2. Ofensiva agricola.

Problema cea mai grava ce se punea economiei naţionale în momentul când am păşit pragul guvernării, a fost starea îngrijorătoare din agricultura. Însămânţările erau întârziate şi daca nu se luau masuri energice din vreme, tara era ameninţată de foamete în vara următoare.

Situaţia se prezenta mai tragica în judeţele de câmpie din Muntenia, Oltenia şi Moldova, de-a lungul Prutului, adică tocmai în acele regiuni cunoscute a fi grânarul României. Au fost mai multi factori care au contribuit la aceasta părăginire a ogorului românesc:

1. Marile concentrări din anul 1940 au sustras multe braţe de munca din aria agriculturii.

2. Lipseau nu numai oamenii, ci şi carele, căruţele, caii din cauza rechiziţiilor militare.

3. Vara fusese ploioasa şi câmpul dospea de apa. Ţăranii aşteptau sa se usuce pământul ca sa poată ieşi cu plugurile. Tot din cauza ploilor, anul 1940 fusese unul din cei mai rai ani agricoli de la război până atunci.

4. Ţărănimea era abătută din cauza pierderilor teritoriale. Nu ştia unde se va opri dezastrul şi daca potopul duşmanilor nu va cotropi şi restul de tara. Neştiind ce le va aduce ziua de mâine, sclavie sau bejenie, plugarilor nu le venea sa iasă la câmp.

5. Recolta de toamna ajunsese la mai putin de jumătate din media normala.

Abia trecuseră câteva zile de la formarea guvernului şi ma cheama Generalul:

— Domnule Sima, situaţia agricola este rea şi mai ales în judeţele care dau cea mai mare recolta de cereale. Fireşte ca am dat ordin ca autorităţile sa supravegheze mersul lucrărilor la câmp, încă înainte de formarea guvernului. Dar nu ajunge. Munca trebuie sa se facă repede şi intens, caci altminteri riscam ca anul viitor sa fie un an de foamete. Trebuie sa intervină şi legionarii. Stiu ca aveţi organizaţii la sate. Sa dai şi D-ta dispoziţii, prin Secretariatul Mişcării, ca legionarii să-i îndemne pe ţărani sa iasă cât mai repede cu plugurile pe ogoare pentru a pregăti însămânţările.

— Domnule General, problema ce mi-aţi semnalat-o ne preocupa şi pe noi, fiind poate singurii care putem interveni, prompt şi eficace, ca întârzierea muncilor agricole sa poată fi recuperata. Legionarii îşi vor face datoria. Va asigur ca situaţia precara din agricultura se va normaliza repede.

În câteva zile au pornit ordinele necesare şi şefii de organizaţii, până în cel mai îndepărtat sat, i-au adunat pe ţărani şi i-au îndemnat sa iasă la câmp şi sa nu lase nici un petec de pământ necultivat. Am dat dispoziţiei primite de la Seful Statului caracterul unei mari batalii, destinate sa salveze poporul de la o catastrofa alimentara. Ţăranii au înţeles şi au pornit voios la munca. Nu veneau urgisiţii de jandarmi să-i silească, cu baioneta la spate sa iasă la câmp, ci proprii lor fraţi, ţărani ca şi ei, constituiţi în cuiburi, îi sfătuiau sa aibă mila de ogor. Legionarii care conduceau aceasta bătălie erau gospodari de frunte în sate dând ei înşişi exemplu celorlalţi cu propria lor hărnicie.

Ne-a favorizat şi vremea. După 6 Septembrie n-a mai plouat. Pământul s-a zvântat, păstrând totuşi suficienta umezeala ca seminţele sa poată încolţi. Timpul uscat a ţinut până pe la mijlocul lunii Noiembrie, încât programul însămânţărilor a putut fi executat în întregime.

În Consiliul de Miniştri din 4 Decembrie 1940, Generalul Antonescu a putut anunţa cu satisfacţie, pe baza rapoartelor primite de la Ministerul Agriculturii şi de la prefecţi, ca însămânţările au atins şi pe alocuri au depăşit suprafeţele prevăzute în planul agricol, iar în cursul Consiliului de Miniştri din 20 Decembrie, comunicatul constata „ca însămânţările s-au încheiat la un total de circa 2.400.000 hectare, depăşind în multe parti ale tarii prevederile planului agricol”.

Recolta anului următor, 1941, care a coincis cu începutul campaniei din răsărit, a fost excepţional de buna, încât a putut asigura atât hrana populaţiei cât şi aprovizionarea frontului. Dar nicăieri nu s-a menţionat de oficialitate ca aceasta recolta îmbelşugata se datorează efortului făcut de zeci de mii de legionari ţărani de pe întreg cuprinsul tarii. A fost o munca tăcută, anonima, nerecunoscuta decât de bunul Dumnezeu, care s-a revărsat ca o binecuvântare asupra poporului nostru, tocmai în anul încleştării cu fiara bolşevică.

3. Evreimea în panica. Ordin de la Sinagoga.

Alungarea Regelui Carol de pe tron şi mai ales faptul care a urmat, proclamarea Statului Naţional-Legionar, au azvârlit evreimea în panica. Evenimentele s-au desfăşurat cu atâta repeziciune, încât evreii s-au trezit, asa-zicând peste noapte, cu o situaţie fundamental diferita de cea precedenta, când ţineau sub control politica României.

Până la 6 Septembrie 1940, evreii fuseseră stăpânii tarii, cu toate ca Regele Carol, silit de împrejurări, a introdus elemente naţionaliste în guvern şi chiar luase anumite masuri contra lor. „Antisemitismul” Regelui nu-i neliniştea, ştiind ca are un caracter tactic şi tranzitoriu. De îndată ce Regele va scăpa de strânsoarea conjuncturii externe, dominata de puterile Axei, le va revoca. După 6 Septembrie, evreii rămăseseră în aer. Elena Lupescu nu mai dirija politica tarii din alcovul ei. Fugise peste hotare, împreuna cu Regele urgisit de toată naţia. Nici partidele nu-i puteau ajuta în acel moment, deoarece nu erau la putere. De alta parte, situaţia politica interna evolua spre o colaborare a Generalului Antonescu cu Legiunea, având nevoie de sprijinul mişcării pentru consolidarea poziţiei lui în Stat. Alt motiv de nelinişte pentru evrei. Care va fi soarta lor cu legionarii în guvern? Cine îi va ocroti? Legăturile lor cu Palatul şi cu Preşedinţia erau întrerupte. Fara îndoiala în jurul Generalului Antonescu se găseau destule persoane cu influenta, dispuse sa între în solda lor, dar operaţia cerea timp şi pericolul era iminent. În 11 Septembrie 1940, ziarele anunţau ca multi evrei, din cei bogaţi, din cei ce aveau mari interese în industrie şi comerţ, au părăsit tara stabilindu-se provizoriu la Atena. Hotelurile sunt pline de cetăţeni români de religie mozaica, în aşteptarea vizei pentru America.

În fata acestei ameninţări, mai marii sinagogii s-au adunat pentru a elabora o noua strategie de apărare a intereselor lor, adaptata condiţiilor dificile în care se găseau în acel moment. şi erau convinşi pe vremea aceea ca schimbarea din România se petrecuse cu ajutorul lui Hitler (o eroare), ceea ce le marea groaza, crezând ca în spatele legionarilor sta umbra ameninţătoare a Führerului.

Situaţia comunităţii evreieşti din România părea fruntaşilor Sinagogii mai mult decât grava, disperata, din cauza complicităţii lor la actele de guvernare din timpul dictaturii carliste. Pe conştiinţă lor apăsau asasinarea lui Corneliu Codreanu şi apoi masacrele din 21 Septembrie 1939. Desi evreii nu au participat direct la aceste execuţii, servindu-se de unelte recrutate dintre români, totuşi tara întreaga ştia cine a stat în spatele lor, cine a instigat la omorul Căpitanului şi al cadrelor legionare: guvernul ocult al evreilor din România, dând curs unor ordine primite de peste hotare, de la centrala iudeo-bolsevica de la Moscova.

Pentru a lamuri termenul întrebuinţat mai sus, pentru evrei asasinarea lui Corneliu Codreanu nu era o problema de conştiinţă, în sens etic. Dimpotrivă, intriga ce le-a reuşit şi care a dus la dispariţia Căpitanului era considerata în forul lor interior un succes al politicii lor milenare. Ceea ce îi apăsa, erau răspunderile legate de aceasta crima. Cum participarea lor nu putea fi negata, le era teama de consecinţe, de răzbunarea legionarilor, pe care o prevedeau groaznica. Daca în acele zile de răsturnări revoluţionare, legionarii, excitaţi de amintirea sângelui vărsat contra camarazilor lor, se năpustesc asupra lor, ce se va întâmpla cu ei? Evreii contau pe o reacţie imediata şi fara mila contra lor, din primele zile ale victoriei legionare.

Pogromurile imaginate de evrei nu s-au întâmplat. Au rămas în imaginaţia lor, nu pentru ca n-ar fi fost vinovaţi de crimele săvârşite sub Regele Carol, ci pentru ca noi nu gândeam după mentalitatea lor: ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte. Noi eram creştini. Evreii n-au avut nimic de suferit fizic în timpul guvernării legionare. Fireşte, aveam intenţia ca, mai târziu, sa propunem Generalule Antonescu o serie de masuri destinate sa slăbească presiunea lor asupra românilor în domeniul economic, unde ei deţineau peste 70 la suta din bogăţiile tarii.

M-am referit la complicitatea lor cu regimul carlist, nu pentru a relua vechile acuzaţii contra evreilor, ci pentru a explica starea lor de spirit după instaurarea Statului Naţional-Legionar. Marii lor şefi şi-au făcut socoteala ca, în condiţiile politice create după 6 Septembrie, nu mai este loc pentru ei în România şi cea mai buna soluţie ar fi sa părăsească tara. Multi evrei, de orientare comunista, mai ales din Moldova, n-au mai aşteptat acest îndemn, ci din primele zile au trecut Prutul, îngroşând rândul acelor conaţionali ai lor care operau din cadrul NKVD contra populaţiei româneşti a Basarabiei.

Mai marii sinagogii le-au mai dat o porunca: sa nu vândă întreprinderile la români, ci sa caute cumpărători germani, de preferinţă din Reich. Tranzacţiile sa se facă discret, pentru ca atunci când se va auzi în cercurile romaneşti ca cutare sau cutare întreprindere a trecut în proprietatea germana, actele sa fie deja încheiate.

1. Cointeresându-i pe Germani la acapararea proprietăţilor lor, aceştia se vor comporta mai tolerant cu evreii şi vor amâna aplicarea legilor lor rasiale în România.

2. Dat fiind enormul profit ce-l vor realiza Germanii din aceste tranzacţii, la rândul lor, vor face presiuni asupra legionarilor ca să-şi modereze atitudinea fata de evrei, pentru a nu le tulbura afacerile.

3. Sinagoga vedea şi mai departe lucrurile. În cazul unei victorii aliate, de care ei nu se îndoiau, bunurile vândute nemţilor vor fi mai uşor recuperate, fie ca prada de război, fie cu alte titluri (despăgubiri, constrângeri etc.), decât daca ar fi vândute românilor.

4. Mai sperau apoi ca din concurenta dintre nemţi şi legionari pentru acapararea întreprinderilor şi prăvăliilor evreieşti, sa se nască tensiuni între cele doua grupe, de care vor profita şi ei într-o forma oarecare.

Conform ordinului primit de la Sinagoga, Evreii, şi în special bogătaşii lor, au început cu febrilitate sa se desfacă de bunuri, căutând aproape exclusiv cumpărători germani.

În perspectiva noastră de atunci, nu întra deloc ideea sa ne angajam într-un proces de recuperare a unei parti din bogăţia acumulata de evrei. Aveam lucruri mult mai importante şi mai urgente de făcut: reorganizarea mişcării şi buna administraţie a ministerelor ce ni s-au încredinţat. Nici nu dispuneam de cadre suficiente pentru a ne substitui evreilor. Problema putea fi amânata. Nici guvernul nu avea aceasta preocupare. În primele mele conversaţii economice cu Antonescu, n-am abordat aceasta chestiune. Pentru simplul motiv ca nu exista. Cine a provocat guvernul sa se ocupe de bunurile evreieşti au fost evreii înşişi, care, prin precipitarea lor de a-şi lichida capitalurile ce le deţineau, pentru a emigra, şi exclusiv în profitul Nemţilor, au târât guvernul într-o acţiune neprevăzută în agenda guvernării şi nedorita de noi. şi atunci s-a angajat o cursa între evrei, care căutau cumpărători germani pentru proprietăţile lor, şi guvern, care caută sa frâneze aceasta tendinţă dăunătoare economiei naţionale, pentru a retine cât mai multe bunuri evreieşti în patrimoniul national.

