Capitolul I.

Sosi noul an 1655. Ianuarie era geros, dar uscat; iarna aspră acoperise Samogiţia cu un cojoc alb, gros de un cot; pădurile se încovoiau şi se frângeau sub chiciura bogată, zăpada orbea ochii ziua în strălucirea soarelui, iar în nopţile cu lună, pe suprafaţa albă, întărită de ger, părea că licăresc scântei care piereau după o clipă; animalele sălbatice se apropiau de aşezările oamenilor, iar păsăretul de tot felul, lipsit de apărare, ciocănea în geamurile acoperite de promoroacă şi flori de gheaţă.

Într-o seară, jupâniţa Aleksandra stătea în încăperea slujitorilor înconjurată de fetele de la curte. Era un vechi obicei al Billewiczilor ca atunci când nu aveau oaspeţi să-şi petreacă serile cu slujitorii, îngânând cântece pioase şi întărind astfel sufletele simple cu pilda lor. Aşa făcea şi jupâniţa Aleksandra, şi-i venea cu atât mai uşor, cu cât printre fetele de la curte se aflau aproape numai odrasle de şleahtici, orfane sau sărace. Îndeplineau tot felul de munci, oricât de aspre, alături de celelalte slujitoare, deprinzând, în schimb, obiceiurile alese şi bucurându-se de o viaţă mai bună decât fetele simple. Se găseau totuşi printre ele şi fiice de ţărani, care se deosebeau mai ales prin vorbire, întrucât cele mai multe nu cunoşteau limba polonă.

Jupâniţa Aleksandra şi jupâniţa Kulwiec, o rudă a ei, stăteau la mijloc, iar fetele pe laviţele dimprejur; toate torceau din furcă. În căminul uriaş cu acoperişul înclinat ardeau butuci de pin şi rădăcini, mocnind înfundat ori împrăştiind flăcări mari şi pulberi de scântei, când flăcăiaşul aşezat lângă vatră arunca pe foc vreascuri de mesteacăn şi aşchii de brad. Când flăcările ţâşneau luminoase în sus, se vedeau pereţii de lemn, întunecaţi, ai încăperii uriaşe şi tavanul neobişnuit de jos, alcătuit din grinzi. De grinzi atârnau legate cu aţă steluţe de culori diferite, făcute din azimă de împărtăşanie, care se învârteau la căldură; pe amândouă laturile grinzilor erau agăţate fuioare de în depănat, care semănau cu tuiurile cucerite de la turci. Acopereau aproape tot tavanul. Pe pereţii întunecaţi străluceau ca nişte stele vasele de cositor, mai mari şi mai mici, în picioare sau rezemate pe poliţele lungi de stejar.

Lângă uşă, un samogiţian lăţos învârtea cu sârg râşniţa, mormăind doar pentru sine un cântec tărăgănat, jupâniţa Aleksandra prefira în tăcere boabele mătăniilor, iar fetele torceau fără să rostească o vorbă.

Lumina flăcărilor cădea pe feţele lor tinere şi rumenioare; cu mâinile ridicate spre furci, stânga ciupind inul moale, iar dreapta învârtind fusul, torceau cu vrednicie, ca la întrecere, îndemnate de privirile aspre ale jupâniţei Kulwiec. În răstimpuri îşi aruncau priviri iuţi, furişate, apoi se uitau la jupâniţa Aleksandra, aşteptau parcă să-i poruncească samogiţianului să înceteze cu râşnitul şi să înceapă cântecele cucernice; dar nu se opreau din lucru şi torceau, torceau întruna; firul se răsucea, fusele sfârâiau, andrelele luceau în mâinile jupâniţei Kulwiec, iar samogiţianul pletos uruia mai departe cu râşniţa. Doar din când în când îşi întrerupea treaba, se vede că se strica ceva la râşniţă, fiindcă în acelaşi timp se auzea şi glasu-i mânios:

S-a înţepenit!

Jupâniţa Aleksandra înălţa capul, trezită parcă de liniştea care urmă după exclamaţia samogiţianului: flacăra îi lumina atunci faţa albă şi ochii albaştri, serioşi, care priveau de sub sprâncenele negre.

Era o jupâniţă plină de farmec, cu părul bălai, tenul palid şi trăsături gingaşe. Avea frumuseţea unei flori albe. Rochia de doliu îi sporea şi mai mult înfăţişarea serioasă. Stătea înaintea căminului, atât de adâncită în gânduri, de parcă dormea; fără îndoială se gândea la viaţa ei, la soarta-i nesigură.

Testamentul o desemnase soţia unui om pe care nu-l văzuse de mai bine de zece ani. Împlinea în curând douăzeci, aşa că nu-i mai rămăsese decât amintirea înceţoşată din copilărie a unui flăcăiaş fără astâmpăr care, după ce venise cu tatăl său la Wodokty, mai mult rătăcea cu flinta prin mlaştini, decât se uita la ea. „Pe unde umblă şi cum arată acum?” – iată întrebările care se îmbulzeau în mintea jupâniţei.

