Capitolul II.

Se aşternu liniştea, dar curând, în tufele din apropiere, se auziră zgomote, de parcă trecea o turmă de mistreţi; pe măsură ce se apropiau, trosnetele înaintau tot mai mult.

Apoi iarăşi se înstăpâni liniştea.

— Câţi sunt? întrebă Kmicic.

— Să tot fie vreo şase sau poate chiar opt; că n-am putut să-i număr bine, răspunse Soroka.

— Atunci e bine! Nu pot să ne ţină piept!

— Nu pot, jupâne polcovnic, dar trebuie să prindem unul viu şi să-l încălzim la tălpi, ca să ne arate drumul.

— Avem vreme destulă. Păzea!

Abia apucă Kmicic să rostească: „păzea!”, când o dâră de fum. albicios înflori în tufe şi parcă un stol de păsări fâşâiră prin iarba din apropiere, la vreo treizeci de paşi de colibă.

— Au tras cu sfărâmături de fier! zise Kmicic. Dacă nu au muschete, nu pot să ne facă nici un rău, pentru că sfărâmăturile nu ajung până aici.

Ţinând cu o mână muscheta rezemată de şaua calului înaintea lui, Soroka şi-o duse pe cealaltă pâlnie la gură şi strigă:

— Arată-te careva din tufe şi te răstorn cu picioarele în sus!

Urmă o clipă de linişte, după care în tufe răsună o voce ameninţătoare:

— Cine sunteţi?

— Unii mai presus decât cei care tâlhăresc la drumul mare.

— Cu ce drept ne-aţi ocupat coliba?

— Lotrul vorbeşte de drepturi! O să vă înveţe călăul ce-i dreptatea, duceţi-vă la el!

— O să vă afumăm ca pe bursuci!

— N-ai decât! Dar vezi să nu te înăbuşi singur!

Glasul din tufe tăcu; se vede că atacatorii se sfătuiau. Soroka îi şopti lui Kmicic:

— Trebuie să-l atragem pe vreunul încoace şi să-l legăm; o să avem astfel un ostatic şi o călăuză.

— Ba nu! se împotrivi Kmicic. Pentru că va veni numai după ce ne dăm cuvântul.

— A, avem de-a face cu nişte hoţi, aşa că putem să ne călcăm cuvântul.

— Mai bine să nu-l dăm! spuse Kmicic.

Întrebările porniră iarăşi dinspre tufe:

— Ce vreţi?

De astă dată răspunse Kmicic:

— Cum am venit, aşa am fi şi plecat, dacă ştiai să te porţi, bădărane, şi nu începeai să tragi în noi.

— N-ai să faci purici aici, diseară vom fi peste o sută de inşi.

— Înaintea lor vor ajunge aici două sute de dragoni şi n-o să te apere nici mlaştinile, fiindcă sunt printre ei oameni care le vor trece, cum le-am trecut şi noi.

— Sunteţi oşteni?

— Doar nu tâlhari.

— Din ce steag?

— Da' ce, tu eşti hatman? N-o să-ţi dăm ţie socoteală!

— O să vă roadă lupii oasele pe-aici.

— Iar pe voi o să vă ciugulească corbii.

— Pe o sută de draci, spuneţi odată ce vreţi! De ce-aţi dat buzna în coliba noastră?

— Vino să afli singur! N-o să-ţi mai spargi pieptul zbierând din desiş. Vino mai aproape!

— Îţi dai cuvântul că…

— Cuvântul e pentru cavaleri, nu pentru nişte tâlhari ca voi. Dacă vrei, crede, dacă nu vrei, nu crede!

— Putem să venim doi inşi?

— Puteţi!

În curând, din tufele aflate la vreo sută de paşi de colibă ieşiră la vedere doi oameni înalţi şi spătoşi. Unul dintre ei, puţin aplecat, trebuia să fie un om în vârstă, dar celălalt mergea drept, întinzându-şi curios gâtul spre colibă; amândoi aveau cojoace fără mâneci îmbrăcate cu postav cenuşiu, cum purtau şleahticii mai mărunţi, cizme înalte din piele de căprioară şi căciuli îndesate pe ochi.

— Ba pe dracu! mormăi Kmicic, uitându-se cu luare-aminte la cei doi bărbaţi.

— Jupâne polcovnic, strigă Soroka, mai mare minunea, ăştia sunt oamenii noştri!

În acest timp, ceilalţi se apropiară la câţiva paşi, dar nu puteau să-i recunoască pe cei dinaintea colibei, fiindcă erau acoperiţi de cai.

Deodată Kmicic ieşi înainte.

Dar nu-l recunoscură nici acum din pricina feţei oblojite. Se opriră totuşi şi începură să-l măsoare, curioşi şi neliniştiţi.

— Unde-ţi este celălalt fiu, jupâne Kiemlicz? întrebă jupân Andrzej. Nu cumva s-a prăpădit?

