Capitolul XL.

E lesne de închipuit uimirea lui jupân Sapieha când îl văzu pe Kmicic întorcându-se nevătămat şi aducând cu el câteva zeci de călăreţi şi pe bătrâna-i slugă. Jupân Andrzej trebui să povestească de două ori hatmanului şi lui jupân Oskierko ce se întâmplase, iar ei îl ascultară cu interes, bătând adesea din palme şi luându-şi capul în mâini.

— Ia aminte, zise hatmanul, cine întrece măsura în răzbunare, aceluia poate să-i scape prada ca o păsărică printre degete. Prinţul Bogusław a sărit peste cal, vrând să-i aibă pe polonezi martori ai ruşinii şi chinurilor tale, ca să te umilească şi mai mult. Dar să nu te lauzi prea mult cu asta, fiindcă ai izbândit cu vrerea lui Dumnezeu, deşi, la urma urmei, trebuie să ţi-o spun: şi el o fi un diavol, dar nici tu nu eşti mai prejos! Prinţul n-a făcut bine că te-a înjosit.

— Eu n-am să-l înjosesc şi n-am să întrec măsura în răzbunare!

— Iartă cum a iertat şi Christos, deşi Dumnezeu fiind, putea să-i nimicească pe jidovi cu un singur cuvânt.

Kmicic nu răspunse nimic, fiindcă n-avea timp de discuţii; n-avea nici măcar pentru odihnă. Cavalerul era trudit de moarte, cu toate acestea hotărâse să se întoarcă în aceeaşi noapte la tătarii săi care stăteau pitiţi în păduricile de dincolo de Janów şi pe drumurile din spatele oştilor lui Bogusław. Dar oamenii de atunci dormeau destul de bine şi în şa. Prin urmare, jupân Andrzej dădu poruncă să i se pună şaua pe alt cal, făgăduindu-şi să moţăie în lege pe drum.

Înainte de plecare, veni la el Soroka şi se încordă ostăşeşte, ca la poruncă:

— Înălţimea ta! spuse.

— Ce-i bătrâne?

— Am venit să întreb când trebuie să plec?

— Unde?

— La Taurogi, Kmicic izbucni în râs.

— Nu mai pleci la Taurogi, ai să mergi cu mine.

— La poruncă! răspunse vagmistrul, străduindu-se să-şi ascundă mulţumirea.

Plecară, într-adevăr, împreună. Merseră vreme îndelungată, deoarece fură siliţi să ocolească prin pădure, ca să nu dea de Bogusław, în schimb, Kmicic şi Soroka se săturară de somn şi ajunseră fără nici o primejdie la tătari.

Akbah-Ulan se înfăţişă numaidecât înaintea lui Babinicz, dându-i socoteală de tot ce făcuse. Jupân Andrzej era mulţumit de el: toate pădurile fuseseră arse, iar digurile stricate; mai mult, apele primăverii se revărsaseră preschimbând câmpurile, luncile şi drumurile joase în smârcuri noroioase.

Bogusław nu mai avea de ales, trebuia să pornească lupta, să învingă sau să piară. Nu mai putea fi vorba de întoarcere.

— Bine, spuse Kmicic, are raitieri buni, dar sunt prea grei. Nu-i va putea folosi prin mocirla de acum.

După care se întoarse spre Akbah-Ulan:

— Ai slăbit! îi zise, înghiontindu-l cu pumnul în burtă, dar după bătălie îţi vei umple burdihanul cu ducaţii prinţului.

— Dumnezeu i-a făcut pe vrăjmaşi, ca bărbaţii viteji să aibă de la cine să ia pradă! răspunse tătarul serios.

— Călărimea lui Bogusław se află înaintea voastră?

— Sunt vreo câteva sute de cai buni, dar ieri le-au trimis un polc de pedestraşi şi s-au înconjurat cu şanţuri.

— Şi nu i-am putea ademeni afară?

— N-o să iasă.

— Am putea să-i ocolim, ca să ajungem la Janów?

— Stau chiar în drum.

— Trebuie să născocim ceva!

Kmicic începu să-şi mângâie ciuful cu mâna.

— Aţi încercat să vă apropiaţi de ei? cât de departe v-au gonit?

— Doar câteva sute de paşi… mai mult nu.

— Trebuie să născocim ceva! repetă Kmicic.

