Capitolul I.

Credinciosul Soroka îşi duse polcovnicul prin păduri neumblate; nici el nu ştia unde să meargă, ce să facă, încotro s-o apuce.

Pe lângă că era rănit, Kmicic mai era şi asurzit de împuşcătură. Din când în când, Soroka muia cârpa în găleata agăţată de targă şi îi spăla faţa; la răstimpuri se oprea să ia apă proaspătă din pâraiele şi bălţile pădurii, dar nici apa, nici popasurile, nici umbletul cailor nu-l readuseră la viaţă pe jupân Andrzej, zăcea ca un mort, aşa că oştenii care-l însoţeau, mai puţin pricepuţi în răni decât Soroka, se arătară foarte îngrijoraţi de viaţa lui.

— Trăieşte, răspunse Soroka, peste trei zile o să meargă călare ca oricare dintre noi.

Într-adevăr, după vreun ceas, Kmicic deschise ochii şi printre buze îi scăpă un singur cuvânt:

— Apă!

Soroka îi lipi de buze plosca de tinichea cu apă curată, dar jupân Andrzej nu putu să deschidă gura din pricina durerii şi rămase însetat. Nu-şi mai pierdu cunoştinţa, însă nu întrebă nimic, ca şi când nu-şi mai aducea aminte de nimic; ţinea ochii larg deschişi şi privea fără gânduri la adâncurile pădurii, la fâşiile cerului albastru, care se vedeau printre ramuri deasupra capului şi la însoţitorii săi; privea ca un om trezit din somn sau din mahmureala beţiei, lăsându-l fără să scoată o vorbă pe Soroka să-i oblojească rana. Nu gemu nici când îi desfăcu legăturile, dimpotrivă, apa rece cu care vagmistrul îi spăla rana, părea să-i facă plăcere, fiindcă, din vreme în vreme, ochii îi râdeau de mulţumire.

Soroka îl mângâie:

— Jupâne polcovnic, mâine o să treacă ameţeala. Cu ajutorul lui Dumnezeu scăpăm noi şi din asta.

Vorbele i se adeveriră, căci spre seară ameţeala începu să-i treacă; înainte de scăpătatul soarelui, Kmicic privi în jur cu mai multă înţelegere şi întrebă deodată:

— Ce-i zgomotul ăsta?

— Care zgomot? Nu se aude nimic, răspunse Soroka.

Pesemne că zgomotul răsuna numai în capul lui jupân Andrzej, pentru că seara era liniştită. Soarele care apunea, străpungând desişul cu raze piezişe, umplea mohoreala pădurii de luciri aurii, chenăruind trunchiurile roşietice ale pinilor. Nu bătea vântul, doar ici şi colo tufele de aluni, mesteceni şi carpeni îşi scuturau frunzele pe pământ sau vreun animal sălbatic foşnea abia auzit, fugind speriat dinaintea călăreţilor spre bungetul pădurii.

Seara era răcoroasă, cu toate acestea, se vede că fierbinţeala începea să-l cuprindă iarăşi pe jupân Andrzej, fiindcă repetă de câteva ori:

— Luminăţia ta, între noi, de-acum, pe viaţă şi pe moarte!

În cele din urmă, se întunecă de-a binelea, şi Soroka se gândi să poposească undeva, dar pentru că pământul mustea de apă şi copitele fleşcăiau prin noroi, merseră mai departe, vrând să ajungă la un loc mai ridicat şi mai uscat.

Călăriră vreun ceas, două, fără a izbuti să iasă din mlaştină. Între timp, răsărise luna plină şi cerul se luminase. Deodată, vagmistrul care mergea în frunte sări din şa şi se uită cu luare-aminte pe jos:

— Pe aici au trecut cai, spuse. Se văd urmele în noroi.

— Cine putea să treacă pe aici, de vreme ce nu se află nici un drum? rosti unul dintre oştenii care-l sprijineau pe jupân Kmicic.

— Dar urme sunt şi încă o mulţime! Uite, colo printre pini se văd ca-n palmă.

— Poate că a fost vreun tamazlâc de vite.

— Nu cred. Vitele nu mai stau în pădure acum, copitele se văd destul de bine; pe aici au trecut oameni. Bine-ar fi dacă am găsi măcar o colibă în pădure.

— Să ne luăm după urme.

— Înainte!

Soroka încălecă din nou şi porniră. Urmele de copite continuau să se vadă destul de bine în clisa de turbă, iar unele, după cât se putea desluşi la lumina lunii, păreau foarte proaspete. Totuşi, caii se afundau până la genunchi şi mai sus în noroi. Oştenii începeau să se teamă că nu vor mai putea ieşi din aceste mlaştini, că înaintea lor se află ochiuri de apă şi mai adânci, dar după vreo jumătate de ceas simţiră în nări mirosul de fum şi răşină.

— Trebuie să fie vreo smolărie prin apropiere! zise Soroka.

— Uite, colo, se văd scântei! întări un oştean.

