Capitolul II.

În ziua următoare, dis-de-dimineaţă, regele plecă mai departe şi ajunse la Lublin. Aici, primind vestea că jupân Sapieha îl respinsese pe Bogusław şi se apropia cu o oaste însemnată, îl lăsă în plata Domnului şi, întărind garnizoana de la Lublin, porni mai departe.

Scopul cel mai apropiat al campaniei era acum Zamość, deoarece dacă ar fi izbutit să cucerească o fortăreaţă atât de puternică, ar fi dobândit o bază de neclintit pentru a duce războiul mai departe şi asemenea foloase, încât ar fi putut aştepta cu încredere sfârşitul luptelor. Despre Zamość umblau tot felul de zvonuri. Polonezii, care-i rămăseseră credincioşi lui Carol Gustav, susţineau că este cea mai puternică fortăreaţă din Republică, aducând ca dovadă faptul că rezistase tuturor forţelor lui Chmielnicki.

Dar pentru că regele suedez observase că polonezii nu se prea pricepeau la cetăţile întărite, socotindu-le drept puternice pe acelea care în alte ţări erau de mâna a treia şi, pe de altă parte, ştia că nici o fortăreaţă nu avea din belşug cele necesare apărării, adică ziduri bine întreţinute, încăperi subpământene şi arme, nu-şi făcea griji nici în privinţa cetăţii Zamość. Conta mult şi pe slava numelui său, pe faima de căpetenie neînvinsă, în sfârşit, pe negocieri. Până atunci Carol Gustav dobândise mai mult prin înţelegerile pe care putea să le încheie oricare magnat în această Republică sau cel puţin îşi îngăduia să le încheie, decât prin forţa armelor. Aşadar, ca un om iscusit, căruia îi plăcea să ştie cu cine are de-a face, aduna cu sârg orice ştire despre stăpânul de la Zamość. Se interesa de obiceiurile lui, de înclinaţiile, mintea şi curajul lui.

Jan Sapieha, care pe atunci îşi mânjise numele şi prin trădare, spre durerea voievodului de Witebsk, îi împărtăşi regelui cele mai multe lămuriri în privinţa starostelui de Kałuża. Petreceau ceasuri întregi la sfat. Dealtfel, Sapieha nu credea că regele l-ar putea câştiga uşor pe stăpânul de la Zamość.

— Nu trebuie ispitit cu bani, spuse Jan, pentru că are avuţii nemăsurate. De ranguri nu-i pasă şi nu s-a zbătut niciodată să le capete, nu le-a vrut nici măcar atunci când i s-au oferit singure. Cât despre titluri, l-am auzit chiar eu certându-l pe de Noyers, pisarul reginei, pentru că îi spusese: Mon prince! „Eu nu sunt prince, i-a zis, dar am avut şi arhiduci în temniţele de la Zamość.” E drept, nu el îi avusese, ci bunicul lui, supranumit cel Mare în ţara noastră.

— Să-mi deschidă porţile cetăţii şi am să-i ofer ceva ce nici un rege polonez n-ar fi în stare să-i ofere.

Nu se cuvenea ca Sapieha să-l întrebe despre ce era vorba, aşa că privi curios la Carol Gustav care-i înţelese nedumerirea şi răspunse potrivindu-şi ca de obicei şuviţele deasupra urechilor:

— Am să-i ofer ţinutul Lublinului ca principat independent; cred că se va lăsa ademenit de coroană. Nici unul din voi nu s-ar putea împotrivi unei astfel de ispite, nici chiar noul voievod de Wilno.

— Nemărginită este dărnicia măriei tale! răspunse Sapieha nu fără anume batjocură în glas.

Iar Carol îi răspunse cu nepăsarea-i de totdeauna:

— I-l dau pentru că nu e al meu.

Sapieha clătină din cap.

— Nu e însurat şi n-are feciori. Coroana o poftesc aceia care pot s-o lase moştenire urmaşilor.

— Atunci domnia ta ce mă sfătuieşti să fac?