Panica în care au întrat evreii după 6 Septembrie, unita cu directiva primita de la conducerea lor de a-i prefera pe germani la lichidarea avuţiilor lor, au determinat guvernul sa ia o serie de masuri destinate sa împiedice o noua înstrăinare masiva a bunurilor tarii.

4. Cazul Galeries LaFayette.

Cine n-a cunoscut marele magazin universal „Galeries LaFayette” de pe Calea Victoriei din Bucuresti’? Magazinul a rămas cu acelaşi nume şi sub comunişti, fiind transformat într-o întreprindere a Statului: în 1979 a ars şi în incendiul de acolo au murit sute de oameni. Ei bine, acest magazin merita sa fie menţionat în aceasta lucrare, deoarece tensiunea provocata de tentativa evreilor de a-l vinde nemţilor a jucat un rol important în orientarea politicii economice a Statului Naţional-Legionar. A fost ca o piatra, care, prin greutatea ei, a pus în mişcare masurile luate de guvern contra „înstrăinării” bunurilor evreieşti.

Proprietarul Galeriilor era un evreu sau un consorţiu evreiesc. La schimbarea regimului, proprietarii, temându-se sa nu piardă averea, s-au decis sa se desfacă cât mai repede de întreprindere si, conform ordinului primit de la Sinagoga, au intrat în tratative cu cumpărătorii germani. Tranzacţia s-a încheiat repede, deoarece evreii erau grăbiţi sa puna mâna pe bani şi sa părăsească tara. Semnarea contractului era iminenta. La începutul lui Octombrie, vine la mine Pavel Suru, proprietarul librăriei cu acelaşi nume de pe Calea Victoriei, şi ma informează ca Galeriile sunt pe punctul de a fi vândute unor oameni de afaceri germani. Cum Pavel Suru îi cunoştea pe germanii care voiau sa achiziţioneze magazinul, l-am rugat să-i aducă la Preşedinţie. Stând cu ei de vorba, le-am spus ca n-am nimic împotriva sa intre în posesia întreprinderii, dar i-am sfătuit să-şi caute şi un asociat român, sa fie şi capitalul românesc reprezentat într-o proporţie oarecare, pentru ca lumea sa nu spună ca sub regim naţionalist noi patronam trecerea bunurilor evreieşti în mâini străine. Nu ma gândeam la legionari, care nu aveau bani, ci la orice alt român, indiferent de culoarea lui politica, dispus sa investească în aceasta afacere. Am fost surprins de refuzul german. Mi-au comunicat ca ei au mandat de la firma lor sa cumpere întreprinderea în totalitatea ei.

În acelaşi timp, au sosit la Preşedinţie, alte ştiri alarmante. În afara de Galeries LaFayette, alte întreprinderi evreieşti au intrat în discuţii cu oameni de afaceri germani, pentru a le vinde acestora. Nu ne aflam în fata unui caz izolat, ci a unui sistem, care, profitând de panica evreilor şi de starea de tranziţie în care se găsea Statul român de la un regim la altul, vroia sa transforme economia româneasca într-o anexa a economiei germane. Trebuie sa precizez ca invazia de cumpărători germani de la începutul guvernării noastre nu avea nimic de-a face cu vechile acorduri economice încheiate sub Regele Carol. Era un fenomen cu totul nou, care se datora exclusiv schimbării de regim din România.

Eram contrariat nu numai de faptul ca abia instalaţi la putere şi cu atâtea probleme pe cap, după ce cu sângele nostru deschisesem drumul Puterilor Axei în sud-estul european, Germanii din Reich nu se gândeau decât la acapararea bunurilor evreieşti, ci şi de refuzul lor de a accepta colaborarea românilor. Vroiau sa fie singuri stăpâni pe toate bunurile achiziţionate de la evrei.

„Galeries LaFayette” a fost semnalul ofensivei economice germane, realizata cu scopul sa se substituie în România locurilor părăsite în comerţ şi industrie de evrei. Dar şi guvernul s-a sesizat de intenţiile germane şi a reacţionat cu „legea comisarilor de românizare”.

5. Legea comisarilor de românizare.

Un Consiliu de Miniştri, convocat la începutul lunii Octombrie, s-a ocupat în mod special cu problema bunurilor evreieşti. Tema în discuţie a fost ce masuri trebuiesc luate pentru ca marile întreprinderi comerciale şi industriale evreieşti sa nu sufere o noua înstrăinare, iar poporul român sa piardă şi acest unic prilej pentru a se emancipa economiceşte.

În acest consiliu s-au înfruntat doua teze:

— eu am propus, susţinut de toţi miniştri legionari, ca sa se înfiinţeze în cadrul Ministerului Economiei Naţionale, o Comisie de Control a bunurilor evreieşti, destinata să-şi dea avizul în fiecare caz de transfer de proprietate. Nu se va putea încheia nici un act de vânzare fara aprobarea acestei comisii. Comisia va avea minimum trei persoane şi va fi constituita nu numai din specialişti în materie, dar şi din persoane care sa reprezinte în acelaşi timp şi o garanţie de onestitate şi corectitudine;

— a doua teza, prezentata de G. Leon, Ministrul Economiei Naţionale, cerea sa se creeze instituţia „Comisarii de românizare”, care sa fie numiţi la toate întreprinderile evreieşti mari şi mijlocii. Rolul lor ar fi sa vegheze atât asupra componentei personalului angajat, pentru a promova elementul etnic românesc, cat şi asupra titlurilor lor de proprietate, pentru a împiedica lezarea intereselor naţionale.

Eu susţineam ca infinit mai uşor poate sa se exercite controlul asupra întreprinderilor evreieşti printr-un organ central, decât sa se împrăştie acest control pe toată suprafaţa tarii. Si, apoi, e infinit mai uşor sa găseşti 3-5 oameni competenţi şi de caracter decât sute de buni administratori, necesari pentru a ocupa locurile comisarilor de românizare. În fiecare caz în parte, în fiecare întreprindere, trebuie sa contam pe deficientele umane ale comisarilor, care ar putea anula însăşi intenţia legislatorului.

Ma gândeam în sinea mea şi la faptul ca principalii noştri oponenţi acum, în procesul de românizare al economiei, erau germanii. În alti termeni şi cu alta autoritate ar trata cu ei aceasta comisie de înalt nivel, ţinând seama şi de interesele lor, decât daca se vor hârjoni comisarii de românizare cu ei, pentru fiecare afacere în parte.

Dezbaterile au durat mai bine de o ora şi jumătate. Generalul nu se pronunţase încă. Stătea la îndoiala sa adopte un punct de vedere sau celalalt. Atunci a intervenit Leon cu un argument care l-a determinat pe General sa treacă de partea acestuia. În Ardealul de Nord, spunea Leon, guvernul maghiar a numit comisari la toate întreprinderile româneşti, cu scopul evident al lichidării lor. Trebuie sa răspundem provocării maghiare, adoptând aceeaşi măsură. Cum în Ardealul liber sunt multe întreprinderi cu capital budapestan, trebuie sa procedam la fel, aducându-le sub controlul Statului şi cea mai eficace măsură este tot formula comisarilor de românizare.

Intervenţia lui Leon a fost decisiva. Generalul Antonescu s-a alăturat opiniei lui şi i-a dat dispoziţii ca sa întocmească de urgenta textul legii, pentru a-l semna cat mai repede.

Legea comisarilor de românizare a apărut în Monitorul Oficial din 5 Octombrie 1940 şi a avut următorul conţinut:

Art. 1. „Ministerul Economiei Naţionale poate numi, oricând va socoti necesar, fara motivare, comisari de românizare pe lângă orice întreprindere”.

Art. 2. „Toate actele de gestiune vor fi supuse aprobării prealabile şi nemotivate a comisarului, care supraveghează şi actele de administraţie”.

Art. 3. „Acţiunile la purtător se nominalizează şi se stampilează în termen de 30 de zile. Înscrierea titlurilor în registrele de acţionari se va face numai cu aprobarea comisarului, pe baza de acte de proprietate cu data certa, anterioara datei de 9 August 1940”.

Art.4. „Acţiunile la purtător se blochează pe data numirii Comisarului, până la nominalizare”.

Din textul legii se vede clar ca nu avea în vedere numai întreprinderile evreieşti, ci orice fel de întreprindere, pe lângă care Ministerul Economiei Naţionale „va socoti necesar” sa numească comisari de românizare. Desi originea acestei legi trebuie căutată în tendinţa comunităţii evreieşti de a se desface de bunurile ei în profitul germanilor, din cauza masurilor luate de guvernul maghiar în teritoriul ocupat, s-a extins aplicarea ei, înglobând orice fel de întreprindere.

Ce s-a obţinut momentan cu aceasta lege a fost blocarea acaparării bunurilor evreieşti de către germani. Dar, cum vom vedea în capitolul următor, legea era defectuos întocmita, încât, până la urma, şi partea ei buna şi pozitiva n-a dat roadele aşteptate.

6. Cum s-a aplicat legea.

Prin legea comisarilor de românizare s-a pus o frâna acaparării întreprinderilor evreieşti de către germani sau alti străini de peste hotare, dar mai departe nu s-a prevăzut nimic. Ce urmează după aceea? Procesul economic nu poate fi blocat. S-a pus o stavila concurentei germane, dar cum ajung românii în posesia întreprinderilor evreieşti, guvernate de acum înainte de comisarii de românizare? Prin ce mecanism financiar se asigura primatul elementului românesc în economie? Daca un evreu vrea să-şi vândă întreprinderea sau partea lui sau acţiunile lui, de unde ia românul banii ca să-l poată plati pe evreu?

Legea nu prevedea nimic şi nici nu a fost completata mai târziu cu vreun instrument de credit, destinat sa înlesnească elementului românesc cumpărarea bunurilor evreieşti. Concurenta germana avea la dispoziţie atât capitaluri lichide cât şi credite din abundenta. În tara, numai marile bănci liberale puteau contribui la dezlegarea problemei. Dar, liberalii, desi au fost stăruitor invitaţi de mine, prin Cretianu, Ministrul Finanţelor, sa participe la cumpărarea de întreprinderi evreieşti, au refuzat. Legea comisarilor de românizare a rămas suspendata în aer, ca o clădire începuta, dar neterminata.

S-a procedat tot atât de greşit şi în ceea ce priveşte alegerea personalului destinat sa devina comisari de românizare. Ceea ce prevăzusem când am cerut un control central, se întâmplase întocmai. S-au numit comisari de românizare fara sa se fi stabilit în prealabil criteriile după care trebuia sa se facă aceste numiri. A fi cineva avocat, profesor, medic, funcţionar superior, nu era o indicaţie suficienta ca va fi şi un bun administrator al unei întreprinderi. Trebuia şi o oarecare rutina în materie economica, dublata de o corectitudine ireproşabilă, caci nu vor lipsi tentativele de corupţie din partea evreilor.

Trebuie sa precizez ca numirea comisarilor de românizare era de resortul exclusiv al Ministerului Economiei Naţionale. Toate numirile au fost făcute de Leon şi de urmaşul acestuia, Cancicov. Fapt ce se poate verifica din Monitorul Oficial şi din gazetele timpului. Mişcarea legionara nici prin mine şi nici prin Secretariat nu a avut o răspundere directa. N-am făcut decât o singura intervenţie la Ministerul Economiei Naţionale pentru a fi numit comisar de românizare profesorul Ion Vintan, la întreprinderea „Petroşani” de pe Valea Jiului, unde s-a descoperit ca majoritatea capitalului era budapestan. Pentru acţionarii de la Budapesta au fost ucişi în 1929 muncitorii români!

Cum făcea numirile Ministrul Leon? După influentele ce se exercitau asupra lui, fara a cunoaşte precis nici identitatea petiţionarului şi nici competenta persoanelor numite. Au fost şi legionari printre comisarii de românizare, dar au fost mai multi dintre acei care au fost simpli simpatizanţi sau prieteni, după cum au fost numiţi şi multi care nu aveau nici o legătură cu mişcarea, prin jocul influentelor şi intereselor. Legionarii, în orice caz, au constituit o minoritate.

Si atunci s-a creat o situaţie paradoxala. O lege care, după aparente, în judecata publicului, ar fi fost impusa de mişcare, când în realitate nu ne aparţinea, era aplicata de persoane străine de mişcare, de un ministru liberal, care nu făcea altceva decât sa se supună influentelor ce se exercitau asupra lui, la ministerul sau, de diverse grupe, între care nu lipseau nici legionarii.