Şi, într-adevăr, în depărtare se arătă o dâră de fum roşietică, străpunsă de limbile flăcărilor, în jurul căreia săreau scânteile focului, care ardea într-o groapă. Când se apropiară, oştenii zăriră o colibă, fântâna şi un şopron mare, durat din bârne de pin. Caii, trudiţi de drum, începură să necheze; din şopron le răspunseră alţii, mulţi la număr. În acelaşi timp, înaintea călăreţilor se ivi o făptură îmbrăcată într-un cojoc întors pe dos.

— Aveţi cai mulţi? întrebă cel cu cojocul pe umeri.

— Omule, a cui e smolăria? spuse Soroka.

— Cine sunteţi? De unde-aţi răsărit? întrebă iarăşi păcurarul cu un glas în care se simţea spaima şi uimirea.

— Nu te teme! răspunse Soroka. Nu suntem tâlhari!

— Vedeţi-vă de drum, n-aveţi ce căuta aici!

— Tacă-ţi gura şi du-ne la colibă cât te rugăm cu binele. Nu vezi, necioplitule, că avem un rănit!

— Cine sunteţi?

— Vezi să nu-ţi răspund cu flinta. Oricum, nu suntem de-o seamă cu tine, argatule. Du-ne la colibă, că de nu, te fierbem în propria smoală.

— De unul singur nu pot să vă vin de hac, dar vom fi mai mulţi. Aici veţi muri.

— Şi noi vom fi mai mulţi. Hai odată!

— Putem să mergem, nu-i treaba mea.

— Dacă ai ceva de mâncare, dă-ne mai repede şi adu şi horilcă. Ducem un şleahtic rănit, care-ţi va plăti.

— Numai să plece viu de aici.

Tot împungându-se cu vorba, intrară în colibă, pe vatra căreia ardea focul, iar din oalele aşezate pe pirostrii ieşea miros de carne înăbuşită. Înăuntru era destulă lărgime. Soroka băgă de seamă de la început că pe lângă pereţi se aflau şase laviţe aşternute din belşug cu piei de oaie.

— Aici stă o ceată întreagă! mormăi spre însoţitori. Încărcaţi flintele şi staţi de veghe! Aveţi grijă de necioplitul ăsta, să nu spele putina. În noaptea asta, gazdele vor trebui să doarmă afară, fiindcă noi nu mai ieşim de aici.

— Stăpânii nu mai vin astăzi! zise păcurarul.

— Cu atât mai bine, n-o să ne mai batem pentru cvartir, iar mâine plecăm, răspunse Soroka. Acum răstoarnă carne în strachină, că suntem tare flămânzi, şi nu te zgârci la ovăz pentru cai.

— Păi de unde ovăz aici, la smolărie, înălţimea ta!

— Am auzit caii nechezând în şopron; trebuie să fie şi ovăz, că doar nu le dai smoală să mănânce.

— Nu sunt caii mei.

— Ai tăi sau ai altuia, mănâncă şi ei tot ce mănâncă şi ai noştri. Repede, necioplitule, repede, dacă ţii la pielea ta.

Păcurarul nu mai zise nimic. În acest timp, oştenii îl întinseră pe laviţă pe jupân Andrzej care adormise, apoi se aşezară la cină şi mâncară pe săturate carnea înăbuşită şi tocătura de varză din oala uriaşă pe care o găsiră pe vatră. Avură la masă şi fiertură de mei, iar în hruba alăturată Soroka găsi şi un urcior pântecos plin de horilcă.

Trase însă numai o înghiţitură şi nu le îngădui nici oştenilor să bea, deoarece hotărâse să fie cu ochii în patru în timpul nopţii. Coliba asta goală, cu laviţe pentru şase bărbaţi şi şopronul în care necheza o întreagă herghelie de cai, i se părea ciudată şi-i stârnea tot felul de bănuieli. Credea că e vreun adăpost de tâlhari, cu atât mai mult cu cât în hruba din care adusese urciorul, văzuse o mulţime de arme agăţate pe pereţi, un butoiaş de pulbere şi felurite gioarse, jefuite pesemne din conacele şleahticilor. În cazul că stăpânii colibei se întorceau, nu se puteau aştepta din partea lor să fie bucuroşi de oaspeţi; mai mult, nu se puteau aştepta nici măcar la milă, aşa că Soroka hotărî să ocupe coliba cu puterea armelor şi să rămână în ea cu forţa sau cu ajutorul negocierilor.

