Capitolul XXXIX.

Era aproape miezul nopţii când jupân Andrzej ajunse la străjile prinţului; în toată tabăra lui Bogusław nu dormea nimeni. Bătălia putea să înceapă dintr-o clipă în alta, aşa că se pregăteau cu sârg. Oştile prinţului ocupau Janów, dominând drumul spre Sokołka, pe care-l păzeau tunurile mânuite de oştenii pricepuţi ai electorului. Aveau doar trei guri de foc, dar pulbere şi ghiulele din belşug. De amândouă părţile târgului, printre lăstarii de mesteacăn, Bogusław poruncise să se sape şanţuri în care aşezase tunurile-orgă{70} şi pedestrimea. Călărimea ocupa târgul, tractul din spatele tunurilor şi locurile libere dintre şanţuri. Poziţia era destul de bună şi nişte oameni odihniţi puteau să se apere cu înverşunare multă vreme, dar numai cei opt sute de pedestraşi conduşi de Kyritz aveau puteri proaspete, iar ceilalţi abia se mai ţineau pe picioare. Pe de altă parte, urletele tătarilor se auziră la Suchowola spre miazănoapte, aşadar în spatele oştilor lui Bogusław, şi spaima se lăţise printre oşteni. Bogusław fusese nevoit să trimită într-acolo toată călărimea uşoară care, depărtându-se la vreo jumătate de milă, nu mai îndrăznea să se întoarcă, dar nici să înainteze, temându-se de o capcană în pădure.

Cu toate că frigurile şi fierbinţeala îl făceau să sufere mai mult ca oricând, Bogusław se îngrijea el însuşi de toate, iar pentru că se ţinea cu greutate pe cal, poruncise halebardierilor să-l poarte într-o lectică deschisă. Văzuse astfel drumul, mestecănişul şi tocmai se întorcea la Janów, când îl înştiinţară că se apropia trimisul voievodului.

Se aflau pe una din uliţele târgului. Bogusław nu-l putea recunoaşte pe Kmicic din pricina întunericului, precum şi pentru că jupân Andrzej, ca urmare a prevederii căpeteniei străjilor, de prisos dealtfel, avea capul acoperit cu un sac cu o singură tăietură în dreptul gurii.

Când Kmicic descălecă şi se opri alături, prinţul zări sacul şi porunci îndată să i-l scoată.

— Aici suntem la Janów, spuse, şi n-are rost să facem o taină din asta.

După care se întoarse spre jupân Andrzej:

— De la jupân Sapieha?

— Întocmai.

— Ce face jupân Sakowicz acolo?

— Se află în grija lui jupân Oskierko.

— De ce-aţi mai cerut scrisoare de liberă trecere, de vreme ce îl aveţi pe Sakowicz? Jupân Sapieha arată prea multă prevedere, dar să aibă grijă să nu întreacă măsura.

— Asta nu-i treaba mea! răspunse Kmicic.

— Văd că trimisul nu e prea harnic la vorbă.

— Am adus o scrisoare, iar despre treburile mele am să vorbesc în cvartirul luminăţiei tale.

— Sunt şi de-astea?

— O rugăminte pentru luminăţia ta.

— Voi fi bucuros să ţi-o îndeplinesc. Dar am şi eu o rugăminte. Încalecă! Te-aş pofti în lectică, dar nu prea e loc.

Porniră. Prinţul în lectică, iar Kmicic călare alături. Priveau pe întuneric unul la altul, neputând să-şi vadă feţele. În curând, cu toate blănurile care îl acopereau, începu să tremure şi să clănţăne din dinţi. Într-un târziu rosti:

— M-a lovit blestemata asta de boală… ehei, dacă n-aş fi fost bolnav, aş fi pus alte condiţii…

Kmicic nu răspunse nimic, numai cu ochii voia să străpungă întunericul în care capul şi faţa prinţului se iţeau nedesluşite. La auzul glasului lui Bogusław şi la vederea lui, necazurile de demult, ura nestinsă încă şi dorinţa de răzbunare îi renăscură în inimă, preschimbându-se într-o adevărată nebunie… Fără să vrea, mâna îi căuta sabia, care-i fusese luată, dar la cingătoare avea buzduganul de polcovnic cu măciulie de fier, aşa că diavolul începu să-i răvăşească gândurile şi să-i şoptească:Strigă-i în ureche cine eşti şi zdrobeşte-i capul… Noaptea e întunecoasă… ai să scapi… Kiemliczii sunt cu tine. În omul acesta omori un trădător, te răzbuni… O scapi pe Oleńka, pe Soroka… Loveşte-l, loveşte-l!”