Mai e o chestiune care trebuie lămurita şi care, mai târziu, a devenit un cap de acuzare contra guvernării noastre. Comisarii de românizare erau plătiţi de întreprinderile respective cu 50.000 lei lunar. Suma era mare daca o comparai cu lefurile celor mai înalţi funcţionari. Un ministru pe vremea aceea nu avea mai mult decât 35.000 de lei. Dar 50.000 nu era exagerat, ţinând seama de faptul ca comisarii de românizare, desi numiţi de Stat, erau funcţionari particulari, aparţineau înaltului personal al întreprinderilor, iar marile întreprinderi ale tarii, evreieşti în special, plăteau directorilor şi membrilor din consiliul de administraţie sume fabuloase. Totuşi, pentru a nu crea situaţii privilegiate în mişcare, am dat o circulara prin care stabileam ca toţi funcţionarii publici sau privaţi, care îşi datorează situaţia noului regim, nu pot beneficia din salariul lor de o suma mai mare de 20.000 de lei. Restul trebuiau să-l verse în casieria mişcării.

Mişcarea legionara n-a avut nici un amestec în fixarea retribuţiei comisarilor de românizare. Tot Ministrul Leon este acela care a stabilit acest plafon. Probabil gândindu-se la ceea ce am spus mai înainte, ca funcţionarii întreprinderilor private beneficiază de alte norme de salarizare.

7. Exorbitante pretenţii germane.

Tot în aceasta perioada, prima jumătate a lunii Octombrie, s-au perindat în audienta pe la mine o mulţime de oameni de afaceri germani şi emisari la diverse întreprinderi din Reich, care voiau sa obţină concesiuni economice în România. Fireşte ca i-am primit cu toată bunăvoinţa, considerându-i şi pe ei un fel de camarazi de ideologie. Dar când i-am ascultat şi am auzit cu ce mandat vin, am rămas înmărmurit de enormitatea pretenţiilor lor. Ei nu vroiau sa colaboreze cu românii la refacerea economiei naţionale, ci pur şi simplu, profitând de noua conjunctura, sa acapareze principalele izvoare de bogăţie ale tarii.

Ca sa înţelegem cum de şi-au îngăduit sa vina la mine cu astfel de propuneri, trebuie sa cunoaştem mentalitatea de atunci a oamenilor de afaceri germani. Economia Reichului era stânjenita în acel moment de o serie de restricţii impuse de necesităţile războiului. Nu putea nici exporta din cauza blocusului şi nici nu găseau spatiu suficient de dezvoltare în Europa aflata sub dominaţia lor. Când România a trecut, după 6 Septembrie, de partea Puterilor Axei, întreprinderile particulare din Reich şi-au îndreptat atenţia spre tara noastră, considerând ca aici li se deschid debuşeuri promiţătoare. Nu era un teritoriu ocupat de Reich, cu economia devastata şi aservit legilor războiului, ci o tara de economie libera, unde puteau face investiţii. România mai avea şi avantajul ca deţinătorii de până atunci ai puterii economice, evreii, se pregăteau sa abandoneze poziţiile lor din cauza regimului legionar. Acest fapt ar fi creat un gol economic în tara noastră, în care ar fi putut pătrunde germanii cu uşurinţă, înarmaţi cu experienta lor industriala şi cu capitalurile lor.

De alta parte, în toamna anului 1940, Reichul se afla în culmea puterii lui militare şi febra victoriilor îi cuprinse şi pe oamenii de afaceri germani. Cine li s-ar fi putut împotrivi? Cu atât mai putin mişcarea legionara, pe care o considerau un fel de anexa a naţional-socialismului. România li se deschidea ca o arie potenţială de exploatare în Europa, unde întreprinderea privata putea să-şi găsească compensaţii pentru pierderile suferite în alte parti.

În cursul conversaţiilor avute cu aceşti reprezentanţi ai diferitelor firme germane, am avut prilejul sa ascult cele mai stranii şi cele mai absurde proiecte de investiţii germane în economia româneasca, care aveau şi dezavantajul ca nu se puteau realiza decât cu aprobarea şi sprijinul Statului. Statul român, în concepţia lor, trebuia sa servească drept instrument de execuţie al planurilor lor de acaparare a principalelor ramuri ale economiei naţionale. Sa înşir câteva din propunerile ce ni s-au făcut în aceste zile, de care îmi aduc aminte perfect de bine şi pe care le expun fara cea mai mica exagerare:

— unii preopinenţi mi-au cerut – de obicei veneau doi, trei – sa se înfiinţeze un monopol al grânelor, instituţie singura îndreptăţită sa le cumpere de la producător şi apoi sa le comercializeze. Acest monopol sa fie încredinţat unui grup financiar german;

— alţii mi-au propus sa se acorde firmei ce-o reprezentau monopolul pescăriilor din Dunăre şi Marea Neagra. Direcţia Generala a Pescăriilor Statului trebuia sa treacă atribuţiile ei noii societăţi germane ce se va crea;

— o mare librărie de pe Calea Victoriei era râvnita de o firma de aceeaşi specialitate ca sa treacă în proprietatea ei:

— C. A. M. (Casa Autonoma a Monopolurilor) a trezit interesul unui grup care avea fabrici de ţigări în Germania;

— o bătălie grea s-a dat în jurul petrolului, unde germanii nu se mulţumeau cu aprovizionările curente, ci vroiau sa ajungă şi în stăpânirea societăţilor petrolifere.

În privinţa monopolurilor pretinse de ei, le-am dat răspunsuri categorice: tot ce aparţine patrimoniului national general, cum ar fi grâul, nu poate fi concesionat unor străini. Referitor la întreprinderile particulare ce-i interesau, am repetat declaraţia făcută în cazul Galeries LaFayette: să-şi caute parteneri români cu care sa intre în tovărăşie şi vor avea toate înlesnirile.

Trebuie sa adaug ca oamenii de afaceri germani care au invadat în aceasta epoca România nu erau trimişi direcţi ai guvernului de la Berlin. N-au apărut niciodată însoţiţi de Neubacher sau cu vreo recomandare din partea acestuia. Erau reprezentanţi la diverse întreprinderi particulare, care, din proprie iniţiativă, îşi căutau norocul în România, unde li se deschisese pe neaşteptate un câmp promiţător de investiţie. Ca urmare a acestei situaţii penibile, s-a cerut pe cale oficiala, chiar în timpul guvernării noastre, guvernului german, ca acesta sa potolească excesele de zel ale negustorilor din Reich, ceea ce a avut un anumit efect.

Cum aproape toţi emisarii care au luat contact cu mine s-au întors cu mâinile goale din România, s-au plâns cercurilor oficiale de la Berlin de „şovinismul” mişcării legionare, care se opune colaborării cu germanii, absurdelor lor pretenţii, care, daca ar fi acceptate, elementul românesc ar fi fost exclus în proporţie de 100% din tranzacţiile cu evreii şi sectoarele cele mai importante de producţie ar fi trecut sub controlul german.

8. Magazinele evreilor.

În timp ce achiziţionarea marilor întreprinderi evreieşti de către germani părea blocata prin legea comisarilor de românizare, cu toate defectele ei, s-a ivit o noua problema în războiul economic triangular, care privea sutele de magazine aflate în posesia evreilor.

Urmând şi la acest sector sfatul dat de Sinagoga, evreii i-au evitat pe români şi au preferat sa vândă germanilor prăvăliile lor. De asta data erau mai putin interesaţi germanii din Reich sa cumpere micile întreprinderi comerciale ale evreilor, cât mai ales compatrioţii noştri saşi şi şvabi. Minoritatea germana a intrat şi ea în febra achiziţiilor pentru a-şi mari reţeaua comerciala de care dispunea.

Veştile ce le primeam din Ardeal şi Banat erau neliniştitoare. La Braşov, la Sibiu, la Timişoara, membri ai grupului etnic german acaparaseră sau erau pe punctul sa intre în stăpânirea a numeroase bunuri evreieşti, iar românii rămâneau eternii păcăliţi ai tuturor schimbărilor politice. Prefecţii din aceste regiuni au raportat ce se întâmpla în judeţele lor şi chestiunea a ajuns sa se discute în Consiliul de Miniştri, dar fara ca guvernul sa ia vreo măsură. Situaţia a rămas în suspensie, până când într-o zi am fost chemat de Generalul Antonescu. Cu o fata posomorâta mi-a spus cât este de îngrijorat de acţiunea minorităţii germane. Domnule Sima, după rapoartele prefecţilor, saşii şi şvabii cumpăra pe capete case de comerţ evreieşti. Fenomenul a luat proporţii îngrijorătoare. Ar trebui sa intervii D-ta, cu legionarii D-tale.

— Domnule General, mişcarea nu are fonduri decât acelea care se aduna din cotizaţii şi care sunt strict necesare pentru administraţia ei. Legionari particulari, deţinători de capitaluri, nu cunosc. Am avut până în primăvara anului 1938 un comerţ înfloritor, pe care ni l-a suprimat Regele Carol, la instigaţia evreilor. Mai avem ceva sume strânse la „Ajutorul Legionar”, dar acestea nu pot fi utilizate decât pentru scopurile pentru care au fost adunate şi anume pentru ajutorarea populaţiei. Aici este nevoie de o acţiune de Stat. Va rog sa dispuneţi sa se deschidă credite românilor care vor sa cumpere prăvălii evreieşti, indiferent ca sunt sau nu legionari.

— Domnule Sima, în acest moment nu pot sa blochez sume mari de bani, pentru a crea acest fond. O voi face mai târziu. Până atunci ca o măsură provizorie, întreprindeţi D-voastra ceva, cu mijloacele ce le aveţi.

— Domnule General, singurii bani de care dispunem sunt cei daţi de D-voastra mişcării de la Straja Tarii, vreo 60-70 de milioane. Dar aceşti bani sunt destinaţi educaţiei tineretului. Ar fi o deturnare de fonduri. Dar daca D-voastra ne daţi dezlegare, am putea face ceva cu ei, ca o măsură provizorie.

— Bine, Domnule Sima, foloseşte acest fond până ce Statul va interveni cu mijloacele lui…

Asa s-a făcut ca, în urma acestei convorbiri cu Seful Statului şi bazându-mă pe cuvântul lui, am utilizat fondul rămas de la Straja Tarii, pentru a-i ajuta pe românii dornici sa se angajeze în comerţ, luând locul evreilor în magazinele pe care aceştia le ofereau spre vânzare.

Fondul Straja Tarii era administrat de „Patrimoniul Legionar”, instituţie nou creata, sub conducerea inginerului Nicolae Horodniceanu. Sef al investiţiilor acestui fond şi ajutor al lui Horodniceanu a fost inginerul Duiliu Sfintescu, un element priceput în materie, care a realizat o serie de operaţii bancare şi comerciale excelente, în perfecta ordine şi fara a fi bruscaţi posesorii evrei.

Cum procedam? Pe baza cererilor primite de la organizaţiile noastre din provincie, dădeam dispoziţii lui Horodniceanu sa deblocheze cutare sau cutare suma în beneficiul acestor organizaţii. Se transferau sumele în mod global, în cutare sau cutare punct al tarii, 5, 10, 15 sau chiar 20 de milioane de lei, iar repartiţia fondului – diverşilor aspiranţi la prăvăliile evreieşti se făcea sub supravegherea şefilor locali. Bineînţeles ca existau români mai înstăriţi şi nu aveau nevoie decât de un împrumut suplimentar. aşa se explica faptul ca s-a putut face fata nevoilor imediate cu atât de putini bani. Existau şi resurse locale, iar fondul de la Centru servea ca un fel de credit bancar. Cea mai mare parte a fondului a mers în Ardeal şi Banat, pentru ca acolo se dădea bătălia cu concurenta germana. Inginerul Sfintescu nu se ocupa de micul comerţ, ci numai de acele transferuri de proprietate care reprezentau un oarecare volum.

Fireşte ca ar fi fost mai potrivit sa se centralizeze operaţiile la Bucureşti, unde sa se examineze fiecare caz în parte, dar timpul nu permitea crearea unei filiere de control a investiţiilor şi rentabilităţii lor.

Mai trebuie observat ca nu mişcarea era cea care achiziţiona aceste magazine, pe numele ei, ci persoane particulare, cu ajutor bănesc de la mişcare. Aceşti particulari puteau fi legionari, dar tot aşa de bine putea fi orice român apt pentru comerţ şi cunoscut de organizaţie ca om corect. Desfacerea de prăvălii evreieşti era foarte mare în acea vreme, în luna Octombrie, şi românii căutau şi ei sa puna mâna pe ceva, în cadrul modestelor lor posibilităţi.

De îndată ce prăvăliile achiziţionate de la evrei ar fi întrat sub conducerea româneasca, proprietarii lor români trebuiau sa restituie progresiv sumele împrumutate, pentru a fi recuperate de Patrimoniul Legionar. Mai târziu am dat o circulara prin care stabileam ca 40 la suta din câştigul magazinelor cumpărate cu ajutorul financiar al mişcării trebuia vărsat în casa mişcării.

