Capitolul XXX.

Într-adevăr, sufletul împieliţat al viteazului nu voia să părăsească învelişul trupesc şi nu-l părăsi. La o lună după întoarcerea la Lubicz, rănile lui jupân Andrzej începură să se închidă. Mai înainte însă, recăpătându-şi cunoştinţa, se uită prin încăpere şi ghici îndată că se află la Lubicz.

Apoi îl strigă pe credinciosul Soroka.

— Soroka, îi spuse, Dumnezeu s-a milostivit de mine! Simt că n-am să mai mor.

— La poruncă! răspunse bătrânul oştean, strivindu-şi o lacrimă cu pumnul.

Iar Kmicic vorbi mai departe, parcă de unul singur:

— S-a isprăvit cu căinţa. nu mai încape îndoială. Dumnezeu s-a îndurat de mine!

Apoi tăcu un răstimp, doar buzele îngânau o rugăciune.

— Soroka! zise iarăşi.

— La porunca înălţimii tale!

— Cine stă la Wodokty?

— Jupâniţa şi spătarul de Rosienie.

— Lăudat fie numele Domnului! A venit cineva să întrebe de mine?

— Au venit de la Wodokty până când le-am spus că înălţimea ta te vei face bine.

— şi pe urmă n-au mai venit?

— Nu.

La acestea, Kmicic:

— Nu ştiu încă nimic, dar o să afle chiar de la mine. N-ai spus nimănui că am luptat aici sub numele de Babinicz?

— N-am avut poruncă! răspunse oşteanul.

— Dar jupân Wołodyjowski nu s-a întors cu laudanienii?

— Încă nu, dar pot să pice de pe o zi pe alta.

Cu acestea, vorbirea din prima zi luă sfârşit. Doua săptămâni mai târziu, jupân Kmicic se sculă din pat şi începu să umble în cârje, iar duminică următoare se încăpăţână să meargă la biserică.

— Mergem la Upita, îi spuse lui Soroka, pentru că trebuie să începem cu Dumnezeu, iar după slujbă la Wodokty.

Soroka nu îndrăzni să se împotrivească şi porunci să se aştearnă brişca cu fân, iar jupân Andrzej se găti ca de sărbătoare şi plecară.

Ajunseră prea devreme, în biserică era foarte puţină lume. Jupân Andrzej, sprijinit de braţul lui Soroka se apropie de altarul cel mare şi îngenunche lângă strana enoriaşilor de vază; nu-l recunoscu nimeni, atât de mult se schimbase; era tras la faţă, slăbit, şi purta o barbă lungă care-i crescuse în timpul războiului şi al bolii. Cine se uita la el, credea că e vreun şleahtic în trecere pe la Upita, care venise să asculte slujba; o mulţime de războinici se întorceau la moşiile lor de pe câmpul de luptă.

Biserica se umplea cu încetul de poporenii şi şleahticii din împrejurimi. În curând începură să sosească şi stăpânii moşiilor mai depărtate, deoarece în multe locuri bisericile fuseseră arse, astfel că erau nevoiţi să vie la Upita, ca să asculte sfânta slujbă.

Cufundat în rugăciune, Kmicic nu vedea pe nimeni; îl treziră din gândurile-i cucernice paşii celor care se aşezau în stranele din jur.

Atunci îşi înălţă privirile şi văzu deasupra lui chipul dulce şi trist al Oleńkăi.

La rândul ei, jupâniţa îl văzu şi ea şi-l recunoscu numaidecât, pentru că se dădu înapoi, îngrozită parcă; la început, faţa i se învâlvoră, apoi păli de moarte, dar îşi încordă voinţa, se stăpâni şi îngenunche” lângă el; al treilea loc îl ocupă spătarul.

Şi Kmicic şi ea îşi plecară capetele şi, sprijinindu-şi faţa în palme, stăteau tăcuţi, iar inimile băteau să le spargă pieptul. Jupân Andrzej vorbi cel dintâi:

— Binecuvântat fie numele Domnului!

— În vecii vecilor! răspunse Oleńka cu jumătate de glas. Şi mai mult nu-şi spuseră.