Kmicic se apropie şi mai mult de lectică şi cu mâna tremurătoare începu să scoată buzduganul de la brâu. „Loveşte-l!… şoptea diavolul. Îţi vei sluji ţara…”

Kmicic scosese buzduganul şi-l strângea în mână, de parcă voia să-l sfărâme. „Unu, doi, trei…!” şopti diavolul.

Dar în aceeaşi clipă calul, fie că nimerise cu botul în coiful unui trabant, fie că se speriase, destul că îşi înfipse copitele în pământ şi se poticni; Kmicic strânse frâul. Între timp, lectica se depărtase la vreo cincisprezece paşi.

Oşteanului i se făcu părul măciucă în vârful capului.

— Sfântă Fecioară, opreşte-mi mâna! murmură printre dinţii încleştaţi. Maică Sfântă, ajută-mă! Am venit aici ca trimis al hatmanului şi vreau să ucid pe întuneric, ca un tâlhar… sunt şleahtic şi sluga ta… Nu mă duce în ispită!

— De ce rămâi în urmă, domnia ta? răsună glasul lui Bogusław întretăiat de friguri.

— Iată-mă!

— Auzi, domnia ta… cântă cocoşii… Trebuie să grăbim, pentru că sunt trudit şi am nevoie de odihnă.

Kmicic îşi înfipse buzduganul la brâu şi călări mai departe pe lângă lectică. Cu toate acestea, nu-şi găsea liniştea. Înţelegea prea bine că, numai păstrându-şi sângele rece şi stăpânindu-se, va izbuti să-l scape pe Soroka; prin urmare, se apucă să-şi pregătească vorbele pe care avea să i le spună prinţului, ca să-l convingă. Îşi jură să nu se gândească decât la Soroka şi să nu pomenească nimic despre ceilalţi, mai ales despre Oleńka Simţea cum îi urcă sângele în obraji la gândul că poate, prinţul va aminti de ea, spunându-i ceva ce jupân Andrzej n-ar fi fost în stare să asculte şi să îndure.

„Să nu se atingă de ea, îşi spuse în gând, să nu se atingă de ea, căci asta va însemna moartea lui şi a mea… Dacă nu-i ajunge ruşinea, să aibă milă de propria viaţă…”

Jupân Andrzej suferea cumplit, i se tăia răsuflarea, parcă îl strângea ura de gât şi se temea că atunci când va trebui să vorbească, nu va putea să scoată nici un cuvânt.

În această stare sufletească, începu să se roage.

După o clipă se simţi uşurat, se linişti de-a binelea şi cercul de fier care-i apăsa gâtul îşi slăbi strânsoarea.

În acest timp, sosiră la cvartirul prinţului. Trabanţii lăsară lectica jos; doi slujitori de la curte îl luară pe prinţ de subsuori, iar el se întoarse spre Kmicic şi, clănţănind întruna din dinţi, zise:

— Hai cu mine… Criza va trece îndată… şi vom putea sta de vorbă.

În curând se aflau amândoi într-o încăpere în care mocneau pe vatră o grămadă de cărbuni şi era o căldură de nesuferit. Aici îl aşezară pe prinţ pe un pat de campanie, îl înveliră cu blănuri, şi aduseră lumină. După ce curtenii se depărtară, iar prinţul îşi lăsă capul pe spate, închise ochii şi rămase o vreme nemişcat.

În sfârşit, rosti:

— Numaidecât… să mă odihnesc puţin…

Kmicic se uită la el. Prinţul nu se schimbase prea mult, doar faţa i se alungise din pricina frigurilor. Îşi dăduse cu pomadă ca de obicei şi îşi colorase obrajii, dar tocmai de aceea, cum zăcea cu ochii închişi şi cu capul pe spate, semăna cu un mort sau cu un chip de ceară.

Jupân Andrzej stătea înaintea lui în lumina sfeşnicului. Pleoapele prinţului începură să se ridice leneşe; deodată se deschiseră cu totul şi parcă o flacără îi fulgeră pe faţă. Dar nu dură decât o clipă, după care închise iarăşi ochii.

— Dacă eşti vreun duh, nu mă tem de tine, zise, dar pieri dinainte-mi!

— Am venit cu o scrisoare de la hatman, răspunse Kmicic.

Bogusław se înfioră fără voie, vrând parcă să scape de vedenii, apoi privi la Kmicic şi răspunse:

— Nu te-am nimerit, domnia ta?