— Cine-i? Ce va să zică asta? Cine vorbeşte? îngăimă bătrânul cu un glas ciudat, înspăimântat parcă.

Şi încremeni cu gura căscată şi ochii holbaţi. Deodată fiul care fiind mai tânăr avea privirea mai ageră, îşi smulse căciula de pe cap.

— O, Doamne, Isuse!… Tată, e jupânul polcovnic! strigă.

— Isuse, o dulce Isuse! repetă bătrânul, păi ăsta e jupân Kmicic!

Şi amândoi rămaseră nemişcaţi, ca nişte oşteni care întâmpină căpetenia; pe chipurile lor se citea spaima, uimirea fără margini.

— Aşa, împieliţaţilor! le spuse jupân Andrzej zâmbind. Îmi uraţi bun venit cu flinta?

Bătrânul îşi reveni şi începu să strige:

— Hei, veniţi cu toţii aici? Veniţi aici!

Din tufe ieşiră câţiva oameni, printre care al doilea fiu al bătrânului şi păcurarul; toţi veneau în goană, cu armele pregătite, deoarece nu ştiau ce se întâmplase, dar bătrânul strigă iarăşi la ei:

— În genunchi, nemernicilor, în genunchi! Asta e jupân Kmicic! Care-i prostălăul care a tras? Aduceţi-l aici!

— Tu ai tras, tată, spuse tânărul Kiemlicz.

— Minţi! Minţi ca un câine! Jupâne polcovnic, cine putea să ştie că înălţimea ta eşti în coliba noastră! Pe legea mea, nu-mi vine să-mi cred ochilor!

— Eu sunt, chiar eu însumi! zise Kmicic, întinzându-i mâna.

— O, Isuse! se cruci bătrânul, asemenea oaspete în pădure! Nu-mi cred ochilor! Cu ce să te primim noi aici, înălţimea ta? Dacă ştiam, dacă ne-am fi aşteptat…!

Aici se întoarse spre cei doi feciori.

— Să se ducă unul din voi să aducă mied din beci!

— Dă-mi cheia de la încuietoare! se rugă unul dintre ei.

Bătrânul începu să se caute la brâu, privindu-l în acelaşi timp bănuitor pe cel care vorbise.

— Cheia de la încuietoare. Păi, cum! Te cunosc eu, fiu de ţigan; mai mult ai să gâlgâi singur, decât ai să aduci aici. Ce? Mai bine mă duc eu; hm, i s-a făcut poftă de cheia de la încuietoare! Haideţi să daţi trunchiurile la o parte, că deschid eu şi aduc miedul!

— După cum văd, Jupâne Kiemlicz, ai un beci acoperit cu trunchiuri! zise Kmicic.

— Păi, mai pot să păstrez ceva cu tâlharii ăştia! răspunse bătrânul, arătând spre fiii lui. Sunt în stare să-l mănânce şi pe tatăl lor. Mai sunteţi aici?! Duceţi-vă şi daţi trunchiurile la o parte. Aşa-l ascultaţi pe cel care v-a dat viaţă?

Flăcăii se repeziră în spatele colibei, spre grămezile de trunchiuri.

— Tot în gâlceavă cu feciorii, ca şi mai înainte? întrebă Kmicic.

— Cine poate să trăiască în pace cu ei… Se pricep să se bată, să ia pradă, dar când e vorba să împartă cu tatăl lor, sunt nevoit să le smulg cu de-a sila partea mea… Asta mi-e mângâierea! Au crescut ca nişte tauri! Pe legea mea, asemenea oaspete, asemenea oaspete! Când te-am slujit pe înălţimea ta, am luat mai multă pradă decât am strâns acum într-un an întreg… Pică slab, vremurile sunt tot mai grele, iar bătrâneţea nu-i nici ea vreo bucurie!… Pofteşte înăuntru, înălţimea ta. Pe viul Dumnezeu, la una ca asta nu m-aş fi aşteptat…!

Bătrânul Kiemlicz vorbea foarte repede cu un glas plângător, aruncând totodată priviri hoţeşti şi neliniştite în toate părţile. Era un bătrân osos şi uriaş, cu faţa veşnic strâmbată de nemulţumire. Avea ochii piezişi, ca şi cei doi fii ai lui, sprâncene stufoase şi mustăţi pe aceeaşi măsură, de sub care îi ieşea mult înainte buza de jos; când vorbea, îi ajungea aproape până la nas, ca la oamenii care nu mai au dinţi. Bătrâneţea feţei nu se potrivea deloc cu sprinteneala trupului care trăda o putere neobişnuită şi multă îndemânare. Se mişca repede, de parcă era împins de arcuri, şi îşi rotea mereu capul, străduindu-se să cuprindă cu privirile tot ce-l înconjura, oamenii şi lucrurile. Lui Kmicic îi arăta tot mai multă umilinţă, pe măsură ce-i revenea ascultarea faţă de fosta căpetenie, teama ori poate admiraţia şi dragostea.