— Eu aş fi de părere că s-ar putea câştiga mai mult măgulindu-l. Nu e prea ager la minte şi ar putea fi îmbrobodit fără greutate. Trebuie să i se spună că liniştea Republicii se află în mâinile lui, trebuie convins că numai el poate s-o ferească de război, de nenorocirile de tot felul şi înfrângerile viitoare, deschizând porţile cetăţii. Dacă peştele va înghiţi nada, vom pătrunde şi noi în fortăreaţă, altminteri nu!

— Mai rămân tunurile ca cel mai puternic argumentum!

— Hm, la asemenea argumenta cei de la Zamość vor avea cu ce să răspundă. Acolo nu duc lipsă de tunuri grele, pe când noi ar trebui să le aducem abia de acum încolo, iar când va începe dezgheţul va fi cu neputinţă.

— Am auzit că pedestraşii sunt de mâna întâi, dar călărime n-au.

— De călărime e nevoie numai la câmp deschis şi pe urmă, de vreme ce Czarniecki n-a fost zdrobit, cum s-a arătat, putea să le trimită un steag, două, ca să le aibă la îndemână.

— Domnia ta vezi numai greutăţi peste tot.

— În schimb, am încredere în steaua norocoasă a măriei tale! răspunse Sapieha.

Jupân Jan avea dreptate, prevăzând că Czarniecki trimisese la Zamość călărimea de care apărătorii aveau nevoie pentru a se apropia de vrăjmaş şi a lua prinşi. La drept vorbind, jupân Zamoyski avea şi aşa destulă şi nu-i mai trebuia ajutor, dar castelanul de Kiev trimisese înadins la Zamość cele două steaguri care suferiseră cel mai mult la Gołab, pe cel din Lauda şi al lui Szemberk, ca să se odihnească în fortăreaţă, să-şi refacă puterile şi să-şi schimbe caii istoviţi. Jupân Sobiepan le primi cu braţele deschise, iar când află cu ce viteji avea de-a face, le lăudă isprăvile şi îi copleşi cu daruri, poftindu-i în fiecare seară la masa lui.

Cine poate să înfăţişeze înduioşarea prinţesei Gryzelda la vederea lui Skrzetuski şi a lui Wołodyjowski, polcovnici de frunte ai marelui Jarema. Îi căzură amândoi la picioare, vărsând lacrimi bogate la vederea fostei stăpâne, care nu se putea stăpâni să nu plângă şi ea. Câte amintiri îi uneau de pe vremea petrecută la Lubnie, când soţul ei, slava şi fala neamului, în plinătatea puterii, stăpânea acel ţinut sălbatic şi puternic, îngrozindu-i pe barbari, asemenea lui Jupiter, când îşi încrunta sprânceana. Nu era prea mult de atunci, dar ce mai rămăsese oare? Stăpânitorul se afla în mormânt, barbarii încălcaseră ţara, iar văduva lui Wiśniowiecki stătea pe cenuşa fericirii şi măreţiei de altădată, trăind în tristeţe şi rugăciuni.

În acele amintiri dulceaţa se împletea cu amărăciunea, astfel că gândurile celor trei se întorceau cu bucurie spre trecut. Vorbiră dar despre viaţa de altădată, despre locurile pe care ochii lor n-aveau să le mai vadă niciodată, despre vechile războaie, în sfârşit, despre timpurile de astăzi, timpuri ale nenorocirii şi mâniei lui Dumnezeu.

— Dacă trăia prinţul nostru, spuse Skrzetuski, alta ar fi fost soarta Republicii. Cazacii ar fi fost învinşi, ţinuturile de dincolo de Nipru ar fi rămas ale Republicii, iar suedezii şi-ar fi găsit potrivnicul care să-i zdrobească. Dumnezeu le-a rânduit pe toate, cum i-a fost voia, ca să ne pedepsească pentru păcatele noastre.

— Deie Domnul să-l reînvie pe apărător în jupân Czarniecki! rosti prinţesa Gryzelda.

