Capitolul XXIX.

În nici o carte nu se scrise cile bătălii mai dădură oştirea, şleahticii şi poporenii Republicii înfruntând vrăjmaşul. Luptară prin păduri, pe câmpuri, prin sate, târguri şi oraşe, luptară în Prusia regală şi în cea ducală, în Mazowsze, Wielkopolska şi Małopolska, în Rutenia, Lituania şi Samogiţia, luptară fără istov ziua şi noaptea.

Fiecare palmă de pământ mustea de sânge. Numele vitejilor, faptele strălucite şi jertfele uriaşe pieriră în uitare, deoarece cronicarii nu le însemnară şi nu le cântă lăuta. Datorită acestor sforţări, puterea vrăjmaşului se încovoie în cele din urmă.

Şi aşa cum leul impunător care cu o clipă înainte, străpuns de plumbi, zăcea părând fără suflare, se ridică deodată şi, scuturându-şi coama regală, răcneşte cu putere, îngrozind vânătorii şi punându-i pe fugă, tot aşa se ridică Republica ameninţătoare, gata să ţină piept lumii întregi, înfricoşându-i şi slăbindu-i pe năvălitori. Nu se mai gândeau la cuceriri, ci cum să scape cu viaţă dintre fălcile leului şi să se întoarcă acasă.

Nu mai ajutară nimic noile alianţe, hoardele de unguri, transilvani, cazaci şi moldoveni. E adevărat că furtuna se rostogoli încă o dată între Cracovia, Varşovia şi Brześć, dar se sparse de piepturile polone şi se prefăcu repede într-o biată trâmbă de praf.

Regele suedez, pierzându-şi cel dintâi nădejdea în izbândă, plecă în războiul din Danemarca; electorul înşelător, supus înainte celui puternic şi îndrăzneţ cu cel slab, îşi plecă fruntea la picioarele Republicii şi începu să-i bată pe suedezi; cetele tâlhăreşti ale „măcelarilor” lui Rakoczi o zbughiră degrabă spre ţinuturile transilvane pe care jupân Lubomirski le pustiise cu focul şi sabia.

Dar fusese mai uşor să încalce hotarul şi să intre în Republică, decât să plece nepedepsiţi înapoi. Când polonezii îi ajunseră din urmă la locul de trecere, grafii transilvani îngenuncheară în pulbere înaintea lui jupân Potocki, Lubomirski şi Czarniecki, cerşind îndurare.

— Vă dăm înapoi armele şl banii, strigau, numai îngăduiţi-ne să plecăm!

Şi, primind răscumpărarea, hatmanii se milostiviră de această oaste de nevoiaşi, dar urdia îi calcă în copitele cailor înainte de a ajunge acasă.

Pacea începu să se statornicească iarăşi pe meleagurile polone. Regele luă înapoi cetăţile prusiene, jupân Czarniecki avea să ducă paloşul polonez în Danemarca, deoarece Republica nu se mulţumea doar cu alungarea vrăjmaşului.

Satele şi oraşele se ridicau iarăşi din mormanele dărâmăturilor arse; locuitorii se întorceau din păduri, plugurile se iveau pe ogoare.

În toamna anului 1657, după războiul cu ungurii, în cea mai mare parte din pământurile Republicii, mai ales în Samogiţia, era linişte.

Laudanienii care plecaseră odinioară cu pan Wołodyjowski erau încă departe pe câmpul de bătaie, dar toată lumea îi aştepta să se întoarcă.

În acest timp, la Morozy, Wolmontowicze, Drożejkany şi Mozgi, la Goszczuny şi Pacunele, nevestele, copilandrii şi bătrânii arau, semănau grâiele de toamnă, înălţau iarăşi casele prin locurile pe unde trecuse pârjolul, ca luptătorii să găsească la întoarcere un adăpost deasupra capului şi să nu rabde de foame.

De la o vreme, Oleńka sta la Wodokty cu Anusia Borzobohata şi spătarul. Jupân Tomasz nu se grăbea să plece la Billewicze, mai întâi pentru că acolo nu mai rămăsese decât cenuşa, iar în al doilea rând, pentru că prefera şi el să stea cu jupâniţele, decât să i se urască singur. Între timp, ajutat de Oleńka, se îngrijea de moşia de la Wodokty.

Jupâniţa voia ca treburile să meargă cât mai bine, deoarece Wodokty şi Mitruny erau zestrea ei pentru mânăstire, altfel spus, aveau să treacă în stăpânirea călugăriţelor benedictine, printre care biata Oleńka voia să-şi înceapă noviciatul în ziua de Anul Nou.