— Nu tocmai bine! dădu răspuns jupân Andrzej întunecat, arătându-i cicatricea cu mâna.

— E al doilea!… murmură prinţul ca pentru sine.

Şi adăugă cu voce tare:

— Unde-i scrisoarea?

— Iat-o! i-o întinse Kmicic.

Bogusław începu să citească, iar când isprăvi, lumini ciudate îi străluciră în ochi.

— Prea bine! exclamă, destul cu zăbava!… Mâine dăm bătălia… Şi mă bucur, fiindcă mâine nu voi avea friguri.

— Şi noi suntem la fel de bucuroşi, răspunse Kmicic.

Urmă o clipă de tăcere, în timpul căreia cei doi potrivnici neînduplecaţi se măsurară din ochi cu o luare-aminte înfricoşătoare.

Prinţul începu vorba cel dintâi:

— Acum sunt sigur că domnia ta m-ai necăjit atâta cu tătarii…?!

— Eu…

— Şi nu ţi-a fost frică să vii aici?

Kmicic nu zise nimic.

— Te-ai gândit poate la înrudirea noastră prin neamul Kiszka… Pentru că noi avem socoteli vechi de încheiat… Jupâne cavaler, aş putea porunci să te jupoaie de piele.

— Ai putea, luminăţia ta.

— Ai venit cu scrisoarea de liberă trecere, e adevărat… Acum înţeleg de ce a cerut-o jupân Sapieha… Dar ai vrut să-mi iei viaţa… Acolo se află Sakowicz ca ostatic, deşi… voievodul n-are dreptul să-l oprească, pe când eu îl am… vere…

— Am venit la luminăţia ta cu o rugăminte…

— Pofteşte şi spune! Poţi să fii sigur că pentru domnia, ta fac orice… Care ţi-e rugămintea?

— Aici se află prins un oştean dintre cei care m-au ajutat să te răpesc pe luminăţia ta. Poruncile le-am dat eu, iar el a ascultat ca un instrumentum orb. Te rog, luminăţia ta, să-i dai drumul acestui oştean.

Bogusław rămase un răstimp pe gânduri.

— Jupâne cavaler, spuse, stau şi mă întreb dacă vitejia îţi întrece neruşinarea.

— Luminăţia ta, eu nu ţi-l cer degeaba pe acest om,

— Ce-mi dai în schimb?

— Pe mine însumi.

— Ia te uită, aşa miles praeciosus{71} este?… Plăteşti cu dărnicie, n-am ce zice, dar vezi să-ţi ajungă banii, fiindcă sunt sigur că mai vrei să cumperi şi pe altcineva de la mine…

Kmicic făcu un pas spre el şi păli atât de cumplit, încât prinţul se uită fără voie la uşă şi cu tot curajul său schimbă vorba.

— Jupân Sapieha nu se va învoi la asemenea schimb, zise. Aş fi bucuros să te am în mână dar mi-am dat cuvântul de prinţ, că nu ţi se va întâmpla nimic.

— Prin acel oştean îi voi scrie hatmanului că am rămas de bunăvoie.

— Iar el va pretinde să te trimit înapoi şi fără voia domniei tale. I-ai adus prea mari foloase… şi nu-i va da drumul nici lui Sakowicz pe care-l preţuiesc mai mult decât pe domnia ta…

— Atunci lasă-l slobod pe degeaba, iar eu îţi dau cuvântul de cavaler că mă voi înfăţişa unde vei porunci luminăţia ta.

— Mâine s-ar putea să pier, aşa că nu mai pot să vorbesc despre ce va fi poimâine…

— Te rog în genunchi, luminăţia ta! Pentru acest om eu sunt în stare să…

— Ei, ce eşti în stare să faci?

— Renunţ la răzbunare.

— Ei, jupâne Kmicic, de multe ori am vânat ursul numai cu suliţa şi nu de nevoie, ci pentru că mi-a plăcut s-o fac. Primejdiile mă bucură, fiindcă mă scapă de plictiseala vieţii. Aşa că lasă-mă să mă bucur de răzbunarea ta deşi trebuie să recunosc că eşti dintre urşii care-l caută singur pe vânător.