Era silit să facă astfel din pricina sănătăţii lui Kmicic pentru care călătoria putea deveni primejdioasă, dar şi pentru siguranţa tuturor. Soroka era un oştean trecut prin ciur şi prin dârmon, care nu se temea de nimic. Cu toate acestea, acum când îşi amintea de prinţul Bogusław, îl cuprindea spaima. Slujindu-l de multă vreme pe Kmicic, ajunsese să creadă orbeşte nu numai în vitejia, ci şi în norocul tânărului stăpân; de nenumărate ori fusese martor la fapte nemaipomenite, a căror cutezanţă se învecina cu nebunia; în toate izbutise şi scăpase nevătămat, îl însoţise pe Kmicic în toate harţurile cu Chowański, luase parte la toate încăierările, atacurile, încălcările şi răpirile lui şi ajunsese la convingerea că nimic nu e prea greu pentru tânăru-i stăpân, că scapă din orice bucluc, biruind pe oricine-i stă împotrivă. Pentru el, Kmicic întruchipa puterea neînfrântă şi norocul, dar se vede că acum nimerise peste unul pe măsura lui. Îşi găsise şi el naşul. Cum era cu putinţă? Un singur bărbat, care se aflase în mâinile lui Kmicic, răpit, fără apărare, izbutise să-i scape şi, mai mult, să-l doboare pe însuşi Kmicic, să-i căsăpească oamenii şi să-i înfricoşeze într-atâta încât fugiseră de teamă să nu se întoarcă asupra lor? Era mai mare minunea şi Soroka îşi pierdea capul gândindu-se la cele întâmplate, deoarece s-ar fi aşteptat la orice pe lumea asta, dar să se afle cineva care să-l doboare pe jupân Kmicic nu; asta n-ar fi crezut-o în ruptul capului.

— Să se fi sfârşit oare norocul nostru? mormăi de unul singur, uitându-se mirat împrejur.

Aşadar, cu toate că nu o dată îl urmase cu ochii închişi pe Kmicic, când hărţuiau tabăra lui Chowański, înconjurată de o armie de optzeci de mii de oameni, acum, când îi venea în minte prinţul acesta cu părul lung, cu ochi de jupâniţă şi faţa trandafirie, îl cuprindea o spaimă superstiţioasă. Nu mai ştia nici el ce să facă. Îl înfricoşa gândul că mâine sau poimâine va fi nevoit să meargă pe drumurile umblate, pe care putea să se întâlnească oricând cu înspăimântătorul prinţ sau cu urmăritorii lui. Tocmai de aceea pornise prin păduri, iar acum dorea să rămână în această colibă, până ce prigonitorii aveau să le piardă urma şi să-i lase în plata Domnului.

Dar, din alte pricini, nici adăpostul acesta nu i se părea lipsit de primejdii. Voia să ştie ce are de făcut, aşa că dădu poruncă oştenilor săi să stea de strajă la uşă şi la ferestrele colibei, iar el se adresă păcurarului:

— Ia un felinar şi hai cu mine.

— Înălţimea ta, iau o aşchie aprinsă, pentru că n-avem felinar.

— Fă cum vrei, dar ai să dai foc la şopron şi la cai, mie mi-e totuna!

La asemenea dictum{1} felinarul se găsi numaidecât în hruba ce ţinea loc de cămară. Soroka îi porunci păcurarului să meargă înainte, iar el porni în urma lui cu pistolul în mână.

— Cine locuieşte în colibă? Îl întrebă pe drum.

— Stăpânii mei; sunt şleahtici.

— Cum îi cheamă?

— Asta nu mi-e îngăduit să spun.

— Mi se pare că vrei să te pocnesc în scăfârlie!

— Înălţimea ta, răspunse păcurarul, aş putea să-ţi spun alt nume şi ai fi prea mulţumit.

— Adevărat! sunt mulţi şleahticii ăştia?

— Păi, e stăpânul mai în vârstă cu cei doi fii şi doi slujitori.

— Şi zici că sunt şleahtici?

— Sigur că sunt.

— Şi locuiesc aici?

— Şi aici şi în altă parte. Dumnezeu ştie unde!

— Dar caii de unde sunt?

— Îi aduc stăpânii, dar nu ştiu de unde.

— Spune drept, nu cumva stăpânii tăi jefuiesc la drumul mare?

— Ştiu şi eu, înălţimea ta? Mi se pare şi mie că trebuie să ia caii de undeva, dar de unde, nu e treaba mea.

— Şi ce fac cu caii?

— Câteodată îi iau pe toţi câţi sunt, zece-doisprezece şi-i mână de aici, da nu ştiu unde-i duc.

Vorbind astfel, ajunseră la şopronul în care se auzeau caii sforăind şi intrară înăuntru.

— Luminează! porunci Soroka.

Păcurarul ridică felinarul şi lumină caii legaţi la rând lângă perete. Soroka îi privi unul după altul, cu ochi de cunoscător, clătină din cap, ţâţâi din limbă şi mormăi:

— Ce s-ar mai fi bucurat răposatul Zend… sunt cai polonezi, moscoviţi… iar ăsta scopit e nemţesc… ca şi iapa de colo… Buni cai! Ce le daţi să mănânce?

— Înălţimea ta, ca să nu mint, de cu primăvară am semănat două tarlale cu ovăz.

— Stăpânii tăi aduc caii primăvara?

— Nu, dar mi-au trimis poruncă printr-un slujitor.

— Tu eşti de-al lor?

— Am fost, înainte de a pleca la război.

