Capitolul I.

În timp ce în Republică toată suflarea încăleca pe cai, Carol Gustav întârzia în ţinuturile prusiene, vrând să pună mâna pe oraşele de acolo şi să negocieze cu electorul.

După cuceririle uşoare şi neaşteptate, acest războinic cu mintea ageră înţelese curând că leul suedez înghiţise mai mult decât îi încăpea în măruntaie. După întoarcerea lui Jan Kazimierz, pierdu nădejdea stăpânirii Republicii, dar renunţând în inima lui la întreg, vroia cel puţin să păstreze o parte cât mai mare din pradă, în primul rând Prusia regală, provincie învecinată cu Pomerania lui, mănoasă, presărată cu oraşe mari şi bogată.

Această provincie însă începuse cea dintâi să se apere şi se afla şi acum de partea fostului stăpân al Republicii, întoarcerea lui Jan Kazimierz şi începerea războiului de către confederaţii de la Tyszowce puteau să-i încurajeze pe prusieni, întărindu-i în credinţă şi îndemnându-i să reziste, aşa că regele suedez hotărî să înăbuşe răscoala şi să nimicească forţele lui Kazimierz, spulberând astfel speranţele prusienilor în obţinerea unui ajutor.

Era silit s-o facă şi din pricina electorului care era totdeauna gata să ţină cu cel mai puternic. Regele suedez îl cunoscuse cum nu se poate mai bine şi nu se îndoia nici o clipă că, dacă norocul lui Kazimierz se va arăta mai mare decât al lui, electorul avea să treacă de partea acestuia.

Aşadar, când văzu că la Malborg asediul bătea pasul pe loc, deoarece împotrivirea apărătorilor conduşi de jupân Wejher creştea pe măsura înverşunării atacurilor, Carol Gustav plecă în Republică să-l urmărească iarăşi pe Jan Kazimierz şi să-l ajungă fie şi în cel mai depărtat colţ al ţării.

Şi pentru că la el hotărârea era urmată de faptă, aşa cum fulgerul este urmat de tunet, strânse toate oştile risipite prin oraşe şi, înainte ca cei din Republică să-şi dea seama, înainte ca vestea despre marşul său să se împrăştie, trecu de Varşovia şi se aruncă în vâlvătăile pojarului.

Înainta ca o furtună, mistuit de mânie neînduplecată şi dorinţă de răzbunare. Zece mii de cai călcau în picioare întinderile acoperite încă de zăpadă; pe drum lua cu el garnizoanele de pedestraşi de prin oraşe, îndreptându-se asemenea vijeliei hăt! spre ţinuturile de miazăzi ale Republicii.

Pretutindeni îşi însemna calea tăind şi pârjolind. Nu mai era Carol Gustav cel de altădată, stăpânul bun, omenos şi vesel; care bătea din palme la vederea călărimii polone, clipea din ochi în timpul ospeţelor şi-i măgulea pe oşteni. Acum, oriunde se arăta, făcea să curgă râuri de sânge de şleahtici şi de ţărani. În drum zdrobea cetele înarmate şi spânzura prinşii, nelăsând pe nimeni în viaţă.

Dar, aşa cum ursul puternic îşi poartă trupul mătăhălos prin desişul pădurii, rupând tufe şi ramuri, iar lupii îi dau târcoale şi, neîndrăznind să-l atace din faţă, se apropie din ce în ce mai mult din urmă, tot aşa şi acele pâlcuri înarmate urmăreau armia lui Carol, sporind în număr şi putere, şi se ţineau după suedezi cum se ţine umbra după om, ziua şi noaptea, pe vreme rea sau pe vreme bună: înaintea lui se stricau podurile, se distrugeau rezervele de proviant, astfel că trebuia să meargă ca printr-un pustiu, neavând unde să se adăpostească şi cu ce să-şi astâmpere foamea.

Carol Gustav înţelese şi el destul de repede cât de primejdioasă era întreprinderea lui. Războiul se vânzolea în jurul lui ca o mare în jurul corăbiei pierdute printre talazuri. Se ridicau ţinuturile prusiene, se ridica Wielkopolska, ţinut care, supunându-se cel dintâi, vroia să scuture jugul înaintea celorlalte, se ridicau Małopolska şi Rutenia, Lituania şi Samogiţia. Suedezii rezistau în cetăţile şi oraşele mai mari, care rămăseseră ca nişte ostroave, căci restul, sate, păduri, câmpuri şi râuri se aflau în mâna polonezilor. Nu numai omul singur, nu numai podghiazurile mai mici, dar nici măcar un polc întreg nu putea să se depărteze la două ceasuri de drum de tabăra suedeză, fiindcă pierea îndată fără urmă, iar prinşii care cădeau în puterea ţăranilor mureau în chinuri înfricoşătoare.