Îl mai ştia, de bună seamă, şi din povestirile răposatului cămăraş care, cu patru ani înainte de a muri, făcuse o lungă şi grea călătorie la Orsza. Cum reieşea din acele istorisiri, avea să fie „un cavaler de mare curaj, viforos nevoie mare”. După înţelegerea privind căsătoria copiilor, încheiată între bătrânul Billewicz şi Kmicic-tatăl, cavalerul trebuia să vie numaidecât la Wodokty s-o cunoască pe jupâniţă. Izbucnise însă războiul cel mare şi viteazul, în loc să se grăbească spre Wodokty, se îndreptase spre câmpurile de la Beresteczko. Străpuns acolo de un plumb, plecase acasă să se vindece; apoi îşi îngrijise tatăl bolnav pe patul morţii, după care iarăşi fusese la război, şi uite-aşa trecuseră de atunci patru ani. Acum, de la moartea bătrânului polcovnic se scursese o bună bucată de vreme, dar despre Kmicic nu se mai auzise nimic. Aşa că jupâniţa Aleksandra avea la ce să se gândească, sau poate că-i era dor de cel necunoscut. Inima-i curată, tocmai pentru că încă nu ştia ce-i dragostea, era pregătită pentru iubire. Era nevoie doar de o scânteie, ca pe această vatră să crească o flacără liniştită, luminoasă şi statornică, asemenea focului sacru al litvanilor.

Cuprinsă de nelinişti, uneori plăcute, alteori dureroase, inima îi punea mereu întrebări la care nu putea răspunde sau al căror răspuns îl aştepta să sosească din câmpiile îndepărtate. Întrebarea dintâi era dacă el avea s-o ia în căsătorie de bunăvoie şi dacă avea să-i răspundă cu aceeaşi dragoste. În timpurile acelea, înţelegerile dintre părinţi cu privire la căsătoria copiilor erau lucruri de tot obişnuite, iar copiii, fie şi după săvârşirea din viaţă a părinţilor, legaţi prin binecuvântarea lor, respectau de cele mai multe ori cuvântul dat. De aceea jupâniţa nu vedea nimic rău în însoţirea ei, dar pentru că bunăvoia nu face totdeauna pereche cu datoria, căpşorul bălai al jupâniţei era apăsat şi de această grijă: „mă va îndrăgi oare?” Apoi, stolul gândurilor o năpădea, aşa cum năpădeşte cârdul de păsări copacul ce se înalţă singuratic pe întinderea câmpului: „Cine eşti? Ce fel de om eşti? Te afli viu pe lume, ori poate ai murit cine ştie pe unde? … Eşti departe sau aproape? …” Inima deschisă a jupâniţei, ca uşa dată la perete pentru primirea unui oaspete drag, îşi îndrepta fără voie strigarea în zările depărtate, spre pădurile şi întinderile înzăpezite, învăluite de beznele nopţii: „Vino, voinice, că nimic nu e mai rău pe lume ca aşteptarea!”

Deodată, ca un răspuns la chemarea ei, de afară, din acele depărtări înzăpezite învăluite în noapte, se auzi clinchet de clopoţei.

Jupâniţa se înfioră, dar îşi reveni îndată, aducându-şi aminte că aproape în fiecare seară venea cineva de la Pacunele la apotecă22 după leacuri pentru tânărul polcovnic; gândul acesta fu întărit de jupâniţa Kulwiec, care spuse:

E de la Gasztowţi, după doftorii.

Clinchetul neregulat al clopoţelului agăţat la oişte răsuna din ce în ce mai limpede şi în cele din urmă tăcu dintr-odată; pesemne că sania se oprise înaintea casei.

Vezi cine-a venit! îi spuse jupâniţa Kulwiec samogiţianului care învârtea râşniţa.

Acesta ieşi din încăperea slujitorilor, dar se întoarse îndată şi apucând iarăşi mânerul râşniţei, rosti liniştit:

E jupân Kmitas.

Cuvântul s-a întrupat! strigă jupâniţa Kulwiec.

Torcătoarele zvâcniră în picioare; furcile şi fusele se împrăştiară pe jos.

Jupâniţa Aleksandra se ridică şi ea; inima îi bătea ca un ciocan, obrajii i se făcură stacojii, apoi păliră; se întoarse înadins cu spatele la vatră, ca să nu i se vadă tulburarea.

În uşă apăru o făptură înaltă, în şubă şi cu căciulă pe cap. Tânărul păşi spre mijlocul încăperii şi, dându-şi seama că se află în odaia slujitorilor, întrebă cu glas răsunător, fără să-şi scoată căciula:

Hei, da unde-i stăpâna voastră?

Aici sunt, răspunse Billewiczówna, destul de sigură pe sine.

Auzind aceasta, musafirul îşi lua căciula de pe cap, o trânti pe jos şi spuse, înclinându-se:

Eu sunt Andrzej Kmicic.

Privirile jupâniţei Aleksandra se abătură ca un fulger pe chipul lui Kmicic, apoi se pironiră iar în pământ; într-o clipită jupâniţa izbutise să vadă cârlionţii cânepii, tăiaţi scurt, pielea oacheşă, ochii cenuşii cu privirea aprigă, mustăcioara neagră şi faţa tânără, vulturească, dar veselă şi îndrăzneaţă.