— La care război?

— Ştiu eu, înălţimea ta! Au plecat de anul trecut undeva departe şi s-au întors astă-vară.

— Şi acum al cui eşti?

— Aici e pădurea regelui.

— Cine te-a pus la smolărie?

— Pădurarul regal, rudă cu stăpânii, aduceau caii împreună, dar odată, când a plecat, nu s-a mai întors.

— Stăpânii tăi n-au primit oaspeţi niciodată?

— Nimeni nu nimereşte aici, fiindcă de jur împrejur sunt mlaştini, nu e decât un loc de trecere. Mă şi mir, înălţimea ta, cum aţi nimerit drumul cel bun, că cine nu-l află e înghiţit de mlaştină.

La început, Soroka vru să-i răspundă că şi pădurea, şi locul de trecere le cunoaşte foarte bine, dar după o clipă de gândire, se hotărî să tacă mai bine şi întrebă:

— Pădurea e mare?

Păcurarul nu pricepu întrebarea.

— Cum vine asta?

— Se întinde până departe?

— Oho, păi cine a ajuns la capătul ei! Se sfârşeşte una şi începe alta, numai Dumnezeu ştie până unde se întinde, că eu n-am ajuns până acolo.

— Bine! zise Soroka.

Şi îi porunci păcurarului să se întoarcă, după care reveni şi el la colibă. Pe drum se gândea ce se cuvine să facă şi stătea la îndoială. Pe de o parte, îl încerca dorinţa să se folosească de lipsa gazdelor, să ia caii şi să fugă cu prada. Câştigul ar fi fost destul de mare, căci caii îi plăcuseră tare mult oşteanului, dar îşi învinse ispita. De luat, era uşor să-i ia, dar pe urmă? De jur împrejur mlaştina, numai un loc de trecere cum să dea peste el? O dată îi slujise norocul, dar a doua oară putea să se întâmple altfel. N-avea nici un rost să meargă pe urmele copitelor, fiindcă, mai mult ca sigur, cei de aici avuseseră şi ei atâta minte, încât să lase la vedere drumuri înşelătoare care duceau de-a dreptul în locurile adânci. Soroka cunoştea prea bine tertipurile oamenilor, care furau caii sau îi luau pradă de luptă.

Se gândea, dar, şi chibzuia în toate felurile; deodată se lovi cu pumnul în cap:

— Nătărău mai sunt! murmură. Am să-l leg pe păcurar şi am să-i poruncesc să ne scoată la drumul mare.

Dar se cutremură numaidecât.

— La drumul mare? Acolo ne aşteaptă prinţul şi urmăritorii…

„Trebuie să pierd cincisprezece cai! îşi spuse în gând oşteanul cu atâta jale, de parcă el îi crescuse de mici. Altfel nu se poate, s-a sfârşit cu norocul nostru. Trebuie să stăm în colibă până se înzdrăveneşte jupân Kmicic, cu voia sau fără voia stăpânilor, iar ce-o fi pe urmă, îl priveşte pe polcovnic.”

Tot cumpănind astfel, ajunse la colibă. Oştenii păzeau la uşă şi, deşi văzuseră de departe felinarul licărind în întuneric, acelaşi cu care plecaseră Soroka şi păcurarul, le cerură să spună cine sunt, înainte de a le da drumul înăuntru. Soroka le porunci să se schimbe la miezul nopţii, iar el se lungi pe laviţă lângă Kmicic.

În colibă se lăsă liniştea, numai greierii îşi începură ţârâiala obişnuită, iar în cămara alăturată şoarecii se zbenguiau prin grămada de lucruri. Din vreme în vreme, rănitul se trezea şi se vede că visa cuprins de fierbinţeală, pentru că Soroka îi auzea vorbele învălmăşite:

— Măria ta, iartă… Ceilalţi trădători… Am să-ţi spun toate tainele lor… Republica e o bucată de postav roşu… Aha, acum eşti în mâna mea, luminăţia ta… Ţine-l!… Măria ta!… Pe aici, fiindcă acolo e trădare!

Soroka se ridică în capul oaselor pe laviţă şi ascultă, dar bolnavul mai strigă o dată, de două ori şi adormi, apoi se trezi iarăşi şi ţipă:

— Oleńka! Oleńka, nu te supăra…!

Abia spre miezul nopţii se linişti cu totul şi căzu într-un somn adânc. Soroka începu şi el să moţăie, dar îl trezi o bătaie înceată în uşa colibei. Oşteanul deschise ochii îndată şi, sărind în picioare, ieşi afară, – Ce s-a întâmplat? întrebă.

— Jupâne vagmistru, a fugit păcurarul.

— O sută de diavoli! O să vină cu tâlharii asupra noastră. Cine l-a păzit?

— Bilous.

— L-am luat să adăpăm caii, se dezvinovăţi Bilous. I-am poruncit să scoată apă din fântână, eu ţineam caii de căpăstru…

— Ei şi! A sărit în fântână?