Cum era de prevăzut, fondul rămas de la Straja Tarii s-a epuizat repede. Cererile de capitaluri erau tot mai mari. I-am comunicat Generalului situaţia. Atunci Colonelul Dragomir, Ministrul Coordonării Economice, a venit cu ideea ca pentru alimentarea fondului destinat cumpărării de prăvălii evreieşti, sa se treacă în patrimoniul mişcării toate sumele provenite din diferenţă de preţ a grâului. Tocmai în acel timp se ridicase preţul vagonului de grâu de la 70.000 la 85.000 lei. Toţi angrosiştii de grâu trebuiau sa plătească Statului diferenţa de preţ a cantităţilor avute în depozit. Generalul a aprobat proiectul şi imediat s-a întocmit şi semnat un Jurnal al Consiliului de Miniştri prin care se autoriza transferarea acestei sume în patrimoniului mişcării.

Jurnalul Consiliului de Miniştri a apărut în Monitorul Oficial din 22 Noiembrie 1940: „Printr-un Jurnal al Consiliului de Miniştri, întocmit de Dl. Ministru Nicolae Dragomir, s-a decis ca fondurile rezultate din diferenţele de preţ prevăzute de articole 8 şi 9 din decretul-lege Nr. 2393 din 1940 vor fi puse la dispoziţia administraţiei Patrimoniului Mişcării Legionare, pe măsură încasărilor efectuate, în conformitate cu dispoziţiile art. 9 din sus-numitul decret-lege, urmând a fi utilizate pentru lucrări de utilitate sociala”.

Expunerea de motive „D. N. Dragomir, ministrul coordonării, a prezentat Consiliului de Miniştri acest jurnal, cu următoarea expunere de motive:

Mişcarea legionara a luat iniţiativă unor importante lucrări de utilitate sociala. În împrejurările de azi, aceasta binevenita iniţiativa cauta sa fie sprijinita pe toate căile.

Mijloacele obţinute prin contribuţie publica fiind în mod evident insuficiente, ar fi nimerit ca Statul sa intervină în sprijinul acestei acţiuni.

În acest scop s-ar putea destina fondul rezultat din diferenţele de preţ stabilite prin decretul-lege Nr. 2393 din 1940, a carei destinaţie urmează a fi data de guvern”.

Din motive lesne de înţeles, Jurnalul nu pomeneşte de folosirea acestor sume pentru achiziţii de bunuri evreieşti, dar destinaţia acestor bani a fost cea stabilita în Consiliul de Miniştri, când s-a semnat acest Jurnal.

Sumele obţinute din diferenţă de preţ a grâului au făcut în total alte 70 de milioane de lei şi au fost repartizate organizaţiilor provinciale, precumpănitor în Ardeal şi Banat.

Abia târziu de tot, în luna Decembrie, Banca Naţională a deschis un credit de 300 de milioane de lei, pentru ajutorarea negustorilor români. Acest credit a fost utilizat în primul rând la întărirea comerţului românesc din Capitala, care se găsea în stare falimentara la venirea noastră şi nu mai putea face fata concurentei evreieşti.

În aceste condiţii minore am dat bătălia comerţului românesc sub regimul naţional-legionar. Generalul Antonescu ne-a trimis sa luptam pe frontul economic fara arme şi fara muniţie suficienta, ca soldaţii români în primul război mondial.

Repet ca mişcarea legionara nu avea nici un interes în acel moment să-şi angajeze forţele în sectorul economic. La momentul oportun, am fi reluat bătălia comerţului legionar după principiile fixate de Capitan şi cu experienta achiziţionată atunci. Succesul întreprinderilor ce le-am creat, de orice natura ar fi fost ele, era asigurat de la început prin enorma masa a cumpărătorilor de care dispuneam. Cu o jumătate de milion de legionari şi cu milioane de simpatizanţi, nimeni n-ar fi putut rezista concurentei legionare.

Pentru a preîntâmpina abuzuri, ca persoane care au achiziţionat bunuri evreieşti cu titlul particular sa le numească „legionare”, în 16 Noiembrie am dat o circulara prin care interziceam utilizarea numelui Legiunii fara de aprobarea mea directa: „Nu se poate utiliza numele Mişcării Legionare în comerţ sau industrie fara de aprobare prealabila.

Nimeni nu are dreptul sa utilizeze numele Mişcării Legionare în întreprinderi de comerţ sau industrie, fara aprobarea mea directa.

Calitatea de legionar nu-i acorda dreptul nimănui să-şi intituleze întreprinderea care-i aparţine cu titlul particular drept legionara.

Nici o organizaţie din Capitala sau provincie nu are dreptul sa înceapă vreo acţiune în comerţ sau industrie, fara aprobarea mea prealabila.

Organizaţiile care au început până acum asemenea întreprinderi vor raporta imediat situaţia exacta şi vor cere aprobarea”.

Bucureşti, 16 Noiembrie 1940

HORIA SIMA.

Mai târziu, chiar Conducătorul Statului, din aceasta lupta dezinteresata, care s-a dat sub patronajul sau, ne-a făcut un cap de acuzaţie, susţinând ca ne-am fi repezit la prăvăliile jidoveşti, ca o banda de tâlhari, luându-le sub ameninţare, pe preturi mult inferioare valorii lor. Cartea Pe Marginea Prăpastiei sau alte cărţi care s-au inspirat din ea, sunt pline de defăimări şi neadevăruri. Autorii acestor cărţi uita sau nu vor sa ia act de un lucru: evreii erau în panica în timpul guvernării noastre si, sub imperiul panicii, căutau sa vândă cat mai repede bunurile ce le aveau. Nu puteau tine la preţ. Era logic ca întreprinderile lor sa se vândă sub preţul lor real. Efectul psihologic – e un fenomen cunoscut de când lumea – influenţează asupra preţului. Aceasta acuzaţie cade de la sine.

Marea majoritate a întreprinderilor şi magazinelor evreieşti achiziţionate în timpul guvernării noastre au fost cumpărate în condiţii corecte, prin buna învoire şi prin încheiere de acte. Abia din a doua jumătate a lunii Decembrie s-au produs incidente regretabile. Au fost cazuri de prăvălii luate sub presiune de către elemente iresponsabile. Aceasta se datorează stării de nervozitate generala care domnea pe atunci în tara. Se multiplicau semnele ca Antonescu pregăteşte ceva contra Legiunii. Trebuie apoi avut în vedere ca aceste fenomene de dezordine şi anarhie sunt caracteristice oricărei revoluţii şi trebuie sa treacă oarecare timp până ce valurile ei se integrează în Stat.

După 23 Ianuarie 1941, evreii au declarat în bloc ca toate prăvăliile vândute de ei au fost luate de legionari sub ameninţare. Era suficienta o declaraţie în acest sens ca sa li se restituie bunurile. În modul acesta, lotul majoritar al întreprinderilor evreieşti, achiziţionate în condiţii legale, a fost trecut în lotul minoritar, al magazinelor obţinute în anumite localităţi prin presiuni. Generalul Antonescu, desi cunoştea realitatea, desi ştia ca bătălia economica pentru românizarea bunurilor evreieşti s-a dat sub conducerea lui, a preferat sa tacă şi chiar să-şi însuşească aceasta acuzaţie, pentru a se elibera nu numai de orice răspundere, dar şi pentru a face atât pe placul evreilor cât şi al germanilor.

9. Un schimb de scrisori cu Generalul.

Ştirile care veneau din sectorul economic erau din ce în ce mai rele. Începeau sa lipsească de pe piaţa articole de prima necesitate. Recolta fusese slaba şi se luaseră masuri pentru limitarea consumului de pâine. Preturile urcau îngrijorător din cauza speculanţilor care îşi făceau apariţia în astfel de momente.

Mai erau alte simptome, tot atât de neliniştitoare. Atât evreii cât şi oamenii de afaceri ai vechilor partide sabotau refacerea tarii, pentru a pune regimul în dificultate. De alta parte, masurile luate de General şi de Leon pentru a împiedica o noua înstrăinare a bunurilor tarii erau insuficiente. Începuse numirea comisarilor de. românizare, dar ce urma după aceea? Nimeni nu ştia. Comisarii de românizare trebuiau înzestraţi cu mijloacele necesare ca să-şi poată îndeplini mandatul. Ei reprezentau o funcţie provizorie, care nu se putea eterniza. Chestiunea evreiasca trebuia tratata nu cu mijloacele primitive ale comisarilor de românizare, ci în cadrul unui plan care sa fixeze etapele şi limitele rezolvării ei. Guvernul nu-şi fixase poziţia nici fata de asaltul întreprinzătorilor germani de a acapara cât mai multe bunuri evreieşti, profitând de conjunctura creata de răsturnarea regimului carlist.

În alti termeni, lipsea o politica economica. Nu ştiam unde mergem. Nu se definise nimic precis în orientarea economica a tarii. Problemele se rezolvau de la caz la caz, dar fara sa existe o îndrumare generala. Desi mişcarea nu avea conducerea directa a economiei naţionale, totuşi fiind co-raspunzatoare la guvernare, am crezut de datoria mea sa atrag atenţia Generalului asupra lipsei de coerenta şi unitate în acest sector. Plecam de la ideea ca Statul trebuie sa intervină într-o forma globala în economie, armonizând toate forţele productive. Aveam nevoie de un plan economic, aşa cum se procedase în Italia şi Germania, cu rezultate spectaculare. Aveam nevoie de un plan economic, care sa îmbrăţişeze în egala măsură atât industria cât şi agricultura, atât comerţul cât şi schimburile cu străinătatea.

Ma gândeam şi la eventualitatea ca România ar putea participa la război. Cu atât mai mult trebuia sa ne organizam resursele economice, pentru a nu suferi lipsuri în interior şi pentru ca armata de pe front sa fie hrănita şi echipata. Discuţii parţiale pe aceasta tema am avut cu Generalul, dar fara rezultat. Anomalia în care naviga Statul Naţional-Legionar era următoarea: continuam sa ne orientam după vechiul şablon liberal incompatibil cu vremurile pe care le trăiam atât pe plan european cât şi pe plan intern. Pentru a nu mai exista nici un dubiu asupra concepţiei legionare în materie economica, i-am trimis Generalului o scurta scrisoare, în care îi expuneam punctul nostru de vedere în organizarea economica a tarii:

Domnule General, „Ştirile care îmi parvin din domeniul economic sunt tot mai alarmante. Lipsa de coeziune şi unitate.

Până când nu va exista un comandament unic în domeniul economic, până atunci lucrurile se vor înrăutăţi până la faliment. E o criza care se apropie zi de zi.

Explicaţia: un regim legionar nu poate sa dăinuiască cu o structura economica liberala. Aici e dificultatea: doua concepţii, doua lumi care se lovesc.

Accentul trebuie sa cada pe elementul politic şi în economie, aşa cum a fost şi în Italia şi în Germania.

Trebuie oameni de suflet, dublaţi de tehnicieni. Tehnicianul singur şi cu judecata economica a veacului trecut ne duce la râpa.

Adaptarea la noua structura a Statului trebuie sa se facă repede şi energic. Orice zi de întârziere este fatala. E trist ca orice va semnalez în acest domeniu, priviti cu oarecare neîncredere. Cei din lumea veche chiar daca sunt sinceri nu pot sa facă binele, pentru ca nu stiu sa gândească în spiritul economiei dirijate de Stat.

Aici e centrul nevralgic al problemei şi nicăieri în alta parte.

Cu aceleaşi sentimente de devotament, 16 Octombrie 1940”.

HORIA SIMA.

Cititorul poate să-şi dea seama ca eu puneam în aceasta scrisoare o problema generala, care privea structura economica a Noii Românii. Care e politica Statului Naţional-Legionar în economie, cum proiectam sa se desfăşoare ansamblul producţiei naţionale? Nu se poate guverna pe doua linii: în politica sa proclamam Statul Naţional-Legionar, iar în economie sa cârpim „pe ici, pe colo, prin părţile esenţiale”, după nemuritoarea formula a lui Caragiale, vechea economie.

Am vorbit în aceasta scrisoare de „economia dirijata”, pentru ca aceasta era expresia la moda pe atunci, împrumutata din limbajul Statelor revoluţiilor naţionale, economie aplicata cu succes atât în Germania cât şi în Italia, economie bazata în primul rând pe capacitatea de munca şi creaţie a întregului popor. Economie dirijata presupune însa ca factorul politic al Statului dirijează procesul, chiar daca oamenii de specialitate, străini de mişcare, aplica în concret normele economice fixate de guvern. Esenţial era, deci, sa se schimbe concepţia economica, sa se treacă de la liberalism, incapabil sa organizeze forţele productive ale tarii după dezastrul suferit, la un program coerent şi unitar, De altminteri, însuşi Generalul, chiar înainte de formarea guvernului cu legionarii, dăduse directive ministerului Economiei Naţionale sa se introducă raţionalizarea riguroasa a consumului de pâine, de carne, a uleiului şi a săpunurilor, iar paralel sa se fixeze preturi mici şi durabile la mărfurile de tip popular, pentru a menţine puterea de cumpărare a claselor de jos. Era un început de gândire dirijata în economie, ceea ce m-a încurajat să-i pun problema într-o forma plenara.