— Aşa se va întâmpla! strigă Wołodyjowski. Aşa cum prinţul nostru îi întrecea pe toţi stăpânitorii cu un cap, tot aşa şi el nu seamănă cu nici una dintre celelalte căpetenii. Eu îi cunosc pe cei doi hatmani ai coroanei şi pe cel al Lituaniei, jupân Sapieha. Sunt războinici mari, dar în jupân Czarniecki e ceva neobişnuit, parcă-i vultur, nu om. Pare blând, dar toţi se tem de el; până şi jupân Zagłoba îşi uită de glume când se află înaintea lui. Şi cum ştie să conducă oastea, cum o aşează, întrece orice închipuire! Altminteri nu se poate, Republica va avea în el un mare oştean.

— Soţul meu, care l-a cunoscut pe vremea când Czarniecki era polcovnic, i-a prezis încă de atunci un viitor măreţ, spuse prinţesa.

— Se zvonea că-şi caută soţie la curtea noastră, strecură Wołodyjowski.

— Nu-mi aduc aminte să fi fost vorba de aşa ceva! răspunse prinţesa.

Nici n-avea cum să-şi amintească, fiindcă nu era adevărat, iar Wołodyjowski scornise totul ca să aducă vorba despre jupâniţele din preajma prinţesei şi să afle ceva despre Anna Borzobohata. Socotea că nu se cuvine să întrebe de-a dreptul, căci şi-ar fi îngăduit astfel prea mult faţă de prinţesă. Dar viclenia nu-i izbuti. Prinţesa îşi întoarse iarăşi gândurile la soţul ei şi la războaiele cu cazacii, iar micul cavaler îşi spuse: „Numai Dumnezeu ştie de când nu mai e pe lume Anusia!” Şi nu mai întrebă de ea.

Putea să-i întrebe pe ceilalţi polcovnici, dar mintea lui, ca şi a celorlalţi, era ocupată cu altceva. Podghiazurile dădeau zilnic de ştire că suedezii sunt tot mai aproape, aşa că se pregăteau de apărare. Skrzetuski şi Wołodyjowski, polcovnici care-i cunoşteau pe suedezi şi luptaseră cu ei, căpătară însărcinări pe ziduri. Jupân Zagłoba îi încuraja şi le povestea despre vrăjmaş, acelora care nu-i văzuseră până atunci, iar din aceştia erau destui printre oştenii lui Zamoyski, deoarece suedezii nu ajunseseră niciodată până la Zamość.

Zagłoba îl ghici dintr-o privire pe starostele de Kałuża, iar acesta, la rândul lui, îl îndrăgi peste poate, şi-i cerea sfatul în toate, mai ales când află de la prinţesa Gryzelda că, la vremea lui, însuşi prinţul Jeremi ţinea la jupân Zagłoba şi-l numea vir incomparabilis. Aşa că în fiecare zi, la masă, ascultau cu toţii, iar jupân Zagłoba istorisea despre vremurile mai vechi şi mai noi, despre războaiele cu cazacii şi despre trădarea lui Radziwiłł, despre jupân Sapieha pe care-l scosese la lumină.

— L-am sfătuit, spuse, să-şi pună sămânţă de cânepă în buzunare şi să ronţăie fără grabă. Ei bine, domniile voastre, aflaţi că i-a intrat în obicei şi acum scoate mereu câte o boabă, o aruncă în gură, o sparge, mănâncă miezul şi aruncă coaja. Şi noaptea, când se trezeşte, face la fel. Din această pricină i s-a ascuţit mintea, de nu-l mai recunosc nici cei mai apropiaţi.

— Cum aşa? întrebă starostele de Kałuża.

— În sămânţa de cânepă se găseşte oleum, care ajunge şi în capul celui care mănâncă.

— Bătu-te-ar să te bată, domnia ta! se minună unul dintre polcovnici.

— Păi. uleiul ajunge în burtă, nu în cap.

