Capitolul XXX.

A doua zi, pe la amiază, solii se văzură cu Jurând, iar după vreun ceas, plecară luându-l cu ei pe de Bergow, doi scutieri şi pe ceilalţi ostatici. Jurând îl chemă după aceea pe părintele Kaleb căruia îi dictă o scrisoare către prinţ, vestindu-l că pe Danusia n-o răpiseră cavalerii călugări, dar că aflase ascunzătoarea ei şi trage nădejde că în curs de câteva zile îi va fi înapoiată. Acelaşi lucru i-l repetă şi lui Zbyszko, care după noaptea trecută mai că-şi pierduse minţile de mirare şi de teamă. Bătrânul cavaler nu voia să-i răspundă la niciuna dintre întrebările lui. Îl sfătui în schimb să aştepte cu răbdare şi între timp să nu întreprindă nimic pentru eliberarea Danusiei, fiindcă totul era în zadar. Spre seară, se închise iarăşi cu preotul Kaleb, căruia îi porunci mai întâi să-i scrie ultima voinţă, după care se spovedi, iar după ce se împărtăşi, îl chemă pe Zbyszko şi pe bătrânul şi mereu tăcutul Tolima care-l însoţise în toate expediţiile şi luptele, iar în timp de pace avea grijă de Spychów.

Acesta este, spuse adresându-i-se bătrânului războinic şi ridicând glasul, de parcă vorbea cu un om care nu mai aude bine, soţul fiicei mele, cu care s-a cununat la curtea prinţului, având şi învoirea mea. După moartea mea, el va rămâne stăpân aici pe cetăţuie, pământuri, păduri, lunci, oameni şi toate lucrurile aflătoare la Spychów.

Auzind acestea, Tolima rămase uluit şi îşi întoarse capul spre Zbyszko, apoi spre Jurând; nu zise totuşi nimic, întrucât nu zicea aproape niciodată nimic, mulţumindu-se să se închine înaintea lui Zbyszko şi să-i îmbrăţişeze uşor genunchii:

Jurând îşi urmă vorba:

Dorinţă pe care a scris-o preotul Kaleb şi sub care se găseşte pecetea mea întipărită în ceară; tu ai să depui mărturie că eu ţi-am poruncit ca acest tânăr cavaler să se bucure aici de aceeaşi ascultare ca şi mine. Cât despre prăzile şi banii care se află în vistierie, să i le arăţi şi să-l slujeşti cu credinţă până la moarte, în vreme de pace şi de război. E limpede?

Tolima îşi duse mâinile la urechi şi dădu din cap, după care, la semnul făcut de Jurând, se înclină şi ieşi, iar cavalerul se întoarse spre Zbyszko şi spuse apăsat:

Cu ce este în vistierie, poţi să mulţumeşti şi cea mai mare lăcomie şi să răscumperi nu unul, ci o sută de prinşi. Să nu uiţi!

Dar Zbyszko întrebă:

Şi de ce îmi dăruieşti Spychów acum?

Îţi dăruiesc mai mult decât Spychów, ţi-o dăruiesc chiar pe copila mea.

Iar ceasul morţii nu şi-l ştie nimeni, rosti preotul Kaleb.

Nu-l ştie, repetă Jurând cu tristeţe parcă. Nu de mult m-a acoperit zăpada, dar cu toate că Dumnezeu m-a scăpat de la moarte, nu mai am puterea de altădată.

Pe viul Dumnezeu! Strigă Zbyszko, ceva s-a schimbat în Domnia Ta de ieri şi vorbeşti mai mult de moarte decât de Danusia.

Danuśka o să se întoarcă, îl linişti Jurând, ea este vegheată de grija lui Dumnezeu. Dar dacă se va întoarce. Ascultă. Ia-o la Bogdaniec şi lasă Spychów în seama lui Tolima. E un om credincios şi vecinii sunt răi pe aici. Acolo, nu ţi-o va mai lua nimeni legată. E mai sigur.

Ehei! Strigă Zbyszko, Domnia Ta parcă vorbeşti de pe lumea cealaltă. Ce înseamnă asta?

Pentru că aproape că am fost pe lumea cealaltă, iar acum mi se pare că mă doboară nu ştiu ce boală. Şi mă gândesc la copilă. Că numai pe ea o mai am. Iar tu, deşi ştiu că ţii la ea.

Aici, se întrerupse şi scoţând un pumnal din teacă, numit „mizericordie”, îl îndreptă cu mânerul spre Zbyszko.

Jură-mi încă o dată şi pe acest pumnal că n-o vei nedreptăţi niciodată şi o vei iubi întotdeauna.

Pe Zbyszko, mai că-l podidiră lacrimile; într-o clipă îi căzu la picioare şi punându-şi degetul pe mâner, strigă.

Pe rănile Mântuitorului, că n-o voi nedreptăţi niciodată şi o voi iubi întotdeauna.

Amin, rosti preotul Kaleb.

Jurând băgă pumnalul în teacă şi îşi desfăcu braţele:

Şi tu eşti copilul meu!

După care se despărţiră, pentru că se lăsase o noapte întunecoasă, iar ei nu mai cunoscuseră ce-i odihna de câteva zile. Cu toate acestea, Zbyszko se sculă a doua zi în zori, deoarece ieri se speriase într-adevăr că Jurând se va îmbolnăvi şi voia să afle imediat cum îşi petrecuse noaptea bătrânul cavaler.

Înaintea uşii de la odaia lui Jurând, se întâlni cu Tolima care tocmai ieşea de la el.

Ce face? E sănătos? Întrebă.

Slujitorul se înclină, apoi îşi înconjură urechea cu palma şi spuse:

Ce porunceşti, Luminăţia Ta?

Te întreb ce face stăpânul? Repetă Zbyszko mai tare.

Stăpânul a plecat.

Unde?

Nu ştiu. Era cu armura pe el.