pentru asta, că înaintea secerişului nu mai are chiar nimic. N-are voie să prindă peşte. Să vâneze animale. Nu e ca în Mazowsze.

Astfel se plângea bietul ţăran, vorbindu-şi pe jumătate sieşi, pe jumătate lui Jurând, iar în acest timp trecură de întinderea unde zăpada acoperea bolovanii de var, şi intrară în pădurea care în lumina dimineţii părea cenuşie şi dinspre care venea frigul aspru şi umed. Se luminase de-a binelea; altminteri lui Jurând i-ar fi fost greu să înainteze pe şleaul ce urca puţin şi era atât de îngust, încât pe alocuri calul lui de luptă, deşi uriaş, abia se putea strecura printre trunchiuri. Dar păduricea se sfârşi în curând şi după cât ai rosti câteva rugăciuni, ajunseră pe măgura albă prin mijlocul căreia ducea un drum mai umblat.

Iată şi drumul, se bucură ţăranul, acum o să nimereşti şi singur, Domnia Ta.

O să nimeresc, răspunse Jurând. Poţi să te întorci acasă.

Şi întinzând mâna spre geanta prinsă la oblânc, scoase din ea un ban de argint şi i-l dădu călăuzei. Ţăranului, obişnuit mai mult cu lovituri decât cu răsplată din mâna cavalerilor teutoni din partea locului, aproape că nu-i venea să creadă, aşa că înşfăcând moneda, îşi lipi fruntea de scara lui Jurând şi-i îmbrăţişă piciorul cu amândouă mâinile:

O, Iisuse, Marie! Exclamă! Să te răsplătească Dumnezeu, Luminăţia Ta!

Rămâi cu bine.

Puterea Domnului să te călăuzească. Szczytno se află înaintea noastră.

Spunând aceasta, se mai aplecă încă o dată până la scară şi dispăru. Jurând rămase singur pe măgură şi se uită în direcţia pe care i-o arătase săteanul spre învelişul umed şi cenuşiu de ceaţa care-i acoperea lumina. Dincolo de această ceaţă, se ascundea castelul acela ameninţător către care îl împingeau forţa şi nevoia. E aproape, acum este aproape! Iar pe urmă, ce trebuie să se întâmple şi să se împlinească, se va întâmpla şi se va împlini. La acest gând, în inima lui Jurând, pe lângă teama şi neliniştea pentru Danusia, pe lângă dorinţa de a o răscumpăra din mâinile vrăjmaşilor fie şi cu sângele său, se iscă şi crescu un simţământ de umilinţă, cu totul nou, nespus de amar şi nemaicunoscut până atunci. Iată, el, Jurând, la amintirea căruia tremurau comturii de la hotar, se ducea acum la porunca lor cu capul plecat. El, care-i învinsese pe atâţia dintre ei şi-i călcase în picioare, se simţea acum înfrânt şi călcat în picioare. Într-adevăr, nu-l învinseseră pe câmpul de luptă prin curaj şi puterea cavalerească, dar cu toate acestea se simţea înfrânt. Asta era pentru el ceva atât de străin, încât i se părea că se răsturnase toată ordinea lumii. El se ducea să se plece înaintea teutonilor, el care, dacă n-ar fi fost vorba de Danusia, ar fi preferat să-şi măsoare puterea cu toate forţele Ordinului. Parcă nu se mai întâmplase ca un singur cavaler, trebuind să aleagă între ruşine şi moarte, izbise în oştiri întregi? Iar el presimţea că s-ar putea să aibă parte şi de ruşine, şi la acest gând îi urla inima de durere, cum urlă lupul ce simte înfipt în el fierul săgeţii.

Era, însă, un om care avea nu numai un trup, ci şi un suflet de fier. Era în stare să-i frângă pe alţii, dar şi pe el însuşi.

Nu pornesc, îşi spuse, până când n-o să-mi stăpânesc această mânie care ar putea să-mi piardă copila, în loc s-o salveze.

Şi se luă parcă la trântă cu inima-i mândră, cu îndârjirea şi dorinţa de luptă. Cine l-ar fi văzut pe acea înălţime, în armură, nemişcat, pe calul uriaş, l-ar fi crezut vreun uriaş turnat din fier şi nu şi-ar fi dat seama că acel cavaler încremenit ducea în acea clipă cea mai grea dintre toate luptele de care avusese parte în viaţa lui. El, însă, se luptă cu el însuşi până când se birui şi înţelese că voinţa nu-l va dezamăgi.