În acest timp, preotul începu predica: Kmicic îl ascultă, dar, cu toată silinţa lui, nu auzi şi nu pricepu nimic. Fiinţa scumpă, pe care o dorise atâţia ani, care nu-i ieşise niciodată din gând şi din inimă, se afla acum lângă el. O simţea alături şi nu cuteza să-şi întoarcă privirile spre ea, pentru că era în biserică, dar închidea ochii şi-i asculta răsuflarea.

„Oleńka, Oleńka e lângă mine! îşi spunea. Iată că Dumnezeu a poruncit să ne revedem în biserică după atâta vreme.” Gândurile şi inima lui îi repetau numele fără încetare: „Oleńka, Oleńka, Oleńka!”

În răstimpuri, îl înăbuşea plânsul, apoi iarăşi aducea înflăcărat mulţumire Domnului; aproape că nu-şi mai dădea seama ce se petrece cu el.

Jupâniţa stătea mereu în genunchi cu faţa ascunsă în mâini.

Preotul isprăvi predica şi coborî din amvon, înaintea bisericii se auzi deodată zăngănit de arme şi tropote de copite. Un glas strigă la intrare: „Se întorc laudanienii!” şi biserica se umplu de murmure care crescură curând în strigăte tot mai puternice:

— Laudanienii, laudanienii!

Mulţimea începu să freamăte şi capetele tuturor se întoarseră îndată spre uşă.

Intrarea înnegri de oameni şi ceata înarmată păşi în biserică. În frunte mergeau, zornăindu-şi pintenii, jupân Wołodyjowski şi jupân Zagłoba. Mulţimea se desfăcu în faţa lor, iar ei străbătură biserica, îngenuncheară înaintea altarului, se rugară o vreme şi intrară amândoi în sacristie.

Laudanienii se opriră la mijlocul naosului, nedând bineţe nimănui, din respect pentru locul în care se aflau.

Ce mai privelişte! Feţe ameninţătoare, asprite de vânturi, slăbite de greutăţile războiului, crestate de săbiile suedeze, nemţeşti, ungureşti şi moldovene. Toată desfăşurarea războiului şi fala Laudei cucernice erau însemnate cu, paloşul pe ele. Iată-i pe Butrymi şi pe Stakjeni, pe Domaszewiczi şi pe Gościewiczi, atâţia câţi mai rămăseseră. Din cei care plecaseră cândva din Lauda cu Wołodyjowski, se întorseseră abia un sfert, De aceea, multe neveste îşi caută în zadar bărbaţii, mulţi bătrâni nu-şi mai găsesc feciorii şi hohotele îndurerate se înmulţesc, căci şi cei care se întâlnesc cu cei dragi plâng de bucurie. Toată biserica răsună de suspine; din când în când, un glas rosteşte un nume iubit şi tace, iar oştenii stau falnici, rezemaţi în paloşe, dar şi lor le şiroiesc lacrimile peste cicatricele adânci, scurgându-se pe mustăţile uriaşe.

Deodată, clopoţelul sună la uşa sacristiei, şi plânsul şi murmurele conteniră. Îngenuncheară cu toţii, iar preotul ieşi cu sfintele daruri, urmat de jupân Wołodyjowski şi de jupân Zagłoba în cămăşi albe, şi slujba începu.

Preotul era şi el mişcat şi când rosti prima dată spre credincioşi: Dominus vobiscum! glasul îi tremura, iar când veni rândul Evangheliei şi toate săbiile ieşiră din teacă în semn că Lauda e întotdeauna gata să apere credinţa, de se lumină biserica de luciul oţelelor, abia fu în stare să cânte sfintele vorbe.

Îngânară apoi cu toţii rugăciunea, cuprinşi de simţăminte pioase, şi slujba luă sfârşit. Preotul însă, după ce puse la loc sfintele daruri în altar, se întoarse către mulţime în semn că mai vrea să spună ceva.

Se aşternu liniştea, iar preotul întâmpină mai întâi cu vorbe calde de bun sosit pe oştenii care se întorseseră, apoi vesti tuturor că va citi scrisoarea regelui, adusă de polcovnicul steagului laudanian.