Cântărind bine toate câte i se întâmplaseră, soarta schimbătoare, dezamăgirile şi durerile, se încredinţase că aceasta şi nu alta trebuie să fie voia Celui-de-sus. I se părea că o mână atotputernică o împinge spre chilie şi un glas îi spune: „Acolo vei afla alinarea şi sfârşitul grijilor lumeşti!”

Aşa că se hotărâse să dea ascultare acelui glas; simţind însă în adâncul cugetului că sufletul nu i se desprinsese cu totul de pământ, voia să-l ajute prin cucernicie, fapte bune şi muncă. Dar sforţările îi erau deseori zădărnicite de veştile din afară.

O dată, de pildă, se zvoni printre oameni că faimosul Babinicz era în fapt Kmicic. Unii tăgăduiau cu înfocare, alţii însă o ţineau morţiş că aşa este.

Oleńka nu credea. În amintirea ei stăruiau proaspete toate faptele lui Kmicic şi slujba lui la Radziwiłł, aşa că nu putea presupune nici măcar pentru o clipă că el este învingătorul lui Bogusław, slujitorul credincios al regelui şi un patriot atât de înflăcărat. Toate acestea îi tulburară liniştea şi jalea şi durerea i se cuibăriră iarăşi în inimă.

Putea să scape de îndoieli, grăbindu-şi intrarea la mânăstire, dar mănăstirile nu se refăcuseră încă; maicile care nu pieriseră de samavolnicia oştenilor în timpul războiului, abia începeau să se adune.

Sărăcia domnea pretutindeni în ţară, iar cine voia să se adăpostească între zidurile mânăstirii, trebuia să-şi aducă pâine nu numai pentru el, ci pentru toţi ceilalţi.

De aceea, Oleńka voia să vie cu pâine la mânăstire, să îmbrace rantia şi să le hrănească pe maici.

Văzând că strădania lui avea să fie în folosul Domnului, spătarul trudea cu râvnă. Umblau împreună pe câmpuri, cercetând moşia şi supraveghind muncile de toamnă care aveau să aducă roade primăvara viitoare. Câteodată le ţinea tovărăşie Anusia Borzobohata care, neputând uita jignirea lui Babinicz, ameninţa că intră şi ea la mânăstire. Aşteaptă doar întoarcerea lui jupân Wołodyjowski cu laudanienii, fiindcă vrea să-şi ia rămas bun de la un vechi prieten. De cele mai multe ori, spătarul ieşea numai cu Oleńka, deoarece Anusiei nu-i plăcea să se ocupe de treburile gospodăriei.

Într-o bună zi, plecară amândoi călare la Mitruny, unde se reclădeau grajdurile şi şurile arse în timpul războiului.

Pe drum aveau să treacă pe la biserică, deoarece se împlinea un an de la bătălia de la Wolmontowicze, când sosirea lui Babinicz scăpase satul de la mare primejdie, îşi petrecură toată ziua chibzuind în fel şi chip, aşa că abia spre seară putură să plece de la Mitruny.

La dus, merseseră pe drumul care trecea pe la biserică, dar de întors, trebuiau să se întoarcă pe la Lubicz şi Wolmontowicze. Cum văzu fumurile de la Lubicz, jupâniţa îşi întoarse ochii şi începu să rostească rugăciuni, ca să alunge gândurile negre. Spătarul călărea în tăcere, mulţumindu-se să privească împrejur.

În sfârşit, după ce trecură pe lângă poartă, spuse;

— E un pământ grozav! Lubicz face cât două moşii ca Mitruny.

Oleńka se ruga înainte.

Dar se vede că în spătar se trezise vechiul gospodar şi poate şi şleahticul înclinat spre judecăţi, fiindcă după o clipă spuse iarăşi parcă numai pentru sine:

— La drept vorbind, e moşia noastră. din bătrâni, sudoarea şi munca noastră. Nefericitul acela trebuie să fi pierit demult, de vreme ce n-a mai venit, dar chiar dacă ar fi venit, legea e de partea noastră.

Aici se întoarse spre Oleńka:

— La ce te gândeşti?

Iar jupâniţa:

— E un loc blestemat. Nu-mi pasă pe mâna cui va încăpea.

— Da, dar vezi că legea e de partea noastră. S-a arătat un loc blestemat pentru că a fost în mâini rele, dar se va preface într-unul binecuvântat când va avea un stăpân bun. Legea e cu noi!

— Niciodată! Nu vreau să ştiu de nimic. Bunicul l-a scris pe numele lui, n-au decât să-l ia rudele.