Carol Gustav poruncea în zadar să se strige prin sate şi oraşe că orice ţăran care va aduce un şleahtic înarmat, mort sau viu, va căpăta drept răsplată libertate şi pământ în veşnică folosinţă, deoarece ţăranii, alături de şleahtici şi de târgoveţi, luau drumul podurilor. Oamenii munţilor, cei care-şi aveau sălaşele prin pustietăţi sălbatice, prin lunci şi pe câmpii se afundau în păduri, întindeau capcane suedezilor, atacau garnizoanele mai mici, spârcuiau podghiazurile. Îmblăciele, furcile şi coasele şiroiau de sânge suedez ca şi săbiile şleahticilor.

Mânia se aduna din ce în ce mai multă în inima lui Carol, mai ales când se gândea că doar cu zece-cincisprezece luni înainte cotropise atât de uşor această ţară. Aproape că nu pricepea ce se întâmplase, de unde această forţă, de unde această împotrivire, cum de se iscase acest război înspăimântător pe viaţă şi pe moarte, al cărui sfârşit nu-l întrezărea şi nici nu ştia să-l ghicească.

În tabăra suedeză adunările sfatului se ţineau lanţ. Cu regele se aflau: fratele lui, Adolf, prinţ de Deux Ponts şi căpetenia întregii oştiri, Robert Duglas, Henryk Horn, ruda celui care fusese tăiat de o coasă ţărănească la Częstochowa, Waldemar, graf de Danemarca, Miller, cel care îşi pierduse faima de mare războinic la poalele Jasnei Góra, Aszemberg, cel mai îndemânatic dintre suedezi în conducerea călărimii, Hammerszyld, mai-mare peste tunuri, şi acel tâlhar înrăit, mareşalul Arfuid Wittemberg, vestit prin jafurile lui şi cu sănătatea zdruncinată, pentru că suferea de o boală scârboasă, Forgell şi mulţi alţii – cu toţii conducători pricepuţi în cucerirea oraşelor şi în lupta la câmp deschis, care se lăsau întrecuţi doar de iscusinţa neobişnuită a regelui.

Aceştia se temeau în adâncul sufletului că regele şi oştirea vor pieri din pricina trudei, a lipsei de hrană şi a îndârjirii polonezilor. Bătrânul Wittemberg îl sfătuia pe rege să renunţe la această campanie. „Cum aşa, măria ta, îi spunea, vrei să te afunzi în ţinuturile rutene pe urmele unui vrăjmaş care nimiceşte totul în calea lui, rămânând tot timpul nevăzut? Ce vei face atunci când vom începe să ducem lipsă nu numai de fân şi ovăz pentru cai, ci şi de un adăpost deasupra capului, iar oamenii se vor prăbuşi istoviţi? Unde se află oştile care ne vor veni în ajutor, unde sunt cetăţile în care am putea să ne refacem puterile şi să ne odihnim trupurile trudite? Stăpâne, nu-ţi pot sta alături în slavă, dar dacă aş fi Carol Gustav, nu mi-aş lăsa faima câştigată în atâtea bătălii însemnate în seama sorţii schimbătoare a războiului.”

Dar Carol Gustav îi răspundea: „Nici eu, dacă aş fi Wittemberg.”

După care amintea de Alexandru Macedon, cu care-i plăcea să fie asemuit, şi mergea înainte, gonindu-l pe jupân Czarniecki. Iar acesta, neavând forţe la fel de mari şi de muştruluite, fugea dinaintea lui, dar fugea ca lupul, gata oricând să se întoarcă. Uneori se afla înaintea suedezilor, alteori pe flancurile lor, iar câteodată, pierzându-se în bungetul pădurilor, îi lăsa să treacă înainte, astfel că în timp ce ei credeau că-l urmăresc, el venea în urma lor, prindea şi tăia pe cei care se răzleţeau, ici şi colo rupea de grosul oştirii câte un podghiaz întreg, nimicea polcurile de pedestraşi care mergeau mai încet sau se repezea asupra carelor cu proviant. Suedezii nu ştiau niciodată unde este, şi din care parte va lovi. De multe ori, în întunericul nopţii, începeau să tragă cu tunurile şi muschetele în tufărişuri, socotind că vrăjmaşul se găsea înaintea lor. Vlăguiţi de moarte, înaintau prin frig înfometaţi şi cu grija în suflet, iar ameninţarea acelui vir molestissimus{1} stăruia mereu asupra lor, cum stăruie norul de grindină deasupra lanului de grâu.