Iar el îşi puse mâna stângă-n şold, dreapta şi-o ridică la mustăcioară şi vorbi astfel:

La Lubicz n-am fost încă, m-am grăbit, ca pasărea-n zbor, să cad la picioarele domniei tale. Vântul m-a adus aici de-a dreptul din tabără, deie Domnul să fie cu noroc.

Domnia ta ai ştiut de moartea bunicului meu, cămăraşul? îl întrebă jupâniţa.

N-am ştiut, dar l-am plâns cu lacrimi amare pe binefăcătorul meu, când am aflat că s-a stins din viaţă, de la acei sărăntoci care au venit la mine de aici. A fost prietenul de nădejde, aproape fratele răposatului meu părinte. Domnia ta ştii, de bună seamă, că a fost la noi la Orsza acum patru ani. Atunci mi te-a făgăduit pe domnia ta şi mi-a arătat portretul la care am oftat nopţi de-a rândul. Aş fi venit mai repede, dar războiul nu-i mamă bună; însoţeşte oamenii doar cu moartea.

Jupâniţa rămase oarecum descumpănită de asemenea vorbe îndrăzneţe, şi, vrând să-i abată luarea-aminte în altă parte, zise:

Domnia ta n-ai fost până acum la Lubicz?

E destul timp şi pentru asta. Datoria şi un drag legământ m-au făcut să vin mai întâi aici, să-i dau urmare. Numai că domnia ta stai mereu cu spatele la foc şi nu pot să-ţi văd ochii. Ei, aşa! domnia ta întoarce-te cu faţa la cămin, iar eu am să mă uit dinspre foc! Uite-aşa!

Spunând acestea, îndrăzneţul oştean o apucă de mână pe jupâniţa Aleksandra, care nu se aştepta la asemenea faptă, şi o întoarse spre lumină, învârtind-o ca pe un titirez.

Ea se tulbură şi mai tare şi, acoperindu-şi ochii cu genele lungi, stătea aşa ruşinată de lumină şi propria frumuseţe. Kmicic îi dădu drumul într-un sfârşit şi strigă, lovindu-se peste contăş:

Pe viul Dumnezeu, lucru rar! Am să plătesc o sută de slujbe pentru binefăcătorul meu, fiindcă mi te-a lăsat cu jurământ. Când facem nunta?

Nu prea curând, încă nu sunt a domniei tale răspunse Oleńka.

Dar ai să fii, de-ar fi să dau foc la casa asta pentru Dumnezeu! Gândeam că portretul e mai frumos dar văd că zugravul a ţintit prea sus şi a dat greş. I se cuvin o sută de harapnice! Merită să spoiască sobele, nu să înfăţişeze bunătăţile cu care-mi satur ochii. E cum nu se poate mai plăcut să dobândeşti asemenea daruri bătu-m-ar ghiulelele!.

Bine-a zis răposatul bunicu-meu, domnia ta eşti iute ca focul.

La noi, în ţinutul Smoleńsk, toţi sunt aşa, nu ca samogiţienii voştri. Un, doi, gata! Trebuie să fie cum vrem noi, altfel moartea alege!

Oleńka zâmbi şi, ridicându-şi privirile spre cavaler spuse cu glasul mai sigur:

E, parcă pe acolo trăiesc numai tătari!

Ce mi-e una, ce mi-e alta! Domnia ta eşti a mea din voinţa părinţilor şi a inimii.

Dorinţa inimii încă n-o cunosc.

Pas să nu fii, că-mi înfig cuţitul în inimă!

Domnia ta spui asemenea vorbe şi râzi… dar noi stăm tot în odaia slujitorilor! … Pofteşte în încăperea de alături. După un drum lung cade bine o cină bună, pofteşte!

Aici Oleńka se întoarse către jupâniţa Kulwiec:

Mătuşică, mergi cu noi?

Tânărul stegar se uită cu luare-aminte:

Mătuşică? întrebă. Care mătuşică?

A mea, jupâniţa Kulwiec.

Atunci e şi a mea, răspunse şi începu să-i sărute mâinile. Pe viul Dumnezeu! păi eu am în steag un oştean de elită pe care îl cheamă Kulwiec-Hippocentaurus. Ni cumva ţi-e rudă, domnia ta?

Şi eu tot din aceia mă trag! răspunse tomnateca jupâniţa, făcând o plecăciune.

Bun flăcău, dar zvânturat ca şi mine! adăugă Kmicic.

În acest timp, copilul de casă se arătă cu o făclie, şi trecură în tindă, unde jupân Andrzej îşi lăsase şuba, apoi în cealaltă parte, în odăile de oaspeţi.

Îndată după ieşirea lor, torcătoarele se strânseră grămadă şi începură să vorbească toate deodată şi să-şi împărtăşească părerile. Tânărul bogat îmbrăcat le plăcuse foarte mult, din care cauză nu se arătară zgârcite cu vorbele, întrecându-se una pe alta în laude.