— Luminăţia ta, spuse Kmicic, deseori Dumnezeu iartă păcate oricât de mari pentru o faptă bună fără însemnătate. Nici unul din noi nu ştie când se va înfăţişa înaintea judecăţii lui Cristos…

— Destul! îl întrerupse prinţul. Cu toate că mă scutură frigurile, alcătuiesc şi eu psalmi, ca să am vreun merit înaintea lui Dumnezeu, iar dacă aş avea nevoie de un duhovnic, l-aş chema pe al meu… Domnia ta nu ştii să te rogi cu umilinţă şi atunci te foloseşti de felurite tertipuri… Dacă-i aşa, îţi spun eu ce trebuie să faci: atacă-l mâine în timpul bătăliei pe jupân Sapieha, iar poimâine eu îl voi slobozi pe omul domniei tale, iertându-ţi toate păcatele. Trădează-l şi pe Sapieha, cum i-ai trădat pe Radziwiłłi…

— Luminăţia ta, ăsta-i ultimul cuvânt?… Te rog pe toţi sfinţii din cer…

— Nu! Diavolul pune stăpânire pe domnia ta, bine!… Şi te schimbi la faţă… Nu te apropia prea mult, căci cu toate că mi-e ruşine să-mi chem oamenii… uite colea! Domnia ta eşti prea pornit!

Spunând acestea, Bogusław îi arătă sub blana care-l acoperea ţeava pistolului şi începu să se uite la Kmicic cu ochi scânteietori.

— Luminăţia ta! strigă Kmicic, împreunându-şi într-adevăr mâinile ca pentru rugăciune, dar cu chipul schimonosit de mânie.

— Aci mă rogi, aci mă ameninţi!… se miră Bogusław. Îţi pleci grumazul, dar diavolul îşi rânjeşte dinţii la mine de sub guler… În ochi ţi se citeşte semeţia, dar scrâşneşti avan din măsele. Domnia ta, când te rogi de un Radziwiłł, apleacă-ţi fruntea până la picioarele lui!… Atinge podeaua cu capul şi abia atunci am să-ţi răspund…!

Faţa lui jupân Andrzej era albă ca varul, îşi trecu mâna peste fruntea năduşită, peste ochi, peste obraji şi răspunse cu glasul întretăiat, de parcă frigurile care-l scuturau pe prinţ îl cuprinseseră şi pe el.

— Dacă luminăţia ta îi dai drumul acestui oştean… eu… sunt… gata să-ţi cad la… picioare…

Ochii lui Bogusław sticliră de mulţumire. Umilise un duşman, încovoindu-i grumazul trufaş. O hrană mai potrivită pentru răzbunarea şi ura lui nici că se putea.

Iar Kmicic sta înaintea lui cu părul vâlvoi, tremurând din tot trupul. Faţa lui, care aducea cu un cap de erete chiar atunci când era liniştită, amintea acum şi mai mult de o pasăre de pradă dezlănţuită. Nu se ştia dacă se va arunca la picioarele prinţului sau îl va înşfăca de gât…

Dar Bogusław spuse fără să-şi ia ochii de la el:

— Faţă de martori, în faţa tuturor!

Şi strigă spre uşă:

— Veniţi aici!

Prin uşa deschisă intrară vreo cincisprezece curteni, polonezi şi străini, urmaţi de polcovnici.

— Domniile voastre! le vesti prinţul. Jupân Kmicic, stegar de Orsza şi trimis al lui jupân Sapieha, are să-mi facă o rugăminte şi vrea să-i fiţi martori…!

Kmicic se clătină ca un om beat, gemu şi căzu la picioarele lui Bogusław.

Iar prinţul şi le întinse înadins, astfel că vârful cizmei de raitier atinse fruntea cavalerului.

Priveau cu toţii în tăcere, uimiţi de acest nume faimos, ca şi de faptul că cel care-l purta era acum solul voievodului Sapieha. Înţeleseră cu toţii că se întâmpla un lucru neobişnuit.

În acest timp, prinţul se ridică şi trecu fără o vorbă în încăperea vecină, făcând semn la doi curteni să-l urmeze.

Kmicic se ridică şi el. Pe faţă nu i se mai răsfrângea mânia, ci nepăsarea şi amorţeala. Se părea că nu-şi mai dă seama ce se petrece cu el, că-şi pierduse toată vlaga.

Se scurse o jumătate de ceas, apoi un ceas întreg. Afară se auzeau tropote de cai şi paşii măsuraţi ai oştenilor, dar el sta ca o stană de piatră.

Deodată, se deschise uşa de la tindă. Intră un polcovnic, un vechi cunoscut al lui Kmicic de la Birże, şi opt oşteni, patru cu muschete şi patru numai cu săbii.

— Jupâne polcovnic, ridică-te, domnia ta! îl rugă polcovnicul.

