Notă asupra ediţiei.

Menit să marcheze o dată jubiliară: două decenii de intensă activitate literară, încununate de şapte dintre prozele majore cu care marele clasic a îmbogăţit creaţia polonă şi universală, după ce a apărut mai întâi în foileton în câteva periodice de prestigiu, începând cu „Tygodnik Ilustrowany” (2 feb. 1897 – 20 iul. 1900), romanul Cavalerii teutoni, care încheie cea mai fertilă perioadă din viaţa scriitorului, a văzut lumina tiparului şi în volum în anul din urmă, 1900, fiind valoric punctul de vârf al prozelor istorice nu numai din Polonia. Întâmpinată cu aprecieri superlative de critica de specialitate, capodopera a înregistrat fără întârziere un succes răsunător şi în străinătate, după Al Doilea Război Mondial, între 1945-1970, spre exemplu, traducându-se pe mai multe continente, în 19 limbi, din care nu lipsesc cele de răspândire universală (engleză, franceză, germană, italiană, spaniolă etc.)9.

Cu deosebiri relativ minore, o evoluţie similară a avut-o şi destinul operei în România. Tălmăcită pentru prima dată de George B. Rareş, pseudonim al lui G. E. Botez, va apărea de trei ori: 1923, 1928 şi o dată fără an, cu titlul Cavalerii crucei. După o versiune străină, şi în acest caz alta decât cea originală, o va tipări cu acelaşi titlu şi Al. Iacobescu în 1945. În sfârşit, ultimele două ediţii, cea din 1957 şi cea din 1962, cea dintâi însoţită şi de o prefaţă semnată de o bună polonistă, Maria Vârcioroveanu, le-au publicat Telemac Dan şi Petru Vintilă cu titlul modificat: Cavalerii teutoni, pentru a se evita o eventuală confuzie dintre cruciaţi în general (cavaleri ai Crucii) şi teutoni despre care se vorbeşte în cartea lui Sienkiewicz. Se cuvine remarcat că din cele trei versiuni apărute până acum de şase ori, numai ultima reprezintă o transpunere din limba polonă, o confruntare a textelor învederând cu uşurinţă afirmaţia. Aşa cum multitudinea şi diversitatea erorilor, pe de o parte, care abundă în primele două traduceri, şi natura şi sursa lor, pe de altă parte, întăresc aceeaşi concluzie. În schimb, cele mai multe inadvertenţe semantice sau stilistice provin din diferenţele de percepţie dintre traducător (mai direct, liniar şi mai exact) şi stilizator (mai cursiv, mai voit cizelat, dar cu abateri mai mici). Şi, spre acelaşi rezultat conduc şi plusurile ediţiei din urmă (echivalarea timpurilor cu aspectul verbal, grafia numelor proprii etc.), scăderile primelor traduceri preluând, în realitate, şi pe cele ale textului intermediar, plasat între originalul polon şi redarea la mâna a doua în româneşte. Sunt motive, acestea şi altele, care întemeiază necesitatea tălmăcirii de faţă care să realizeze o redare unitară a prozelor sienkiewiczene.