După o clipă, în tăcerea adâncă, se auzi în toată biserica glasul dinaintea altarului: „Noi, Jan Kazimierz, rege al Poloniei, mare prinţ de Lituania, Mazowsze, Prusia etc. etc. In numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh, amin!

Aşa cum faptele nelegiuite ale oamenilor de rea-credinţă, îndreptate împotriva regelui şi a ţării, înainte de a ajunge în faţa judecătorului ceresc, au a fi pedepsite în viaţa pământească. tot atât de drept este ca virtutea să nu rămână fără răsplată, care se cuvine să-i sporească strălucirea şi să slujească drept îndemn pentru urmarea pildelor înălţătoare.

Drept care facem cunoscut întregii stări a cavalerilor, anume oamenilor de arme şi mirenilor, celor care au cuius vis dignitatis{24} et praeeminentiae, şi totodată tuturor şleahticilor din Marele Principat al Lituaniei şi din stărostia Samogiţiei, cum că orice gravamina ar apăsa asupra numitului şi multiubitului nostru Andrzej Kmicic, stegar de Orsza, acestea, cunoscute fiind meritele şi slava lui, au a pieri din amintirea oamenilor, neştirbind cu nimic cinstea şi faima pomenitului stegar de Orsza.”

Aici preotul se opri din citit şi privi spre strana în care stătea jupân Andrzej; acesta se ridică o clipă şi se aşeză din nou, apoi îşi rezemă capul slăbit de tăblia despărţitoare şi închise ochii, ca şi când şi-ar fi pierdut simţirea.

Toate privirile se îndreptară spre el, toate buzele începură să şoptească:

— Jupân Kmicic, Kmicic, Kmicic, iată-l acolo, lângă jupâniţa Billewicz.

Dar preotul începu să citească iarăşi în tăcerea surdă: „Care stegar de Orsza, deşi la începutul nefericitei năvăliri a suedezilor s-a arătat de partea prinţului voievod, n-a făcut-o din interes, el dorind din toată inima binele ţării, înşelat fiind de lămuririle prinţului cum că pentru mântuirea Republicii n-a mai rămas alt drum decât acela pe care păşea el!

Venind apoi la prinţul Bogusław care, socotindu-l vânzător, i-a dezvăluit limpede toate uneltirile-i duşmănoase împotriva ţării, nu numai că numitul stegar de Orsza nu i-a făgăduit să ridice mâna asupra noastră, dar l-a răpit pe prinţ cu braţul înarmat, vrând să răzbune astfel suferinţele noastre şi ale ţării.”

— Doamne, fii milostiv cu mine păcătoasa! hohoti un glas de femeie lângă jupân Andrzej, iar în biserică se iscară iarăşi murmure de uimire.

Preotul citi mai departe: „Împuşcat fiind în obraz de acelaşi prinţ, după ce s-a înzdrăvenit, a plecat îndată la Częstochowa şi a apărat cu pieptul său sfântul lăcaş, dând tuturor pildă de statornicie şi vitejie; tot acolo, primejduindu-şi sănătatea şi viaţa, a aruncat în aer cu pulbere cel mai mare tun de asediu, cu care prilej, prins fiind, a fost osândit la moarte de vrăjmaşul neînduplecat şi chinuit cu foc înainte.”

Ici şi colo, femeile izbucniră în plâns. Oleńka tremura din tot trupul, cuprinsă parcă de friguri.

„Dar scăpat de puterea Reginei îngerilor şi din această cumpănă, a venit la noi în Śląsk şi, după întoarcerea noastră în ţara scumpă, când vrăjmaşul înşelător ne-a întins o capcană, numitul stegar s-a aruncat numai cu patru oameni asupra duşmanului, scăpându-ne astfel viaţa. Acolo, tăiat şi împuns de rapiere, înotând până la brâu în sângele-i de viteaz, a fost ridicat fără suflare de pe câmpul de bătaie.”