În cele din urmă, îl ajunseră la Gołab, nu departe de vărsarea pârâului Wieprz în Vistula. Cele câteva steaguri polone, care stăteau în aşteptare, se repeziră cu avânt asupra vrăjmaşului, împrăştiind spaimă şi neorânduială. Cel dintâi se năpusti Wołodyjowski cu steagul de laudanieni şi-l răzbi pe prinţul danez, iar jupân Kawecki Samuel şi mai tânărul Jan împinseră de pe colină steagul de cuirasieri englezi al lui Wikilson şi îl înghiţiră într-o clipită, cum înghite ştiuca un clean. Jupân Malawski se încleşta atât de strâns cu prinţul de Deux Ponts, încât oamenii şi caii se învălătuciră ca praful stârnit de două vijelii potrivnice. Cât ai clipi din ochi, suedezii fură împinşi spre Vistula, aşa că Duglas sări cu raitierii în ajutorul lor. Dar nici aceste forţe noi nu putură stăvili iureşul şi suedezii începură să sară de pe malul înalt pe gheaţă, înnegrind câmpul înzăpezit cu trupurile lor asemenea literelor pe hârtia albă. Aici pieriră graful Waldemar şi Wikilson, iar prinţul de Deux Ponts se prăbuşi odată cu calul, frângându-şi piciorul. Căzură de asemenea şi cei doi jupân Kawecki, şi jupân Malawski, şi Rudawski, şi Rogowski, şi jupân Tymiński, şi Choiński, şi Porwaniecki; doar Wołodyjowski scăpă fără nici o zgârietură, deşi se zbenguise printre rândurile suedeze ca un cufundar prin apă.

În acest timp, sosi însuşi Carol Gustav cu grosul oştirii şi cu tunurile, schimbând soarta bătăliei. Celelalte polcuri ale lui Czarniecki, neînvăţate să asculte şi nemuştruluite, nu izbutiră să-şi formeze rândurile la timp; unele nu aveau caii la îndemână, altele care se aflau prin sate mai depărtate, în loc să fie gata în orice clipă, potrivit poruncilor, se odihneau prin case. Când vrăjmaşul le lovi pe neaşteptate, se risipiră numaidecât şi o luară la fugă spre Wieprz. Astfel că jupân Czarniecki porunci trâmbiţaşilor să sune retragerea, ca să nu piardă şi polcurile care intraseră în luptă mai înainte. Unii trecură deci pârâul, iar alţii apucară spre Końskowola, lăsând câmpul de luptă şi faima izbânzii lui Carol; mai ales cei care fugiră dincolo de Wieprz fură urmăriţi multă vreme de steagurile lui Zbrożek şi Kaliński, care rămăseseră alături de suedezi.

În tabăra suedeză se înstăpâni o bucurie fără margini, într-adevăr, prada pe care puseseră mâna în urma acestei biruinţe nu era prea mare: saci cu ovăz şi câteva care de povară goale, dar de astă dată regele suedez nu avea în vedere prada. Se bucura că izbânda mergea şi acum în pas cu el, că era destul să se arate, ca să învingă, şi încă pe jupân Czarniecki în care Jan Kazimierz şi Republica îşi puseseră cele mai mari nădejdi. Se putea aştepta ca vestea să se împrăştie în toată ţara, trecând din gură în gură: „Czarniecki a fost înfrânt”, că cei mai slabi de înger vor umfla măsura nenorocirii,împuţinând curajul şi râvna tuturor acelora care puseseră mâna pe arme la chemarea confederaţiei de la Tyszowce.

Aşa că atunci când îi aduseră şi-i aruncară la picioare sacii cu ovăz şi odată cu ei trupurile lui Wikilson şi Waldemar, el se întoarse spre ghinărarii îngrijoraţi şi le spuse:

— Domniile voastre, descreţiţi-vă frunţile, fiindcă aceasta este cea mai mare biruinţă pe care am avut-o de un an încoace şi care poate să pună capăt războiului.

— Măria ta, răspunse Wittemberg care, simţindu-se mai slăbit ca de obicei, vedea lucrurile în negru, să mulţumim lui Dumnezeu că vom avea linişte de acum înainte, cu toate că o oştire ca a lui Czarniecki se împrăştie repede, dar tot atât de repede se şi adună la loc.

La aceasta regele:

— Jupâne mareşal, nu te socotesc o căpetenie mai puţin pricepută decât Czarniecki, dar dacă ţi-aş risipi oastea, cum am risipit-o pe a lui, gândesc că n-ai fi în stare s-o aduni nici în două luni de zile.