— Nu, jupâne vagmistru, s-a repezit printre trunchiurile aruncate claie peste grămadă lângă fântână şi pe urmă a pierit în gropile rămase de la copacii scoşi. Am lăsat caii, chiar dacă s-ar fi rătăcit, am fi găsit alţii aici, şi am dat fuga după el, dar m-am împiedicat şi am căzut în prima groapă. Cum era noapte şi întuneric beznă, iar el ştia locul, a şters-o… Lovi-l-ar ciuma!

— O să ne aducă lotrii pe cap, asta-i… Trăsni-l-ar…!

Vagmistrul se opri, iar după un timp scurt zise:

— Nu ne mai culcăm, trebuie să stăm de veghe până la ziuă; pot să sosească în orice clipă.

Şi, vrând să slujească drept pildă pentru ceilalţi, se aşeză pe pragul colibei, cu muscheta în mână, iar oştenii şezură şi ei în jurul lui, sporovăind încet, îngânând cu jumătate de glas vreun cântec sau ascultând cu sufletul la gură să desluşească printre zgomotele pădurii tropotitul şi sforăitul cailor care se apropiau.

Era o noapte senină şi cu lună, dar plină de larmă. În bungetele codrului clocotea viaţa. Era vremea boncăluitului şi pădurea răsuna împrejur de mugetele ameninţătoare ale cerbilor. Sunetele groase, scurte şi răguşite, pline de mânie şi îndârjire, se auzeau din toate părţile, departe în adâncurile pădurii şi mai aproape, uneori atât de aproape, încât păreau la o sută de paşi de colibă.

— Dacă vin, o să boncăluiască şi ei, ca să ne înşele, zise Bilous.

— E, în noaptea asta n-au când să mai vie. Înainte de a ajunge păcurarul la ei, se face ziuă! spuse alt oştean.

— Jupâne vagmistru, la lumina zilei n-ar fi rău să cotrobăim prin colibă şi să săpăm pe lângă pereţi, că dacă stăpânii ei sunt tâlhari de drumul mare, trebuie să aibă şi niscaiva lucruri de preţ.

— Cea mai mare comoară e în grajdul de colo, răspunse Soroka, arătând cu mâna spre şopron.

— O s-o luăm cu noi?

— Prost mai eşti, şi pe unde mai ieşim, că împrejur sunt numai mlaştini.

— Pe unde am venit.

— Ne-a călăuzit Dumnezeu. Până aici nu pătrunde şi nu iese nici picior de om, dacă nu cunoaşte drumul.

— O să-l găsim, când s-o lumina de ziuă.

— N-o să-l găsim, fiindcă au lăsat înadins urme înşelătoare. Nu trebuia să-l lăsaţi pe păcurar să fugă.

— Ştiu că până la tractul cel mare e o zi de mers, zise Bilous. Uite, într-acolo. Apoi arătă cu mâna spre partea de răsărit a pădurii.

— Mergem drept, până ajungem, asta e!

— Şi crezi că dacă ai să ajungi la tractul cel mare, ai să scapi? E mai bine să mori aici de plumbul tâlharului, decât să atârni acolo în ştreang.

— Cum aşa, tătucule? se miră Bilous.

— Bine, pentru că acolo ne caută.

— Cine, tătucule?

— Prinţul.

Soroka tăcu deodată, iar după el tăcură şi ceilalţi, înfioraţi de spaimă.

— Of Doamne! se văită Bilous. Aici e rău şi nici acolo nu-i mai bine, încearcă şi scapă, dacă mai poţi!

— Am căzut ca nişte lupi în capcană; aici tâlharii, iar acolo prinţul! spuse alt oştean.

— Aprinde-i-ar trăsnetul! Mai bine să am de-a face cu nişte tâlhari decât cu un diavol împieliţat, răspunse Bilous. Că prinţul ăsta nu e om ca toţi oamenii. Zawratyński se lua la trântă cu ursul, şi el i-a smuls sabia din mâna ca la un copil. Altfel nu se poate, cred că l-a vrăjit, fiindcă am mai văzut că atunci când s-a aruncat asupra lui Witkowski, a crescut în ochii mei cât un pin. Dacă nu era aşa, nu l-aş fi lăsat eu să-mi scape.

— Şi aşa ai fost un mare prost că n-ai sărit asupra lui.

— Ce era să mai fac, jupâne vagmistru? M-am gândit şi eu: are cel mai bun cal, aşa că dacă vrea, fuge, iar dacă mă atacă, nu sunt în stare să mă apăr, pentru că un om nu se poate măsura cu puterea necuratului. Îţi piere dinaintea ochilor sau se învăluie în nori de pulbere…

— Adevărat, întări Soroka. Când am tras în el, parcă l-a acoperit ceaţa… şi nu l-am nimerit… De pe cal oricine poate să dea greş, dar de jos nu mi s-a mai întâmplat de zece ani.