Oleńka îşi duse amândouă mâinile la tâmple şi, înălţându-şi capul, începu să tragă cu lăcomie aerul printre buzele arse. Pin piept i se smulgeau gemete:

— Doamne! Doamne! Doamne!

Şi iarăşi răsună glasul preotului din ce în ce mai tulburat: „Iar când în urma strădaniei noastre s-a însănătoşit, nici atunci nu s-a odihnit, ci a continuat războiul, luptând de fiecare dată cu fală nemărginită, dat pildă mereu cavalerilor de către hatmanii celor două naţii, până la fericita cucerire a Varşoviei, după care a fost trimis în ţinuturile prusiene sub numele de Babinicz.”

Când răsună în biserică acest nume, murmurul omenesc se prefăcu în zgomot de talazuri. Aşadar el era Babinicz?! Aşadar, acel nimicitor al suedezilor, izbăvitorul aşezărilor de la Wolmontowicze, învingător în atâtea bătălii, era Kmicic?! Larma se înteţea tot mai mult, mulţimea începu să se îmbulzească spre altar, ca să-l vadă mai bine.

— Doamne, binecuvântează-l! Binecuvântează-l, Doamne! se auziră sute de glasuri.

Preotul se întoarse spre strane şi făcu semnul crucii asupra lui jupân Andrzej care, rezemat de tăblie, semăna mai degrabă cu un mort, decât cu un om viu, deoarece sufletul i se înălţa spre ceruri de fericire.

După care, capelanul citi mai departe: „Acolo a pustiit ţara vrăjmaşului cu focul şi sabia, a contribuit precumpănitor la izbândă de la Prostki, l-a doborât cu propria mână pe prinţul Bogusław şi l-a luat prins, apoi venind în stărostia Samogiţiei, cât de mari sunt foloasele pe care le-a adus, câte oraşe şi sate a scăpat de braţul duşman, incolae{25} de acolo trebuie să cunoască cel mai bine.”

— Cunoaştem, cunoaştem, cunoaştem! tună mulţimea.

— Să fie linişte! spuse preotul, apropiind de ochi scrisoarea regelui.

„De aceea, noi – citi mai departe – cântărind toate meritele lui, tot binele pe care l-a făcut ţării şi nouă, mai mare decât al oricărui fiu faţă de părintele şi maica lui, am hotărât să le aducem la cunoştinţă tuturor prin această scrisoare, pentru ca un cavaler atât de mare, apărătorul credinţei, al nostru şi al Republicii, să nu mai fie prigonit de osânda oamenilor, ci dimpotrivă, să fie îndrăgit şi respectat de toţi cum se cuvine. Înainte ca adunarea Seimului să întărească vrerile noastre, spălându-l de orice pată, şi înainte de a-l putea răsplăti cu stărostia de la Upita, care vacat, rugam pe toţi şleahticii din stărostia Samogiţiei să oprească în inima şi mintea lor aceste vorbe ale noastre pe care însăşi justiţia, fundamentum regnorum{26} ne-a poruncit să le trimitem spre luare-aminte.”

Preotul isprăvi şi, întorcându-se cu faţa la altar, începu să se roage. Jupân Andrzej simţi deodată că o mână moale îi apucă mâna. Se uită: era Oleńka, şi înainte de a pricepe ce se întâmplă, înainte de a şi-o retrage, jupâniţă o ridică şi o duse la buze în văzul tuturor, în faţa altarului şi a mulţimii.

— Oleńka! strigă Kmicic uluit.

Iar ea se ridică şi, acoperindu-şi faţa cu voalul, îi spuse spătarului:

— Hai să plecăm, unchiule, să plecăm repede! Şi ieşiră prin uşa sacristiei.

Jupân Andrzej încercă să se ridice şi să iasă după ea, dar nu mai fu în stare.

Puterile îl părăsiră cu totul.

În schimb, după un sfert de ceas, se afla înaintea bisericii, sprijinit de-o parte şi de alta de Wołodyjowski şi de Zagłoba.