Kmicic îl cunoştea bine pe Kiemlicz şi pe feciorii lui, deoarece slujiseră în steagul lui pe vremea când se războise pe socoteala lui Chowański în Biała Ruś. Erau oşteni viteji şi la fel de îndârjiţi. Unul dintre cei doi fii, Kosma, purtase o vreme steagul în adunătura lui Kmicic, dar renunţase repede la această însărcinare de cinste, fiindcă îl împiedica să ia pradă. Printre săbierii şi chefliii care alcătuiau ceata lui Kmicic, oameni fără căpătâi, care beau ziua tot ce dobândiseră noaptea prin trudă sângeroasă de la vrăjmaş, cei trei Kiemliczi se deosebeau printr-o lăcomie fără margini. Strângeau prada şi se ascundeau prin păduri. Luau mai ales caii, pe care îi vindeau mai târziu pe la curţile magnaţilor şi prin târguri. Tatăl lupta tot atât de bine ca şi cei doi fii gemeni, dar după fiecare bătălie le smulgea cea mai mare parte din pradă, văietându-se în gura mare că-l nedreptăţeau, ameninţându-i cu blestemul de părinte, gemând şi plângând. Feciorii se împotriveau, dar destul de mărginiţi la minte, îi îngăduiau să-i asuprească. Cu toate că se sfădeau fără încetare, în luptă se apărau unul pe altul cu înverşunare, fără să-şi cruţe sângele. Ceilalţi oşteni nu se aveau bine cu ei şi se temeau, deoarece în certurile cu alţii deveneau înfricoşători. Până şi căpeteniile îi lăsau în pace. Doar Kmicic stârnea în ei o spaimă de nedescris, iar după Kmicic, jupân Ranicki, înaintea căruia tremurau până şi Kiemliczii când i se umplea faţa de pete. Cinsteau în amândoi fala neamului, fiindcă alde Kmicic se bucurau de multă vreme de mare trecere în Orsza, iar în Ranicki curgea sânge de senator.

Printre oşteni se spunea că adunaseră comori nenumărate, dar nimeni nu ştia prea bine dacă era adevărat. Într-o bună zi, Kmicic îi trimisese cu câţiva slujitori să aducă o herghelie de cai de pradă şi de atunci dispăruseră. Kmicic credea că muriseră, iar oştenii ziceau că au fugit cu caii, fiindcă era o ispită prea mare pentru sufletele lor. Acum, când îi vedea sănătoşi, când în şopronul de lângă colibă se auzea nechezatul cailor, iar bucuria şi umilinţa bătrânului se amestecau cu neliniştea, jupân Andrzej se gândi că oştenii avuseseră dreptate.

De aceea, după ce intrară în colibă, se aşeză pe laviţă şi punându-şi mâinile în şolduri, îl privi în albul ochilor pe bătrân şi-l întrebă:

— Kiemlicz, unde sunt caii mei?

— O, Isuse, dulce Isuse! gemu bătrânul. I-au luat oamenii lui Zoltareńko, ne-au bătut, ne-au rănit, ne-au împrăştiat şi ne-au gonit şaisprezece mile; abia am scăpat cu viaţă. O, Maică Precestă! N-am mai putut să te găsim nici pe înălţimea ta, nici pe oşteni. Ne-au gonit până aici, în pădurile astea, în mlaştinile astea, unde trăim în sărăcie şi foame în coliba asta. Dumnezeu e milostiv că înălţimea ta trăieşti şi eşti sănătos, deşi văd că eşti rănit. Poate că ar fi bine să oblojim rana cu ierburi care să tragă umflătura… Feciorii mei s-au dus să dea trunchiurile la o parte şi duşi au fost. Ce fac nemernicii ăştia acolo? sunt în stare să scoată uşa din ţâţâni, ca să ajungă la mied. Aici e numai foame şi sărăcie, altceva nimic! Noi ne hrănim cu ciuperci, dar pentru înălţimea ta o să găsim ceva de mâncare şi băuturică!… Caii aceia ni i-au răpit, ne-au jefuit… Ce să mai vorbim! Ne-au lipsit astfel şi de slujba la înălţimea ta; am ajuns să n-am o bucăţică de pâine la bătrâneţe, poate că înălţimea ta ai să te înduri de noi şi ai să ne primeşti iarăşi în slujbă.

— S-ar putea întâmpla! răspunse Kmicic.

În clipa aceea intrară feciorii bătrânului, Kosma şi Damian, gemeni, flăcăi ca bradul, cam neciopliţi, cu capetele mari, acoperite cu un păr des şi ţepos care stătea înfoiat pe lângă urechi şi se răvăşea în vâlvoaie nemaipomenite în creştet. Intrară şi se opriră lângă uşă, pentru că nu cutezau să stea jos în faţa lui Kmicic, şi Damian zise:

— Intrarea e slobodă.