Parcă răspândeşte lumină în jurul lui, spuse una, Când a intrat, am crezut că e un fecior de împărat.

Are ochii ca de râs şi parcă împunge cu ei, răspunse alta. Unuia ca el nici vorbă să i te împotriveşti.

Dacă-i stai împotrivă, o păţeşti şi mai rău! zise a treia.

A-nvârtit-o pe jupâniţă ca pe un fus! Se vede cât de colo că i-a căzut cu tronc, de altfel cui ar putea să nu-i placă?

Da nici el nu e mai prejos, nu te teme! Dacă ţi s-ar nimeri unul ca ăsta, apoi te-ai duce după el şi la Orsza, fie ea şi la capătul lumii.

Jupâniţa are noroc!

Cei avuţi trăiesc totdeauna mai bine pe lume. Ei, ce mai vorbă, e aur, nu flăcău!

Pacunelencele spuneau că şi rotmistrul23 care stă la Pacunele, la bătrânul Pakosz, e un cavaler chipeş.

Eu nu l-am văzut, dar unde se pune el cu jupân Kmicic! Unul ca ăsta nu mai găseşti în toată lumea!

S-a poticnit! strigă deodată samogiţianul, căruia i se stricase iarăşi ceva la râşniţă.

Da mai slăbeşte-ne, pletosule, cu ţipetele tale! Mai dă-ne pace, că nu se mai aude nimic! … Aşa-i, aşa-i! Cu greu ai să găseşti altul mai bun decât jupân Kmicic, cât îi lumea de mare! Mai mult ca sigur că nici la Kiejdany nu se află unul la fel!

Unul ca ăsta ţi s-arată şi-n vis!

N-are decât să se arate…

În acest fel sporovăiau între ele fiicele de şleahtici în odaia slugilor. În această vreme, se pregătea în grabă masa în altă încăpere, iar în cea de oaspeţi jupâniţa Aleksandra stătea singură cu Kmicic, deoarece mătuşa Kulwiecówna plecase să se îngrijească de cină. Jupân Andrzej nu-şi mai lua privirea de la Oleńka, şi ochii îi scânteiau tot mai aprins; într-un târziu rosti:

Sunt oameni cărora averea le e dragă mai presus de orice, unii gonesc prin războaie după pradă, altora le plac caii, dar eu nu te-aş da pe domnia ta pentru toate comorile din lume! Pe legea mea! Pe măsură ce te privesc, îmi creşte pofta de însurătoare, sunt gata şi mâine… Gândesc că domnia ta îţi înnegreşti sprâncenele cu iască arsă.

Am auzit şi eu că aşa fac cele uşuratice, dar eu nu sunt dintre acelea.

Şi ochii parcă-s rupţi din cer! Nici nu mai pot să vorbesc, de uluit ce sunt.

E, nu cred eu că domnia ta eşti chiar atât de uluit, de vreme ce mă asupreşti aşa de-a dreptul, de mai mare mirarea.

Aşa-i obiceiul nostru din Smoleńsk: la neveste şi în luptă să dai năvală cu îndrăzneală. Trebuie să te înveţi cu asta, regina mea, aşa are să fie totdeauna.

Iar domnia ta va trebui să te dezveţi, altfel nu poate fi.

Poate că am să mă şi dezvăţ, trăsni-m-ar! Jupâniţă, mă crezi sau nu mă crezi, aş fi în stare să-ţi aduc şi cerul pe pământ! Pentru tine, stăpâna mea, sunt gata să deprind şi alte obiceiuri, fiindcă ştiu că nu sunt decât un oştean de rând, care şi-a petrecut viaţa mai mult prin războaie-decât prin încăperile de la curte.

E, nu face nimic, că şi bunicul meu a fost oştean, dar îţi mulţumesc pentru bunăvoinţă! răspunse Oleńka şi-l privi cu atâta dulceaţă, încât jupân Andrzej îşi simt inima topindu-se ca ceara şi zise:

Domnia ta ai să mă-nvârţi cum ţi-o plăcea!

Ehei, nu semeni domnia ta cu cei care se lasă duşi de nas! Cu cei nestatornici e chiar mai greu.

Kmicic zâmbi, arătându-şi dinţii albi, ca de lup.

Cum aşa? se împotrivi el. Păi puţine vergi au rupt pe mine călugării la mânăstire, ca să mă statornicesc şi să ţin minte felurite tâlcuiri măiestre, călăuzitoare ale vieţii? …

Şi pe care ţi-o aminteşti cel mai bine?

„Când iubeşti, cazi în genunchi”, uite-aşa!

Şi spunând acestea, jupân Kmicic se şi afla în genunchi, iar jupâniţa strigă, ascunzându-şi picioarele sub scăunel.

Pentru Dumnezeu! Asta nu te-au învăţat la mânăstire… şi mătuşica o să vie îndată…

Iar el, stând mereu în genunchi, îşi înălţă capul, privind-o în ochi.

Să dea năvală şi-un steag întreg de mătuşici, că eu tot am să-mi fac voia!

Ridică-te, domnia ta.