— Est modus în rebus! răspunse Zagłoba. Trebuie să bei cit mai mult vin, şi oleum, fiind mai uşor, se va aduna întotdeauna la suprafaţă, iar vinul, care şi aşa se urcă la cap, va ridica şi această licoare preţioasă. Taina asta o cunosc de la hospodarul Lupu, după care, cum ştiţi şi domniile voastre, moldovenii vroiau să mă urce pe tron, dar sultanul nevrând ca hospodarii să aibă urmaşi, mi-a pus o condiţie cu care nu m-am putut împăca.

— Gândesc că şi domnia ta ai ronţăit multă sămânţă de cânepă?! spuse Sobiepan.

— Eu n-am avut nevoie, dar pe domnia ta te sfătuiesc să înfuleci cât mai multă, răspunse Zagłoba.

Auzind aceste vorbe cutezătoare, unii se temură că starostele de Kałuża le va pune la inimă, dar el, fie că nu înţelese cu adevărat, fie că se prefăcu a nu înţelege, destul că se mulţumi să zâmbească şi întrebă:

— Sămânţa de cânepă nu poate fi înlocuită de cea de floarea-soarelui?

— Ba poate, consimţi Zagłoba, dar uleiul de floarea-soarelui e mai greu, aşa că trebuie să bei un vin mai tare decât cel pe care-l bem noi acum.

Starostele înţelese unde bate, se înflăcără şi porunci îndată să se aducă cele mai bune vinuri. Se bucurară cu toţii în inima lor şi voioşia se răsfrânse pe toate feţele. Băură şi închinară în sănătatea regelui, a gazdei şi a lui jupân Czarniecki. Jupân Zagłoba era cum nu se poate mai vesel şi nu mai lăsa pe nimeni să vorbească. Povesti pe larg despre lupta de la Gołab, unde se ţinuse într-adevăr bine, căci slujind în steagul laudanian, nu putea face altfel. Şi pentru că se ştia de moartea grafului Waldemar de la prinşii suedezi din polcurile lui Dubois, jupân Zagłoba şi-o puse fireşte în seama lui.

— Cu totul altfel s-ar fi sfârşit bătălia, spuse, dacă n-aş fi plecat cu o zi înainte la Baranów, la canonicul de acolo. De aceea Czarniecki, neştiind unde mă aflu, n-a mai putut să-mi ceară sfatul. Poate că şi suedezii au auzit de acel canonic, pentru că are un mied straşnic, şi au pornit fără zăbavă spre Gołab. Când m-am întors, era prea târziu; venea regele şi trebuia să lovim numaidecât. Am intrat în suedezi ca în fum, dar ce să-i faci dacă şleahticii vor să-l jignească pe vrăjmaş, întorcându-se cu spatele la el. Nu ştiu cum o să se descurce Czarniecki fără mine.

— O să se descurce! N-ai grijă, domnia ta! îl linişti Wołodyjowski.

— Da, dar numai pentru că regele suedez vrea mai degrabă să vie după mine la Zamość, decât să-l caute pe el dincolo de Vistula. Nu tăgăduiesc, Czarniecki e un bun oştean, dar când începe să-şi răsucească barba şi să privească cu ochii lui de râs, până şi oştenii din steagurile de elită se socotesc nişte dragoni de rând. Nici că-i pasă de ranguri, aţi văzut şi domniile voastre când a poruncit să-l târască pe medean, legat de cai, pe jupân Zyrski, om de seamă, numai pentru că n-a ajuns cu podghiazul până unde avea porunca. Cu şleahticul, domniile voastre, trebuie să te porţi părinteşte, nu aşa cum te porţi cu dragonii. Dacă-i spui: „Frate, binevoieşte şi du-te”, dacă-l înduioşezi amintindu-i de ţară şi slavă, merge mai departe decât un dragon care slujeşte pentru leafă.

— Şleahticul e una, iar războiul e alta! zise starostele.

— Ai ticluit-o foarte bine, domnia ta! răspunse Zagłoba.

— Jupân Czarniecki o să-l înveţe minte în cele din urmă pe Carolus! observă Wołodyjowski. Am luat parte la multe războaie şi ştiu ce spun.