— Bine, răspunse bătrânul Kiemlicz, mă duc să aduc miedul. Şi îşi privi feciorii într-un fel anume. Iar caii aceia i-au luat oamenii lui Zoltareńko spuse apăsat.

Şi ieşi afară.

Kmicic se uită la cele două matahale care stăteau lângă uşă, cioplite parcă din topor, şi întrebă deodată:

— Ce faceţi voi acum?

— Luăm cai! răspunseră într-un glas gemenii.

— De la cine?

— De la cine se nimereşte.

— Dar de cele mai multe ori?

— De la oamenii lui Zoltareńko.

— Asta-i bine, de la vrăjmaşi puteţi să luaţi, dar dacă luaţi şi de la ai noştri, atunci sunteţi nişte tâlhari, nu şleahtici. Şi ce faceţi cu caii?

— Îi vinde tata în Prusia{3}.

— Dar de la suedezi s-a întâmplat să luaţi vreodată? Pentru că nu prea departe de aici sunt garnizoane suedeze. I-aţi pândit?

— I-am pândit.

— Şi aţi năvălit asupra lor când erau câte unul singur sau în grupuri mici. Dar când s-au apărat, ce-aţi făcut?

— I-am pocnit.

— Aha, i-aţi pocnit! Asta înseamnă că sunteţi trecuţi pe răboj şi la oamenii lui Zoltareńko şi la suedezi, şi mai mult ca sigur că n-aţi scăpa cu faţa curată, dacă aţi cădea în mâinile lor.

Kosma şi Damian tăcură.

— Duceţi o viaţă plină de primejdii şi mai potrivită pentru nişte tâlhari decât pentru şleahtici. Pe de altă parte, nu se poate să nu vă ameninţe şi niscaiva osândiri mai vechi?!

— Cum nu, chiar aşa e! răspunseră Kosma şi Damian.

— Aşa am crezut şi eu. De unde sunteţi?

— De aici.

— Unde trăia tatăl vostru mai înainte?

— La Borowiczek.

— Era satul lui?

— Jumătate al lui, jumătate al lui Kopystyński.

— Şi ce s-a întâmplat cu el?

— L-am tăiat.

— Şi a trebuit să fugiţi de judecată. E rău de voi, flăcăi, o să sfârşiţi agăţaţi de crengile copacilor. De mâna călăului, altfel nu se poate!

Uşa colibei se deschise, scârţâind şi bătrânul intră aducând un urcior de mied şi două pahare. Privi neliniştit la feciori şi la jupân Kmicic, apoi spuse:

— Duceţi-vă şi puneţi trunchiurile la loc.

Gemenii ieşiră numaidecât, iar bătrânul turnă mied într-un pahar, aşteptând îngăduinţa lui Kmicic de a bea cu el.

Dar Kmicic nu putea să bea nici el, căci şi de vorbit, vorbea cu mare greutate din pricina rănii care-ldurea. Văzând aceasta, bătrânul zise:

— Miedul nu e bun pentru rană, poate numai dacă am turna peste ea, ca să treacă mai repede. Înălţimea ta, îngăduie-mi să mă uit şi să te oblojesc, că mă pricep la fel de bine ca şi un doftor.

Kmicic se învoi şi Kiemlicz îi desfăcu legăturile şi începu să-l cerceteze cu grijă.

— Numai pielea e ruptă, o nimica toată! Plumbul a trecut pe deasupra osului, s-a umflat rana.

— Tocmai de aceea mă şi doare.

— Nu sunt nici două zile de când s-a întâmplat. Maică Precestă! Trebuie să fi tras cineva în înălţimea ta foarte de aproape.

— Ce te face să crezi asta?

— Păi n-a apucat să ardă toată pulberea şi grăunţele au intrat în piele. Asta n-o să mai treacă. Acum trebuie să punem deasupra miez de pâine amestecat cu pânză de păianjen. Grozav de aproape a tras, bine că nu te-a omorât înălţimea ta.

— Se vede că mi-e scris să mai trăiesc. Jupâne Kiemlicz, amestecă pâinea cu pânză de păianjen şi pune-mi-o mai repede pe rană, pentru că am de vorbit cu tine şi mă dor fălcile.

Bătrânul se uită bănuitor la polcovnic, pentru că în inima lui se temea că acesta vrea să aducă iarăşi vorba despre caii luaţi chipurile de cazaci, şi se apucă de treabă; frământă mai întâi miezul de pâine umezit cu apă şi, pentru că nu era prea greu să adune pânzele de păianjeni de prin colţuri, îl obloji pe Kmicic cât ai bate din palme.

— Acum mi-e mai bine, zise jupân Andrzej. Şezi, jupâne Kiemlicz!

— La poruncă, jupâne polcovnic! răspunse bătrânul, aşezându-se pe marginea laviţei şi plecându-şi neliniştit capul cărunt şi lăţos spre Kmicic.