Mulţimea şleahticilor, mai avuţi şi mai săraci, şi oamenii de rând se înghesuiau în jurul lor; nevestele – cele care izbutiseră să se smulgă de la pieptul bărbaţilor întorşi din război – mânate de curiozitatea proprie firii femeieşti, dădeau fuga să se uite la acest Kmicic, înfricoşător cândva, astăzi însă mânuitorul Laudei şi viitor staroste. Cercul se strângea tot mai mult, aşa că laudanienii se văzură nevoiţi să-l înconjure pe cavaler, ca să-l ferească de îmbulzeală.

— Jupâne Andrzej! strigă jupân Zagłoba. Vezi ce dar ţi-am adus. Nu te aşteptai la una ca asta. Acum să mergem la Wodokty, la logodnă şi la nuntă!

Vorbele lui jupân Zagłoba fură acoperite de strigătele tunătoare pe care laudanienii le înălţară la îndemnul lui Józwa Butrym:

— Să trăiască jupân Kmicic!

— Să trăiască! repetă mulţimea. Trăiască starostele nostru de Upita. Trăiască!

— La Wodokty, cu toţii! răcni iarăşi jupân Zagłoba.

— La Wodokty! La Wodokty! strigară o mie de guri. Să mergem în peţit la Wodokty, cu jupân Kmicic, cu izbăvitorul nostru! La jupâniţă, la Wodokty!

Se iscă o frământare grozavă. Laudanienii încălecară pe cai, iar mulţimea se repezi la căruţe, brişte, şarete. Cei care veniseră pe jos, o luară la fugă de-a dreptul prin pădure şi peste câmpuri. Strigătul „La Wodokty” răsuna în tot târgul. Drumurile se umplură de grupuri de oameni în straie de culori felurite.

Jupân Kmicic şedea într-o caretă, între Wołodyjowski şi Zagłoba, şi-l lua în braţe când pe unul, când pe celălalt. Nu putea să vorbească, deoarece era şi acum foarte tulburat; dealtfel, goneau de parcă năvăliseră tătarii la Upita. Toate briştele şi carele zoreau la fel în jurul lor.

Târgul rămăsese departe în urmă, când Wołodyjowski se apropie deodată de urechea lui Kmicic şi-l întrebă:

— Jędrek, nu ştii unde e cealaltă?

— La Wodokty! răspunse viteazul.

Atunci mustăcioara lui jupân Michał începu să se mişte avan, nu se ştie dacă din pricina vântului sau a tulburării, destul că tot drumul sfârcurile se tot zburliră înainte ca două andrele ori ca nişte coarne de cărăbuş.

Jupân Zagłoba cânta de bucurie cu un glas atât de gros, de se speriau caii:

Eram noi doi, Kasienko, numai noi doi pe lume, Dar mi se pare, dragă, că vom fi trei anume.

Anusia nu venise în duminica aceea la biserică, deoarece fusese rândul ei să rămână cu jupâniţa Kulwiec care nu se simţea prea bine; o zi stătea ea, o zi Oleńka.

Toată dimineaţa o îngrijise şi o oblojise pe bolnavă, aşa că era destul de târziu când se apucase să spună rugăciunile.

Abia rostise ultimul „Amin!” când se auzi uruitul caleştii la poartă şi Oleńka se năpusti ca vijelia In odaie.

— Isuse, Mărie! Ce s-a întâmplat? strigă jupâniţa Borzobohata, uitându-se la ea.

— Anusia, ştii cine-i Babinicz? E jupân Kmicic!

Anusia zvâcni drept în picioare.

— Cine ţi-a spus?

— S-a citit scrisoarea regelui. jupân Wołodyjowski a adus-o. laudanienii.

— Păi, jupân Wołodyjowski s-a întors? exclamă Anusia.

Şi se aruncă în braţele Oleńkăi. Oleńka primi această răbufnire de bucurie ca pe o dovadă a dragostei Anusiei faţă de ea; era atât de tulburată, încât aproape că nu mai ştia ce se petrece în jurul ei. Faţa i se roşise ca focul şi răsufla repede, de parcă era tare obosită.