Spunând acestea, îşi îndemnă calul; spătarul şi-l îmboldi şi el pe al lui cu pintenii şi nu încetiniră goana decât după ce ieşiră pe câmp. Între timp se lăsase noaptea, dar se vedea destul de bine, fiindcă luna uriaşă, roşietică, se ivise din spatele pădurilor de la Wolmontowicze şi lumina împrejurimile cu străluciri aurii.

— Ei, Dumnezeu ne-a dat o noapte frumoasă! spuse spătarul uitându-se la tipsia lunii.

— Cum mai luceşte Wolmontowicze în depărtare! răspunse Oleńka.

— Pentru că lemnul n-a avut când să se înnegrească. Vorbirea le fu întreruptă de scârţâitul unui car, pe care nu puteau să-l vadă deocamdată, deoarece drumul era vălurit. În curând se arătă o pereche de cai, apoi încă una la oişte şi, la sfârşit, un car cu loitre înconjurat de câţiva călăreţi.

— Cine poate să fie? întrebă spătarul.

Şi îşi struni calul; Oleńka se opri lângă el. Între timp, ceilalţi se apropiau tot mai mult.

— Opreşte! strigă spătarul. Pe cine duceţi acolo? Unul dintre călăreţi se întoarse spre el:

— Pe jupân Kmicic, a fost rănit de unguri la Magierów.

— Cuvântul s-a întrupat! exclamă spătarul.

Oleńkăi i se făcu întuneric înaintea ochilor; inima îi muri în piept şi i se tăie răsuflarea. Glasuri nedesluşite îi strigau în suflet: „Isuse, Mărie! Ei sunt!” Apoi nu-şi mai dădu seama unde se află şi ce se întâmplă cu ea.

Nu căzu de pe cal, fiindcă se sprijini de loitra carului. Când îşi veni în fire, privirile îi căzură pe trupul întins în car. Da, el era, jupân Andrzej Kmicic, stegarul de Orsza. Zăcea pe spate, avea capul oblojit, dar în lumina roşietică a lunii se vedea bine chipu-i alb şi liniştit, cioplit parcă în marmură sau atins de adierea îngheţată a morţii. Ochii erau adânciţi în orbite şi închişi; nu dădea nici un semn de viaţă.

— Duceţi-vă cu Dumnezeu! spuse spătarul, scoţându-şi căciula.

— Staţi! strigă Oleńka.

Şi începu să întrebe repede, cu glas încet, înfrigurată:

— Mai trăieşte sau a murit?

— Trăieşte, dar poate să moară dintr-o clipă în alta.

Spătarul se uită la faţa lui Kmicic şi zise iarăşi:

— Nu mai apucaţi să-l duceţi până la Lubicz.

— Ne-a poruncit să-l ducem neapărat, pentru că vrea să moară acolo.

— Duceţi-vă cu Dumnezeu! Grăbiţi-vă!

— Închinăciune!

Şi carul porni mai departe, iar Oleńka şi spătarul plecară în galop în partea opusă. Trecură prin Wolmontowicze ca două făpturi ale nopţii şi ajunseră la Wodokty fără să-şi spună un cuvânt tot drumul; abia după ce descăleca, Oleńka se întoarse spre jupân Tomasz:

— Trebuie să-i trimitem un preot! spuse cu glasul sugrumat. Să plece cineva la Upita numaidecât!

Spătarul îi împlini dorinţa îndată, iar ea se repezi în odaia ei şi căzu în genunchi la icoana Sfintei Fecioare.

După câteva ceasuri, noaptea târziu, se auzi clinchetul unui clopoţel pe drum. Era preotul care se ducea la Lubicz.

Jupâniţa Aleksandra se ruga mereu. Buzele îi murmurau litania care se rosteşte la căpătâiul muribunzilor. Când isprăvi, începu să bată mătănii, atingând podeaua cu fruntea şi repetând întruna:

— Doamne, îndură-te de el, că moare de mâna vrăjmaşului! Doamne, îndură-te de el, că moare de mâna vrăjmaşului. Iartă-l, ai milă de el!

Îşi petrecu astfel toată noaptea. Preotul zăbovi la Lubicz până dimineaţa, iar la întoarcere dădu şi pe la Wodokty. Jupâniţa ii ieşi în întâmpinare.

— Şi-a dat? întrebă.

Şi nu mai putu să vorbească, pentru că i se tăie răsuflarea.

— Trăieşte încă! răspunse preotul.

În zilele următoare, zece-cincisprezece la număr, trimişii de la Wodokty bătură zilnic calea până la Lubicz şi fiecare se întorcea cu răspunsul că stegarul „mai trăieşte”, în sfârşit, unul veni cu vestea pe care o auzise de la doftorul adus de la Kiejdany, cum că trăieşte şi se va însănătoşi, fiindcă rănile făcute de plumbi se ogoiesc şi puterile îi revin.

