Capitolul II.

La Lubicz, când jupân Andrzej trase înaintea casei, ferestrele străluceau de lumină şi larma se auzea până în curte. La sunetul clopoţelului, slujitorii ieşiră în grabă afară să-şi întâmpine stăpânul, fiindcă aflaseră de la însoţitorii acestuia că va veni. Îl întâmpinară deci cu umilinţă, sărutându-i mâna şi îmbrăţişându-i picioarele. Bătrânul vechil Znikis îi ieşi înainte în tindă cu pâine şi sare, ploconindu-se până la pământ; toţi se uitau cu teamă şi luare-aminte să vadă cum arată viitorul stăpân. Jupân Kmicic aruncă pe tavă o pungă doldora de taleri şi întrebă ce făceau tovarăşii lui, uimit că niciunul nu venise să-l primească pe stăpânul casei.

Ei însă nu mai erau în stare să iasă, deoarece de trei ceasuri se aflau la masă, întrecându-se cu paharele; sau poate că nu auziseră clinchetul clopoţelului. Cu toate acestea, când intră în încăpere, un strigăt tunător se smulse din toate piepturile: „Haeres! Haeres28 a sosit!” Şi toţi săriră în picioare şi veniră lângă el cu paharele pline. Jupân Andrzej îşi puse mâinile-n şolduri şi începu să râdă, dându-şi seama cât de bine se descurcaseră în casa lui şi cât băuseră până să vină el. Râdea din ce în ce mai tare, văzându-i cum răstoarnă scaunele pe drum, cum se clatină şi cum vin la el cu chipuri serioase de beţivani. Înaintea tuturor păşea uriaşul Jaromir Kokosiński, cel cu blazonul dintr-o cruce cu două frunze de crin în vârf, oştean cunoscut, totdeauna gata de sfadă, cu o cicatrice înfricoşătoare peste frunte, ochi şi obraz şi cu o mustaţă mai scurtă decât cealaltă, porucinic şi prieten al lui jupân Kmicic, tovarăş de nădejde, osândit în Smoleńsk la pierderea cinstei şi a capului pentru răpirea unei jupâniţe, omucidere şi punere de foc. Acum îl apărau de pedeapsă războiul şi proteguirea lui jupân Kmicic, care era de aceeaşi vârstă cu el, iar moşiile lor de la Orsza, atâta vreme cât jupân Jaromir nu şi-o pierduse la petreceri pe a lui, erau despărţite de aceeaşi mejdină. Jupân Kokosiński dară mergea acum ţinând în amândouă mâinile un pocal cu toartă plin ochi cu mied29. În urma lui venea jupân Ranicki, cel cu blazonul „încăperile uscate”, de neam din ţinutul Mścisław, de unde fusese izgonit pentru uciderea a doi şleahtici avuţi. Pe unul îl tăiase în luptă dreaptă. În celălalt trăsese, fără luptă, cu muscheta. Avere n-avea, deşi moştenise multe pământuri de la părinţi. Şi pe el îl apăra tot războiul de judecata călăului. Era un zvăpăiat, neîntrecut în mânuirea sabiei. Al treilea urma Rekuć-Leliwa, care nu se mânjise cu sânge de semen, afară de al vrăjmaşului. Îşi pierduse, în schimb, toată averea la joc, aciuindu-se de trei ani pe lângă jupân Kmicic. În pas cu el venea al patrulea, jupân Uhlik, şi el tot din Smoleńsk, osândit la ruşine şi tăierea capului pentru spargerea judecăţii. Jupân Kmicic îl ocrotea pentru că ştia să cânte de minime din fluier. Mai erau şi jupân Kulwiec-Hippocentaurus, tot atât de înalt ca şi Kokosiński, pe care-l întrecea în putere, şi Zend, bărbat priceput la cai, care ştia să imite toate păsările şi animalele; era de obârşie nesigură, dar se socotea şleahtic din Kurlandia – neavând avere, îmblânzea caii lui Kmicic şi primea simbrie.