Iaca mă ridic.

Aşează-te, domnia ta.

M-am şi aşezat.

Domnia ta eşti un vânzător, o iudă!

Asta nu-i adevărat, când sărut, o fac din toată inima! … Vrei să te convingi?

Domnia ta să nu cutezi!

Jupâniţa Aleksandra râdea, iar el răspândea în jur tinereţe şi veselie. Nările i se zbăteau ca la un tretior de sânge ales.

Ei, ei! spuse. Ce ochi, ce obrăjori! Sfinţi părinţi, scăpaţi-mă, că nu mai pot să stau locului!

Nu e nevoie să-i chemi pe toţi sfinţii. Cum ai putut domnia ta să stai patru ani şi să nu treci pe aici niciodată, la fel ai să stai şi acum!

Nu-i aşa! Îţi cunoşteam numai portretul. Am sa poruncesc să-l arunce într-un butoi cu smoală pe zugrav apoi să-l bage în puf, şi am să-l gonesc cu biciul prin toată Upita. Am să spun tot adevărul şi, dacă vrei, iartă-mă, iar de nu – taie-mi gâtul! Când am văzut portretul, m-am gândit: e frumuşică, drăcoaica, dar lumea e plină de frumuşele, mai am vreme! Răposatul tata mă îndemna mereu să vin, dar eu o ţineam pe-a mea: am timp destul! De însurătoare n-am să scap, că jupâniţele nu se duc să moară prin războaie. Nu mă împotriveam cu totul voinţei părinteşti, Dumnezeu mi-e martor, dar vroiam să gust mai întâi războiul, să încerc totul pe pielea mea. Abia acum îmi dau seama că am fost un prost, pentru că puteam şi însurat să plec la luptă, iar aici mă aşteptau asemenea bunătăţi. Slavă Domnului că nu m-au ciopârţit cu totul. Jupâniţă, îngăduie-mi să-ţi sărut mâinile.

Mai bine nu ţi-aş îngădui.

Atunci n-am să-ţi mai cer îngăduinţa. La noi la Orsza se spune: „Cere, iar dacă nu ţi se dă, ia-ţi singur!”

Jupân Andrzej îşi lipi gura de mâna jupâniţei şi începu s-o sărute, iar jupâniţa nu se împotrivea prea tare, ca să nu se arate răuvoitoare.

Tocmai atunci intră jupâniţă Kulwiec şi, văzând cele ce se întâmplă, îşi înălţă privirile spre tavan. Nu-i era pe plac asemenea grabă, dar nu îndrăznea să-i dojenească, aşa că îi pofti la cină.

Ieşiră luându-se de mână, ca rude ce se aflau, şi se îndreptară spre încăperea unde pregătiseră masa, pe care se găseau din belşug tot felul de bucate, îndeosebi afumături alese, şi un urcior pântecos cu vin dătător de putere. Tinerii se simţeau bine împreună, erau plini de voie bună şi vioiciune. Jupâniţa se afla după cină, aşa că numai jupân Kmicic se aşeză la masă şi începu să înfulece cu aceeaşi vrednicie cu care vorbise mai înainte.

Oleńka îl privea dintr-o parte, bucuroasă că mănâncă şi bea, dar după ce oaspetele îşi mai astâmpără foamea, începu iarăşi să-l întrebe:

Domnia ta nu vii de la Orsza?

Parcă eu mai ştiu de unde vin?! … Astăzi eram aici, mâine dincolo! În acest chip mă furişam aproape de vrăjmaş, ca lupul la oi, şi rupeam ce se putea rupe.

Domnia ta ai cutezat să te pui împotriva unei puteri înaintea căreia însuşi hatmanul a fost nevoit să se încovoaie.

Am cutezat? Eu sunt în stare de orice, aşa mi-e firea!

Îmi spunea şi răposatul bunicu-meu… Noroc că n-ai pierit.

Ehe, m-au acoperit ei de multe ori cu căciula şi cu mâna, ca pe o pasăre în cuib, dar le-am scăpat şi i-am muşca în altă parte. I-am hărţuit atâta, că au pus preţ pe capul meu… Grozavă gâscă!

În numele Tatălui şi al Fiului! strigă Oleńka înspăimântată de-a binelea, uitându-se în acelaşi timp cu admiraţie la acest tânăr, care vorbea deodată despre preţul pus pe capul lui şi despre gâscă. Ai avut, se vede, mulţi oşteni care să te apere.

La început am avut două sute de dragoni24 foarte buni, dar după o lună nu mai rămăsese niciunul. Apoi am umblat cu volintirii pe care-i adunam, de pe unde puteam, fără să fac mofturi. Flăcăi buni de luptă, dar lotri înrăiţi! Cei care n-au pierit până acum, mai devreme sau mai târziu vor sluji ca hrană corbilor…

La acestea, jupân Andrzej izbucni iarăşi în râs, dădu de duşcă paharul cu vin şi adăugă:

Domnia ta n-ai mai văzut asemenea haimanale. Lumina-i-ar călăul! Căpeteniile sunt şleahtici de prin părţile noastre, de neam, oameni de vază, dar aproape fiecare are de ispăşit vreo pedeapsă. I-am lăsat pe toţi la Lubicz, ce era să fac cu ei?