Kmicic se uită la el cu privirea rătăcită.

— Glowbicz!… rosti recunoscându-l.

— Am poruncă, răspunse Glowbicz, să-ţi leg mâinile şi să te scot din Janów. Mai pe urmă am să te dezleg, domnia ta, şi ai să poţi pleca slobod… De aceea te rog să nu te împotriveşti…

— Leagă-mă! răspunse Kmicic.

Şi se lăsă legat fără împotrivire. Polcovnicul îl duse afară şi-l conduse pe jos prin Janów. După care mai merseră preţ de vreun ceas. Pe drum li se alăturară câţiva călăreţi. Kmicic îi auzi vorbind în limba polonă.

Deoarece polonezii care-l slujeau şi acum pe Bogusław cunoşteau cu toţii numele lui Kmicic şi erau dornici să afle ce se va întâmpla cu el. Trecură de mestecăniş şi ieşiră la câmp deschis, unde jupân Andrzej văzu un pâlc de călărime uşoară poloneză din steagurile lui Bogusław.

Şirul de oşteni închidea un medean pătrat pe care se aflau doi pedestraşi, ce ţineau caii cu hamurile pe ei, şi vreo cincisprezece oameni cu făclii.

La lumina lor, jupân Andrzej văzu o ţeapă proaspăt cioplită, proptită cu capătul gros într-un trunchi de copac.

Pe Kmicic îl trecură fiorii.

,E pentru mine, se gândi, vrea să mă tragă în ţeapă cu caii… Îl jertfeşte pe Sakowicz pentru răzbunarea lui!”

Greşea însă, ţeapa era hotărâtă în primul rând pentru Soroka.

În strălucirea flăcăruilor pâlpâitoare, jupân Andrzej îl zări şi pe Soroka; oşteanul stătea pe un scăunel lângă copac, cu capul descoperit şi cu mâinile legate, păzit de patru oşteni. Un om, îmbrăcat într-un cojoc fără mâneci, îi ţinea la gură o cană cu horilcă, din care Soroka sorbea cu lăcomie. După ce bău, scuipă; deoarece tocmai atunci Kmicic fu împins între doi călăreţi în rândul din faţă, vagmistrul îl văzu, zvâcni de pe scăunel şi se încordă ca o strună.

Un răstimp priviră unul la altul. Soroka avea faţa destul de liniştită şi împăcată cu soarta, îşi mişca doar fălcile de parcă mesteca.

— Soroka!… gemu Kmicic.

— La poruncă! răspunse oşteanul.

Şi iarăşi se aşternu tăcerea. Ce puteau să-şi spună în asemenea clipe? Deodată, călăul care-i dăduse horilcă înainte, se apropie de el.

— Ei, bătrâne, spuse, e timpul.

— Atunci, trăgeţi-mă în ţeapă!

— Să nu-ţi fie frică.

Soroka nu se temea, dar când simţi pe umăr mâna călăului, începu să răsufle repede şi zise:

— Mai daţi-mi horilcă…

— Nu mai este!

Deodată, unul dintre oşteni ieşi din rând şi întinse plosca.

— Este, daţi-i să bea!

— Înapoi în rând! porunci Glowbicz.

Cu toate acestea, omul în cojocel duse plosca la gura lui Soroka, iar acesta bău pe săturate, după care oftă adânc.

— Iată, spuse, răsplata oşteanului pentru treizeci de ani de slujbă… Ei, dacă-i timpul, începeţi!

Se apropie şi al doilea călău şi începură să-l dezbrace.

Se înstăpâni o linişte de mormânt.

Făcliile tremurau în mâinile oamenilor care le ţineau. Nimeni nu se simţea în apele lui.

Printre şirurile care înconjurau medeanul se iscară murmure ce deveneau tot mai puternice. Oşteanul nu e călău, ucide el însuşi, dar nu-i place să privească la chinuirea altuia.

— Tăcere! tună Glowbicz.

Murmurul spori şi mai mult, se auziră vorbe ca: „diavolii!”, „trăsnetul”, „slujbă la păgâni…!”

Pe neaşteptate. Kmicic răcni, de parcă pe el îl trăgeau în ţeapă:

— Staţi!

Călăii se opriră fără voie. Toţi ochii se întoarseră spre Kmicic.