În acest timp, ceaţa se mai rărise şi, deşi nu se împrăştiase de tot, în cele din urmă, se iţi în ea ceva mai întunecat. Jurând ghici că erau zidurile castelului de la Szczytno. La această privelişte, nu se mişcă din loc, dar începu să se roage atât de fierbinte şi cu înflăcărare, cum se roagă un om căruia nu-i mai rămăsese pe lume decât mila lui Dumnezeu.

Când îşi îndemnă calul, simţi că inima începe să i se umple de curaj. Acum, era gata să îndure tot ce putea să i se întâmple. Îi veni în minte Sfântul Jerzy, urmaşul celui mai mare neam din Capadocia, care suportase tot felul de cătuşe ruşinoase, dar nu numai că nu-şi pierduse cinstea, ci se afla aşezat de-a dreapta Domnului şi fusese numit patronul tuturor cavalerilor. Jurând ascultase nu odată povestiri despre isprăvile lui, de la pelerinii veniţi din ţări îndepărtate, şi amintirea lor îi întări inima.

Cu încetul, în sufletul lui începu să se trezească şi speranţa. Teutonii erau vestiţi într-adevăr pentru cruzimea lor, de aceea nu se îndoia că vor face legământ să se răzbune pe el pentru toate înfrângerile suferite, pentru ruşinea care cădea asupra lor după fiecare ciocnire şi pentru spaima cu care trăiau de atâţia ani.

Dar tocmai asta îi sporea curajul. Se gândea că o răpiseră pe Danusia numai ca să-l prindă pe el, aşa că atunci când vor pune mâna pe el, ce nevoie mai aveau de ea? Aşa-i! Pe el o să-l pună negreşit în lanţuri şi nevrând să-l ţină aproape de Mazowsze, îl vor trimite prin castele îndepărtate, unde s-ar putea să geamă prin temniţe până la sfârşitul vieţii, dar pe Danusia vor prefera s-o elibereze. Chiar dacă s-ar fi aflat că-l prinseseră prin viclenie şi-l asupresc, nu le-o vor lua prea mult în nume de rău nici marele maestru, nici sfatul, deoarece el, Jurând, le stătuse într-adevăr ca un os în gât cavalerilor şi le vărsase atâta sânge ca nici un alt războinic de pe lume. În schimb, acelaşi mare maestru ar putea să-i şi pedepsească pentru întemniţarea jupâniţei nevinovate, pe deasupra şi pupila prinţului, a cărui bunăvoinţă se străduia s-o câştige din răsputeri, având în vedere războiul cu regele polon.

Şi nădejdea creştea în el tot mai mult. Adesea i se părea aproape sigur că Danusia va reveni la Spychów sub privegherea lui Zbyszko. „Iar flăcăul este zdravăn, se gândi, nu va lăsa pe nimeni s-o nedreptăţească”. Şi începu să-şi aducă aminte cu anume duioşie tot ce ştia despre Zbyszko: „Se bătuse cu nemţii la Wilno, luptase împotriva lor de unul singur, pe frizienii provocaţi la duel împreună cu unchiul lui îi învinsese, l-a atacat şi pe Lichtenstein, îi apărase copila de bour, iar pe ceilalţi patru îi chemase la luptă şi mai mult ca sigur că nu-i va ierta”. Aici, Jurând îşi ridică ochii spre cer şi recunoscu:

Eu ţi-am oferit-o Ţie, Doamne, iar Tu lui Zbyszko!

Şi simţi o uşurare şi mai mare, întrucât socotea că de vreme ce Dumnezeu i-o dăruise tânărului, n-o să le îngăduie nemţilor să-şi bată joc de El; o va smulge din mâinile lor, chiar dacă întreaga putere a Ordinului s-ar împotrivi. Apoi iarăşi se gândi la Zbyszko: „Mai mult! Nu numai că e un flăcău puternic, dar e şi curat ca aurul. O va păzi, o va iubi şi dă-i, Doamne, tot binele, dar mi se pare că alături de el, nu-i va părea rău nici după curtea prinţului şi nici de dragostea părintelui.”. La acest gând, pleoapele lui Jurând se umeziră deodată şi inima i se umplu de un dor uriaş. Şi-ar dori să-şi găsească încă în viaţă copila şi odată şi odată să-şi dea sufletul la Spychów lângă amândoi, nu în cine ştie ce temniţă întunecată a cavalerilor teutoni. Dar facă-se voia Domnului!