— Ce să mai vorbim! zise Bilous. Mai bine să facem socoteala: Lubieniec, Witkowski, Zawratyński şi polcovnicul pe toţi i-a doborât un singur om, care nici măcar nu era înarmat; şi toţi oşteni de nădejde, fiecare în stare să ţină piept la patru inşi. Prinţul nu putea să facă asemenea ispravă fără ajutorul diavolului.

— Să ne încredinţăm sufletul lui Dumnezeu, pentru că dacă prinţul e în cârdăşie cu necuratul, acesta o să-i arate drumul încoace.

— Şi aşa are mâna lungă. Un magnat ca el…

— Tăcere! porunci Soroka deodată. Se aude ceva foşnind.

Oştenii tăcură şi ascultară cu luare-aminte. Nu departe se auziră într-adevăr paşi greoi sub care frunzele căzute foşneau desluşit.

— Se aud cai, şopti Soroka.

Dar paşii se depărtară de colibă şi curând după aceea răsună mugetul răguşit şi ameninţător al cerbului.

— Sunt cerbi! Căpriorul îşi vesteşte suratele sau încearcă să-l înfricoşeze pe vreun nechemat.

— Toată pădurea nunteşte, ca şi când s-ar fi însurat diavolul.

Tăcură iarăşi şi începură să moţăie, doar vagmistrul îşi înălţa capul la răstimpuri, asculta o clipă, apoi îl lăsa să cadă greoi pe piept. Aşa se scurse un ceas, două, până când pinii din apropiere se făcură cenuşii, iar vârfurile albeau tot mai mult, de parcă le tivea cineva cu argint topit. Boncăluitul cerbilor conteni şi liniştea deplină se înstăpâni în adâncurile pădurii. Treptat începură să se reverse zorile, lumina albă şi palidă se întări cu luciri aurii şi roşietice până când se făcu ziuă de-a binelea, arătând feţele trudite ale oştenilor, care dormeau tun înaintea colibei.

Deodată, uşa se deschise, Kmicic se ivi în prag şi strigă:

— Soroka, la mine!

Oştenii zvâcniră în sus…

— Pentru Dumnezeu! înălţimea ta, te-ai şi sculat din pat? se miră Soroka.

— Iar voi aţi dormit ca nişte butuci; puteau să vă taie capetele la toţi şi să vă arunce peste gard, până să vă treziţi voi.

— Am stat de veghe până în zori, jupâne polcovnic; am aţipit abia când s-a crăpat de ziuă.

Kmicic îşi aruncă privirile împrejur.

— Unde suntem?

— În pădure, jupâne polcovnic.

— Asta văd şi eu. A cui e coliba?

— Nu ştim nici noi.

— Vino la mine! spuse jupân Andrzej.

Şi se retrase înăuntru. Soroka intră în urma lui.

— Ascultă, zise Kmicic aşezându-se pe laviţă. Prinţul a tras în mine?

— Întocmai.

— Şi ce s-a întâmplat cu el?

— A scăpat.

Urmă o clipă de tăcere.

— Asta nu e bine! zise Kmicic. E chiar foarte rău. Era mai bine să-l fi omorât, decât să-l lăsaţi să scape.

— Aşa am vrut şi noi, dar…

— Dar ce?

Soroka îi povesti pe scurt ce se întâmplase. Kmicic îl ascultă peste măsură de liniştit, doar ochii începură să-i ardă şi în cele din urmă rosti:

— Acum a ieşit el deasupra, dar o să ne mai întâlnim noi. De ce te-ai abătut de la drumul mare?

— M-am temut de urmărire.

— Bine ai făcut, cred că ne-au căutat şi ei. Acum suntem prea puţini pentru puterea lui Bogusław… Al dracului de puţini!… Pe de altă parte, el a luat-o spre ţinuturile prusiene şi acolo nu-l putem urmări, trebuie să mai aşteptăm.

Soroka răsuflă uşurat. Se vede că jupân Kmicic nu se temea chiar atât de mult de prinţul Bogusław, de vreme ce vorbea de urmărire. Încrederea lui îl înrâuri pe dată şi pe vechiul oştean învăţat să gândească cu mintea polcovnicului său şi să simtă cu inima lui. Jupân Andrzej, care se cufundase în gânduri, se trezi deodată şi începu să caute ceva cu mâinile pe lângă el.

— Unde sunt scrisorile mele? întrebă.

— Care scrisori?

— Scrisorile pe care le aveam la mine… Erau băgate în cingătoare. Unde-i cingătoarea? întrebă iar jupân Andrzej în grabă.

— Înălţimea ta, cingătoarea ţi-am descheiat-o chiar eu, ca să răsufli mai uşor. Uite-o colo!

— Dă-o încoace!

Soroka îi dădu brâul de piele, căptuşit cu iră, în care erau cusute cu aţă câteva buzunare mici. Kmicic le cotrobăi şi scoase toate hârtiile.

— Uite ţidulele de trecere pentru căpeteniile suedeze, dar unde sunt scrisorile? spuse cu glasul plin de îngrijorare.

— Care scrisori? repetă Soroka.