Îl înconjurară cu toţii pe jupân Andrzej, care râdea; Kokosiński ridică pocalul şi cântă:

Hai şi bea acum cu noi, gazdă dragă foarte, gazdă dragă foarte!

Ca să poţi să bei cu noi, cu noi pân’ la moarte, cu noi pân’ la moarte!

Ceilalţi repetară în cor, după care jupân Kokosiński îi dădu pocalul lui Kmicic, iar el luă stacana pe care i-o oferea jupân Zend. Kmicic înălţă pocalul şi strigă:

În sănătatea jupâniţei mele!

Vivat! Vivat! răcniră toate glasurile, de începură să zuruie geamurile în ramele plumbuite.

Vivat! Când va trece doliul, facem nunta!

Întrebările începură să cadă din toate părţile.

Cum arată? Hei! Jędruś! frumoasă? E aşa cum ţi-ai închipuit-o? Mai e vreuna ca ea în ţinutul Orszei?

În ţinutul Orszei? strigă Kmicic. Pe lângă ea, jupâniţele noastre din Orsza sunt bune să-nfunzi coşurile cu ele! … Pe o sută de trăsnete, în toată lumea nu mai afli alta ca ea.

Asta şi vroiam pentru tine! răspunse jupân Ranicki. Şi faceţi nuntă?

După ce se sfârşeşte doliul.

Doliul e un fleac! Plozii nu se nasc negri, ci numai albi!

După ce faci nunta, nu mai e doliu, Jędruś! Nu te lăsa!

Nu te lăsa, Jędruś! începură să strige toţi deodată, Stegăreilor de Orsza le este dor de pământ şi vor să coboare din cer! răcni Kokosiński.

Nu-i lăsa să aştepte, sărmanii!

Domniile voastre, rosti cu glas subţire Rekuć-Leliwa, o să bem la nuntă până ne-om pierde minţile!

Mieluşeii mei dragi, dădu răspuns Kmicic, mai daţi-mi pace sau mai bine-zis duceţi-vă dracu şi lăsaţi-mă să-mi văd casa!

Nu mai e nimic de făcut! răspunse Uhlik. Cotrobăiala o laşi pe mâine, iar acum stai cu noi la masă; mai sunt câteva urcioare cu pântecul plin.

Ne-am uitat noi peste tot în locul tău. Lubicz e măr de aur, nu alta! spuse Ranicki.

Caii sunt buni! strigă Zend, sunt doi bahmeţi30 doi bidivii pentru husari31, o pereche de samogiţieni şi o pereche de calmuci32, din toţi câte o pereche, ca ochii din cap. O să-i vedem mâine.

Şi Zend necheză ca un cal, iar ei se minunară cu toţii cât de bine ştia să imite şi începură să râdă.

Aşa sunt toate pe aici? întrebă bucuros Kmicic.

Nici pivniţa nu-i de lepădat, chiţcăi Rekuć, butoiaşele smolite şi urcioarele acoperite de mucegai stau ca nişte steaguri în linie.

Slavă Domnului! Atunci să ne aşezăm la masă!

La masă! La masă!

Abia apucară să se aşeze şi să-şi umple paharele, că Ranicki zvâcni iarăşi în picioare.

În sănătatea cămăraşului Billewicz!

Prostănacule! îl certă Kmicic. Cum vine asta? Bei în sănătatea unui mort?

Prostănacule! repetară şi ceilalţi. În sănătatea gazdei!

În sănătatea voastră! …

S-avem parte numai de bine în încăperile astea!

Kmicic îşi aruncă fără să vrea privirea prin odaia în care mâncau şi zări pe peretele de zadă, înnegrit de scurgerea anilor, un şir de ochi aspri aţintiţi asupra lui. Ochii priveau din vechile portrete ale Billewiczilor, agăţate la doi coţi de la pământ, pentru că şi peretele era destul de scund. Deasupra tablourilor erau prinse într-un şirag lung, neîntrerupt, tigve de zimbri, elani şi căpriori cu coarne bogate, unele înnegrite, erau pesemne foarte vechi, altele strălucind de albeaţă. Toţi pereţii erau acoperiţi cu tablouri.