Începu să povestească fără nici o rânduială şi cu glasul întretăiat tot ce auzise la biserică, alergând în acest timp ca o nebună prin încăpere şi repetând mereu: „Nu sunt vrednică de el!” îşi spunea că ea l-a nedreptăţit mai mult decât oricine, că n-a vrut nici măcar să se roage pentru el, atunci când viteazul îşi vărsa sângele pentru Sfânta Fecioară, pentru ţară şi pentru rege.

În zadar încerca Anusia s-o mângâie, alergând după ea prin odaie. Ea o ţinea una şi bună că nu-l merită şi că nu va îndrăzni să se uite în ochii lui, apoi iar începea să vorbească despre isprăvile lui Babinicz, despre răpirea lui Bogusław, despre răzbunarea lui şi scăparea regelui, despre Prostki, Wolmontowicze, Częstochowa, în sfârşit, despre vinovăţia şi neînduplecarea ei, pentru care trebuie să se căiască la mânăstire.

Văicărelile fură întrerupte de jupân Tomasz care dădu buzna înăuntru şi strigă:

— Pentru Dumnezeu, toată Upita vine la noi! Au ajuns în sat, iar Babinicz trebuie să fie cu ei!

Într-adevăr, strigătele îndepărtate vestiră în curând apropierea mulţimii. Spătarul o luă de mână pe Oleńka şi o duse în pridvor: Anusia ieşi după ei.

Deodată, mulţimea de oameni şi cai înnegri în depărtare; cât cuprindeai cu ochii, drumul era ticsit de lume. În cele din urmă, ajunseră la conac. Cei care scurtaseră drumul peste câmp, se buluciră prin şanţul de apărare şi peste îngrădituri; iar carele se înghesuiră la poartă; chiuiau cu toţii, aruncându-şi căciulile în sus.

În sfârşit, se ivi ceata înarmată a laudanienilor, având în mijloc careta în care şedeau trei bărbaţi: jupân Kmicic, jupân Wołodyjowski şi jupân Zagłoba.

Careta se afla mai la o parte, neputând trage lângă pridvor din pricina mulţimii. Zagłoba şi Wołodyjowski săriră jos cei dintâi, îi ajutară lui Kmicic să coboare şi-l luară de braţ.

— Daţi-vă la o parte: strigă Zagłoba.

— Daţi-vă la o parte! repetară laudanienii.

Oamenii se traseră îndărăt numaidecât, lăsând la mijloc o uliţă largă, pe care cei doi cavaleri îl conduseră pe Kmicic până în pridvor. Viteazul se clătina pe picioare şi era palid ca ceara, dar păşea cu capul ridicat, tulburat şi fericit în acelaşi timp.

Oleńka se sprijini de uşă şi braţele îi căzură fără putere. Când îl văzu înaintea ei, când se uită la chipul acestui sărman care, după atâţia ani de despărţite se apropie de ea asemenea biblicului Lazăr, fără un strop de sânge în obraz, suspinele îi cutremurară iarăşi pieptul. Din pricina slăbiciunii, a fericirii şi a tulburării, nu mai ştia nici el ce să spună şi repeta mereu cu glasul întretăiat:

— Ei vezi, Oleńka, vezi?

Jupâniţa îi alunecă deodată la picioare.

— Jędrus, nu sunt vrednică să-ţi sărut rănile tale!

În clipa aceea, viteazul îşi recapătă puterile, o ridică de jos ca pe un fulg şi o strânse la piept.

Un strigăt uriaş asurzi toate urechile, cutremurând pereţii caselor şi scuturând ultimele frunze din copaci. Laudanienii începură să tragă cu flintele; unii îşi zvârleau căciulile în sus şi împrejur se vedeau chipuri înseninate de bucurie, ochi învăpăiaţi şi guri care strigau:

— Vivat Kmicic! Vivat Billewiczówna! Vivat tânăra pereche!

— Vivat cele două perechi: tună Zagłoba.

Dar glasul i se pierdu în larma tuturor.

Conacul de la Wodokty semăna cu o tabără. Toată ziua se tăiară din porunca spătarului berbeci şi boi, se dezgropată butoaiele cu mied şi bere. Seara se aşezară cu toţii la ospăţ, cei mai vârstnici şi mai de vază prin încăperi, iar tinerii în odaia slujitorilor: prostimea se veseli şi ea în jurul bobotăilor aprinse în bătătură.