— Mai întâi o să-l învăţăm noi minte la Zamość! răspunse starostele de Kałuża sumeţindu-se grozav, holbându-şi ochii şi punându-şi mâinile în şolduri.

— Ptiu! Ce să mai vorbim, ai? Pe cine-l poftesc în ospeţie, aceluia îi deschid uşa. Nu-i aşa?

Şi starostele începu să-şi umfle pieptul şi mai avan şi să lovească masa cu genunchii, să se încline şi să dea din cap, să se grozăvească, să privească crunt în jur şi să vorbească după cum îi era obiceiul cu o nepăsare cam din topor:

— Ce-mi pasă mie! El e stăpân în Suedia, iar Zamoyski Sobiepan la Zamość. Eques polonus sum{2}, nimic măi mult, ce? Dar sunt la mine acasă. Eu sunt Zamoyski, iar el e regele suedez. iar Maksymilian era al Austriei, nu? Dacă vine, n-are decât să poftească. O să vedem! Pentru el Suedia e prea mică, dar mie îmi ajunge Zamość şi n-am să i-l dau lui!

— Domniile voastre, e tare plăcut să auzi asemenea vorbe iscusite şi să vezi simţăminte atât de vrednice! exclamă jupân Zagłoba.

— Zamoyski e Zamoyski! răspunse starostele de Kałuża bucuros de laudă. Nu m-am ploconit niciodată şi n-o să mă ploconesc nici acum. ma foi! Nu dau cetatea şi basta!

— În sănătatea gazdei! tunară polcovnicii.

— Vivat! Vivat!

— Jupâne Zagłoba! strigă starostele. Pe regele suedez nu-l las să intre, iar pe domnia ta nu te las să ieşi din Zamość!

— Jupâne staroste, îţi mulţumesc pentru bunăvoinţă, dar domnia ta n-ai să faci una ca asta, deoarece Carolus pe cât ar fi de necăjit de hotărârea dintâi, pe atât s-ar bucura de a doua.

— Dă-mi cuvântul că după război vei veni la mine!

— Îl dau.

Petrecură multă vreme, până când somnul începu să-i moleşească pe cavaleri, aşa că se duseră la culcare; în curând aveau să înceapă nopţile de veghe, pentru că suedezii erau aproape şi străjile dinainte puteau să se ivească dintr-o clipă în alta.

— Într-adevăr, unul ca ăsta nu va preda cetatea! spuse Zagłoba, întorcându-se la cvartirul său cu cei doi Skrzetuski şi Wołodyjowski. Aţi văzut, domniile voastre, ce repede ne-am împrietenit. O s-o ducem bine la Zamość, şi eu şi domniile voastre. Mă potrivesc atât de bine cu starostele, ca sacul cu petecul. E un magnat bun. Hm! Dacă ar fi briceagul meu şi l-aş purta la cingătoare, l-aş da de multe ori pe gresie, că e cam tocit. Dar e om bun şi nu va trăda, ca mişeii de la Birże. Aţi băgat de seamă cum, se îndeasă, magnaţii spre bătrânul Zagłoba. Nu mai ştiu cum să scap de ei. N-am apucat să mă descotorosesc bine de Sapieha, că s-a ivit altul. Dar pe ăsta am să-l înstrunez ca pe o cobză şi o să le zdrăngănesc suedezilor asemenea cântece, de-o să dănţuiască de moarte la Zamość. O să-i întorc ca pe orologiul de la Gdańsk, ca să cânte.

Vorbirea le fu întreruptă de larma oraşului, care ajungea până la ei. După o clipă, o căpetenie pe care o cunoştea trecu repede pe lângă ei.

— Stai! strigă Wołodyjowski. Ce-i acolo?

— De pe ziduri se vede o jarişte de foc. Arde Sczebrzeszyn! Suedezii sunt aproape!

— Să mergem pe ziduri, domniile voastre! propuse Skrzetuski.

— Duceţi-vă. Între timp eu am să trag un pui de somn, că mâine trebuie să fiu odihnit! răspunse Zagłoba.