Kmicic însă în loc să-l întrebe sau să vorbească cu el, îşi luă capul în mâini şi căzu adânc pe gânduri. După un răstimp, se sculă din pat şi începu să umble prin încăpere; din când în când, se oprea înaintea lui Kiemlicz şi se uita la el cu privirea goală, chibzuia ceva pesemne, se lupta cu gândurile. Se scurse astfel ca la o jumătate de ceas; bătrânul nu mai putea sta locului de teamă.

Deodată, Kmicic se opri în faţa lui.

— Jupâne Kiemlicz spuse, care din steagurile răzvrătite împotriva prinţului voievod de Wilno se află mai aproape de aici şi unde?

Bătrânul începu să clipească bănuitor din ochi.

— Înălţimea ta vrei să te duci la ele?

— Eu nu te poftesc să mă întrebi, ci să-mi răspunzi.

— Oamenii vorbesc că un steag e cartiruit la Szczuczyn, acela care a trecut nu demult pe aici venind din Samogiţia.

— Cine ţi-a spus?

— Chiar oştenii din acel steag.

— Cine-i conducea?

— Jupân Wołodyjowski.

— Bine. Cheamă-l pe Soroka!

Bătrânul ieşi şi se întoarse îndată cu vagmistrul.

— Au găsit scrisorile? întrebă Kmicic.

— Nu le-am găsit, jupâne polcovnic, răspunse Soroka.

Kmicic îşi trosni degetele.

— Ehei, ăsta-i necazul! Poţi să pleci, Soroka. Meritaţi ştreangul pentru, că aţi pierdut scrisorile. Poţi să pleci. Jupâne Kiemlicz, ai ceva pe ce să scriu?

— Cred că se găseşte, răspunse bătrânul.

— Măcar vreo două foi şi pene.

Bătrânul dispăru pe uşa de la cămară, care se vedea că e un fel de magazie pentru tot felul de lucruri, şi căută multă vreme. Între timp, Kmicic umbla prin încăpere şi vorbea cu el însuşi.

— Hatmanul, îşi spunea, n-are de unde şti dacă am pierdut scrisorile, dacă le mai am, şi se va teme să nu le dau în vileag. E în mâna mea… Viclenie contra viclenie! O să-l ameninţ că le voi trimite voievodului de Witebsk. Asta e! Trag nădejde că se va înfricoşa.

Gândurile îi fură întrerupte de bătrânul Kiemlicz care, ieşind din cămară, spuse:

— Am găsit trei foi de hârtie, dar pene şi cerneală n-am.

— Nu sunt pene? Dar păsări nu sunt în pădurea asta? Am putea să împuşcăm vreuna cu muscheta.

— E un erete mort pe acoperişul şopronului.

— Adu-mi aripa, repede!

Kiemlicz alergă într-un suflet, deoarece în glasul lui Kmicic răsuna nerăbdarea şi parcă fierbinţeala. În curând se întoarse cu aripa eretelui. Kmicic o luă în mână, smulse pana din vârf şi începu s-o ascută cu jungherul.

— O să meargă! zise privind-o în lumină, dar e mai lesne să retezi capetele oamenilor, decât să ascuţi o pană! Acum mai trebuie doar cerneală.

Spunând acestea, îşi suflecă mâneca, se înţepă cu vârful jungherului şi muie pana în sânge.

— Jupâne Kiemlicz, poţi să pleci! porunci. Lasă-mă singur!

Bătrânul ieşi din colibă, iar jupân Andrzej începu îndată să scrie.