Pe aici trebuie să aibă loc nişte vânători grozave, că văd că animale sunt din belşug! spuse Kmicic.

O să mergem şi noi mâine sau poimâine. Trebuie să cunoaştem împrejurimile, răspunse Kokosiński. Jędruś, tu eşti un om fericit, fiindcă ai un adăpost deasupra capului.

Nu ca noi! se tângui Ranicki.

Să ne înecăm amarul în vin! propuse Rekuć.

Nu, nu vreau să vă aduc alinare! strigă Kulwiec-Hippocentaurus, dar vreau să bem încă o dată în sănătatea lui Jędruś, rotmistrul nostru iubit! Domniile voastre, el ne-a primit aici, la Lubicz, pe noi, nişte bieţi surghiuniţi fără adăpost.

Vorbeşte cu dreptate! strigară câteva glasuri. Kulwiec nu-i atât de prost pe cât pare.

Amară-i soarta noastră! piui Rekuć. În tine ne-am pus toată nădejdea, n-ai să ne dai pe uşă afară, săracii de noi.

Daţi-mi pace! îi linişti Kmicic. Ce-i al meu e şi al vostru!

La acestea, se ridicară cu toţii de pe locurile lor şi începură să-l îmbrăţişeze. Lacrimi de înduioşare se scurgeau pe chipurile aspre de beţivani.

Jędruś, în ţine-i toată nădejdea! răcni Kokosiński. Îngăduie-ne să dormim fie şi pe un braţ de paie de mazăre, numai nu ne izgoni!

Daţi-mi pace! repetă Kmicic.

Să nu ne goneşti! Şi aşa ne-au gonit cu toţii, pe noi, şleahtici de neam! strigă jalnic Uhlik.

Pe o sută de draci! Cine vă goneşte? Mâncaţi, beţi, dormiţi, ce dracu mai vreţi?

Jędruś, nu te împotrivi, spuse Ranicki, pe faţa căruia apăruseră pete ca pe blana de râs, nu te mai împotrivi, am decăzut în ultimul hal…

Aici se poticni, îşi duse un deget la frunte, de parcă s-ar fi silit să gândească şi rosti deodată uitându-se cu priviri goale la cei de faţă:

Poate că norocul se va schimba!

Izbucniră cu toţi în cor:

De ce să nu se schimbe!

O să ne răzbunăm pentru nedreptăţile îndurate.

Şi o să ne recăpătăm averile.

Şi drepturile!

Dumnezeu îi binecuvântează pe cei nevinovaţi. Spre binele nostru, domniile voastre!

În sănătatea voastră! închină Kmicic.

Sfinte sunt vorbele tale, Jędruś! răspunse Kokosiński, întinzându-i amândoi obrajii bucălaţi. Dă, Doamne, s-avem mai mult noroc!

Începură să ciocnească cu toţii şi capetele se înfierbântară. Vorbeau toţi deodată, fiecare ascultându-se numai pe el, afară de jupân Rekuć, care-şi lăsase capul în piept şi moţăia. Curând Kokosiński începu să cânte: „Bătea inu-n meliţă!”, ceea ce văzând, jupân Uhlik scoase fluierul din sân şi-i ţinu isonul, în vreme ce jupân Ranicki, iscusit mânuitor de sabie, se lupta cu mâna goală cu un potrivnic nevăzut, repetând cu jumătate de glas:

Tu aşa, eu aşa! Tu izbeşti, eu prijon! Un! Doi! Trei! Ţine!

Uriaşul Kulwiec-Hippocentaurus holbă ochii şi se uită o vreme cu luare-aminte la Ranicki; în cele din urmă, dădu din mână a lehamite şi zise:

Eşti un prost! Osteneşte sănătos, dar unuia ca Kmicic nu-i poţi ţine piept!

Pentru că pe el nu-l poate învinge nimeni. Pe tine însă, ia încearcă!

Nici pe mine nu mă baţi la pistol.

