Istoria Poloniei a constituit pentru Sienkiewicz un nesecat izvor tematic. Selectarea evenimentelor a avut totdeauna o determinare imediată în romanele istorice – chiar şi în Pe câmp de glorie (Na polu chwaly, 1903-1905) şi Legiunile (Legiony) pe care n-a apucat să le sfârşească – autorul străduindu-se să dea răspunsuri, direct ori metaforic, la problemele stringente ale vremii lui. Căci adevăratul creator de opere istorice nu se va mulţumi niciodată numai cu latura anecdotică ori exotică stricto sensu a fabulaţiei, ci va tinde întotdeauna să releve învăţăminte şi îndemnuri reconfortante pentru generaţiile prezente şi viitoare.
Cauzele care motivează apariţia Cavalerilor teutoni sunt mai complexe, „îmbărbătării inimilor”, care precumpănise în definitivarea trilogiei, adăugându-i-se chestiunea prusiană. În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, acţiunile de germanizare represivă se intensifică în partea Poloniei ocupate de nemţi. Măsuri care mai de care mai brutale şi mai nedrepte ţintesc la izgonirea polonezilor din locurile de baştină – Wielkopolska. În această intenţie, se organizează Asociaţia Hakatiştilor după iniţialele întemeietorilor: Hansemann, Kennemann şi Thiedemann1, şi se hotărăşte ca polonezii care nu posedă cetăţenia prusiană să părăsească ţara. Se înfiinţează chiar o comisie care dispune de un fond special pentru „cumpărarea” pământurilor în folosul coloniştilor nemţi. În şcoală, se introduce cu forţa limba germană, polonezii sunt îndepărtaţi din funcţiile pedagogice şi administrative etc., orice împotrivire fiind pedepsită cu asprime2.
Indignarea stârnită de aceste iniţiative odioase s-a manifestat în numeroase proteste ale scriitorilor din Regat3, unde curatorul ţarist al învăţământului, Apuhtin, se lăuda că va face ca până şi mamele să-şi legene copiii cu cântece în limba rusă. Şi, pe această orbită, se plasează şi unele intervenţii publicistice ale lui Sienkiewicz. În scrisoarea Despre Bismarck (O Bismarcku), adresată săptămânalului „Gegenwart” în anul 1895, apreciază meritele uriaşe ale „cancelarului de fier” pentru Germania, dar crede că edificiul „forţei” ridicat de el nu va dăinui, fiind lipsit de fundamente moral-umanitare. Politicianul Bismarck este mare, dar l-a înăbuşit pe Bismarck omul. În alt articol, Despre violenţele prusiene (O gwałtach pruskich), va conchide din nou că un stat întemeiat pe asuprirea altor popoare este efemer. Cu unele răsfrângeri în nuvele, precum Bartek învingătorul (Bartek zwyciężca) sau Din jurnalul unui învăţător din Poznań (Z Pamiętnika nauczyciela z Poznania), demonstraţia artistică a acestui adevăr verificat de istorie o va cuprinde scriitorul în romanul Cavalerii teutoni care, fireşte, vizează şi represiunea ţaristă, dar nu-i dă expresie din pricina cenzurii.