„Mă lepăd de slujba luminăţiiei tale, fiindc ă nu mai vreau s ă slujesc ni şte tr ăd ători şi netrebnici. Dumnezeu o s ă m ă ierte c ă am jurat pe cruce s ă nu te p ăr ăsesc niciodat ă; chiar dac ă nu se va îndura de mine, mai bine s ă ard în focul iadului pentru gre şeala mea, decât pentru tr ădarea pe fa ţă şi cu bun ă ştiin ţă a ţării şi a regelui meu. Lumin ăţia ta m-ai în şelat şi am fost în mâna lumin ăţiei tale ca un palo ş orb, gata s ă verse oricând sângele de frate. De aceea te chem, lumin ăţia ta, la judecata lui Dumnezeu, ca s ă ne judece şi s ă se afle care dintre noi a tr ădat şi care a fost mânat de gânduri bune. Iar dac ă ne vom mai întâlni, atunci, cu toate c ă neamul Radziwi łł este preaputernic şi poate s ă mu şte de moarte nu numai un om de rând ca mine, ci întreaga Republic ă, cu toate c ă eu n-am decât sabia în mân ă, îmi voi cere drepturile şi te voi urm ări, lumin ăţia ta, pân ă în pânzele albe, lucru pentru care p ărerea de r ău şi necazurile mele îmi vor da puterea de care am nevoie. Iar lumin ăţia ta ştii dac ă sunt în stare sau nu s ă te p ăgubesc; chiar f ăr ă steaguri, f ăr ă castele şi f ăr ă tunuri. Voi c ăuta s ă m ă r ăzbun pân ă la ultima suflare, a şa c ă nu vei mai cunoa şte nici o zi, nici un ceas de lini şte. A şa va fi, dup ă cum cerneala cu care scriu este sângele meu. Am scrisorile lumin ăţiei tale, care pot s ă te piard ă nu numai înaintea regelui Poloniei, ci chiar a suedezilor, pentru c ă din ele se vede limpede tr ădarea Republicii, precum şi c ă e şti gata s ă-i p ăr ăse şti pe suedezi la caz de cump ăn ă. De-a ţi fi de dou ă ori mai puternici, pierzania voastr ă este la voia mea, deoarece cu to ţii vor fi sili ţi s ă dea crezare isc ăliturilor şi pece ţilor. Îţi spun dar, lumin ăţia ta, c ă dac ă m ăcar un fir de p ăr se va clinti din capetele care-mi sunt dragi şi care au r ămas la Kiejdany, atunci voi trimite scrisorile şi actele jupânului Sapieha, iar copiile voi da porunc ă s ă le scrie în tiparni ţă şi s ă le r ăspândeasc ă în toat ă ţara. A şa c ă, lumin ăţia ta, faci cum vrei: fie c ă mi-i dai înapoi pe Billewiczi dup ă r ăzboi, când se va înst ăpâni lini ştea în Republic ă, iar eu am s ă-ţi întorc scrisorile, fie c ă, în caz c ă voi auzi vreo veste proast ă, jupân Sapieha le va ar ăta lui Pontus. Lumin ăţia ta pofte şti la coroan ă, dar nu ştiu dac ă vei mai avea pe ce s-o a şezi, atunci când capul î ţi va c ădea retezat de securea polonez ă sau de cea suedez ă. Gândesc c ă tot e mai bine s ă facem schimbul, fiindc ă de şi voi c ăuta s ă m ă r ăzbun mai departe, ne vom r ăfui numai privatim{4}. Te-a ş încredin ţa, lumin ăţia ta, lui Dumnezeu, dac ă n-a ş şti c ă pre ţuie şti mai mult auxilia diavolului.

Kmicic.” „P. S. Luminăţia ta n-ai să-i otr ăve şti pe confedera ţi, pentru c ă se vor g ăsi oameni care, trecând din slujba diavolului într-a lui Dumnezeu, îi vor preveni s ă nu bea bere nici la Orze ł, nici la Zabludów.”

Jupân Kmicic sări în picioare şi începu să se plimbe prin încăpere. Faţa îi ardea, se încălzea la focul propriilor cuvinte. Scrisoarea aceasta era un fel de declaraţie de război împotriva Radziwiłłilor, dar Kmicic simţea în el o putere neobişnuită şi era gata, fie şi în această clipă, să înceapă lupta cu puternicul neam al magnaţilor, care făcea să se cutremure întreaga ţară. El, un şleahtic de rând şi un războinic neînsemnat, un nelegiuit blestemat şi urmărit de lege, el care nu aştepta ajutor de la nimeni, întrucât pretutindeni era socotit ca un vrăjmaş; el, învinsul de ieri, simţea acum în el asemenea forţă, încât vedea înaintea ochilor ca un proroc umilirea prinţilor Janusz şi Bogusław şi propria izbândă. Cum va duce lupta, unde va afla sprijinitori, în ce chip va birui – nu ştia; mai mult, nici nu se gândea la asta. Era atât de convins că va face tot ce trebuie să facă, încât dreptatea şi Dumnezeu aveau să fie de partea lui. Asta îl umplea de o încredere nemărginită. Parcă i se luase o povară de pe inimă. Parcă se deschideau înaintea lui ţinuturi noi şi întinse. Trebuia doar să încalece pe cal şi să plece acolo unde îl aşteptau cinstea, slava şi Oleńka.

— Nu i se va întâmpla nimic, îşi repeta cu o bucurie febrilă; o vor apăra scrisorile… Hatmanul o va păzi ca pe ochii din cap… cum aş păzi-o eu însumi. Da' ştiu că am întors-o bine! Nu sunt decât un vierme neputincios, dar se vor teme de muşcătura mea.

Deodată îi trecu prin cap: „Ce-ar fi să-i scriu şi ei? Trimisul care va duce scrisoarea hatmanului poate să i-o dea şi ei în taină. Cum să n-o vestesc că am rupt-o cu Radziwiłłii şi îmi caut altă slujbă?”

Gândul acesta îi umplu inima de bucurie. Înţepându-se iarăşi în mână cu vârful jungherului, muie pana în sânge şi începu să scrie: „Oleńka, eu nu mai sunt al lui Radziwiłł pentru c ă am p ătruns în sfâr şit adev ărul.” Se întrerupse însă brusc, se gândi o clipă, apoi îşi spuse:

— N-am să-i scriu; de acum înainte să vorbească faptele pentru mine, nu cuvintele!