Ca punct de plecare al traducerii de acum, am folosit reeditarea din 1948: Krzyżacy (Cavalerii teutoni), pregătită la Institutul Editorial din Varşovia (RI. W.) în cadrul ediţiei de opere complete Dzieła (Opere) de renumitul sienkiewiczolog J. Krzyżanowski între anii 1948 şi 1955. În echivalarea romanului în limba română, am avut în vedere în primul rând respectarea caracterelor distinctive ale celui dintâi noblat polonez în 1905. Unul dintre ele, care se impune de la prima vedere, este oralitatea expunerii. Acţiunea alertă, evenimentele istorice şi personajele reale sau fictive în proporţii diferenţiate sunt înfăţişate într-un stil necăutat, cu o simplitate cuceritoare şi la obiect, care interferează echilibrat şi nesiluit vocabularul şi sintaxa cu unele sonorităţi din străvechime cu formele mai noi, în aşa fel încât să nu bruscheze câtuşi de puţin sensibilitatea lectorului, căruia nimic artificios nu-i distrage atenţia de la sforul subiectului. Această însuşire, specifică povestirii în jurul focului, se leagă prin fir direct cu un simţ acut al epicului care prezintă întâmplările gesticular romantice cu ecouri sărbătoreşti sau la ordinea zilei la modul necomplicat, scurt şi cuprinzător, economică prin excelenţă şi cu limpezimi de-a dreptul clasicizante. Sesizabile mai degrabă la nivelul transpunerii stricto sensu în frecvenţa legăturilor formale sau de fond, vocabulele conjunctive: cu aceste cuvinte, la acestea, după care, apoi, după aceea şi numeroase altele îşi subţiază până la dispariţie rolul şi influenţa de comunicare semantică sub asaltul dramatismului şi al densităţii într-adevăr copleşitoare ale faptelor. O primejdie reală se preschimbă astfel în acel indicibil farmec al romanelor lui Sienkiewicz, în explicitarea căruia, convingătoare, şi-au rupt pana nu puţini critici şi istorici literari, eşuând câteodată în aberaţii lamentabile, dacă nu şi denigratoare, contradictorii. De aceea unele repetiţii care susţin practic curgerea fără poticniri şi unitar închegată a „spunerii”, nu sunt percepute ca neglijenţe, fie şi minore, de transpunere, evidenţiind în fapt derularea reliefurilor naraţiunii în mişcare continuă.

Procesul de echivalare a cărţii dintr-o limbă în alta, urmând în prezent reguli încetăţenite de-a lungul timpului, presupune şi unele situaţii a căror rezolvare angajează într-o măsură diferenţiată inter-textual particularităţile celor două limbi, emiţătoare (polona) şi receptoare (română), precum şi ale personalităţilor ce participă nemijlocit sau indirect la actul creaţiei – autorul şi traducătorul. În împrejurări cultural-istorice de care nu se poate face abstracţie, colaborarea celor doi factori activi, mai exact rezultatele ei, se menţin deliberat şi precumpănitor în limitele unei relativităţi constructive. Excluzând şi conceptual soluţia de ultima instanţă, aşadar univocul absolutizant, se lasă astfel porţi deschise pe treptele ulterioare. De aceea, nu o dată se vădesc necesare unele explicaţii de atelier, care să răspundă la eventualele nedumeriri ce reprezintă opţiuni exagerat personale sau, de ce nu, câteodată pur şi simplu exagerate. Câteva ilustrări se impun de la sine.

Având drept călăuză, subliniem, textul stabilit în 1948 de J. Krzyżanowski, l-am redat în întregime, străduindu-ne ca variaţiile cantitative să nu realizeze nici măcar volumul omisiunilor ori al adăugirilor datorate intervenţiilor de ordin formal ale unui stilizator, de care în acest caz n-a fost nevoie. De asemenea, am încercat să transferăm, în varianta românească, şi însuşirile distinctive ale stilului sienkiewiczan, atât de dificil în simplitatea lui aparentă. Cât despre abaterile mai mici sau mai mari ale cutăror valori naţionale anume, acestea, deloc puţine, au urmărit fluenţa expunerii, claritatea şi parcimonia comunicării, fără a spori în vreun fel greutăţile lecturii şi ştergerea specificităţii fizionomiei scriitorului.