Szczytno se vedea bine acum. Zidurile se desenau în ceaţă tot mai limpede, ceasul sacrificiului era aproape, aşa că începu să-şi dea curaj, spunându-şi:

Sigur că e voia lui Dumnezeu! Dar amurgul vieţii se apropie. Câţiva ani mai mult sau mai puţin, e totuna. Ehei, ar mai vrea să privească o dată la amândoi copiii, deşi, ca să fim drepţi, omul îşi trăise viaţa. Ce voise să încerce, încercase, pe cine trebuia să se răzbune, se răzbunase. Şi acum, ce mai voia? Era mai aproape de Dumnezeu decât de lume, iar dacă trebuie să sufere, n-avea încotro. Danuśka şi Zbyszko, oricât le-ar fi de bine, nu-l vor uita. Sigur că uneori îşi vor aduce aminte de el şi se vor întreba: unde este? E viu sau a ajuns la întâlnirea cu Dumnezeu? Vor întreba pretutindeni şi poate că vor afla. Fraţii călugări sunt lacomi de răzbunare, dar şi de răscumpărare. Zbyszko nu se va zgârci ca măcar oasele să i le răscumpere. Cât despre o liturghie acolo, vor da de multe ori. Amândoi au inimi cinstite şi iubitoare, lucru pentru care, Doamne, şi Tu, Maică Preasfântă, binecuvântaţi-i.

Drumul nu numai că se lărgea tot mai mult, dar era şi din ce în ce mai umblat. Se îndreptau spre oraş care cu lemne şi paie. Văcarii mânau vitele. Dinspre lacuri, veneau sănii cu peşte îngheţat. Într-un loc, patru arcaşi duceau în lanţuri un ţăran vinovat de ceva, se vede, la judecată, deoarece avea mâinile legate la spate şi cătuşe la picioare, care împiedicându-se de zăpadă, abia îi îngăduiau să se mişte.

Pe nas şi pe gură, îi ieşea răsuflarea ca nişte fuioare de aburi, în vreme ce ei, împingându-l, cântau. Văzându-l pe Jurând, începură să se uite cu luare-aminte la el, mirându-se de mărimea uriaşă a călăreţului şi a calului, dar la vederea pintenilor de aur şi a cingătorii de cavaler, coborâră arbaletele în jos în semn de bineţe şi cinstire. În orăşel, era şi mai multă lume şi larmă, totuşi oamenii se dădeau grăbiţi la o parte dinaintea bărbatului înarmat, iar acesta mergea pe strada principală până când coti spre castelul care, învăluit în aburii ce se ridicau din şanţul de apărare, părea că doarme încă.

Dar nu dormea totul împrejur, cel puţin nu dormeau ciorile şi corbii ale căror stoluri zburau pe ridicătura pe care se intră la castel, fâlfâind din aripi şi croncănind. Apropiindu-se, Jurând înţelese pricina pentru care se adunau păsările. Lângă drumul ce ducea spre poarta castelului, se ridica o spânzurătoare mare, iar de ea atârnau trupurile a patru mazurieni supuşi ai Ordinului. Nu sufla nici cea mai mică adiere, aşa că trupurile care păreau că privesc la propriile tălpi, nu se legănau atunci când păsările negre li se aşezau pe umeri şi pe capete, îmbulzindu-se unele pe altele, lovindu-se de frânghii şi ciugulind capetele plecate. Unii dintre spânzuraţi probabil că atârnau de mult, întrucât tidvele le erau jupuite, iar picioarele foarte mult alungite. La apropierea lui Jurând, stolul se înălţă cu mare zgomot, dar reveni numaidecât şi începu să se aşeze pe grinda orizontală a spânzurătorii. Jurând trecu pe alături, făcându-şi semnul crucii, se apropie de şanţ şi oprindu-se în locul unde deasupra porţii se ridica podul mişcător, sună din corn.

După care mai sună o dată, de două şi de trei ori şi aşteptă. Pe ziduri, nu era nici ţipenie de om şi dincolo de poartă nu se auzea nici un glas. Totuşi, după o clipă, o ferestruică zidită aproape de poarta castelului, se ridică scrâşnind şi în deschizătură apăru capul bărbos al unui oştean neamţ.

Wer da?

Jurând de Spychów! Răspunse cavalerul.

După aceste cuvinte, ferestruica se închise la loc şi urmă o tăcere surdă.