Elaborarea operei a fost mult îngreuiată de puţinătatea documentelor istorice. Poate tocmai de aceea, vrând să cunoască nemijlocit toate sursele la care avea acces, autorul a verificat cele mai mici amănunte; a studiat documentele şi lucrările existente, a făcut cercetări de teren, s-a consultat cu cei mai buni specialişti, acordând, în fine, atenţia cuvenită chiar şi reacţiei previzibile a cenzurii4. Fireşte, această pregătire minuţioasă i-a luat destul de mult timp, repercutându-se în durata mare a scrierii şi a publicării. Pentru prima dată, ideea romanului este consemnată în 1892, într-o scrisoare către J. Janczewska, în care o informa că ar vrea să-l publice în periodicele „Przegląd Polski” şi „Kraj”. Între timp, însă, concepe mai multe nuvele: Să-L urmăm (Pójdżmy za Nim), Lotus, Fii binecuvântată, (Bądż blogoslawiona), Organistul din Ponikła (Organism z Ponikły), Visul (Sen) etc. Şi dilogia Familia Połaniecki (Rodzina Połanieckich) apucându-se să adune materialele necesare abia în 1894. Cu toate că se hotărăşte să înceapă redactarea în 1895, îşi realizează intenţia în primele luni ale anului următor, 1896. Cartea este aşternută pe hârtie în diferite localităţi: Zakopane, Kaltenleutgeben, Varşovia, Ragaz, Nisa, Ploumanach şi Parc St. Maur, unde va fi şi încheiată la 10 martie 1900. Pentru a apărea în tot acest răstimp, cu întreruperi foarte mari – câteodată câte un trimestru întreg – în „Tygodnik Ilustrowany”5 şi în 1900 în volum.
Cavalerii teutoni a constituit o surpriză de proporţii în epocă, atât pentru tradiţionaliştii pozitivişti, cât şi pentru modernişti. Şi pentru unii, şi pentru ceilalţi, neaşteptată nu era tematica abordată, localizabilă în ansamblul relaţiilor polono-germane în Evul Mediu, ci îndeosebi modalitatea de cuprindere a ei. De astă dată, mai limpede chiar decât în Trilogie, se vede convingerea lui Sienkiewicz că, în viaţa unui popor, capacitatea de luptă armată la vreme de ananghie întrupează principala forţă – în fond, singura care poate asigura victoria; fără ea, totul se închirceşte şi se prăbuşeşte. Aşadar, constituie principalul mijloc de apărare, în stare să hotărască viaţa sau moartea Poloniei. Este vorba de acel instinct biologic de autoconservare, instinctul primar al vieţii şi sănătăţii unei colectivităţi, care se manifestă în ciuda oricăror obstacole. Apoteoza faptei cavalereşti din Trilogie contrazice sugestiile pozitiviste care respingeau atitudinea cavalerească faţă de viaţă, specifică medievalităţii feudale, improprii, chipurile, contemporaneităţii. Romanul potenţează totuşi această concepţie, îndreptată acum contra moderniştilor, a generaţiei care promova sloganurile neurasteniei programate, ideologia „decadentistă”. Sienkiewicz opunea aproape brutal sufletului pervertit, ceţos şi gol, mal du sičcle-ist, forţa fizică. Nicăieri, în literatura europeană a secolului al XIX-lea, nu mai există ceva asemănător, afară poate de epopeile homerice6. Afirmaţiile mai vechi ale unor istorici literari polonezi cum că H. Sienkiewicz şi-ar fi datorat opera preluărilor de tot felul de la înaintaşul său J. I. Kraszewski, care a scris şi el Cavalerii teutoni 1410 (Krzyżacy 1410), tipărindu-i în 1882, apar în lumina cercetărilor ulterioare ca nişte insinuări exagerate şi lipsite cu totul de suporturi convingătoare. Un denigrator se întreba cândva de-a dreptul bizar dacă nu cumva opera magistrului (J. I. Kraszewski) o întrece valoric pe cea a emulului său (H. Sienkiewicz). Distanţa este într-adevăr enormă între ele, dar în favoarea celui de-al doilea termen al comparaţiei, pe toate palierele realizării artistice, astfel că eforturile demonstraţiei nu merită osteneala, întrucât s-ar bate la uşi deschise.