Domnia ta ai venit aici cu tot steagul? …

Întocmai. Vrăjmaşul s-a ferecat în oraşe din pricina iernii năprasnice. Iar oamenii mei au ajuns şi ei ca nişte mături folosite prea des, aşa că prinţul voievod mi-a poruncit să iernez la Poniewież. Şi, pe legea mea, odihna e binemeritată!

Domnia ta, pofteşte şi mai mănâncă!

Pentru domnia ta aş înghiţi şi otravă! … Mi-am lăsat deci o parte din haidamacii mei la Poniewież, altă parte la Upita, iar pe cei mai vrednici dintre ei i-am poftit în ospeţie la Lubicz… Aceştia vor veni să-ţi aducă închinăciune.

Şi oamenii din Lauda nu te-au aflat?

M-au aflat în drum spre Poniewież. Aş fi venit aici şi fără ei.

Mai bea, domnia ta…

Pentru domnia ta aş bea şi otravă…

Dar de moartea bunicului şi de testament ţi-au spus laudanienii, nu-i aşa?

Chiar aşa, ei mi-au spus. Odihneşte, Doamne, sufletul binefăcătorului meu! Domnia ta i-ai trimis la mine?

Asta să nu crezi, domnia ta. Eu m-am gândit numai la durerea mea şi la rugăciuni, la nimic altceva…

Aşa mi-au spus şi ei… Ho, ho! Înfumuraţi, sărăntocii! … Am vrut să-i răsplătesc pentru osteneală, dar s-au burzuluit la mine şi mi-au zis că poate şleahta orszană primeşte bacşişuri, cea laudaniană însă, ferit-a sfântul! Mi-au vorbit foarte urât! Dac-am văzut aşa, mi-am spus în gând: bani nu vreţi, aşa că voi porunci să vi se dea câte-o sută de harapnice.

La acestea, jupâniţă Aleksandra îşi prinse capul în mâini.

Isuse, Marie! Ai făcut domnia ta una ca asta?

Kmicic o privi cu uimire.

Nu te speria, jupâniţă… N-am făcut-o, cu toate că mi se-ntorc măruntaiele pe dos când mă uit că pârliţii ăştia de şleahtici se sumeţesc să ne stea alături. M-am gândit însă că mă vor socoti drept samavolnic prin împrejurimi şi mă vor vorbi de rău înaintea domniei tale.

Mare noroc! se bucură Oleńka, răsuflând adânc. Altminteri nici n-aş mai fi vrut să te văd înaintea ochilor.

Cum aşa?

Sunt şleahtici mărunţi, e adevărat, dar vechi şi vestiţi. Răposatul bunicu-meu ţinea mult la ei şi totdeauna se duceau împreună la război. Au slujit o viaţă întreagă laolaltă, iar în timp de pace îi primea în casa lui. E o veche prietenie, pe care şi domnia ta trebuie s-o respecţi. Eşti un om cu inimă bună şi n-ai să strici înţelegerea sfântă în care am trăit până acum!

Eu n-am ştiut nimic! Să mă tai, dac-am ştiut! Dar recunosc că şleahticii ăştia desculţi nu-mi intră la inimă şi pace. Pe la noi, ţăranul e ţăran, iar şleahticii sunt toţi de neam ales şi nu încalecă doi pe-o iapă… Pe legea mea, nişte neisprăviţi ca ăştia nu pot sta alături cu de-alde Kmicic sau Billewicz, aşa cum murgoii nu pot sta alături de ştiuci, cu toate că sunt şi ei tot peşti.

Bunicul spunea că averea nu înseamnă nimic, numai sângele şi cinstea, iar ei sunt oameni cumsecade, altfel bunicul nu i-ar fi desemnat ca ocrotitori ai mei.

Jupân Andrzej rămase uimit şi deschise larg ochii.

Pe ei i-a pus bunicul domniei tale să te ocrotească? Pe şleahticii din toată Lauda? …

De bună seamă. Domnia ta, nu te încrunta, fiindcă voinţa răposatului e sfântă. Mă şi mir că trimişii nu ţi-au adus aceasta la cunoştinţă.

I-aş fi… Dar nu poate fi aşa! Păi aici sunt peste zece „cătune”… şi toţi îşi dau cu părerea despre domnia ta? Asta înseamnă că se vor sfătui şi asupra mea, dacă sunt sau nu pe gândul lor? … Ei, jupâniţă dragă, nu mai şugui, că-mi fierbe sângele în vine!

Jupâne Andrzej, eu nu şuguiesc… spun numai adevărul sfânt şi curat. Nu se vor sfătui asupră-ţi; dar dacă ai să le fii ca un părinte, după pilda bunicului, dacă n-ai să-i respingi, arătându-te mândru, nu numai lor ai să le câştigi inima, ci şi mie. Am să-ţi mulţumesc laolaltă cu ei, toată viaţa… toată viaţa, jupâne Andrzej.