Timpul îşi vedea de drum. În spatele porţii, nu se auzea nici o mişcare, doar dinspre spânzurătoare răsuna croncănitul păsărilor.

Jurând stătu multă vreme, până când ridică iarăşi cornul şi sună din nou.

Dar nu-i răspunse decât tăcerea.

Atunci înţelese că era ţinut înaintea porţii de trufia teutonă, care n-are margini faţă de cel învins, ca să-l umilească asemenea unui cerşetor. Mai ghici şi că s-ar putea să aştepte aşa până seara sau şi mai mult. În primul moment, sângele începu să-i clocotească; îl cuprinse deodată dorinţa de a descăleca şi ridicând unul dintre pietroaiele care se aflau înaintea şanţului, să-l arunce în gratii. Aşa ar fi făcut altădată şi el, şi orice cavaler mazurian sau polonez, iar pe urmă n-aveau decât să se năpustească pe poartă să se bată cu el. Dar, aducându-şi aminte de ce venise aici, se stăpâni.

„Doar mă sacrific pentru copila mea!” îşi spuse în gând.

Şi aşteptă. Între timp, printre meterezele zidului, se iviră nişte siluete negre. Începură să apară căciuli de blană, rantii întunecate şi chiar coifuri de fier de sub care priveau la cavaler ochi curioşi. Se îngrămădeau din ce în ce mai mulţi, fiindcă ameninţătorul Jurând aşteptând singur la poarta castelului era un spectacol cu totul neobişnuit pentru garnizoană. Mai de mult, cine se întâlnea cu el, îşi vedea moartea cu ochii, iar acum putea să se uite la el fără nici o primejdie. Capetele se iveau din ce în ce mai sus, până când toate meterezele mai apropiate de poartă se umplură de oşteni. Jurând se gândi că şi căpeteniile se uitau la el printre gratiile ferestrelor de la turnul porţii şi îşi înălţă privirea, dar acolo ferestrele erau tăiate în zidurile groase şi nu se putea vedea prin ele decât de foarte departe. În schimb, pe metereze, mulţimea care la început se uitase la el în tăcere, începu să lărmuiască. Unul sau altul îi repetau numele, ici şi colo se auzeau râsete, glasuri răguşite strigau tot mai puternic, tot mai sfidător, ca la un lup, iar când cei dinăuntru înţeleseră că nu-i împiedică nimeni, începură să arunce cu zăpadă în cavaler.

Iar când acesta, parcă fără să vrea îşi îndemnă calul înainte, atunci bulgării de zăpadă încetară într-o clipă, glasurile tăcură, iar câteva capete se retraseră de pe ziduri. Înfricoşător trebuia să fie cu adevărat numele lui Jurând! Curând, însă, cei mai fricoşi îşi dădură seama că îi despărţeau de groaznicul mazurian şanţul şi zidurile, aşa că gloata oştenilor începu să zvârle nu numai cu bulgări de zăpadă, ci şi cu bucăţi de gheaţă sau de pământ şi cu pietre care se loveau cu zgomot de armură şi de plăcile care acopereau calul.

Am hotărât să mă sacrific pentru copilă, îşi repetă Jurând.

Şi aşteptă mai departe. Sosi miezul zilei, zidurile se goliră, deoarece oştenii fură chemaţi la masă. Nu prea numeroşi, cei cărora le venise rândul să stea de strajă, mâncară pe ziduri, iar după aceea îşi făcură de joacă aruncându-i cavalerului flămând oasele fără carne. Începură chiar să se hârjonească între ei şi să se întrebe unul pe altul care va avea curajul să coboare şi să-l lovească în grumaz cu pumnul sau cu coada suliţei. Alţii, întorcându-se de la masă, îi strigau că dacă i s-a urât cu aşteptarea, poate să se spânzure, pentru că la spânzurătoare mai este un cârlig liber cu frânghia gata pregătită. Batjocorindu-l astfel, printre ocări, hohote de râs şi blesteme, se scurseră ceasurile după-amiezii. Ziua scurtă de iarnă se apropia treptat de seară, iar podul continua să rămână ridicat şi poarta închisă.

Dar spre seară, se iscă vântul, împrăştie ceaţa, limpezi cerul şi culorile amurgului. Zăpada deveni albăstruie, iar mai târziu violetă. Nu era ger, dar noaptea se anunţa senină. De pe ziduri, oamenii coborâră din nou, afară de străji; corbii şi ciorile zburară de pe spânzurătoare spre păduri. În sfârşit, cerul se întunecă şi se înstăpâni liniştea deplină.