Fireşte, am exagerat în scrisoare vorbind de un faliment apropiat daca nu se iau masurile preconizate de mine, daca nu se întocmeşte un plan şi nu se aplica principiile economiei dirijate. Târâş-grăpiş, economia putea sa meargă înainte şi după vechiul calapod, dar în detrimentul maselor populare, cu preţul jecmănirii micilor slujbaşi, a ţăranilor şi muncitorilor. Economia a mers în acest stil şi după îndepărtarea noastră de la putere. Intrând România în război, piaţa n-a suferit, dar nu în urma unor masuri înţelepte de guvernare, ci pentru ca recolta anului 1941 a fost excelenta, gratie efortului legionar, şi pentru ca lipsurile ce s-au ivit au putut fi compensate cu producţia din Basarabia şi Transnistria. La Bucureşti şi în marile oraşe se observa chiar un oarecare belşug. Trăiau bine cei ce aveau câştiguri mai bune, dar acest tablou confortabil era plătit cu sărăcia cronica a milioane de suflete, care, în afara de tributul de sânge de pe front, trebuiau sa sufere şi vexaţiunile continue ale unui aparat de Stat corupt până în măduva oaselor. De la mare la mic, de la ministru la ultimul jandarm, toţi îşi creau situaţii din exploatarea mizeriei unui întreg popor.

La aceasta scrisoare, în care eu atacam o problema de principiu, Generalul Antonescu mi-a răspuns într-o forma neaşteptat de dura şi fara nici o legătură cu tema tratata de mine. Citind răspunsul Generalului, oricine îşi poate da seama de diferenţa de ton, concepţie şi intenţii.

Domnule Sima, „Am primit scrisoarea D-voastra prin care ma avertizaţi ca vom merge la „faliment”, deoarece am pus la conducerea economica persoane care reprezintă corupţia liberala, atrăgându-mi atenţia ca „criza se apropie din zi în zi”, fiindcă nu am pus „accentul pe elementul politic”, cum s-a făcut în Italia şi Germania.

Spre uimirea şi mâhnirea mea, D-voastra îmi spuneţi, cu o brutalitate pe care, daca o merit în forma şi fond, o las sa o judece şi alţii ca „este trist ca orice îmi semnalaţi în acest domeniu, privesc cu o oarecare neîncredere”.

Personal însa nu cred ca în acest gingaş capitol şi vast domeniu, al economiei, trebuie sa primim elemente care nu au fost verificate.

D-voastra ati vrut sa mi-l impuneţi, printre alţii, pe Dl. Manoilescu. V-am spus şi nu mai revin, de ce, cu regret, nu am putut da curs acestei dorinţe.

Ma supun şi în aceasta privinţă la judecata tuturor.

Fiindcă, fara sa va daţi osteneala sa va sprijiniţi pe fapte concrete, după cum ar fi corect, îmi aruncaţi, cu atâta severitate şi uşurinţă, în fata, răspunderea politica a „falimentului economic”, pe care afirmaţi că-l provoc, sunt dator, nu sa ma apar şi sa pun lucrurile la locul lor.

Nu stiu daca în Italia şi Germania s-a făcut astfel. Informaţiile mele sunt cu totul altele. Atât revoluţia fascista, cât şi cea naţional-socialista, nu numai ca nu au dărâmat, ci s-au sprijinit pe economia burgheza. Eu nu pot dărâma şi economia evreiasca şi pe cea liberala în acelaşi timp, fiindcă aceasta economie este a burgheziei romaneşti.

„Falimentul”, Domnule Sima va veni, dar nu din cauza nepriceperii sau relei credinţe a Generalului Antonescu, ci din cauza faptului ca şi în administraţie şi în economie am introdus, la cererea d-tale, elemente care fac ceea ce zilnic semnalează şi Siguranţă şi strigatele de alarma care ne vin din toate părţile.

Doriţi dovezi? Le aveţi în rapoartele serviciilor de informare ale Statului care zilnic semnalează ceea ce se petrece în tara din cauza nemulţumirilor din ce în ce mai crescânde, provocate nu de greşelile Generalului Antonescu, nici de reaua lui credinţă fata de idealurile legionare, nici de elementele pe care le-a introdus în guvernul sau, ca elemente cu experienta şi ponderatoare.

Când ajungeţi la astfel de acuzaţii grave, este necesar sa aprofundaţi mai bine lucrurile.

Sunt patruzeci de ani, Domnule Sima, de când – întemeiat pe cariera mea militara – mi-am dat seama ca rostul unui adevărat român este nu de a-şi crea o situaţie personala, ci de a lupta, pentru ca întreaga naţiune sa nu se rezeme decât pe caractere, pe competenta şi pe valori de munca, iar Statul sa nu fie condus decât cu autoritate şi prestigiu.

După o truda plina de jertfe şi chiar de umilinţe pentru îndeplinirea acestui tel, am izbutit sa creez în jurul neamului meu o atmosfera de încredere.

N-o spun cu un titlu de închipuire, ci pentru ca eu însumi consider aceasta favoare drept o grea servitute a vieţii.

Când la începutul lunii Septembrie am luat, tot prin lupta, răspunderea unei lovituri de Stat, a unei Domnii şi a creării unui nou regim, opinia publica sănătoasă şi masele legionare m-au întovărăşit, cu încrederea lor, sprijinindu-se, pe acest trecut.

De atunci, zilele şi nopţile mele le-am închinat strădaniei de a salva Statul.

Din primul ceas, am solidarizat la aceasta acţiune cu tineretul legionar, socotind ca România Mare trebuie zidita în primul rând pe aportul curat şi dinamic al Mişcării Legionare.

De aceea am declarat Statul Naţional-Legionar.

Si cu toate ca aveam în acel moment la dispoziţia mea alte personalităţi şi forte politice, am preferat sa pornesc la drum cu Legionarii şi câţiva specialişti aleşi în afara de orice contingenta politica, pentru ca vroiam să-mi asigur o echipa de guvernare omogena şi unitara, ca sa pot salva Statul.

Am întins, astfel, încrederea de care ma bucuram personal, asupra întregii echipe de guvernare.

Tara ne-a dat sprijinul şi încrederea, lăsându-ne sa lucram.

V-am sprijinit pătrunderea elementelor legionare în toate posturile administrative şi am lăsat Mişcării Legionare toată libertatea de acţiune, în convingerea ca, purtata de entuziasm, dar şi de sentimentul răspunderii şi al ordinii, ma va ajuta la construcţia Statului.

Drept orice, D-voastra găsiţi ca trebuie să-mi faceţi lecţii de conducere şi organizare şi ma faceţi răspunzător de ce se va întâmpla în ordinea economica, desi ati fost în fiecare zi alături de mine şi ati văzut toate masurile ce le-am luat şi zbuciumul ce-l pun ca totul sa fie executat.

Ordinea economica este frământată, Domnule Sima, pentru alte motive.

Statul este dezmembrat şi secătuit. Neajunsurile evacuării nepregătite şi dezastruoase, a unei treimi din teritoriu, reducerea încasărilor, povara refugiaţilor evacuaţi, dezordinea provocata de predecesori, încurcăturile care decurg din concesiile nechibzuite şi dureroase, care apasa economicul, pe care le-au făcut alţii etc., toate acestea reunite într-un an economic slab, ar fi constituit în împrejurări normale, cauzele unei grave crize. Azi când aceste împrejurări s-au îmbinat cu o schimbare radicala a regimului politic şi reformele severe pentru însănătoşirea vieţii publice, criza economica a căpătat un cuprins mai grav.

Eforturile ce se fac pentru îndreptare sunt lovite şi de sabotajul unora şi de inerţia şi nepriceperea altora, dar şi de atitudinea unora din elementele introduse de guvernarea noastră, la recomandarea D-tale, în economia naţională.

Vreţi, Domnule Sima, cazuri concrete? Vi le voi da!

Ele sunt numeroase. Multe mi-au fost semnalate chiar de unele elemente serioase ale D-tale, care sunt foarte alarmate de ceea se întâmpla şi ce ne aşteaptă daca continuam sistemul.

Nu dărâmând, nu lovind în fiecare zi, nu blocând prin masuri uşuratice activitatea economica a întreprinderilor dărâmate, nu aşa se reface ordinea economica. Cu atât mai mult cu cât aceasta ordine este legata pe planul international de alte elemente, pe care eu trebuie sa le tin în seama şi sa le organizez colaborarea cu noi, pentru ca sa măresc interesul lor politic pentru Tara noastră, şi deci sa asigur şi sprijinul lor.

Astfel fiind şi judecând cu calm, cred ca în alta parte trebuiesc văzute cauzele şi mijloacele.

Rezistenta unora, neîncrederea multora şi insuficienta elementelor recomandate de D-ta.

Rezistenta, nedreapta şi nepatriotică a unora, o putem combate prin pedepsirea sabotajului. şi ştiţi masurile ce le-am luat în aceasta privinţă.

Dar neîncrederea multora nu poate fi combătuta numai prin represiune.

V-am atras atenţia ca în Tara cresc nemulţumirile în privinţa regimului. Ca în fiecare zi, de la politia numita chiar de D-voastra, primesc informaţii de starea de nemulţumire provocata în Tara de prea desele incidente.

Până şi în armata, care mi-a dat toată încrederea ei – care mi-e scumpa – şi pentru care am făcut şi fac zilnic eforturi de îndreptare şi de ridicare, până şi aici se prinde neîncrederea şi cresc nemulţumirile pentru ca legionarii cred ca pot aresta şi maltrata ofiţerii.

Este ultima cauza care agravează criza şi îi pregăteşte „falimentul”.

Percheziţii nedrepte, arestări insultătoare în contra ofiţerilor, străini de orice acţiune politica, confiscări de bunuri sau îndemnuri la dezordine, ca acel al Bunei Vestiri, iată ce măreşte neîncrederea.

Izgonirea brutala din unele servicii şi întreprinderi a unora, fiindcă nu au fost legionari, şi imposibilitatea în care sunt puse elemente curate şi întregi, de a ne ajuta, iată ce se adauga la aceasta neîncredere.

O seama de experiente uşuratice, de masuri de blocare luate de comisari ai D-voastra la întreprinderi; imprudente gesturi, greşeli ale D-lui Ministru de Externe, care, împreuna cu actul neuman de brutalitate şi nelegal comis în contra unor supuşi străini la Ploieşti, au creat conflicte internaţionale, care pot expune Tara chiar la un conflict armat.

Zilnic îmi pierd câteva ceasuri, din timpul meu, atât de scurt pentru o munca creatoare, cu aplanarea incidentelor şi pe plan intern şi pe plan extern.

În fiecare zi aflu de un nou incident, descopăr un nou act de provocare, o noua dezordine.

Daca continuam asa, Domnule Sima, nu numai ordinea economica, dar tot Regimul Legionar şi Guvernul şi Tara se vor prăbuşi.

În loc de a sprijini efortul pe care îl fac, îmi trimiteţi scrisori prin care îmi aruncaţi – sunt mâhnit sa va repet – răspunderi pe care, cred, nu le am.

Domnule Sima, pentru ultima oara va spun, de asta data în scris, fiindcă m-aţi provocat.

În primul rând sa ieşim din vag.

Citaţi-mi cazuri şi greşeli concrete ale miniştrilor economiei şi va voi raspunde. Eu sunt gata sa va dau toate problemele pentru care Generalul Antonescu devine impopular şi regimul economic se agravează. La ele adaug informaţiile Serviciului Secret, care arata ca criza şi neîncrederea vin de la forţele unor legionari nepregătiţi si, mai ales dezorientaţi.

Astfel nu mai merge.

Având răspunderea totala, în fata Tarii, a conştiinţei mele, şi a Istoriei, eu trebuie sa am întreaga libertate de conducere. Numai astfel, pot da regimului Naţional-Legionar toată forţa întregii Naţiuni, toată încrederea tuturor valorilor Neamului.

Plângeri zilnice din tara, datorita unor acte de dezordine, frământări secrete de grup şi chestiuni personale, intrigi nepotrivite şi diversiuni de scrisori, fara dovezi, atunci când v-am dat fapte – numai fapte precise – acestea nu mai pot continua.

Eu nu vreau sa repet păcatul şi nepriceperea celor ce m-au precedat.

Am făcut Actul de la 6 Septembrie ca sa salvez Statul de la prăbuşire, ca să-l scap de anarhie sau de ocupaţie străină. Am făcut aceasta ca o concluzie a trecutului meu de ostaş şi de român. Am făcut-o ca sa apar Tara, nu sa o prăbuşesc.