Dar în noaptea aceea nu mai născoci nimic. În schimb, a doua zi se apropie cu tătarii de tabăra care se afla între Suchowola şi Janów şi cunoscu că Akbah-Ulan cam umflase lucrurile, spunând că pedestraşii săpaseră adăposturi în această parte; nu erau decât nişte parapete foarte scunde. Se puteau apăra multă vreme înapoia lor, mai ales împotriva tătarilor care nu prea atacau din faţă, dar nici vorbă nu putea fi să reziste la un asediu.

„Dacă aş avea pedestrime, se gândi Kmicic, aş năvăli îndată asupra lor…”

Dar nu mai avea rost nici măcar să viseze la pedestrime, deoarece nici jupân Sapieha n-avea prea multă, iar pe de altă parte, nu mai avea când s-o aducă.

Kmicic se apropie atât de mult, încât pedestraşii lui Bogusław începură să tragă, dar lui nici că-i păsa, umbla printre plumbi, privea, cerceta, iar tătarii, deşi nu se simţeau în largul lor, trebuiau să-l urmeze. Apoi ieşi călărimea şi-l atacă dintr-o latură. Jupân Andrzej porni în goană înapoi şi după vreo trei mii de paşi se întoarse asupra urmăritorilor.

Dar şi aceştia fugiră îndată spre şanţuri. În zadar sloboziră tătarii în urma lor un nor de săgeţi. Un singur om se prăbuşi de pe cal, dar şi pe acela îl luară şi-l, duseră cu ei.

La întoarcere, în loc s-o apuce drept spre Suchowola, Kmicic o luă spre apus şi ajunse la Kamionka. Râul mocirlos se revărsase peste maluri, fiindcă primăvara era deosebit de bogată în apă. Kmicic privi la râu, aruncă în apă o mână de vreascuri uscate, ca să măsoare iuţeala sforului, şi-i spuse lui Ulan:

— Pe aici îi putem ocoli, ca să-i lovim din spate.

— Caii nu pot să înoate împotriva sforului.

— Curge încet. O să înoate. Aproape că stă pe loc.

— Caii o să îngheţe şi n-o să-i poată ţine pe oameni. E încă frig.

— Oamenii o să înoate, ţinându-se de cozile cailor. Voi, tătarii, vă pricepeţi la aşa ceva.

— Oamenii vor îngheţa.

— Se vor încălzi în luptă.

— Kiszmet!{72}

Înainte de a se lăsa întunericul, Kmicic porunci să se taie maldăre de răchită, stuf uscat şi trestie, pe care să le lege pe amândouă părţile cailor.

Când apăru luceafărul de seară, opt sute de cai intrară în apă şi începură să înoate. Kmicic, care se afla în frunte, îşi dădu repede seama că înaintau atât de încet, încât nici în două zile nu vor trece de şanţurile vrăjmaşe.

Porunci atunci să iasă toţi pe malul celălalt.

Nu era prea uşor, pentru că malul celălalt era oblu şi mlăştinos. Caii, deşi uşori, se scufundau până la burtă. Înaintau totuşi, ajutându-se unul pe altul.

Merseră aşa vreo şase sute de paşi.

Stelele arătau miezul nopţii. Deodată, dinspre miazăzi le ajunse la ureche pocnetul flintelor.

— Lupta a început! strigă Kmicic.

— O să ne înecăm! răspunse Akbah-Ulan.

— După mine!

Tătarii nu ştiau ce să facă. Văzură însă fugarul lui Kmicic ieşind din nămol; se vede că nimerise peste pământ tare.

Începea o limbă de nisip. Apa ajungea până la piepturile cailor, dar dedesubt fundul era destul de tare. Înaintară, aşadar, mai repede. Spre stânga văzură licărul focurilor îndepărtate.

— Sunt şanţurile! şopti Kmicic. Trecem de ele, ocolim!

Curând trecuseră într-adevăr de şanţuri. Atunci cotiră spre stânga şi intrară iarăşi în râu, ca să iasă în spatele şanţurilor.

Mai mult de o sută de cai rămaseră în nămolul de pe mal, doar oamenii ieşiră aproape toţi. Kmicic le porunci celor fără cai să încalece în spatele celorlalţi şi porniră spre şanţuri. Mai înainte lăsase două sute de volintiri care trebuiau să sâcâie vrăjmaşul din faţă, în timp ce el avea să le cadă în spate. Când se apropie, auzi împuşcături, la început rare, apoi tot mai dese.

— E bine! spuse. Atacă şi ceilalţi!

Şi porniră.

În întunericul nopţii se vedeau doar capetele oştenilor, mişcându-se după mersul cailor; săbiile nu zăngăneau şi nici armurile. Tătarii şi volintirii ştiau să se furişeze ca lupii.