„Nu vor deschide poarta înaintea nopţii” se gândi Jurând. Şi o clipă, îi trecu prin cap să se întoarcă în oraş, dar alungă repede acest gând. „O fac înadins, ca să stau aici, îşi spuse în sinea lui. Dacă mă întorc, n-o să mă lase să mă duc acasă, ci o să mă înconjure, o să mă prindă, apoi o să pretindă că nu-mi datorează nimic, fiindcă m-au luat cu puterea armelor şi chiar dacă i-aş înfrânge, tot va trebui să revin.”

Fără margini, admirată şi de cronicarii străini, rezistenţa cavalerilor polonezi la frig, foame şi trudă le îngăduise nu o dată să făptuiască isprăvi la care nici vorbă să se încumete oamenii din Apus, mai slabi de vârtute. Iar Jurând era chiar mai rezistent decât ceilalţi, aşa că, deşi foamea începuse mai de mult să-i răsucească măruntaiele şi frigul îl pătrunsese prin cojocelul de sub armură, se hotărî să aştepte şi până-şi da duhul înaintea acestei porţi.

Totuşi, deodată, înainte de căderea nopţii, auzi în spatele lui scârţâitul unor paşi pe zăpadă. Privi înapoi; dinspre oraş veneau spre el şase oşteni înarmaţi cu suliţe şi halebarde, iar în mijlocul lor se afla al şaptelea, sprijinindu-se în paloş.

„Poate că lor li se va deschide poarta şi o să intru şi eu împreună cu ei, se gândi Jurând. Cred că n-or să vrea să mă ia cu forţa sau să mă omoare, fiindcă sunt prea puţini; dacă totuşi mă vor ataca, e un semn că nu vor să-şi respecte cuvântul dat, şi atunci, vai lor!”

Chibzuind astfel, apucă baltagul de oţel agăţat la şa, atât de greu încât un bărbat obişnuit abia-l putea ridică fie chiar cu amândouă mâinile, şi înaintă către ei.

Dar ei n-aveau de gând să-l atace. Din contră, oştenii înfipseră în zăpadă cozile suliţelor şi ale halebardelor, dar pentru că nu se lăsase încă întunericul, Jurând băgă de seamă că armele le tremurau puţin în mână.

Al şaptelea, care părea a fi mai mare peste ei, întinse în grabă braţul stâng înainte şi întorcându-şi palma cu degetele în sus, întrebă:

Cavalere, Domnia Ta eşti Jurând de Spychów?

Eu sunt.

Vrei să asculţi ce am fost trimis să-ţi spun?

Ascult.

Puternicul şi cuviosul comtur von Danveld mi-a poruncit să-ţi aduc la cunoştinţă că până când Domnia Ta nu vei coborî de pe cal, poarta nu se va deschide.

Jurând rămase o clipă nemişcat, apoi descălecă de pe calul spre care se repezi unul dintre arcaşi.

Trebuie să ne predea şi armele, mai spuse omul cu paloşul.

Stăpânul de la Spychów ezită. Şi dacă pe urmă vor sări asupra lui şi-l vor căsăpi ca pe un animal, dacă-l vor prinde şi-l vor închide în temniţă? Dar după un răstimp, se gândi că dacă avea să se întâmple într-adevăr aşa, ar fi trebuit să trimită mai mulţi. Dacă se vor năpusti asupra lui, nu vor putea străpunge armura, iar atunci el ar fi putut smulge arma celui mai apropiat şi i-ar fi putut pierde pe toţi înainte de a le veni cineva în ajutor. Doar îl cunoşteau prea bine.

Şi chiar dacă, cumpăni, ar vrea să-mi verse sângele; pentru asta am venit aici.

Gândind astfel, aruncă mai întâi baltagul, apoi paloşul, pumnalul şi aşteptă. Ei luară toate armele, după care cel care-i vorbise, depărtându-se la peste zece paşi, se opri şi începu să cuvânteze cu glasul ridicat, sfidător:

Pentru toate nedreptăţile pe care i le-ai făcut Ordinului, din porunca comturului, trebuie să te îmbraci în acest sac de cânepă, pe care ţi-l las aici, să-ţi legi teaca paloşului de gât cu o frânghie şi să aştepţi cu umilinţă la poartă până când bunătatea comturului va porunci să ţi se deschidă.