Şi rupse hârtia.

Pe a treia foaie îi scrise pe scurt lui Wołodyjowski cele ce urmează: „Jupâne polcovnic! Mai jos iscălitul prieten v ă previne s ă ave ţi mare grij ă, atât domnia ta, cât şi ceilal ţi polcovnici. Hatmanul i-a scris prin ţului Bogus ław şi lui jupân Harasimowicz s ă v ă otr ăveasc ă ori s ă dea porunc ă ţăranilor s ă v ă ucid ă în cvartirul unde ve ţi poposi. Harasimowicz nu mai e acolo, fiindc ă a plecat cu prin ţul Bogus ław în Prusia, la Tyl źa, dar se prea poate ca şi ceilal ţi vechili s ă fi primit asemenea porunci. Domniile voastre p ăzi ţi-v ă dar, nu primi ţi nimic de la ei şi nu dormi ţi noaptea f ăr ă straj ă. Cunosc de asemenea c ă hatmanul va porni în curând cu oastea asupra domniilor voastre; a şteapt ă doar venirea celor o mie cinci sute de c ăl ăre ţi pe care-i va trimite ghin ărarul de la Gardie. Ave ţi grij ă, deci, s ă nu v ă ia pe nea şteptate şi s ă v ă zdrobeasc ă pe rând. Cel mai bine ar fi s ă repezi ţi oameni siguri la voievodul de Witebsk, ca s ă vin ă în persoan ă cât mai repede şi s ă v ă fie tuturor c ăpetenie. Este sfatul unui binevoitor, da ţi-i crezare! Pân ă atunci ţine ţi-v ă laolalt ă, cartirui ţi steagurile nu prea departe unul de altul, ca s ă v ă pute ţi ajuta la nevoie. Hatmanul are prea pu ţin ă c ăl ărime, ceva dragoni şi oamenii lui Kmicic, care nu sunt prea siguri. Pe Kmicic nu-l mai are; se vede c ă hatmanul l-a împov ărat cu alt ă îns ărcinare, fiindc ă nu mai are încredere în el. Kmicic nu este un tr ăd ător, cum se spune, ci un în şelat. Vă încredin ţeaz ă lui Dumnezeu, Babinicz.”

Jupân Andrzej nu se iscăli la sfârşit cu propriul nume, gândind că va stârni scârba şi neîncrederea tuturor. „Dacă vor înţelege, îşi spuse, că ar fi mai bine pentru ei să se retragă dinaintea hatmanului, decât să-i ţie calea cu toate steagurile, atunci, văzându-mi numele, vor bănui îndată că vreau să-i strâng laolaltă doar pentru ca hatmanul să-i poată nimici dintr-o lovitură: o să creadă că e vorba de cine ştie ce şiretlic, pe când sfatul unui oarecare Babinicz va fi primit mai degrabă.”

Jupân Andrzej îşi luase numele de Babinicz de la târgul Babinicz. care se afla nu departe de Orsza, aparţinând din moşi strămoşi neamului Kmicic.

Scriind deci această scrisoare, la sfârşitul căreia adăugase câteva cuvinte nu prea îndrăzneţe în apărarea sa, încerca o nouă bucurie la gândul că în acest fel va fi de folos nu numai lui jupân Wołodyjowski şi prietenilor săi, ci tuturor polcovnicilor care nu voiseră să se lepede de ţară pentru Radziwiłł. Pe de altă parte, presimţea că firicelul acesta va continua. Se afla într-o situaţie deosebit de trudnică, aproape deznădăjduită, dar trebuia să existe vreo cale de ieşire, vreo cărare oricât de îngustă care să-l scoată la drumul mare.

Acum însă, când, după toate probabilităţile, Oleńka era ferită de răzbunarea prinţului voievod, iar confederaţii de un atac prin surprindere, jupân Andrzej îşi puse întrebarea ce s-ar cuveni să facă de acum înainte.

Îi părăsise pe trădători, distrusese toate punţile de legătură în urma lui, iar acum voia să-şi slujească ţara, să-i aducă jertfă puterea, sănătatea şi viaţa lui, dar ce trebuia să facă, cum să înceapă, unde să pună mâna să ajute?

Şi iarăşi îi trecu prin minte: „Mă duc la confederaţi…

Dar dacă nu mă vor primi, dacă mă vor declara trădător şi mă vor ucide sau, şi mai rău, mă vor izgoni cu ruşine?”

— Mai bine să mă ucidă! strigă jupân Andrzej şi se făcu stacojiu de ruşine la gândul propriei ruşini. Era mai uşor s-o scape pe Oleńka şi pe confederaţi, decât bunul său renume.

Abia acum începeau chinurile şi deznădejdea. Şi iarăşi sufletu-i nestăpânit începu să clocotească.