Glasul ei se auzea ca o rugăminte mângâietoare, dar el nu-şi descreţi fruntea şi rămase tot nouros. Ce e drept, nu izbucni cu mânie, cu toate că, din când în când, fulgerele se îmbulzeau pe faţa lui, dar răspunse cu înfumurare şi mândrie:

La asta nu mă aşteptam! Respect voinţa răposatului şi gândesc că jupân cămăraşul putea să-i facă pe aceşti sărăntoci ocrotitorii domniei tale până la venirea mea, dar odată aflat aici, nimeni nu-ţi va mai fi ocrotitor afară de mine. Nu numai trenţăroşii aceia, dar nici măcar Radziwiłłii de la Birże n-au ce căuta şi nici ce ocroti aici!

Jupâniţa Aleksandra se posomorî şi răspunse după o clipă de tăcere:

Rău faci, domnia ta, că te laşi stăpânit de mândrie. Condiţiile bunicului răposat trebuie îndeplinite în totul, altă ieşire nu văd. Laudanienii nu vor da buzna şi nu te vor asupri. Dacă s-ar isca niscaiva neînţelegeri pe aici, atunci ar putea să-şi spună şi ei un cuvânt, dar cred că toate se vor sfârşi în pace şi bună înţelegere, iar în asemenea împrejurări ocrotirea lor e ca şi când n-ar mai fi.

Jupân Andrzej rămase tăcut o vreme, apoi dădu din mână şi răspunse:

La drept vorbind, nunta le va încheia pe toate. Ce să ne mai cercovim degeaba, numai să stea liniştiţi şi să nu se amestece în treburile mele că, pe viul Dumnezeu, nu mă voi lăsa dus de nas; să nu mai vorbim de ei. Cel mai bine ar fi ca domnia ta să consimţi a face nunta cât mai curând!

Atâta vreme cât port veşminte cernite, nu se cuvine să vorbim despre asemenea lucruri.

Vai de mine! Şi va trebui să aştept mult?

Bunicul a scris cu mâna lui că nu mai mult de o jumătate de an.

Până atunci mă usuc de tot. Hai, nu te mai mânia. Văd că domnia ta începi să mă priveşti ca pe un vinovat. Ei, Doamne, regina mea! Ce vină am eu, dacă aşa mi-e felul. Când mă înfurie careva, l-aş face bucăţele, iar când îmi trece, l-aş cârpi la loc!

Mai mare spaima să trăiesc cu un asemenea om, zise Oleńka mai veselă.

Ei, în sănătatea domniei tale! Vinul e bun, iar pentru mine sabia şi vinul sunt temelia. Cum să-ţi fie frică să trăieşti cu mine?! Păi domnia ta ai să mă cetluieşti cu privirile şi ai să faci din mine un rob, din mine, care n-am suferit pe nimeni deasupra mea. Chiar aşa! Am preferat să mă descurc de unul singur cu steagul meu, decât să bat temenele înaintea hatmanilor… Regina mea dragă, dacă e ceva ce nu-ţi place la mine, treci cu vederea, fiindcă am deprins purtările alese lângă tunuri, nu în încăperile jupâniţelor de la curte; în învălmăşeala oştenilor, nu în sunetele lăutei. Prin părţile noastre bântuie primejdia şi nu poţi să laşi sabia din mână. Acolo, chiar dacă cineva e osândit şi-l urmăresc pentru împlinirea judecăţii, n-are a se teme de nimic! Lumea îl respectă, dacă are curaj şi îndrăzneală de războinic. Exemplum: tovarăşii mei, altfel cavaleri de nădejde, care în altă parte ar fi zăcut demult în temniţă… Pe la noi până şi femeile poartă cizme şi sabie, conducând cete întregi, asemenea jupâniţei Kokosińska, mătuşa unui porucinic25 al meu, care a murit ca un viteaz, iar nepotul a răzbunat-o aflându-se sub ordinele mele, cu toate că nu prea ţinea la ea. Chiar dacă ne tragem din cele mai avute neamuri, unde putem noi să învăţăm obiceiurile alese? Noi ne pricepem la altceva: de-i război, ne batem, de sunt adunări, dăm din gură, iar dacă nu-i de ajuns, scoatem sabia. Asta-i! Răposatul cămăraş aşa m-a cunoscut şi aşa m-a ales pentru domnia ta!

Eu am făcut totdeauna cu dragă inimă ce mi-a spus bunicul, răspunse jupâniţa, plecându-şi ochii.

Jupâniţa mea dulce, mai lasă-mă să-ţi sărut mânuţele! Pe legea mea, îmi placi grozav. Dragostea m-a zăpăcit într-atât, că nu mai ştiu cum să nimeresc la Lubicz, unde n-am fost încă.

Am să-ţi dau o călăuză.

E, mă descurc eu. M-am obişnuit demult să umblu noaptea. Am un fecior de la Poniewież, care trebuie să ştie drumul. Iar acolo mă aşteaptă Kokosiński şi ceilalţi… Kokosiński e dintr-un neam vestit pe la noi, care are drept blazon o cruce cu două frunze de crin în vârf… L-au osândit numai pentru că i-a ars casa lui jupân Orpiszewski şi i-a răpit copila, tăindu-i oamenii… E un tovarăş de nădejde! … Mai dă-mi mâinile încă o dată. Văd că e timpul să plec!