— Mii de tunete! Scrisorile hatmanului către regele suedez, către jupân Lubomirski şi toate celelalte pe care le aveam la mine.

— Dacă nu sunt în cingătoare, apoi nu mai sunt nicăieri. Le-am pierdut pe drum.

— Încălecaţi şi căutaţi-le! strigă Kmicic cu glas înfricoşător.

Înainte ca Soroka, uluit de-a binelea, să părăsească încăperea, jupân Andrzej se prăbuşi pe laviţă, ca şi când l-ar fi lăsat puterile, şi luându-şi capul în mâini, începu să repete gemând:

— Vai mie… scrisorile, scrisorile mele…!

În acest timp, oştenii plecară, afară de unul, căruia Soroka îi poruncise să stea de pază lângă colibă. Kmicic rămase singur înăuntru şi începu să se gândească la starea lui de acum, care nu era vrednică de invidiat. Bogusław scăpase. Asupra lui jupân Andrzej avea să se abată negreşit răzbunarea înfricoşătoare a puternicilor Radziwiłłi. Şi nu numai asupra lui, ci asupra tuturor fiinţelor care-i erau dragi, pe scurt, asupra Oleńkăi. Kmicic ştia că prinţul Bogusław nu va şovăi să-l lovească acolo unde rana putea să-l doară mai tare, adică să se răzbune pe jupâniţă. Iar Oleńka se afla la Kiejdany, la bunul plac al înspăimântătorului magnat, a cărui inimă nu cunoştea nici o milă. Pe măsură ce se gândea la situaţia lui, ajungea tot mai mult la convingerea că era pur şi simplu îngrozitoare. După răpirea lui Bogusław, Radziwiłłii aveau să-l socotească drept trădător; sprijinitorii lui Jan Kazimierz, oamenii lui Sapieha şi confederaţii răzvrătiţi din Podlasie îl credeau şi ei tot trădător din cauza sufletului blestemat al lui Radziwiłł. Printre numeroasele tabere, facţii şi oştiri străine care se aflau în această clipă pe pământurile Republicii, nu era nici una care să nu-l socotească drept cel mai mare şi mai îndârjit vrăjmaş. Chowański pusese un preţ mare pe capul lui, acum vor pune şi Radziwiłłii şi suedezii, şi cine ştie dacă nu vor face acelaşi lucru şi partizanii nefericitului Jan Kazimierz.

„Am semănat vânt şi acum trebuie să culeg furtună!” cugetă Kmicic. Îl răpise pe prinţul Bogusław, ca să-l arunce la picioarele confederaţilor, să-i convingă astfel că s-a lepădat de Radziwiłłi, să se răscumpere şi să dobândească dreptul de a lupta pentru rege şi ţară. Pe de altă parte, Bogusław; în mâinile lui era chezăşia siguranţei Oleńkăi. Acum însă, când Bogusław îl doborâse pe Kmicic şi fugise, nu numai că Oleńka se găsea în mare primejdie, dar tânărul polcovnic pierduse şi dovada că-l părăsise definitiv pe hatman. Fără îndoială, avea drumul deschis spre confederaţi; dacă nimerea peste steagul lui Wołodyjowski şi al polcovnicilor, prietenii lui, poate că aveau să-l lase în viaţă, dar îl vor privi oare ca tovarăş de luptă, îl vor crede, nu se vor gândi că a venit să-i cerceteze pe furiş sau să descurajeze oamenii şi să-i atragă de partea lui Radziwiłł? Aici îşi aduse aminte că asupra lui apasă sângele confederaţilor; că el fusese primul care-i biruise pe ungurii şi dragonii răsculaţi la Kiejdany; că risipise steagurile răzvrătite sau le silise să se predea; că împuşcase căpeteniile îndărătnice şi tăiase oştenii, că înconjurase şi întărise Kiejdany cu şanţuri de apărare, asigurându-i astfel izbânda lui Radziwiłł în Samogiţia…

„Cum să mă mai duc acolo? se gândi. Ciuma le-ar fi un oaspete mai drag decât mine!… Cu Bogusław, legat cu arcanul lângă şa, ar fi fost altceva, dar aşa, numai cu vorbe şi cu mâinile goale…!”

Dacă măcar ar fi avut scrisorile acelea, cu toate că nu s-ar fi putut răscumpăra cu ele faţă de confederaţi, l-ar fi avut cel puţin în mână pe prinţul Janusz, deoarece scrisorile i-ar fi făcut până şi pe suedezi să-şi piardă încrederea în hatman… Cu preţul lor putea s-o scape pe Oleńka…

Dar parcă un duh rău îşi băgase coada, şi scrisorile se pierduseră. Când şi le închipui în minte pe toate, Kmicic îşi luă din nou capul în mâini.

— Sunt un trădător pentru Radziwiłł, un trădător pentru Oleńka, pentru confederaţi, trădător pentru rege… Mi-am pierdut faima şi cinstea, m-am pierdut pe mine şi pe Oleńka…!