Eu nu pot să-mi leg numele pe care l-am întemeiat, în patruzeci de ani de munca, pe ordine de răspundere, de o prăbuşire provocata chiar şi dintr-un sincer entuziasm.

Aşadar, va rog sa alegeţi:

Sau va luaţi singur răspunderea în fata Tarii şi a Istoriei, şi conduceţi Tara după conştiinţa şi priceperea D-voastra;

Sau îmi daţi toată libertatea şi toată autoritatea în conducerea Tarii, alegerea oamenilor şi perimarea tuturor greşelilor şi tuturor dezordinilor.

Eu îmi iau răspunderea sa ridic un regim daca sunt ascultat; nu pot însa consimţi sa fiu prizonierul lui şi sa ma prăbuşesc cu el, daca nu ma urmează.

Ştiţi ca nu am oameni de căpătuit. Accept orice sugestii de persoane. Trebuie sa am libertatea, fara a fi mereu suspectat în a le numi şi înlocui când se vor dovedi a nu fi la înălţime, cu pricepere şi ordine.

La fel am cerut şi pentru conducerea Armatei în 1934 şi în 1938. Nu am fost ascultat şi rezultatul se simte.

Convocaţi-vă prietenii şi hotărâţi! Cu doua capete nu se poate duce un corp decât la dezastru.

Aştept răspunsul D-voastra şi va rog sa nu întârzie, fiindcă nu pot paraliza conducerea Statului de aceste neînţelegeri şi a-l expune la ocupare străină, în caz când ele se vor agrava.

Fiţi sigur însa ca Generalul Antonescu nu are nevoie de depline puteri şi de deplina libertate în conducere şi acţiune pentru a favoriza elemente plutocratice şi a sugruma Mişcarea Legionara, ci, din, contra, pentru a folosi şi a o ridica pe culmile pe care doreşte sincer sa o vadă urcând.

Pentru aceasta am nevoie de autoritate.

Imixtiunea tuturor în numiri şi conducere nu poate duce decât la dezastru.

21 Oct. 1940.

General Ion ANTONESCU.

P. S. Va restitui scrisoarea şi va rog sa va judecaţi singur, legionareste, şi sa apreciaţi daca Generalul Antonescu, după ce a făcut pentru Tara şi pentru noi, merita sa fie astfel maltratat”.

Răspunsul Generalului, în afara de faptul ca nu examina problema pusa de mine, este un monument de ipocrizie şi cinism. În loc de a raspunde întrebărilor mele, deviază de la subiect, utilizează un sofism bine cunoscut şi în final face responsabila mişcarea de criza economica. Merita să-i acordam un spatiu mai larg:

1. Generalul se considera bruscat, maltratat, ofensat. Nici prin gând nu mi-a trecut să-i fac vreun reproş Generalului. Am semnalat o stare de fapt şi m-am referit la o chestiune de principiu, un fel de a concepe economia tarii, care privea Statul şi guvernarea noastră comuna şi nicidecum persoana Generalului. Conducătorul Statului interpreta intervenţia mea ca o acuzaţie personala, ca o încercare de a-l face răspunzător de criza economica, o necuviinţă „de a-i da lecţii de conducere şi organizare”. Cu aceasta mentalitate atotştiutoare, cu aceasta distanta olimpica de toţi colaboratorii lui, nu se putea discuta nimic cu el, nu se mai putea trata nici o problema. Punctul de vedere al mişcării nu putea coincide întotdeauna cu al lui şi era normal sa avem poziţii diferite. Atunci, ori de câte ori se ivea o divergenta de opinii, însemna că-i aducem o ofensa personala? Se pot ivi discuţii contradictorii, şi la urma, ca rezultat al lor, sa se ajungă la o concluzie comuna.

2. Generalul făcea o regretabila sau voita confuzie între economia „liberala” din România, adică acea parte a economiei româneşti care se afla în mâinile burgheziei partidului liberal (circa 30 la suta, caci restul era stăpânit de evrei) şi economia liberala ca sistem, ca principiu, economia de tip capitalist, aşa cum s-a dezvoltat ea în Occident şi o găsim descrisa în orice tratat de economie. Eu ma refeream la concepţia economica, bazata pe liberalismul clasic, şi nu la posesiile partidului liberal. Niciodată nu m-am gândit să-i deposedez pe liberali de avuţiile lor. Dimpotrivă, îi consideram aliaţi împotriva evreilor.

3. Nu m-am referit în scrisoarea mea la titularul Departamentului Economiei Naţionale, Profesorul Leon, şi nicăieri nu se găseşte în scrisoarea mea expresia „corupţia liberala”. Este o pura invenţie a Generalului. Nu era vorba nici de persoane şi nici de liberali, ca deţinători ai capitalului românesc, ci ceream un anumit patronaj al Statului, chemat sa dirijeze activitatea economica a tarii în împrejurările grele pe care le trăiam. Dar a dirija, nu înseamnă a se substitui legitimilor proprietari ai mijloacelor de producţie. Nu propuneam schimbarea stăpânilor, ci un sistem eficace de coordonare a întregii vieţi economice a naţiunii. Capitalul şi întreprinderile continuau sa rămână în mâna particularilor şi se schimba numai perspectiva sau contextul în care ele lucrau. Într-o economie dirijata primează binele comun şi nu interesul devorant al fiecăruia. Plan, organizare, integrarea tuturor activităţilor economice într-un angrenaj general, care sa garanteze maximum de bunăstare întregului popor.

4. Îl propusesem pe Profesorul Mihail Manoilescu la conducerea Economiei Naţionale, înainte de a fi numit Leon, pentru ca era cel mai mare economist al tarii, cu un renume bine stabilit peste hotare, cu lucrări care până astăzi sunt citate ca texte clasice ale gândirii economice contemporane. Manoilescu nu era agreat de cercurile liberale şi aşa se explica şi aversiunea lui Antonescu, deoarece se ciocnise cu liberalii în doua rânduri, în cursul carierei lui politice: în 1926, în timpul guvernării Generalului Averescu, şi în 1931-1932, în timpul guvernării Iorga-Argetoianu.

5. Nici în Italia şi nici în Germania nu se desfiinţase economia privata. Capitalurile au rămas în mâna marii burghezii, dar s-a realizat altceva: o subordonare a intereselor particulare intereselor supreme ale Statului. Toate întreprinderile lucrau în ritmul şi cu restricţiile impuse de Stat, pentru a face fata boicotului extern cât şi necesitaţilor războiului. Eu ma refeream la aceasta convergenta a tuturor eforturilor unei naţiuni, de la întreprinzător la muncitor, pentru a asigura o economie viabila. Răspunsul Generalului, în toată scrisoarea lui, cădea în afara problemei. În vremuri de criza, ca acelea pe care le trăiam atunci, Statul nu putea lua o postura neutrala.

6. Pentru a se apăra de „gravele acuzaţii”, pe care eu niciodată nu i le-am adus, Generalul face o incursiune în trecutul sau, arătând ce-a făcut el pentru tara şi ce răspunderi uriaşe apasa pe umerii lui. Toată aceasta peroraţie nu-şi avea locul, era în afara de subiect, pentru ca eu niciodată nu i-am contestat meritele lui pentru patrie.

7. „El ne-a adus la putere”…şi noi cât de ingrat ne purtam cu el! Reaua credinţă este evidenta. Generalul îşi aroga toate meritele acţiunii de la 6 Septembrie şi ignora aportul de sacrificii al mişcării, fara de care n-ar fi existat nici 6 Septembrie şi nici el Conducător al Statului. Mai afirma ca avea la dispoziţie şi alte forte politice cu care sa formeze guvernul, ceea ce este totalmente fals. Nici la 6 Septembrie, nici la 14 Septembrie şi nici în momentul în care scria aceasta scrisoare nu existau în tara alte forte politice capabile să-şi asume răspunderea situaţiei. Vechile partide erau mult mai slabe decât mişcarea şi inoportune pentru a întra în guvern în acel moment de politica externa, când ne orientam spre Axa.

8. Răspunderea crizei o azvârle asupra mişcării. Desi în scrisoarea mea nu se găsea nici o intenţie de a-l învinui pe General de criza, el se apăra de aceasta ofensa inexistenta, atacându-ne.

Generalul enumera o serie de cauze obiective şi reale pentru explicarea crizei: pierderea unei treimi din teritoriul tarii, reducerea încasărilor, povara refugiaţilor etc. Dar adăugă şi un alt factor al crizei, care i se părea cel mai important, dezordinea provocata în economie de legionari: „Falimentul va veni… din cauza faptului ca şi în administraţie şi în economie am introdus, la cererea D-tale, elemente care fac ceea ce zilnic semnalează şi Siguranţă şi strigatele de alarma care ne vin din toate părţile.

Izgonirea brutala din unele servicii şi întreprinderi a unora, fiindcă nu au fost legionari, şi imposibilitatea în care sunt puse elemente curate şi întregi de a ne ajuta, iată ce se adauga la aceasta neîncredere.

O seama de experiente uşuratice, de masuri de blocare luate de comisari ai D-voastra la întreprinderi „.

Acuzaţiile Generalului erau nedrepte până la absurd, din următoarele motive:

— mai întâi, în economia naţională, noi nu deţineam decât un loc foarte mic. Toţi miniştrii au fost recrutaţi din afara Legiunii, iar marea majoritate a funcţionarilor superiori care conduceau ministerele economice aparţineau tot cadrelor vechi;

— cât priveşte comisarii de românizare, la care se refera Generalul, ca ar fi principalii provocatori ai crizei, nu ne aparţin. Nici legea şi nici numirile ce s-au făcut în virtutea ei;

— în sfârşit, era prea devreme ca sa se constate daca „elementele legionare” care au întrat în economie erau pregătite sau nu. Scrisoarea Generalului poarta data de 21 Octombrie. Numirile erau în curs. Oricine se poate convinge citind presa timpului. În 25 Octombrie, ziarul Buna Vestire „publica o lista numeroasa” de comisari de românizare numiţi de Ministrul Leon, nume ce-mi sunt în marea majoritate, complet necunoscute. Putini comisari de românizare ajunseseră până atunci să-şi ia posturile în primire. Se poate vedea din presa timpului, câte numiri s-au făcut după aceea. Deci era prematur sa se judece activitatea lor. Legea era în faza de aplicare. Trebuia sa treacă două-trei luni pentru a se constata „insuficienta de pregătire” a unor anumite elemente. Generalul se referea la o răspundere pe care noi nu o aveam în acel moment. Nici n-am dorit legea comisarilor şi nici n-am colaborat la aplicarea ei.

9. Incidente de alta natura. Părându-i-se ca „dezordinile” economice sunt insuficiente pentru a acuza mişcarea, adauga incidente de alta natura care, iarăşi, nu au nimic de-a face cu problema ridicata de mine. Eu ceream o reglementare globala a economiei naţionale, iar Generalul raspunde la abuzurile săvârşite de legionari în administraţie şi politie.

Între aceste incidente, pomeneşte şi de nişte ofiţeri care ar fi fost arestaţi şi maltrataţi. Nu cunosc nici un caz. Probabil Generalul se referea la o serie de ofiţeri arestaţi pentru crimele săvârşite sub regimul carlist, operaţie care era în curs pe vremea aceea. Legionarii, respectuoşi fata de armata, nu puteau săvârşi astfel de acte.

10. Între autorii acestor incidente îl amesteca şi pe Mihail Sturdza, Ministrul de Externe, care ar fi patronat maltratarea unor supuşi englezi pe Valea Prahovei. Este vorba de un grup de agenţi englezi, descoperiţi la Ploieşti de politia legionara, după schimbarea regimului. Aceştia au fost trimişi în România ca sa prepare azvârlirea în aer a sondelor şi incendierea rafinăriilor de petrol – operaţie pe care ei o pregăteau cu consimţământul Regelui Carol. Toleraţi de organele fostului regim, au fost prinşi cu tot stocul de aparate şi explozive, destinat sa scoată din circulaţie pentru multa vreme producţia noastră petrolifera.

11. Ce concluzii trage Generalul din acest rechizitoriu împotriva mişcării? Nu se poate guverna un corp cu doua capete!

„Sau va luaţi singur răspunderea în fata Tarii şi a Istoriei şi conduceţi tara după conştiinţa şi priceperea D-voastra.

Sau îmi daţi toată libertatea şi toată autoritatea în conducerea Tarii, alegerea oamenilor şi reprimarea tuturor greşelilor şi tuturor dezordinilor”.

Era absurda constatarea Generalului. Nu existau doua comenzi în Stat. Generalul conducea singur Statul. El dispunea de puterea legislativa şi tot el făcea orice numire. Eu nu aveam nici o putere în Stat.