— Oşteni! strigă jupân Andrzej. Prinţul Bogusław e un trădător care şi-a vândut regele şi Republica! Sunteţi încercuiţi, şi mâine veţi fi spârcuiţi până la cel din urmă! Slujiţi un trădător! Împotriva ţării slujiţi! Acela care vă părăsi slujba şi pe trădător va fi iertat de rege şi de hatman!… Alegeţi! Moartea şi ruşinea sau răsplata mâine! Veţi primi leafa şi câte un ducat de cap, chiar doi!… Alegeţi! Nu se cuvine ca voi, nişte oşteni vrednici, să slujiţi un trădător! Trăiască regele! Trăiască marele hatman de Lituania!

Murmurele se prefăcură în strigăte. Şirurile se învălmăşiră.

Mai multe glasuri răcniră:

— Trăiască regele!

— Trăiască regele! Trăiască marele hatman de Lituania!

— Ne-am săturat de slujba asta!

— Moarte trădătorului!

— Staţi, staţi! strigară alte glasuri.

— Mâine veţi muri acoperiţi de ruşine! mugi Kmicic.

— Tătarii sunt la Suchowola!

— Prinţul e un trădător!

— Luptăm împotriva regelui!

— Loveşte!

— Staţi!

— Hai la prinţ!

În învălmăşeală, o sabie reteză sfoara cu care erau legate mâinile lui Kmicic. Acesta sări îndată pe unul din caii care trebuiau să-l tragă în ţeapă pe Soroka, şi strigă:

— După mine! La hatman!

— Merg şi eu! ţipă Glowbicz. Trăiască regele!

— Trăiască! răspunseră cincizeci de glasuri şi cincizeci de săbii ieşiră din teacă în acelaşi timp.

— Urcaţi-l pe cal pe Soroka! porunci Kmicic.

Erau unii care voiau să se împotrivească, dar la vederea săbiilor scoase tăcură mâlc. Numai unul întoarse calul şi pieri curând din ochi. Făcliile se stinseră. Pe toţi îi învălui întunericul.

— După mine! răsună glasul lui Kmicic.

Şi ceata de oameni învălmăşiţi porni, întinzându-se apoi ca un şarpe lung pe drum.

După vreo jumătate de verstă, dădură peste străjile pedestraşilor care împânziseră în număr mare mestecănişul din stânga tractului.

— Cine-i? întrebară glasuri.

— Glowbicz cu podghiazul!

— Parola?

— Trâmbiţe!

— Puteţi trece!

Şi trecură fără să se grăbească prea mult, pornind uşor în trap întins.

— Soroka! rosti Kmicic.

— La poruncă! răspunse glasul vagmistrului de lângă el.

Kmicic nu mai spuse nimic, se mulţumi să întindă mâna, aşezând-o pe capul vagmistrului, de parcă voia să se convingă dacă e lângă el.

Oşteanul îi duse mâna la buze în tăcere.

Deodată, de cealaltă parte se auzi Glowbicz:

— Domnia ta, de mult voiam să fac ce fac acum.

— N-o să-ţi pară rău!

— Îţi voi purta recunoştinţă toată viaţa!

— Ascultă, Glowbicz, de ce v-a trimis prinţul pe voi şi nu vreun polc străin, ca să fie de faţă la împlinirea osândei?

— Pentru că voia să te ruşineze pe domnia ta înaintea polonezilor. Oştenii străini nu te cunosc.

— Eu nu trebuia să păţesc nimic?

— Aveam poruncă să-ţi tai legăturile. Dacă ai fi sărit în ajutorul lui Soroka, te-am fi dus înaintea prinţului, ca să-ţi primeşti pedeapsa.

— Aşadar a vrut să-l jertfească şi pe Sakowicz! murmură Kmicic.

În acest timp, la Janów, prinţul Bogusław, toropit de friguri şi de truda din timpul zilei, se culcase. Îl trezi din somn larma dinaintea casei şi ciocăniturile în uşă.

— Luminăţia ta, luminăţia ta! strigară câteva glasuri.

— Doarme, nu-l treziţi! răspunseră pajii.

Dar prinţul săltă în capul oaselor şi strigă:

— Lumină.

Se aduse lumină şi în acelaşi timp intră şi căpetenia străjilor.

— Luminăţia ta! spuse. Solul lui Sapieha a răzvrătit steagul lui Glowbicz şi l-a dus la hatman.

Se lăsă tăcerea.

— Să se bată tobele mari şi darabanele, porunci prinţul, în sfârşit. Oastea să fie pregătită!

Căpetenia oştilor ieşi, iar prinţul rămase singur. „Straşnic om!” îşi spuse.

Şi simţi că-l cuprind iarăşi frigurile.