— Nu pot oare să fac ce-am făcut cu Chowański? îşi zise. Strâng o ceată de oşteni şi am să-i hăituiesc pe suedezi, am să-i tai şi am să le dau foc. Pentru mine nu e ceva nou! Nu le-a stat nimeni împotrivă, am să le stau eu, până ce va veni timpul când toată Republica se va întreba, cum s-a întrebat şi Lituania: cine-i viteazul care cutează să intre de unul singur în gura lupului? Atunci am să-mi scot căciula şi am să spun: „Iată-mă, eu sunt, Kmicic!”

Şi îl cuprinse o dorinţă atât de arzătoare de a se apuca de această muncă sângeroasă, încât era cât pe ce să iasă afară, să poruncească Kiemliczilor, slujitorilor şi oştenilor să încalece şi să pornească.

Dar înainte de a ajunge la uşă, simţi deodată că parcă îl izbi ceva în piept şi îl întoarse din prag. Se opri în mijlocul odăii şi privi uimit înaintea lui.

— Cum aşa? Nu-mi voi şterge oare în acest chip toate vinile?

Şi începu îndată să discute cu propria conştiinţă.

„Unde-ţi este căinţa pentru toate vinile tale? întrebă conştiinţa. Aici e nevoie de altceva!” „De ce e nevoie?” întrebă Kmicic.

„Cum poţi să-ţi speli vinovăţia, dacă nu printr-o slujbă grea şi însemnată, în acelaşi timp cinstită şi curată ca lacrima?… Ce slujbă mai e şi asta să strângi o adunătură de tâlhari şi să baţi cu ei întinderile şi pădurile ca vijelia? Nu cumva vrei să faci acest lucru, fiindcă ţi-a venit poftă de nelegiuiri, ca şi câinelui de friptură? Asta-i zbenguială, nu slujbă, petrecere, nu război, jaf, nu apărarea ţării! Ai mai luptat aşa împotriva lui Chowański şi ce-ai făcut? Lotrii care bântuie prin păduri sunt gata şi ei să dea năvală asupra garnizoanelor suedeze, iar tu de unde ai să iei alţi oameni? Ai să-i sfâşii pe suedezi, dar ai să-i sfâşii şi pe şleahtici, ai să atragi răzbunarea asupra lor şi ce ai să izbândeşti? Nătărăule, cu asemenea înşelăciune vrei să scapi de trudă şi căinţă!”

Aşa-l certa conştiinţa, iar jupân Kmicic vedea că are dreptate şi îl cuprindea mânia şi jalea faţă de propriu-i cuget care-i strigase în faţă un adevăr atât de amar.

— Ce să mă fac? rosti în sfârşit. Cine să-mi dea un sfat, cine să mă scape?

Genunchii începură să i se îndoaie până când îngenunche lângă laviţă şi începu să se roage cu voce tare din toată inima:

— Isuse Christoase, stăpâne iubit, zise, îndură-te şi de mine, cum te-ai îndurat şi de tâlharul de pe cruce! Vreau să-mi spăl păcatele, să încep o viaţă nouă şi să-mi slujesc ţara cu credinţă, dar nu ştiu cum să fac, că sunt tare mărginit. Doamne, dacă i-am slujit pe trădători, am făcut-o mai mult din prostie decât din răutate; luminează-mă, Doamne, mângâie-mă în deznădejdea mea şi scapă-mă în marea ta milostivire, că am să pier…!

Glasul lui jupân Andrzej începu să tremure, se bătu cu pumnii în pieptu-i larg de răsună încăperea şi repetă:

— Îndură-te, Doamne, de mine păcătosul! îndură-te de mine păcătosul! îndură-te de mine păcătosul!

După care îşi împreună mâinile şi, întinzându-le în sus, vorbi astfel mai departe:

— Iar tu, Maică Preasfântă, pângărită de eretici în ţara ta, apără-mă înaintea fiului tău, ajută-mă să scap, nu mă părăsi în durerea şi zbuciumul meu, ca să te pot sluji, să-ţi răzbun insulta şi în ceasul morţii să te pot avea ca apărătoare a sufletului meu nefericit!

În timp ce implora astfel îndurarea cerului, lacrimile îi curgeau şiroaie din ochi; în cele din urmă, îşi sprijini capul pe marginea laviţei şi încremeni în tăcere, aşteptând parcă rezultatul rugii sale fierbinţi. În odaie se lăsă liniştea şi doar fâşâitul pinilor apropiaţi se auzea afară. Deodată, vreascurile trozniră la fereastră sub paşi grei şi două glasuri începură să vorbească:

— Ce crezi, jupâne vagmistru, încotro o s-o apucăm?

— Ştiu şi eu?! răspunse Soroka. O să plecăm undeva departe, poate hăt! la regele care geme sub asuprirea suedeză.

— Să fie oare adevărat că l-au părăsit toţi?

— Dumnezeu nu l-a părăsit.

Kmicic se ridică în picioare, avea faţa luminoasă şi liniştită; se duse drept la uşă şi deschizând-o, porunci oştenilor:

— Caii să fie gata, e timpul să plecăm!