Sienkiewicz avea la îndemână pentru îngemănarea secolelor XIV şi XV, când se consumă acţiunea, în primul rând Istoria Polonei (Dzieje Polski) a lui Jan Dlugosz, care se întinde până în timpul domniei lui Kazimierz Jagiełłończyk. Cronica lui Janko din Czarnków, cuprinzând perioada 1333-1384, este un pamflet la adresa dinastiei de Anjou, care a domnit în Polonia între 1370-1384; referirile la reprezentanţii acestei case domnitoare nu puteau fi folosite la alcătuirea ca personaj a reginei Jadwiga (de Anjou), idealizată întrucâtva în carte. Totuşi, cu toată sărăcia izvoarelor, intuiţia creatorului a închegat puţinele date existente într-un tablou al epocii, al cărui realism depăşeşte pe cel al trilogiei. Bătălia de la Grünwald, spre care se îndreaptă toate firele naraţiunii, este pregătită cu răbdare şi conştiinciozitate, relaţiile dintre polonezi şi lituanieni, pe de o parte, şi cavalerii ordinului teuton, pe de alta, evoluând inexorabil spre această soluţie extremă. Pretextul declarării războiului îl oferă provincia Samogiţia, conflictul are, însă, rădăcini mai profunde în tendinţa călugărilor teutoni de a-şi mări teritoriile ocupate prin încălcarea vecinilor. Maeştrii ordinului, Konrad şi Ulrych von Jungingen, se străduiesc zadarnic să păstreze aparenţele dreptăţii în care cred sincer, pentru aceste incursiuni făcute, pasămite, în scopul răspândirii şi menţinerii creştinismului catolic. Mai ales în regiunile de la graniţă, jafurile, care se ţin lanţ, dovedesc caracterul hrăpăreţ al politicii teutone, hrănind dorul de răzbunare al multor năpăstuiţi. Ramificaţiile conflictului sunt, aşadar, numeroase, fiind explicate prin diferendul dintre Hugo Danveld, ajutat de Zygfryd von Löwe ş.a., şi cavalerul Jurând de Spychów, care implică prin Danusia pe Zbyszko şi Maćko de Bogdaniec. Urmărirea ciocnirilor dintre cele două grupuri permite autorului definirea caracterelor, solicitând atitudinea cititorului. Înfăţişaţi, conform tradiţiei orale şi scrise, în culori întunecate, demonice, majoritatea teutonilor sunt dominaţi de infatuare şi lăcomie, care îi împing la tot felul de nelegiuiri şi la sfidarea celor mai sfinte îndatoriri cavalereşti. Cruzimea şi josnicia care îl caracterizează pe Hugo Danveld ori pe Zygfryd von Löwe provoacă dispreţul cavalerilor veniţi din alte ţări să slujească sub flamurile Ordinului cu gând curat, ca Fulques de Lorche, care îi părăseşte, sau de Fourcy care, vrând să le dea în vileag mârşăvia, este ucis mişeleşte. Crucea, a cărei stăpânire, clamau cu ipocrizie, voiau s-o extindă spre Răsărit, este numai o faţadă prestigioasă de care se slujeau fariseic pentru a cuceri noi ţinuturi vecine şi bogăţii spre slava efemeră a Ordinului. Pe primul plan, se statornicise puterea fierului, toate diferendele rezolvându-se, în realitate, prin lovituri de paloş. Pioasa morală creştină şi menirea mesianică a catolicismului fuseseră de mult date uitării, mai marii cruciaţilor preferând intrigile joase şi acţiunile brutale, distructive. Până când paharul nelegiuirilor s-a umplut şi autohtonii asupriţi s-au unit şi le-au aplicat pedeapsa cuvenită. Emblema crucii, luată în derâdere, le-a refuzat ajutorul, lăsându-i pradă vieţii deşănţate care i-a măcinat din interior. Înfrângerea, în urma căreia nu şi-au mai revenit niciodată la strălucirea de odinioară, împlineşte în roman sensul mai larg, metaforic, al unui avertisment administrat de istorie. Tot ce-i clădit pe minciună şi fărădelege, pe jaf şi crimă, pe suferinţa semenilor, se prăbuşeşte repede în pulberea deşertăciunii, rămânând doar în amintirea oamenilor, ca memento mori.