Spre Janów, răpăitul flintelor se înteţea. Pesemne că jupân Sapieha ataca pe toată linia.

Dar şi în şanţurile spre care se îndrepta Kmicic răsunară strigăte. Cele câteva grămezi de lemne aprinse împrăştiau o lumină puternică. Jupân Andrzej văzu pedestraşii care trăgeau rar, privind înainte pe întinderea pe care călărimea se ciocnea cu volintirii.

Cei din şanţuri îl văzură şi pe el, dar pâlcul care se apropia fu întâmpinat cu strigăte uriaşe, în loc de împuşcături. Oştenii credeau că prinţul Bogusław le venea în ajutor.

Dar când noii sosiţi ajunseră la o sută de paşi de şanţuri, pedestraşii începură să se mişte îngrijoraţi de colo-colo; tot mai mulţi îşi duceau mâna streaşină la ochi şi priveau la oamenii care veneau spre ei.

Deodată, la cincisprezece paşi, un urlet înfricoşător cutremură văzduhul şi tot pâlcul porni ca un uragan, învălui pedestrimea şi întreaga masă de oameni începu să se vânzolească spasmodic. Parcă un şarpe uriaş îşi înăbuşea victima.

În învălmăşeală răsunau strigăte sfâşietoare: Allah! Herr Jesus! Mein Gott!

Dinaintea şanţurilor răspunseră alte strigăte, fiindcă volintirii, deşi mai puţini, dându-şi seama că jupân Babinicz se afla în şanţuri, se repeziră cu şi mai multă înverşunare asupra călărimii. Între timp, cerul se limpezise şi, cum se întâmpla de obicei, primăvara, se porni pe neaşteptate o ploaie deasă. Bobotăile se stinseră şi lupta continuă pe întuneric.

Dar nu ţinu multă vreme. Atacaţi prin surprindere, pedestraşii lui Bogusław căzură înjunghiaţi, iar călărimea, în care se aflau mulţi polonezi, depuse armele. Cei o sută de dragoni străini fură ucişi până la unul. Când luna se ivi iarăşi dintre nori, nu mai lumina decât pe tătarii care-i omorau pe răniţi şi-i jefuiau.

Dar nici aceasta nu dură prea mult. Răsună ţiuitul ascuţit al unui fluier, iar tătarii şi volintirii încălecară ca un singur om.

— După mine! strigă Kmicic.

Şi-i conduse ca vijelia spre Janów.

Un sfert de ceas mai târziu, târgul lua foc în cele patru colţuri, iar după un ceas, marea de flăcări se întinsese peste tot. Deasupra vâlvătăilor ţâşneau spre cerul înroşit jerbe de scântei.

În acest fel, jupân Kmicic îl înştiinţa pe hatman că zdrobise spatele oştirii lui Bogusław. Roşu de sânge omenesc, îşi pregătea tătarii în mijlocul flăcărilor, ca să-i ducă mai departe.

Abia strânseră rândurile, când deodată, pe câmpul luminat ca ziua de pojar, văzură înaintea lor pâlcul de raitieri ai electorului.

Îi conducea un cavaler care putea fi văzut de departe, deoarece era acoperit de o armură argintie şi călărea un cal alb.

— Bogusław! răcni Kmicic cu un glas neomenesc şi porni înainte cu toţi tătarii după el.

Se apropiau unii de alţii ca două talazuri gonite de vifor. Întinderea care-i despărţea era destul de mare şi caii celor doi potrivnici îşi luară vânt; alergau cu urechile ciulite, întinşi ca nişte ogari, aproape ştergând pământul cu burţile. De o parte, luptători uriaşi, apăraţi de platoşe strălucitoare, cu spadele ridicate în mâna dreaptă, de cealaltă, mulţimea cenuşie a tătarilor.

În cele din urmă, se izbiră pe câmpul luminat şi atunci se întâmplă un lucru înspăimântător. Lavina tătarilor se aşternu ca un lan bătut de vânt; raitierii uriaşi trecură peste ei şi goniră mai departe, de parcă oamenii şi caii aveau puterea trăsnetului şi aripile furtunii.

După un răstimp, se ridicară câteva zeci de tătari şi începură să-i urmărească. Peste luptătorii hanului se putea trece, dar nu puteau fi nimiciţi cu una cu două. De aceea, tot mai mulţi erau cei care porneau în urma raitierilor. Arcanele începură să şuiere prin văzduh.

În fruntea fugarilor se afla mereu călăreţul în alb iar Kmicic nu se vedea printre urmăritori.