O dificultate în adevăratul sens al cuvântului în transpunerea aspectului verbal (perfectiv-imperfectiv şi variantele lor), caracteristic oricărei limbi slave, deci şi celei polone, cu ajutorul categoriei temporale, specifică şi limbilor romanice precum româna. Păstrarea cu stricteţe a acelei consecutio temporum care să localizeze componentele epicului în tiparele adecvate săvârşirii ei în spaţiul timpului, a constituit unul dintre criteriile de bază, ce trebuia stabilit de la început pentru o justă perspectivare a întâmplărilor: palier pe care o neglijenţă oricât de mică poate produce întotdeauna o adevărată degringoladă în înţelegerea şi asimilarea operei. Prin urmare, şi aici, ca şi în celelalte romane istorice, am optat de regulă pentru perechea perfect simplu-imperfect, secondată la nevoie de celelalte. În acest fel, subiectul se aduce din Evul Mediu timpuriu mai aproape de cititor, al cărui interes sporeşte şi emoţional laolaltă cu credibilitatea celor petrecute. Contrar altor traducători, care aleg perfectul compus şi imperfectul, ajutate subiacent de altele, sau le amestecă şi, odată cu ele, deformează până la monstruos relaţia cauză-efect în mimesis-ul aristotelic.

În aria lexicală, se întâlnesc câteva împrejurări care se cuvin întemeiate şi explicativ, altminteri riscând să se dezvolte în nedumeriri-opacităţi de înţelegere. Printre altele, folosirea duală a unui rang social: prinţ-cneaz. Întrucât l-a folosit fără sfială şi romancierul, l-am păstrat şi noi, deoarece este susţinut de motivaţii istorice. Fiindcă, pe la sfârşitul secolului al XIV-lea, pe lângă alte denumiri din ierarhia nobiliară, şi cea de książe = prinţ, termen cunoscut din Apusul Europei, a fost redat mai demult în limba autohtonă prin slavul cneaz. O vreme, cele două forme au coexistat, în cele din urmă, cel dintâi înlocuindu-l cu totul pe cele mai vechi. Un drum asemănător l-a parcurs nemţescul comtur (din komptur) = comandant într-un ordin religios medieval. El a fost preluat şi în limba polonă nu doar în ţinuturile stăpânite de teutoni şi astfel l-a folosit şi traducătorul, travestindu-l adesea şi în căpetenie, care are un sens comun. Nu peste mult timp, prima formă s-a pierdut odată cu realitatea ce l-a generat. Deşi cu direcţie evolutivă schimbată, la fel s-a întâmplat şi cu maestru sau mare maestru – comandantul ordinului teuton. Asemenea urme ale specificului local au fost păstrate, chiar dacă intensitatea lor a fost întrucâtva temperată.

O atenţie deosebită s-a acordat, de asemenea, numelor proprii de localităţi sau de personaje. În principiu, am păstrat întotdeauna grafia originală. Excepţie de la această regulă au oferit doar foarte puţine nume de localităţi (Varşovia, Cracovia) sau de persoane (Sf. Petru) care au intrat mai de mult în română şi s-au înstăpânit în forme autohtonizate. În rest, ele şi-au prelungit grafia polonă, fiind traduse numai în situaţii speciale: Timur cel Şchiop = Timur Kulawy, sau rar de tot doar în trimiterile de la subsol: Głowacz = Căposul; Obuch = Baltagul, de pildă. Chiar dacă nu de puţine ori dau naştere la forme mai greoaie; Zbyszko care., de pildă.

Atracţiilor realităţilor poloneze ale culorii locale asupra lectorului român li se alătură, potenţându-le, şi unele elemente care exprimă locul de origine şi apartenenţa aristocratică a personajelor. În împrejurările de această natură, translatorul a tins să restrângă drastic aproape fără excepţie particulele de, din, von la una singură: de. Maćko de Bogdaniec, Dobko de Oleśnika, de exemplu. Dacă la acestea se mai adaugă şi înlocuirea cuvântului şleahtă prin şlahtă, renunţându-se astfel la pejoraţia cuprinsă în forma mai veche, denaturată semantic în româneşte şi lămurită în josul paginii, se sugerează câteva dintre mijloacele prin care proza sienkiewiczană impresionează sensibilitatea cititorului de la noi; fireşte, toate ţinând de sursele creaţiei de atelier, deci în afara naraţiunii propriu-zise. În acest sens, ar mai fi utile, poate, şi câteva reguli privind receptarea unor grupuri de litere cu valori sonore şi scriere specifice: ą = an (o nazal); ę = en (e nazal); c = j = ĭ (i scurt, care nu face singur silabă); ł şi á = u; cz, ci, ć = č (ci); sz, si, ś = ş (şi); rz, ż, ź = j.