Pe un ducat împuşcătura.

Fie! Dar unde şi în ce tragem?

Ranicki îşi plimbă privirea împrejur şi strigă, arătând tigvele:

Între coarne! Pe un ducat!

Pe cât? întrebă Kmicic.

Între coarne! Pe doi ducaţi! Pe trei! Aduceţi pistoalele!

Fie! încuviinţă jupân Andrzej. Fie şi pe trei ducaţi. Zend, pistoalele!

Începură să strige cu toţii din ce în ce mai tare şi să se târguiască între ei; în acest timp, Zend ieşi în tindă şi se întoarse după o clipă cu pistoalele, săculeţul cu plumb şi cornul cu pulbere.

Ranicki apucă un pistol.

E încărcat? întrebă.

Încărcat!

Pe trei! Patru! Pe cinci ducaţi! zbieră Kmicic ameţit.

Tăcere! Ai să dai greş, ai să dai greş!

Ba am să nimeresc, o să vedeţi! … Uite, trag în tigva de colo, între coarne… unu, doi! …

Toţi îşi îndreptară privirile spre tigva uriaşă de căprior, care atârna în dreptul lui Ranicki, iar el întinse braţul. Pistolul îi tremura în mână.

Trei! strigă Kmicic.

Împuşcătura porni şi odaia se umplu de fum de la pulberea arsă.

N-a nimerit, n-a nimerit! Uite unde-i gaura! Ţipă Kmicic, arătând cu mâna un loc din peretele întunecat, în care plumbul scosese o aşchie albă.

Tragem de două ori!

Nu! … Acum lasă-mă pe mine! se împotrivi Kulwiec.

În clipa aceea, slujitorii care auziseră împuşcături dădură buzna înăuntru înspăimântaţi.

Afară! Afară! porunci Kmicic. Unu, doi, trei! … Iarăşi răsună o împuşcătură şi de astă dată săriră ţăndări din osul lovit.

Daţi-ne şi nouă pistoalele! strigară toţi deodată.

Şi se repeziră la feciorii de casă, lovindu-i şi îmbrâncindu-i să se grăbească. Nu trecu un sfert de ceas şi încăperea răsuna de împuşcături. Fumul des acoperea lumina luminărilor şi siluetele trăgătorilor. Zgomotul împuşcăturilor era însoţit de glasul lui Zend, care croncănea precum corbul, piuia ca şoimul, urla ca lupul sau mugea ca bourul, întrerupt mereu de şuieratul plumbilor. Aşchiile zburau din tigve, din perete şi din ramele tablourilor, în învălmăşeală traseră şi în portretele Billewiczilor, iar Ranicki, înfuriat, le ciopârţi cu sabia.

Uluiţi şi înfricoşaţi, slujitorii parcă-şi pierduseră minţile, holbându-şi ochii la această joacă nesăbuită, care semăna cu năvălirea tătarilor. Câinii începuseră să urle şi să latre întărâtaţi. Toată casa era în picioare. În curte se adunaseră grupuri de oameni. Fetele de la curte alergaseră la ferestre şi, lipindu-şi feţele de geamuri şi turtindu-şi nasurile, se uitau să vadă ce se petrece înăuntru.

Într-un târziu, le zări jupân Zend; fluieră atât de ascuţit, că le ţiuiră urechile la toţi, apoi răcni:

Domniile voastre! Căpriţele la ferestre! Căpriţele!

Căpriţele! Căpriţele!

Hai să dănţuim! ţipară glasuri amestecate.

Turma ameţită se repezi prin tindă în pridvor. Gerul nu-i trezi din mahmureală.

Fetele se împrăştiară ţipând prin toată curtea, dar ei se buluciră după ele şi pe care o prindeau, o aduceau înăuntru. În odaia plină de fum şi aşchii de os şi de lemn, începu în curând zbânţuiala în jurul mesei pe care vinul vărsat alcătuise băltoace întregi. Astfel petrecură Ia Lubicz jupân Kmicic şi ceata-i sălbatică.