Tătarii se întoarseră abia spre dimineaţă şi aproape fiecare aducea un raitier în arcan. Îl găsiră îndată pe Kmicic şi îl duseră fără simţire la jupân Sapieha.

Hatmanul stătu de veghe la căpătâiul lui. La amiază, jupân Andrzej deschise ochii.

— Unde-i Bogusław? fură primele cuvinte pe care le rosti.

— A fost nimicit cu desăvârşire… Dumnezeu i-a ajutat la început, aşa că a ieşit din păduricea de mesteceni şi s-a năpustit la câmp deschis asupra pedestraşilor lui jupân Oskierko, pierzând oamenii şi izbânda… Nu ştiu dacă a izbutit să scape cu vreo cinci sute de raitieri, căci tătarii tăi au prins o mulţime.

— Dar el?

— A scăpat.

Kmicic tăcu o vreme, apoi spuse:

— Încă nu sunt în stare să mă măsor cu el. M-a izbit cu spada în cap şi am căzut odată cu calul… Noroc că oţelul coifului nu s-a spart, dar am leşinat,

— Atunci s-ar cuveni să-ţi duci coiful la biserică!

— Îl vom urmări fie şi la capătul lumii! zise Kmicic.

La acestea, hatmanul:

— Uite ce veste am primit astăzi după bătălie.

Şi îi întinse o scrisoare.

Kmicic citi cu voce tare cele ce urmează: „Regele suedez a plecat de la Elbląg, se îndreaptă spre Zamość iar de acolo spre Lwów, asupra regelui. Vino, luminăţia ta, cu toate puterile în ajutorul stăpânului şi al ţării; pentru că singur n-am să fac faţă. Czarniecki.”

Se aşternu o clipă de tăcere.

— Tu ai să mergi cu noi sau vrei să pleci cu tătarii la Taurogi? întrebă hatmanul.

Kmicic închise ochii. Îşi aduse aminte de cuvintele preotului Kordecki şi de cele povestite de Wołodyjowski despre Skrzetuski şi răspunse:

— De treburile mele am să mă îngrijesc mai târziu! Vreau să lupt alături de ţară împotriva vrăjmaşului!

Hatmanul îi strânse capul în mâini.

— Mi-eşti ca şi un frate, spuse, şi pentru că sunt mai în vârstă, primeşte binecuvântarea mea…

SFÂRŞIT

{1} Cuvinte, vorbă (lat.).

{2} Friguri (lat.).

{3} Prusia – stat apărut prin unirea Brandenburgului, Prusiei ducale şi a posesiunilor de pe Rin sub domnia Hohenzollernilor. Creatorul Prusiei a fost electorul de Brandenburg Fr. Wilhelm. Statul capătă numele de Prusia abia după încoronarea urmaşului său, Frederic I, ca rege al Prusiei în 1701. Teritoriul a crescut ulterior pe seama Poloniei împărţite din 1795 între Prusia, Austria şi Rusia. În 1871 Prusia a intrat în alcătuirea imperiului german. Pentru epoca în care se petrece acţiunea termenul potrivit este ţinuturile prusiene; pentru evitarea repetiţiilor am folosit însă şi Prusia, lucru pe care-l face şi Sienkiewicz.

{4} În probleme particulare (lat.).

{5} în lb. polonă sobota = sâmbăta, iar piątek = vineri; de aici aparenţa de zeflemea.

{6} Monedă din epoca respectivă.

{7} Puşti.

{8} Iniţial răspundea de grajdurile domnului; ulterior titlu onorific.

{9} Jan al III-lea Sobieski (1629-1696), staroste de Jawór, mare stegar al coroanei din 1656, hatman de câmp şi mare mareşal din 1665, mare hatman al coroanei din 1667, rege al Poloniei între 1674 – 1698. A învins în 1687 la Viena pe marele vizir Kara Mustafa, despresurând oraşul.

{10} Stanislaw Potocki (1579-1667), poreclit „Rewera”, pe rând voievod de Braclaw, Podole, Kiev şi Cracovia, hatman de câmp din 1652 şi mare hatman al coroanei din 1654.

{11} Mikolaj Potocki (1595-1651) – castelan al Cracoviei şi mare hatman al coroanei din anul 1616. A luptat cu turcii, tătarii şi suedezii. A vrut să înăbuşe prin forţă şi teroare răscoalele cazacilor şi ţăranilor din Ucraina.

{12} Loc liber (lat.).

{13} Niciodată (lat.).

{14} Onorurile schimbă obiceiurile, purtarea (lat.).