Wittemberg se mulţumi să se încline în tăcere, iar Carol vorbi mai departe:

— Aşa-i, de acum încolo marşul se va desfăşura în linişte, deoarece numai Czarniecki putea să ne oprească. Nu mai sunt oştile lui Czarniecki, nu vor mai fi nici piedici!

Ghinărarii se bucurară la auzul acestor cuvinte. Oştenii îmbătaţi de biruinţă treceau pe dinaintea regelui strigând şi cântând. Czarniecki încetase să-i mai ameninţe. Împrăştiat în cele patru vânturi, Czarniecki încetase să mai existe! Asemenea gânduri îi făceau să uite chinurile îndurate, iar truda viitoare nu-i mai speria. Vorbele regelui, pe care le auziseră mulţi polcovnici, se răspândiră prin tabără, convingându-i pe toţi că izbânda avea într-adevăr o însemnătate neobişnuită, că balaurul războiului a fost răpus din nou şi în curând avea să vie „vremea răzbunării şi a stăpânirii netulburate.

Regele lăsă oştenii să se odihnească o zi încheiată; în acest timp, sosiră de la Kozienice carele cu proviant. Oştile tăbărâră la Gołab, Krowieniki şi la Żyrzyn. Raitierii aprinseră carele părăsite, spânzurară zece-cincisprezece ţărani prinşi cu arma în mână şi câţiva slujitori pe care-i luară drept ţărani; apoi avu loc un ospăţ, după care oştenii căzură într-un somn adânc şi liniştit, cum nu mai avuseseră de multă vreme.

A doua zi se treziră refăcuţi şi primele vorbe care le ieşiră din gură, fură:

— S-a zis cu Czarniecki!

Îşi repetau unul altuia bucuria, de parcă vroiau să se asigure că totul era adevărat. Oştile porniră la drum cu voioşie. Ziua era uscată, geroasă şi senină. Un vânt tăios acoperea cu pojghiţe de gheaţă băltoacele de pe tractul Lublinului, întărind noroaiele. Oastea se întinse ca un şarpe preţ de o milă, lucru pe care nu-l mai făcuse niciodată înainte. Două polcuri de dragoni sub conducerea franţuzului Dubois se îndreptară spre Konskowola, Markuszew şi Garbów la o milă înaintea celorlalţi. Dacă s-ar fi depărtat atât de mult cu trei zile în urmă, ar fi fost pierdute, dar acum erau apărate de spaima şi faima biruinţei care se lăţeau înaintea lor.

— S-a zis cu Czarniecki! repetau polcovnicii şi oştenii.

Într-adevăr, marşul se desfăşura în linişte. În adâncurile pădurii nu se mai auzeau strigăte, iar din desişuri braţele nevăzute nu mai aruncau suliţe asupra lor.

Spre seară, Carol Gustav ajunse la Garbów bine dispus. Tocmai se pregătea să se culce, când Aszemberg îl înştiinţa prin căpetenia străjilor că vrea să-l vadă neapărat.

După o clipă, intră în încăperea regelui însoţit de un rotmistru de dragoni. Carol, care avea ochiul ager şi o ţinere de minte atât de bună, încât îşi ştia aproape toţi oştenii, îl recunoscu îndată pe rotmistru.

— Ei, ce-i nou, Freed? întrebă. Dubois s-a întors?

— Dubois a fost ucis! răspunse Freed.

Regele se tulbură; abia acum băgă de seamă că rotmistrul arăta ca scos din mormânt şi avea hainele sfâşiate.

— Şi dragonii? întrebă iarăşi. Cele două polcuri?

— Tăiaţi până la unul. Doar eu am fost lăsat în viaţă! Obrazul oacheş al regelui se întunecă şi mai mult;

Îşi potrivi buclele părului deasupra urechilor.

— Cine-a făcut una ca asta?

— Czarniecki!

Carol Gustav tăcu şi privi uimit la Aszemberg care clătina din cap de parcă vroia să repete:

— Czarniecki! Czarniecki! Czarniecki!

— Toate acestea sunt de necrezut! rosti regele după o clipă. L-ai văzut cu ochii tăi?

— Aşa cum te văd şi pe măria ta. Mi-a poruncit să-ţi aduc închinăciune şi să-ţi spun că va trece iarăşi Vistula, apoi va porni, pe urmele noastre. Nu ştiu dacă a spus adevărul.

— Bine! zise regele. Are mulţi oameni?