Şi după o clipă, Jurând rămase singur în întuneric şi tăcere. Pe zăpadă, înnegreau înaintea lui sacul pocăinţei şi frânghia, iar el stătu îndelung, simţind că i se desface ceva în suflet, se frânge, se stinge, moare şi în curând nu va mai fi cavaler, nu va mai fi Jurând de Spychów, ci un sărman nevolnic fără nume, fără slavă, fără onoare.

Se mai scurse multă vreme până când se apropie de sacul pocăinţei şi începu să vorbească de unul singur:

Cum aş putea să fac altfel? Tu, Cristoase, ştii asta: îmi vor sugruma copila nevinovată, dacă nu voi face tot ce-mi poruncesc. Mai ştii că n-aş face-o nici pentru propria viaţă! Ruşinea este un lucru amar! Dar şi pe Tine te-au ruşinat înainte de moarte. Deci, în numele Tatălui şi al Fiului.

Apoi se aplecă, se îmbrăcă în sacul în care se tăiaseră găuri pentru cap şi braţe, după aceea, îşi legă teaca paloşului la gât şi se târî spre poartă.

N-o găsi deschisă, dar acum îi era totuna dacă o vor deschide mai devreme sau mai târziu. Castelul se cufundase în tăcerea nopţii doar străjile se mai strigau prin turnurile de la colţuri. În turnul de lângă poartă, se vedea mai sus o fereastră luminată, celelalte erau întunecate.

Ceasurile nopţii se scurgeau unul după altul; pe cer se înălţa secera Lunii şi lumina zidurile mohorâte ale castelului. Era o linişte atât de adâncă, încât Jurând putea să-şi audă bătaia propriei inimi. El, însă, înţepenise şi împietrise cu totul, ca şi când i s-ar fi scos sufletul şi nu-şi mai dădea seama de nimic. Îi mai rămăsese un singur gând, acela că încetase să mai fie cavalerul Jurând de Spychów, dar cine anume era cu adevărat, nu ştia. Uneori, i se părea că dinspre spânzuraţii pe care-i văzuse dimineaţa se furişează încet către el prin zăpadă moartea.

Deodată, tresări şi se trezi de-a binelea:

O, Cristoase milostiv! Ce mai e şi asta?!

Prin fereastra înaltă din turnul de lângă poartă răsunară la început abia auzite sunete de lăută. Jurând, în drum spre Szczytno, era sigur că Danusia nu se află la castel, dar glasul lăutei, noaptea, îi răvăşi inima într-o clipă. Avea impresia că sunetele acestea îi sunt cunoscute şi nu le putea cânta decât ea, copila lui! Iubirea lui. Căzu în genunchi, îşi împreună mâinile ca pentru rugăciune şi tremurând, cuprins parcă de fierbinţeală, ascultă.

Deodată, începu să cânte un glas pe jumătate copilăresc şi parcă plin de dor:

De-aş avea şi eu Aripi călătoare, Spre Jasiek al meu, Să mă pierd în zare.

Jurând vru să vorbească, să strige numele drag, dar cuvintele îi muriră pe buze, înăbuşite parcă de un cerc de fier. Un nou val de durere, lacrimi, dar şi suferinţă îi crescu în piept, aşa că se prăbuşi cu faţa în zăpadă şi începu să strige în gând spre cer parcă într-o rugăciune de mulţumire:

O, Iisuse! Bine că-mi mai aud o dată copila! Şi suspinele începură să-i cutremure trupul uriaş.

Sus, glasul încărcat de dor cânta mai departe în liniştea netulburată a nopţii:

Aş mai sta şi eu Pe-un ram din Silezi'

Jasiek, dragul meu, Să vii să mă vezi!

Dimineaţa, un oştean neamţ, bărbos şi necioplit, începu să-l lovească în şold cu piciorul pe cavalerul întins lângă poartă.

În picioare, câine! Poarta e deschisă şi comturul îţi porunceşte să te duci la el.

Jurând se trezi parcă din somn. Nu-l înşfăcă de gât pe oştean, nu-l zdrobi în mâinile-i de fier, avea faţa liniştită şi aproape umilă; se ridică şi intră fără un cuvânt pe urma oşteanului pe poartă.

Abia trecu de ea, când auzi, scrâşnetul lanţurilor şi podul începu să se ridice, iar în dreptul porţii bufni căzând greoaie gratia de fier.

SFÂRŞITUL VOLUMULUI ÎNTÂI.