La masa celor aleşi, paharele se goleau întruna în cinstea celor două perechi fericite, iar când voioşia ajunse la culme, jupân Zagłoba mai rosti următoarea urare:

— Cinstite jupâne Andrzej şi tu, vechi prieten, jupâne Michał, vouă vă vorbesc! Nu-i destul că v-aţi primejduit viaţa în luptă, că v-aţi vărsat sângele şi l-aţi biruit pe vrăjmaş! Truda voastră nu s-a isprăvit, deoarece acum, când a pierit atâta amar de lume în acest război cumplit, datoria voastră este să sporiţi numărul apărătorilor acestei Republici scumpe, lucru pentru care, nădăjduiesc, nu veţi duce lipsă de curaj şi tragere de inimă! Domniile voastre, să închinăm dar în cinstea vlăstarelor viitoare! Dumnezeu să le dea noroc şi să le ajute să păstreze această moştenire pe care le-o lăsăm reîntregită cu truda, sudoarea şi sângele nostru. Fie ca atunci când vor veni vremuri de năprasnă, să-şi aducă aminte de noi şi să nu-şi piardă nădejdea niciodată, încredinţaţi fiind că nu se află primejdie din care, viribus unitis{27} şi cu ajutorul lui Dumnezeu, să nu poată scăpa.

*

* *

Curând după nuntă, jupân Andrzej plecă la războiul care izbucnise la fruntariile de răsărit. Dar biruinţa fulgerătoare a lui Czarniecki şi Sapieha asupra lui Chowański şi Dolgoruki, şi aceea a hatmanilor coroanei asupra lui Szeremet îi puseră capăt repede. Atunci Kmicic se întoarse acoperit iarăşi de slavă şi se statornici la Wodokty. Rangul de stegar de Orsza îl primi după el vărul său, Jakub, care mai apoi făcu parte din nefericita confederaţie a oştenilor. Jupân Andrzej, rămânând cu trup şi suflet alături de rege, răsplătit cu stărostia de la Upita, trăi mulţi ani în pace şi dragoste pilduitoare cu laudanienii, înconjurat de cinstirea tuturor. Răuvoitorii – căci cine nu-i are – spuneau într-adevăr că îşi asculta nevasta în toate, dar el nu se ruşina, dimpotrivă, recunoştea singur că-i cere părerea în orice treabă mai însemnată.

SFÂRŞIT

{1} Bărbat înfricoşător (lat.).

{2} Sunt cavaler polonez (lat.).

{3} Tun de calibru mic.

{4} înţelegere, alianţă (lat.).

{5} Nici măcar solul nenorocirii (lat.).

{6} Cureluşă legată de şa, care trece pe sub coada calului (lat.).

{7} De la început (lat.).

{8} Să-mi cruţ, să-mi păstrez tinereţea (lat.).

{9} Aici cartier general al Varşoviei pe malul drept al Vistulei.

{10} Castelul regelui (lat.).

{11} Tropicul Capricornului.

{12} Gol (lat.).

{13} Tunuri mici de fier.

{14} Mai multe ţevi aşezate în paralel.

{15} Maimuţe (lat.).

{16} Creşteţi şi vă înmulţiţi (lat.).

{17} Cu toate titlurile (lat.).

{18} Înţelegerea, pacea, face să crească lucrurile neînsemnate pe când discordia le scade pe cele mari (lat.).

{19} Joc de cuvinte; în lb. polonă bardzo = foarte, iar royaty =. j.aa coarne, încornorat.

{20} A luat cu asalt (lat.).

{21} Dumnezeu e cu noi (germ.).

{22} Doamne, îndură-te de mine (germ.).

{23} Să crească, să înflorească (lat.).

{24} Puterea rangului şi a demnităţii (lat.).

{25} Localnicii (lat.).

{26} Dreptatea, fundamentul, baza domniilor (lat.).

{27} Cu forţe unite (lat.).