{15} Şi pe acestea trebuie să le facem, şi pe acestea nu trebuie să le uităm (lat.).

{16} Stanislaw Zółkiewski (1547-1620) – hatman de câmp al coroanei din 1538, mare hatman al coroanei din 1613, mare cancelar al coroanei din 1617. A pierit la Cecora, nevrând să fugă învins de pe câmpul de bătaie.

{17} Tunuri de calibru mare cu ţeava scurtă şi neghintuită.

{18} în ce fel, cum (lat.).

{19} Această femeie (lat.).

{20} Zălog, ostatic (fr.).

{21} Groaznic de rostit şi de auzit (lat.).

{22} Poveri (lat.).

{23} Rotmistru, comandantul unei roate.

{24} în ceea ce priveşte (lat.).

{25} Władisław al IV-lea de Waza (1595-l 648) – rege al Poloniei din anul 1632; fiul lui Zygmunt al III-lea de Waza şi fratele mai mare al lui Jan Kazimierz. A purtat războaie cu Moscova şi a pregătit războiul cu suedezii. A organizat flota. Spre sfârşitul vieţii proiecta un război împotriva Turciei, la care nu s-a ajuns din pricina împotrivirii nobilimii.

{26} Ziua mâniei, ziua aceea (lat.).

{27} întreg pământul (lat.).

{28} Răspunzător de aprovizionare (lat.).

{29} Arată-te, fiindcă ne eşti mamă (Iat.).

{30} Tunuri de asediu de mare calibru.

{31} Corect wer da = cine-i acolo (germ.).

{32} Sus inima! (lat.).

{33} Iniţial răspundea de masa domnului; ulterior – titlu onorific.

{34} Vrând nevrând (lat.).

{35} Norocul îi ajută pe cei cutezători (lat.).

{36} Tatăl lui Ulise, personajul principal din Odiseea lui Homer

{37} Conducătorul Troiei, cetate cucerită de ahei prin introducerea, la sfatul lui Ulise, a unui cal de lemn plin cu soldaţi care au deschis porţile noaptea.

{38} Foarte supărător (lat.).

{39} Tradiţii (lat.).

{40} Dacă universul s-ar preface în dărâmături, ruinele lui m-ar lovi fără să mă tem (lat.).

{41} Mama mea e din neamul Kiemlicz (lat.).

{42} Memoria este fragilă (lat.).

{43} Suferinţele nu pot învinge măreţia! (lat.).

{44}.ducând grijile şi înălţând sufletele cutezătoare (lat.).

{45} Nici un destin nu e veşnic, durerea şi plăcerea se schimbă între ele, prăbuşitul se ridică într-o clipă (lat.).

{46} In regat (lat).

{47} Se iveşte şi se întinde ca fulgerul de la apus la răsărit (lat.).

{48} Acest cântec a fost cântat la Mątwy (nota ed. polone).

{49} A fost o parte însemnată (lat.).

{50} Comunitate evreiască (Ebr. sec. XIX).

{51} La fel, cele bune şi rele (lat.).

{52} Se bucură (lat.).

{53} Recunosc (lat.).

{54} Tot atât (lat.).

{55} Rege al Spartei (î.e.n.); a murit eroic la Termopile, luptând împotriva perşilor.

{56} General şi om de stat atenian.

{57} Porunci (lat.).

{58} Gheorghe Rakoczi (m. 1660) – prinţ de Transilvania; a dus o politică antiotomană. Plănuieşte împărţirea Republicii cu Carol Gustav şi organizează o campanie în Polonia, în 1657, dar e înfrânt.

{59} Un fel de primar.

{60} Iată mielul Domnului (lat.).

{61} Sate tătăreşti.

{62} înainte de toate (lat.).

{63} Moarte (tăt.).

{64} La început turna băutura în paharul domnului; ulterior – titlu onorific.

{65} Sobiepan – sieşi stăpân, propriul stăpân (lb. polonă).

{66} Michal Korybut Wiśniowiecki (1638-1673) – rege al Poloniei din anul 1669; fiul lui Jeremi Wiśniowiecki. Incapabil şi slab, el n-a putut să-i ţină în frâu pe marii magnaţi. În timpul lui s-a încheiat tratatul de la Buczacz (1672) favorabil turcilor.

{67} Grosolănie (lat.)

{68} Prin nelegiuire (lat.).

{69} Mărturisesc (lat.).

{70} Mai multe ţevi aşezate paralel

{71} Oştean de preţ, important (lat.).

{72} Facă-se voia lui Allah!