Deci, Generalul ţintea la ceva mai mult şi acesta este tot rostul răspunsului sau, complet în afara de problema ridicata de mine: Sa fie proclamat şi seful Legiunii. Îl stânjenea faptul ca mişcarea avea o alta conducere, consemnata şi în noul Act Constituţional. Ori la aceasta nu puteam consimţi. Nu din ambiţie, ci pentru ca Generalul nu avea nici o afinitate spirituala cu mişcarea şi ar fi ruinat acest organism renăscut după nenumărate sacrificii, reducându-l la un instrument al puterii lui. Daca Generalul Antonescu ar fi avut sufletul Generalului Cantacuzino, care se identificase total cu idealurile Legiunii, se putea face aceasta unificare.

10. Al doilea schimb de scrisori.

Răspunsul Generalului m-a surprins atât prin violenta limbajului cât şi prin acuzaţiile adânc nedrepte ce le azvârlea asupra mişcării. Mai avusesem până atunci nepotriviri de vederi cu Generalul, dar întotdeauna se rezolvau pe cale amicala, fara nici o urma de supărare. Simţeam din răspunsul lui de acum ca fusesem prelucrat de cercuri ostile noua, care începuseră sa se grupeze în jurul persoanei lui.

A continua pe acelaşi ton, arătându-i ca e nedrept, ca acuzaţiile lui, luate bob cu bob, sunt neîntemeiate, ar fi însemnat sa măresc tensiunea la maximum. Cum tot rechizitoriul lui contra Legiunii culmina în cererea lui de a fi proclamat şi seful mişcării, am evitat aceasta chestiune, ca şi cum n-aş fi înţeles despre ce este vorba. Unitatea de comanda în Stat nu era de fapt primejduita, deoarece Generalul deţinea toate pârghiile lui de comanda. Nici o numire şi nici o lege nu se puteau face fara semnătura Conducătorului. Mişcarea era altceva. Ea avea spiritul şi structura ei, pe care Generalul nu le asimilase. El avea o mentalitate cazona. În mişcare nu e destul sa dai ordine, ca în armata, ci trebuie sa te bucuri în prealabil de dragostea legionarilor, singura virtute care garantează executarea lor.

A doua scrisoare a mea, la o săptămână după răspunsul Generalului, avea o semnificaţie mai larga extinzându-se asupra politicii globale a regimului. Am reluat chestiunea economica, dar nu ca subiect principal de discuţie, ci ca una din problemele tratate în ansamblul situaţiei generale.

Ce constatam în decursul scurtei noastre guvernări, când abia trecuse o luna de zile de la intrarea noastră în ministere? Înainte de formarea guvernului, i-am oferit Generalului, cum am scris în prima parte a lucrării, alternativa sa facem alegeri libere, cu participarea tuturor partidelor, propunere pe care i-am repetat-o mai târziu şi care a fost motivul principal al convocării marii manifestaţii legionare de la 6 Octombrie, al carei obiectiv era tocmai sa demonstreze popularitatea mişcării. Generalul a preferat sa rămână în cadrul deplinelor puteri primite la 6 Septembrie 1940, de la Regele Mihai, şi a refuzat soluţia alegerilor. Abia după ce Generalul s-a decis sa păstreze deplinelor puteri, fara consultarea poporului, am cerut, pentru realizarea colaborării noastre, ca mişcarea sa fie proclamata organ unic de guvernare, ceea ce s-a şi înfăptuit prin Actul Constituţional de la 14 Septembrie 1940.

Ei bine, între timp ce am constatat? Chiar Generalul nu respecta clauzele Decretului-Lege din 14 Septembrie si, pe sub mâna, încuraja celelalte formaţiuni politice sa tina întruniri şi sa se organizeze! Acest procedeu neloial contravenea Actului Constituţional, pe care Generalul îl semnase. Nimic nu-l silise la aceasta soluţie. Mişcării nu-i era teama de celelalte partide şi bucuros s-ar fi înfruntat cu ele într-o competiţie electorala, dar de vreme ce însuşi Generalul a optat pentru regimul autoritar, trebuia sa se tina de el, trebuia sa fie consecvent cu propria lui iscălitura.

A doua scrisoare a mea a fost determinata de informaţiile ce le primisem din diferite puncte ale tarii ca partidele începuseră sa se mişte, încurajate chiar din cabinetul Generalului şi cu aprobarea lui tacita. Pentru a lamuri aceasta stranie situaţie a politicii regimului, i-am trimis Generalului a doua scrisoare, care avea următorul conţinut:

Domnule General, „Va mărturisesc ca intenţia mea este ca astăzi sa lichidam definitiv orice urma de neînţelegere şi sa păţim pe un drum limpede şi istoric.

Toată neînţelegerea, Domnule General, provine de la spirit, de la o concepţie, de la o atmosfera sufleteasca şi nu de la oameni. Regimul legionar cere guvernare în spirit legionar, guvernare totalitara. Guvernare totalitara înseamnă monopolul politic al unei mişcări, aceea care a biruit, exclusivitate daca vreţi: aşa e în Italia, aşa e în Germania. Cine îndrăzneşte, trebuie sa fie sancţionat. Pentru ca acest lucru este un atribuit fundamental al Statelor totalitare.

La noi se constata exact contrariul. Nu numai ca vechile partide asasine ale tineretului, odioase în fata opiniei publice şi răspunzătoare de dezastrul actual al tarii, nu sunt puse la index, dar sunt încurajate si, în taina, îndemnate sa se reorganizeze.

Cui foloseşte? Caci Generalul Antonescu nu poate să-i folosească sa se organizeze nemernicia societăţii omeneşti, care a complotat permanent contra vieţii lui! În al doilea rând, e o violenta încălcare a decretului-lege, prin care s-a instaurat regimul legionar. În al treilea rând, orice încurajare a lor înseamnă pierderea încrederii în Axa, care se sprijină aici în România, exclusiv pe cuvântul de ostaş al Generalului Antonescu şi pe mişcarea legionara.

Tot regimul legionar presupune presa dirijata. Presa dirijata înseamnă ca nimic nu poate sa apară, ceea ce ar veni în contradicţie cu regimul instaurat şi suprimarea a tot ce a fost excrescenţa şi ticăloşie a vechiului regim. Ce se constata? Ziarele de şantaj ca Porunca Vremii continua sa apară. Ziare comunizante ca Timpul etc. Ceea ce este mai grav, este ca li se permite sa scrie despre întrunirea diferitelor grupări, cum sunt cuzistii, care sa afirme „expectativa lor binevoitoare”. Acestea sunt semne de slăbiciune intolerabile. Oamenii complet descalificaţi azi au devenit insolenţi şi ataca regimul în văzul tuturor.

În al patrulea rând, regim legionar înseamnă economie dirijata, total opusa economiei vechi liberale. Cine sa realizeze aceasta? Oamenii vechilor partide? Specialiştii care trăiesc în contact permanent cu bancherii şi vechii oameni politici şi care primesc ordine de la aceste oficine? Toate ordinele şi dispoziţiile D-voastra rămân neîndeplinite, Domnule General, în acest domeniu.

Aici situaţia este aşa de alarmanta, ca daca nu se intervine în câteva săptămâni, prăbuşirea este inevitabila. Lumea veche opune rezistenta formidabila, lumea noua ar vrea sa lucreze, sa stabilească o noua ordine, dar este oprita.

Cui aparţine răspunderea? D-voastra în toate ocaziile, o aruncaţi pe legionari. Ca şi cum cele câteva ilegalităţi ar fi decisive şi aceste făcute, în cele mai multe cazuri, de perfecta buna credinţă.

Răspunderea aparţine:

1. Guvernului;

2 D-voastra;

3. Mişcării Legionare.

Alături de D-voastra se consuma în aceasta guvernare o mişcare cu un trecut glorios, cum puţine tari au avut.

Sa presupunem ca vin reclamaţii contra legionarilor. Cazurile, evident, trebuiesc cercetate. Dar D-voastra sunteţi în fruntea Statului legionar ca să-i apăraţi în primul rând pe legionari, pentru ca ei susţin osatura noului Stat.

În loc de aceasta, alarma nejustificata şi toate reclamaţiile luate în considerare. Constat ca toţi oamenii aceştia din lumea veche găsesc o larga înţelegere în sufletul D-voastra, pe care îl speculează aceşti nemernici în detrimentul regimului.

Domnule General, Sa nu uitaţi ca este regim legionar, ca legionarii au întâietate, ca ei trebuie ascultaţi mai întâi şi asupra lor sa se îndrepte grija D-voastra părintească. Aceştia au fost loviţi de 2 ani şi iarăşi ei sa sufere? Constatările mele finale sunt următoarele: l. Un mare asalt al lumii vechi, al plutocraţiei şi iudeo-masoneriei, ca sa va infiltreze idei şi oameni străini de spiritul legionar.

2. Oamenii aceştia speculează bunătatea şi spiritul de dreptate al D-voastra.

3. D-voastra sunteţi însufleţit de cele mai bune intenţii care sunt contracarate de influente nefaste.

4. Multi dintre aşa zişii prieteni ai D-voastra va fac cel mai cumplit rau, săpând treptat şi metodic raporturile de încredere cu mişcarea legionara.

5. Singurii sprijinitori leali şi sinceri ai Generalului Antonescu sunt legionarii.

6. Numai cu legionarii, Generalul Antonescu poate sa duca Tara spre un destin mare.

7. Generalul Antonescu are în fata cel mai mare moment din viaţa vreunui om de Stat.

8. Generalul Antonescu, daca vrea sa meargă la biruinţa, trebuie sa conducă tara în spirit legionar şi cu legionari.

9. Mişcarea Legionara nu se poate retrage de la cârma Tarii, pentru ca ea a venit cu D-voastra, biruind o lume veche. Duhul ei ne depăşeşte pe toţi. El trebuie sa se împlinească.

10. Orice împiedecare a revoluţiei legionare este fatala tarii.

11. De aceea va imploram sa mergem înainte pe drumul Căpitanului, sa ne daţi libertatea sa ne realizam programul legionar, care încă nu a început, pentru ca noi până acum am fost prizonieri ai propriului nostru Guvern, situaţie pe care am suportat-o numai din dragoste şi respect fata de D-voastra.

Vreau lucrul acesta, pentru ca răspunderea cade nu numai asupra D-voastra şi a mea, ci asupra întregii mişcări legionare, cu toţi martirii ei şi cu toţi anii de suferinţe.

Cu aceleaşi sentimente de devotament,

(Horia Sima)

Bucureşti 28 Octombrie 1940”

Textul scrisorii mele are nevoie de câteva explicaţii. De asta data ma ridicam peste chestiunea economica şi puneam o problema de ordin general: al spiritului în care trebuie sa funcţioneze regimul legionar. Daca mişcarea a fost proclamata organ politic al Statului, atunci alături de ea nu se mai pot manifesta alte formaţiuni. Generalul însuşi optase pentru aceasta formula.

În cursul scrisorii mele, am folosit de câteva ori termenul „totalitar”. Trebuie lămurit ce înţelegeam eu la vremea aceea prin aceasta vocabula. Termenul era la moda pe atunci, ca şi „economia dirijata”, şi întrase în limbajul tuturor mişcărilor naţionaliste din Europa. Dar exista diverse specii de totalitarism. Totalitarism, în sensul pur al cuvântului, dus până la ultimele consecinţe, până la anihilarea persoanei umane, nu exista decât în Rusia bolşevica, unde sistemul marxist invadează şi sfera vieţii individuale. În Germania naţional-socialista, totalitarismul a acaparat Statul, dar nu a violentat sfera familiei şi a individului. În Italia, nici cel putin Statul nu a ajuns la gradul de perfecţiune totalitar din Germania. Mussolini a fost mai degrabă seful unui regim paternalist, asemănător cu dictatura benevola a lui Franco. Eu ma refeream la exclusivitatea mişcării de a se afirma în Stat şi nimic mai mult, fara a ne atinge de viaţă particulara a oamenilor, de proprietatea privata şi de activitatea culturala a naţiunii. De fapt, regimul legionar nu s-a impus cu forţa naţiunii, ci a fost săltat la putere de naţiune printr-o adeziune quasi-unanima. Daca s-ar fi făcut alegeri, aşa cum am propus eu, ieşeam din ele cu majorităţi zdrobitoare, aproape de unanimitate. Se produsese un fenomen de ecumenicitate naţională, cum spune Căpitanul.

Îi atrăgeam atenţia Generalului ca reorganizarea partidelor este o „violenta încălcare a decretului-lege, prin care s-a instaurat Statul naţional-legionar”. Mai târziu, Generalul Antonescu şi-a însuşit punctul meu de vedere şi în 13 Noiembrie 1940 a semnat un decret de reprimare a întrunirilor şi manifestaţiilor cu caracter politic potrivnice prevederilor decretului-lege Nr. 3151 din 14 Septembrie 1940. Eu nu-i cerusem sa meargă atât de departe, ci doar sa nu încurajeze de la Preşedinţie, direct sau indirect reluarea activităţii politice a partidelor.