Rana de la faţă îl ardea şi acum, dar iadul din suflet era de o sută de ori mai dureros. Pentru că, în ciuda tuturor aşteptărilor, mai suferea şi din pricina ambiţiei lui de oştean. Fusese bătut în chip ruşinos de Bogusław. Crestăturile pe care i le făcuse la Lubicz jupân Wołodyjowski nu mai însemnau nimic. Acolo îl biruise un bărbat înarmat, pe care îl chemase în luptă dreaptă în vreme ce prinţul era un ostatic fără arme, pe care-l avea în puterea lui.

Cu fiecare clipă care trecea, Kmicic înţelegea tot mai bine cât de ruşinoasă era situaţia lui. Cu cât se gândea mai mult, cu atât vedea mai bine grozăvia; tot mai multe erau ungherele întunecate din care îl priveau ruşinea, ocara, pierzania lui şi a Oleńkăi, paguba ţării; în cele din urmă fu cuprins de spaimă şi uluire.

— Eu am făcut oare toate acestea? se întrebă. Şi părul i se ridică vâlvoi în vârful capului.

— Nu se poate! Se vede că încă n-am scăpat de febris{2}! strigă. Maică Preacurată, nu e cu putinţă…!

„Zvânturat neghiob şi orb! îi spunea conştiinţa. Nu era mai bine să lupţi pentru rege şi ţară, nu era mai bine s-o asculţi pe Oleńka!”

Şi-l năpădeau amare păreri de rău. Ehei, dacă şi-ar fi putut spune: „Suedezii sunt duşmanii ţării şi eu al lor; Radziwiłł e duşmanul regelui, aşa că voi fi împotriva lui.” Şi-ar fi simţit sufletul uşurat şi mintea limpede. Şi-ar fi adunat o ceată de ucigaşi înrăiţi şi s-ar fi zbenguit cu ei ca ţiganul la iarmaroc, i-ar fi hărţuit pe suedezi şi i-ar fi tăiat cu inima şi conştiinţa curată, iar când ar fi ajuns să se scalde în slavă, ca în lumina soarelui, s-ar fi dus înaintea Oleńkăi şi i-ar fi spus:

— Nu mai sunt un blestemat, ci defensor patriae, îndrăgeşte-mă şi tu, cum te-am îndrăgit şi eu!

Acum însă?

Sufletu-i mândru se obişnuise să se arate îngăduitor, aşa că nu voia să-şi recunoască vina dintr-o dată. Radziwiłłii erau vinovaţi, ei îl duseseră la pierzanie, îl acoperiseră de ruşine, îi legaseră mâinile prin jurământ, îi mânjiseră cinstea şi dragostea.

Jupân Kmicic scrâşni din dinţi, întinse braţele spre Samogiţia, deasupra căreia Janusz, hatmanul, ca lupul pe stârv, şi începu să strige cu glasul înăbuşit de turbare:

— Răzbunare. Răzbunare!

Se aruncă deznădăjduit în genunchi în mijlocul odăii şi începu să vorbească:

— Isuse, mă jur înaintea ta să-i asupresc pe aceşti vânzători, să-i calc!… să-i urmăresc cu legea, focul şi sabia până la ultima suflare, cât oi trăi pe lumea asta! Aşa să-mi ajuţi, Rege din Nazaret! Amin!

Un glas dinăuntru îi spuse în aceeaşi clipă: „Slujeşte-ţi ţara, răzbunarea după aceea…!”

Ochii lui jupân Andrzej ardeau de fierbinţeală, avea buzele uscate şi tremura tot ca de friguri; dădea din mâini şi, vorbind tare de unul singur, mergea sau mai degrabă alerga prin odaie, se lovea de laviţe până când, în cele din urmă, căzu încă o dată în genunchi:

— Trimite-mi, Doamne, gândul cel bun şi călăuzeşte-mi paşii, ca să nu înnebunesc!

Deodată auzi o împuşcătură pe care ecoul pădurii o zvârli din pin în pin, până când ajunse ca un tunet în colibă.

Kmicic sări în picioare şi, înhăţând sabia, ieşi afară.

— Ce-a fost asta? îl întrebă pe oşteanul care stătea lângă uşă.

— O împuşcătură, jupâne polcovnic.

— Unde-i Soroka?

— S-a dus să caute scrisorile.

— În care parte s-a tras?

Oşteanul arătă spre răsărit, unde printre copaci creşteau tufărişuri dese.

— Acolo!

În clipa aceea se auzi tropot de copite; caii nu se vedeau.

— Păzea! strigă Kmicic.

Dar dintre tufe se ivi Soroka gonind din răsputeri, urmat de încă un oştean.

Amândoi ajunseră în faţa colibei şi, descălecând în grabă de pe cai, îşi îndreptară muschetele dinapoia lor, ca dinapoia unui val de apărare, spre tufe.

— Ce-i acolo? întrebă Kmicic.

— O ceată de oameni vine asupra noastră răspunse Soroka.