Stan Velea.

Tabel cronologic

1846: La 5 mai, se naşte Henryk Sienkiewicz, într-o localitate din Podlasie, Wola Okrzejska, în Polonia.

1855: Părinţii scriitorului se mută la Węźyczyn, un sat din Mazowsze.

1858: Henryk Sienkiewicz este înscris la un liceu real din Varşovia, pe care-l va termina cu mare greutate din pricina lipsurilor băneşti.

1861: Familia Sienkiewicz îşi vinde pământul şi se mută la Varşovia.

1866: H. Sienkiewicz se înscrie la Universitatea din Varşovia, unde iniţial, la insistenţa părinţilor, studiază dreptul şi medicina.

1867: Studentul Sienkiewicz se transferă la secţia de ştiinţe umanistice.

1869: Sienkiewicz începe să publice recenzii, cronici şi foiletoane, în periodicele vremii, cu pseudonimul Litwos, în care se vădeşte adeptul ideologiei pozitiviste.

1872: Apare primul roman al lui Sienkiewicz, În zadar, în periodicul Wieniec, o încercare juvenilă de a descrie mediul studenţesc.

1876: Sienkiewicz pleacă în America de Nord, cu un grup de prieteni; călătoria îi va inspira volumul Scrisori din călătoria în America şi numeroase nuvele. Aici, se va contura ruptura de pozitivism.

1877: Publică nuvela Schiţe în cărbune – un tablou critic impresionant al satului de după împroprietărire.

1879: Se întoarce la Varşovia, după o zăbovire de doi ani prin Franţa, Italia şi Galiţia.

— 1883: Sienkiewicz redactează periodicul Slowo, al cărui program era centrat pe aspiraţiile burgheziei orăşeneşti.

1884: Tipăreşte Prin foc şi sabie, partea întâi din trilogia istorică, gândită cu scopul expres de „îmbărbătare a inimilor”.

1886: Apare a doua parte a trilogiei: Potopul.

— 1888: H. Sienkiewicz publică ultima parte a trilogiei: Pan Wołodyjowski.

1889: Din cele 15.000 de ruble, dăruite de un necunoscut după terminarea trilogiei istorice, Sienkiewicz instituie o bursă pentru creatorii bolnavi de ftizie.

1891: Sienkiewicz scrie romanul Fără ideal, în care critică aristocraţia pentru absenţa unor idealuri ferme.

1892: Apar Scrisorile din Africa, sugerate de o călătorie pe continentul negru.

1896: Quo vadis?

— Operă inspirată de persecuţiile creştinilor în timpul împăratului Nero, pentru care, alături de alte romane, i se conferă lui Sienkiewicz, în 1905, premiul Nobel.

1900: Apare Cavalerii teutoni – evocare a împrejurărilor care au premers şi au pregătit bătălia de la Grünwald dintre polonezi, aliaţi cu lituanienii, şi cavalerii Ordinului teuton.

1910: În romanul Convulsii, Sienkiewicz întreprinde critica forţelor şi obiectivelor sociale ale revoluţiei din 1905-1907.

1911: Apare romanul Prin pustiu şi junglă.

1914: Publică o parte din romanul, neterminat, Legiunile, pe care intenţiona să-l dedice legiunilor poloneze conduse de Dąbrowski.

1916: La 15 noiembrie, moare, la Vevey, în Elveţia, Henryk Sienkiewicz. A fost adus în ţară abia în 1924 şi înmormântat cu fast şi preţuire la catedrala Sf. Ioan din Varşovia.