Jupâniţa Aleksandra trimise daruri bogate la Upita pentru liturghia de mulţumire, dar lucru de mirare, din ziua aceea goana olăcarilor încetă; în inima jupâniţei, odată cu liniştea, îşi făcea loc iarăşi părerea de rău. Se gândea întruna la vinile de neiertat ale lui jupân Andrzej. Numai moartea putea să arunce peste ele vălul uitării. Acum, când se însănătoşise, apăsau iarăşi asupra lui. Biata Oleńka îşi repeta în fiecare zi tot ce putea să-l apere.

Se zbuciumă şi suferi atât de mult în aceste zile, încât îşi zdruncină sănătatea.

Jupân Tomasz se îngrijoră foarte mult şi într-o seară, când rămaseră singuri, o întrebă:

— Oleńka, spune-mi cu mâna pe inimă ce gândeşti despre stegarul de Orsza?

— Dumnezeu mi-e martor că nu vreau să mă gândesc la el! răspunse.

— Pentru că, vezi tu. ai cam slăbit. şi hm! Se prea poate ca tu să-l mai. Nu vreau să te îndemn la nimic, dar aş fi bucuros să aflu ce se petrece în sufletul tău. Nu eşti de părere că voinţa bunicului răposat ar trebui să se împlinească?

— Niciodată! răspunse Oleńka. Bunicul mi-a lăsat o portiţă deschisă în care voi ciocăni la Anul Nou. Astfel se va împlini şi voia lui.

— Nici eu n-am dat crezare trăncănelilor unora şi altora, zise spătarul, cum că Babinicz şi Kmicic sunt totuna, dar la Magierów a luptat împotriva vrăjmaşilor şi şi-a vărsat sângele pentru ţară. E drept că s-a îndreptat mai târziu, dar tot s-a îndreptat!

— Păi şi prinţul Bogusław se află acum în slujba regelui şi a Republicii! răspunse jupâniţa cu jale. Dumnezeu să-i ierte pe amândoi, mai ales pe acela care şi-a vărsat sângele. Cu toate acestea, oamenii vor avea dreptul să spună întotdeauna că în clipa cea mai grea, în clipa de cumpănă şi de prăbuşire, au luptat împotriva ţării, întorcându-se alături de ea atunci când vrăjmaşul a fost învins, când folosul propriu le-a poruncit să ţină cu cel mai tare. Asta-i vina lui! Acum nu mai sunt trădători, pentru că nu mai au ce dobândi! Care-i meritul lor? Nu e oare o nouă dovadă că asemenea oameni sunt totdeauna gata să slujească celui mai puternic? De-ar fi dat Dumnezeu să fie altfel! O vină ca asta nu poate fi răscumpărată numai de cele întâmplate la Magierów.

— E adevărat! Nu tăgăduiesc! răspunse spătarul. E un adevăr greu, dar rămâne adevăr! Trădătorii de odinioară s-au întors cu toţii la rege.

— Asupra stegarului de Orsza, vorbi mai departe jupâniţă, apasă o povară şi mai înfricoşătoare decât asupra prinţului Bogusław, deoarece jupân Kmicic s-a oferit să-l vândă pe rege, lucru de care până şi prinţul s-a temut. Poate oare un plumb întâmplător să şteargă asemenea vină? Aş fi îngăduit să mi se taie mâna asta, numai să nu fi fost aşa. dar a fost şi nu se mai întoarce! Se vede că Dumnezeu l-a lăsat să trăiască tocmai ca să se căiască. O, unchiule, unchiule, ne-am păcăli singuri dacă am vrea să ne încredinţăm unul pe altul că e fără pată. Şi ce-am câştiga? Poţi să-ţi înşeli oare propria conştiinţă? Facă-se voia lui Dumnezeu. Ce s-a rupt o dată, nu se mai leagă la loc şi nici nu trebuie! Sunt fericită că stegarul trăieşte. recunosc, pentru că pesemne că Dumnezeu s-a milostivit de el. Dar cu asta s-a isprăvit l Voi fi fericită să aud că şi-a spălat vina, mai mult nu vreau şi nici nu-mi doresc, chiar dacă aş mai suferi. Dumnezeu să-l ajute.

Oleńka nu mai putu să vorbească, fiindcă izbucni în hohote de jale; era însă pentru ultima dată. Spusese tot ce avusese pe inimă şi liniştea începea să i se reaşeze în suflet.