— N-am putut să-mi dau seama prea bine, dar vreo patru mii am văzut chiar eu, iar dincolo de pădure se zăreau alte pâlcuri de călăreţi. Ne-au înconjurat lângă Krasiczyn; polcovnicul Dubois se abătuse înadins din drum şi pornise într-acolo, fiindcă avea ştire că nu ştiu ce oameni se găseau în acel loc. Acum socotesc că Czarniecki ne-a trimis cu bună ştiinţă această veste, ca să ne atragă în capcană. Afară de mine, n-a mai rămas nimeni cu viaţă. Ţăranii i-au ucis pe cei răniţi, iar eu am scăpat ca prin minune!

— Omul ăsta a făcut tovărăşie cu diavolul, spuse regele, ducându-şi mâna la frunte. Să se refacă atât de repede după asemenea înfrângere şi să ne calce iarăşi pe grumaz! Hm, asta nu stă în puterea unui om!

— S-a întâmplat aşa cum a prevăzut mareşalul Wittemberg! îl întrerupse Aszemberg.

Regele răbufni:

— Când e vorba de ce-o să fie, vă pricepeţi cu toţii, dar nici unul dintre voi nu e în stare să-mi dea un sfat bun!

Aszemberg păli şi tăcu. Când era vesel, Carol Gustav părea plămădit numai din bunătate, dar când îşi încrunta sprânceana, stârnea o spaimă fără margini printre cei din preajma lui şi nici păsările nu se ascund de vultur, cum se ascundeau de el până şi ghinărarii cei mai vârstnici şi cu meritele cele mai mari.

De astă dată se stăpâni repede şi-l întrebă din nou pe rotmistrul Freed:

— Cum arată oştenii lui Czarniecki?

— Am văzut câteva steaguri grozave, cum e de obicei călărimea lor.

— Sunt cele care ne-au atacat la Gołab cu atâta furie. Trebuie să fie polcuri vechi. Şi Czarniecki e vesel, încrezător în steaua lui?

— Atât de încrezător, de parcă el ar fi învins la Gołab. Acum le-a sporit curajul şi mai mult, fiindcă au uitat de înfrângerea de la Gołab şi se laudă cu izbânda de la Krasiczyn. Măria ta, am repetat întocmai tot ce mi-a poruncit Czarniecki să-ţi spun, dar la plecare s-a apropiat de mine o căpetenie, un om uriaş, şi mi-a zis că el este cel care l-a biruit în luptă dreaptă pe neuitatul Gustav Adolf! A rostit multe vorbe de ocară şi împotriva măriei tale, iar ceilalţi i-au ţinut isonul. Atât de mult se umfla în pene! Am plecat în ameninţările şi batjocura tuturor.

— Să lăsăm asta! răspunse Carol Gustav. Lucrul de căpetenie este că Czarniecki nu este învins şi şi-a adunat oştirea. De aceea, trebuie să înaintăm repede şi să-l ajungem din urmă pe acest Darius al polonezilor. Domniile voastre puteţi pleca. Spuneţi oştenilor că polcurile acelea au pierit de mâna ţăranilor prin satele aprinse. Mergem înainte!

Aszemberg şi rotmistrul ieşiră, Carol Gustav rămase singur. O vreme se adânci în gânduri. Se putea oare ca biruinţa de la Gołab să nu aducă nici un folos, să nu schimbe nimic, stârnind doar o îndârjire şi mai mare printre duşmani?

Faţă de oşteni şi de ghinărari, Carol Gustav se arăta totdeauna sigur de sine şi încrezător în viitor, dar când rămânea singur şi începea să se gândească la acest război care părea atât de lesnicios, iar acum devenea din ce în ce mai trudnic, îl năpădeau îndoielile. Toate întâmplările i se înfăţişau într-o lumină ciudată. Deseori nu mai vedea nici o ieşire, neputând să-i întrevadă sfârşitul. Uneori i se părea că este ca omul care, păşind de pe mal în apa mării, simte că se cufundă tot mai adânc şi în curând îi va fugi pământul de sub picioare.

Dar regele suedez credea în stele, aşa că se apropie şi acum de fereastră, ca să se uite la aceea pe care şi-o alesese, la aceea care ocupa locul cel mai de sus în Carul sau Ursa Mare şi lumina cel mai puternic. Cerul era senin, astfel că şi în acea clipă strălucea orbitor, făcând ape albastre şi roşii; dar hăt departe, pe granatul întunecat al cerului, înnegrea un nor singuratic în formă de şarpe, din care creşteau parcă braţele sau ramurile unui monstru al mării, ce se apropia treptat de steaua regelui.