Deodată orologiul de Gdańsk începu să bată rar miezul nopţii.

Pentru Dumnezeu. E timpul! E timpul! strigă Kmicic. Degeaba mai stau aici! Ţii la mine, oricât de puţin?

Am să-ţi răspund altă dată. Gândesc că ai să mai treci pe la noi, nu-i aşa?

În fiecare zi! Numai pământul să nu mi se despice sub picioare. Tăia-m-ar! …

Spunând acestea, Kmicic se ridică şi ieşiră amândoi în tindă. Sania aştepta înaintea intrării, aşa că-şi îmbrăcă şuba şi începu să-şi la rămas bun, rugând-o să se întoarcă înăuntru, fiindcă venea frig din pridvor.

Noapte bună, regină dragă, mai zise, să dormi bine, că eu n-am să pun geană pe geană, gândindu-mă la frumuseţea ta.

Numai să nu întâlneşti vreo fiinţă necurată pe drum. Tot e mai bine să-ţi dau un slujitor cu o făclie, pentru că pe lângă Wolmontowicze sunt şi lupi.

Păi ce, eu sunt capră, ca să mă tem de lupi? Lupul e prieten cu oşteanul, care-l hrăneşte adesea. În sanie am şi o muschetă26 cu ţeava scurtă. Noapte bună, jupâniţa mea dragă, noapte bună!

Du-te cu Dumnezeu!

Rostind acestea, Oleńka se retrase, iar jupân Kmicic se îndreptă spre pridvor. Pe drum însă, în crăpătura uşii întredeschise de la odaia slujitorilor, văzu câteva perechi, de ochi; erau fetele care nu se culcaseră, numai ca să-l mai vadă o dată când pleacă. Jupân Andrzej le trimise un sărut cu mâna, după obiceiul ostăşesc, şi ieşi. După o clipă se auzi clopoţelul, la început mai tare, apoi clinchetul slăbi treptat, până când se stinse cu totul.

La Wodokty se aşternu o linişte adâncă şi jupâniţa Aleksandra se miră; în urechi îi răsunau încă vorbele lui jupân Andrzej, îi auzea încă râsul nestăpânit, vesel, în ochi îi stăruia făptura zveltă a tânărului, iar acum, după larma vorbelor, a râsului şi a veseliei, se lăsase deodată o tăcere ciudată. Jupâniţa asculta cu luare-aminte, doar-doar o mai auzi măcar clopoţelul de la sanie. Dar nu mai desluşi nimic, clopoţelul răsuna acum prin pădurile de la Wolmontowicze. O cuprinse un dor nespus, niciodată nu se simţise atât de singură pe lume.

Luă lumânarea, intră încet în iatac şi îngenunche să-şi spună rugăciunile. Le începu de vreo cinci ori până să le rostească pe toate cu pioşenia cuvenită. Apoi gândurile îi alergară parcă înaripate spre sanie şi la făptura care stătea în ea… Pădure într-o parte, pădure în cealaltă, la mijloc drumul larg, iar el se duce… Jupân Andrzej! Oleńkăi i se păru că vede aievea ciuful cânepiu şi gura pornită pe râs, în care luceau dinţii albi ca la un căţelandru. Se vede că aşezatei jupâniţe îi venea tare greu să-şi spună că nu l-a îndrăgit grozav pe acest războinic dezlănţuit. Era cam neliniştită, parcă se temea de el, dar cât de mult o atrăgeau curajul, veselia lui nestrunită şi inima deschisă. Se simţea ruşinată că-i plăcuse chiar şi atunci când se arătase mândru; când îi pomenise de ocrotitori, îşi înălţase capul ca un giannetto27 turcesc şi spusese: „Nici măcar Radziwiłłii de la Birże n-au ce căuta şi nici ce ocroti aici”… Ăsta nu-i un îmbrobodit, e un bărbat adevărat! îşi spuse jupâniţa în sinea ei. E oştean, din cei oare-i plăceau mai mult bunicului… Că şi merită!”

Aşa gândea jupâniţa şi o cuprindea când o fericire netulburată de nimic, când teama. Dar până şi teama era plăcută. Începu să se dezbrace, când scârţâi uşa şi intră mătuşa Kulwiecówna cu o lumânare în mână.

Mult aţi mai stat! o dojeni. N-am vrut să vă stingheresc şi v-am lăsat să vă săturaţi de vorbă. Se arată un cavaler cuviincios. Ţie cum ţi s-a părut?

La început, jupâniţa Aleksandra nu răspunse nimic, alergă în picioruşele goale la mătuşa Kulwiecówna, îi înconjură gâtul cu braţele şi, rezemându-şi căpşorul bălai pe pieptul ei, roşii cu glas mângâietor:

Mătuşică, o, mătuşică!

Oho! mormăi tomnatica jupâniţă, ridicându-şi privirile spre lumânare.