Polonezii, în schimb, au şi ei slăbiciunile lor, dar se impun prin însuşiri morale şi fizice superioare. Powała de Taczew îndoaie în mână fierul unei securi, Zawisza Czarny, a cărui onoare neîntinată a devenit proverbială, n-a fost învins de nimeni, iar Zbyszko, eroul central, se poartă şi el ca un cavaler viteaz. Sare în ajutorul prinţesei ameninţate la vânătoare de un bour, provoacă la luptă alţi cavaleri pentru gloria iubitei etc. E, uneori, prea impulsiv. O nevinovată înflăcărare tinerească, având unele puncte de plecare şi în bravada comportamentului cavaleresc, îl pune adesea în situaţii din care i s-ar putea trage moartea, dacă fantezia autorului nu s-ar îngriji să-l scape la timp. Atacă odată un trimis al Ordinului şi e condamnat la moarte. Îl salvează Danusia care se declară logodnica lui şi, după un obicei al pământului, vinovatul e iertat. Unele trăsături tipologice, ale regelui Władysław Jagiełło, de exemplu: mohorât, plângăcios, cucernic, mânios, au fost puse de interpreţii lui Sienkiewicz în relaţie de descendenţă şi înrudire cu eposul homeric sau Apocalipsa biblică7. Aparent forţată întrucâtva şi mai greu de argumentat, apropierea rămâne interesantă, oferind posibilităţi de lărgire substanţială a spaţiului de referinţă, de situare în perimetrul universalităţii valorilor literare.
Valoarea istorică se conjugă cu un progres înregistrat de tehnica artistică; înlănţuirea mai riguros cauzală a momentelor intrigii are ca rezultat regizarea mai strânsă a acţiunilor şi susţinerea mai temeinică a psihologiilor. Motivele patriotice, de ordin mai larg, se întrepătrund cu cele personale ale eroilor, şi unele, şi celelalte rezolvându-se prin lupta finală. De aci impresia că individualităţile umane, eliberate parcă de stânjenitoarea responsabilitate a faptului istoric, se mişcă şi cu mai multă libertate, acţionează prin impulsuri proprii, fiind mai veridice şi mai complexe, pe când în Prin foc şi sabie, Potopul şi Pan Wołodyjowski, evenimentul istoric domină personajele, dirijându-le într-o direcţie sau alta în raport de cutare împrejurare, ceea ce le ştirbeşte cumva ponderea intrinsecă. Tot aşa, Sienkiewicz nu-şi arată eroii numai în larma încăierărilor.
În Cavalerii teutoni, mai mult decât în Potopul, insistă şi asupra vieţii de zi cu zi a şlahtei, care nu-şi uită nicicând propriile interese. Prin Maćko de Bogdaniec, Jagienka şi Zych de Zgorzelice, Cztan de Rogow ş.a., se cunosc ocupaţiile gospodăreşti, interioarele locuinţelor, zavistiile şi procesele pentru împlinirea moşiilor, în scurt, cadrul natural de viaţă. Autenticitatea faptelor şi a personajelor se interferează, întărindu-se una pe alta, cu aceea a limbii expunerii. Studii recente au demonstrat că întreaga recuzită folosită pentru redarea limbajului epocii vizează arhaisme autentice cu o coloratură specifică graiului din Podlasie, colocvială. Această „substandardizare” hotărăşte dominanta stilistică a Cavalerilor teutoni, care asigură unitatea limbii postulate de autor într-un roman istoric din timpuri „după care n-a mai rămas nici o urmă lingvistică”8. Înfrângerea cavalerilor crucii în lupta de la Grünwald în 1410, una dintre cele mai mari bătălii ale Evului Mediu, întruneşte, în sfera finalităţii imediate, lecţia unui simbol plin de învăţăminte care prevesteşte insuccesul oricărei politici de deznaţionalizare a poporului polonez, indiferent de argumentele şi mijloacele întrebuinţate.
STAN VELEA.