Ma refeream apoi la presa care funcţiona sub cenzura. Aceeaşi inconsecventa. Aceleaşi fenomene. Daca e cenzura şi asta nu am vrut-o noi, ci Generalul, atunci nu se pot tolera manifestaţii care contravin ordinii existente.

Reluând apoi tema economiei dirijate, arătăm ca oamenii vechiului regim nu pot organiza economia naţională în stilul cerut de noile împrejurări.

În concluzie, în politica, în presa, în economie, se creaseră situaţii contradictorii, care ameninţau stabilitatea regimului.

Trecând la chestiunea „dezordinilor” provocate de legionari, am arătat ca originea crizei nu trebuie căutată în ele, ci în contradicţiile interne ale regimului, care se manifestau pe toate planurile. I-am adus aminte Generalului de uşurinţa cu care el ia în considerare toate reclamaţiile ce ajung la el, fara sa dea suficienta atenţie izvorului de unde vin şi intenţiilor cu care este bombardat zi de zi cu aceste reclamaţii.

„Constat ca toţi oamenii aceştia din lumea veche găsesc o larga înţelegere în sufletul D-voastra, pe care îl speculează aceşti nemernici în detrimentul regimului”.

În partea a doua a scrisorii făceam un patetic apel la înţelegerea sufleteasca a Generalului, de ostaş şi patriot, ca să-şi îndrepte grija părintească în primul rând către legionari, care au suferit o crâncena prigoana timp de doi ani.

Nu întârzie nici răspunsul Generalului, care, trebuie recunoscut, este ceva mai ponderat decât în prima scrisoare:

Domnule Sima, Nu este timp de polemica între D-ta şi mine. Daca continuam, raporturile dintre noi, dintre mine şi Mişcare, se vor înrăutăţi.

De aceasta situaţie vor profita duşmanii şi vor pierde Tara, Legiunea şi noi doi.

Conştient de aceasta perspectiva, nu voi aluneca, în ceea ce ma priveşte, pe aceasta panta.

Incontestabil ca s-au făcut şi se fac greşeli.

Sunt inerente moştenirii ce am primit, schimbărilor radicale ce au survenit, într-un ritm ameţitor, imposibilităţi în care ne-am găsit şi eu şi D-voastra, în a ne căuta şi pregăti cadrele, în a înfăptui colaborarea şi programul şi în a realiza sudura, atât de indispensabila unei bune conduceri între D-voastra şi mine.

Întrebarea ceasului de fata nu este cine sunt vinovaţii, ci ce facem?

Continuam cu metodele de până acum, ori ne oprim?

Daca continuam, dezastrul este inevitabil. Nu se poate ca un corp sa meargă cu doua capete.

Un organism politic, social şi economic trebuie sa asculte de o singura conducere.

Aveţi teama, o simt, ca Generalul Antonescu vrea sa salveze vechile concepţii, încearcă să-i acopere pe marii vinovaţi.

Profunda eroare şi nemeritata ofensa.

Generalul Antonescu vrea ceea ce vreţi şi D-voastra. Însa cu alta metoda şi în ritmul pe care-l reclama înţelepciunea.

Nu se poate dărâma totul într-o zi.

Trebuie sistem, trebuie succesiune în eforturi.

Trebuie dărâmat şi reclădit pe compartimente.

Trebuie armonie în gesturi. Cum totul se înlănţuieşte într-un organism viu, trebuie aprofundata orice problema, înainte de a se trece la acţiune.

Altfel, toată clădirea se dărâma peste noi.

Generalul Antonescu este legat pe viaţă şi pe moarte cu D-voastra.

Generalul Antonescu va realiza tot ce inima D-voastra tânăra doreşte, ceea ce sufletul D-voastra de buni şi mari români visează. Inima lui bate la unison cu a D-voastra, sufletul lui simte şi doreşte la fel cu al D-voastra.

Mintea şi energia lui sunt total puse în serviciul tarii, deci şi al D-voastra.

Dar, Generalul Antonescu vrea sa dărâme şi sa reclădească cu experienta omului matur, care cunoaşte, a trăit şi a meditat catastrofe sociale, militare şi politice şi la noi şi la alţii şi astăzi şi în toate timpurile.

Daca sunt: doua politici în Stat; doua justiţii; doua concepţii şi doua conduceri politice şi economice; daca toţi se amesteca, daca toţi ordona şi intervin – când vor şi cum vor – prăbuşirea, în circumstanţe interne şi externe în care se găseşte Tara, va veni vertiginos.

Trebuie unitate în conducere.

Nu se poate doi şefi de orchestra sa conducă în acelaşi timp aceeaşi orchestra. În primul rând, trebuie separata guvernarea de partid.

Trebuie ca atât guvernul, cât şi partidul sa aibă încredere totala şi sa asculte în toate de acelaşi om. Astăzi una hotărăsc şi alta se încearcă, de elemente fara răspundere, sa se impună, de multe ori cu brutalitate, şefilor de autorităţi responsabili fata de mine şi fata de lege.

Am acceptat tot ce mi-aţi cerut la guvernare.

Am primit pe cine ati vrut.

Trebuie sa se ştie ca toţi cei numiţi au datoria sa se încadreze într-o singura lege, ca disciplina şi ca norme: aceea a Statului.

Ei trebuie sa asculte şi sa execute.

Ei nu pot impune şefilor lor metode şi atitudini. Pot însa sugera, ca orice subaltern, orice idee buna.

Cu sistemul care tinde sa se generalizeze, anarhizam aparatul de Stat.

Nu întru în precizii. Nu este timp. Cunoaşteţi însa destule cazuri. Cunosc şi eu foarte multe.

Nu uitaţi ca s-au strecurat intenţionat în regim şi aparatul economic elemente vârâte ca sa ne încurce. Până la purificarea Legiunii, ele pot face ravagii mari.

Generalul Antonescu nu poate lăsa să-i cada victima lor şi el, şi Legiunea şi Tara.

În consecinţă, ce va cere Generalul Antonescu în interesul Tarii şi în interesul D-voastra?

El va cere sa declaraţi: a) Ca, conform I. D. Nr… care este actul unic şi de baza al constituirii politice a Statului Român, Generalul Antonescu este Seful Regimului Legionar şi Seful Guvernului.

Având aceasta dubla calitate, se înţelege de la sine ca şi Guvernul şi Regimul asculta de Generalul Antonescu.

b) Ca este separaţie şi nu imixtiune între partid şi guvern; c) Ca liniile principale de guvernare se hotărăsc în forurile politice conducătoare ale Regimului Antonescu, care hotărăşte în ultima instanţă în privinţa dezideratelor, succesiunii şi ritmul aplicării lor; d) Ca, plecând de la liniile mari directoare stabilite cum am arătat mai sus, guvernul având răspunderea totala, trebuie sa aibă şi libertatea totala de guvernare; e) Persoanele de toate categoriile, din Legiune, care sunt indicate, prin pricepere, puterea lor de munca şi trecutul lor onest şi curat, sa ocupe locuri în administraţiile publice de orice categorie, sa fie desemnate numai de forul de conducere politica al Regimului Legionar, şi să-mi fie prezentate în scris mie, pentru răspunderi, numai prin Dl. Horia Sima, care este şi rămâne, sub Direcţia suprema a Generalului Antonescu, Comandantul Mişcării Legionare.

În consecinţă, este singurul în drept sa prezinte Generalului Antonescu şi deziderate politice şi economice şi recomandări de persoane pentru completarea şi purificarea Aparatului de Stat, de sus şi până jos.

f) Ca odată pe săptămână sau de doua ori pe luna, Generalul Antonescu va prezida Forul de Conducere Politica al Regimului.

Cu aceasta ocazie, se vor discuta toate problemele care privesc şi acţiunea Regimului şi aceea a Guvernului, pentru a face şi acordul perfect şi sudura totala între Guvern şi Regim, între Generalul Antonescu şi D-voastra”.

Analizând a doua scrisoare a Generalului, constatam un amestec de idei rezonabile şi de atacuri tot atât de nedrepte contra Legiunii. Dar tema centrala rămâne aceeaşi: vrea sa smulgă şi şefia Legiunii, într-o forma mai voalata, mai putin directa.

I. Generatul recunoaşte ca greşelile sunt inerente grelei moşteniri ce-am primit-o. Ca n-am avut timpul necesar ca sa se pregătească programul, cadrele şi colaborarea. În sfârşit, un adevăr. Ceea ce i-am spus de atâtea ori. O revoluţie biruitoare, mai ales după teribilele pierderi suferite, nu poate „stanţe pede” sa se încadreze „fara murmur şi şovăire” în ordinea de Stat.

II. Introducerea pare mai degrabă o „captotio benevolentiae”, caci revine la atac pe chestiunea conducerii. „Nu se poate ca un corp sa meargă cu doua capete”. Trebuie sa se ajungă la o unitate de comanda.

III. Ca sa nu mai opunem rezistenta la cererea lui, afirma ca „el vrea ceea ce vrea Legiunea”.

„Este o profunda eroare şi nemeritata ofensa ca Generalul Antonescu vrea sa salveze vechile concepţii, încearcă să-i acopere pe marii vinovaţi”.

IV. Ceea ce îl deosebeşte de mişcare este numai ritmul de lucru. El are un sistem, el reclama o succesiune de forturi. „Nu se poate dărâma totul într-o zi”.

Generalul Antonescu vrea sa reclădească „cu experienta omului matur, care cunoaşte, a trăit şi a meditat profund şi îndelungat asupra cauzelor care au provocat marile catastrofe sociale, politice şi militare”.

Generalul nu spunea nimic nou. Acesta era şi modul nostru de a gândi. şi noi vroiam acelaşi lucru: sa ieşim din improvizaţie, sa începem sa elaboram un plan de guvernare, care sa fixeze poziţia regimului în toate compartimentele. Rolul primei mele scrisori tocmai acesta era: în economie sa trasam liniile mari ale desfăşurării ei.

V. Reia vechile acuzaţii:

— ca ar exista doua politii (uitase ca politia legionara fusese ceruta chiar de el la începutul guvernării noastre);

— ca ar exista doua justiţii. Nu stiu de unde a scos aceasta enormitate. Exista o singura justiţie, sub conducerea lui Mihai Antonescu, unde noi nu aveam nici un acces;

— doua conduceri politice. Alta absurditate, caci Generalul deţinea toate pârghiile Statului şi noi nu ne puteam plânge ca suntem prizonierii lui. Eu nu aveam nici o putere, nici sa numesc pe cineva şi nici sa întocmesc o lege;

— doua conduceri economice. Tot atât de greşit. Seful economiei era omul pus de Antonescu, Profesorul Leon. Legea comisarilor de românizare nu ne aparţinea. A fost întocmita împotriva opoziţiei miniştrilor legionari. Noi ne puteam plânge ca lucrurile nu merg bine în economie, lipsind o idee directoare, un plan.

VI. Strecoară şi perfida insinuaţie ca sunt infiltraţii în Stat, „elemente vârâte ca sa ne încurce. Până la purificarea Legiunii ele pot face ravagii mari”. O acuzaţie tot atât de neîntemeiata. Nici timpul material nu permitea sa se producă astfel de infiltraţii. Era aceasta insinuaţie o pregătire a ceea ce avea de gând sa facă Generalul mai târziu? După îndepărtarea noastră de la putere, Generalul a utilizat pe scara larga aceste argumente, afirmând ca în mişcare s-ar fi produs puternice infiltraţii comuniste.

VII. Mereu revine la realitatea ce-l doare: ca guvernul şi partidul sa asculte de acelaşi om.

VIII. Într-o forma camuflata cere din nou Şefia Legiunii. El cere o declaraţie prin care sa se spună, ca, în conformitate cu decretul de constituire a Statului Naţional-Legionar, Generalul Antonescu este şi seful regimului şi seful guvernului. Situaţie pe care nu i-o contesta nimeni. Dar merge mai departe, susţinând ca ambele entităţi, guvern şi regim, asculta de el. Nici asta nu i-o contesta nimeni. Până când spune ca Dl. Horia. Sima rămâne sub conducerea suprema a Generalului Antonescu, Comandantul Mişcării Legionare. Deci el vroia sa se ridice peste mine, ca un fel de supercomandant.

Si de asta data, am ignorat aceasta cerere şi am reţinut din tabloul dorinţelor o idee pozitiva: ca odată pe săptămână sau de doua ori pe luna Generalul sa prezideze şedinţele Forului Legionar, „în care sa se trateze toate problemele care privesc acţiunea regimului şi aceea a guvernului, pentru a se face acordul perfect şi sudura totala între Guvern şi Regim”.

Aceasta sugestie am pus-o imediat în aplicare. Generalul, din acest moment, a fost invitat sa prezideze şedinţele Forului Legionar, ceea ce s-a realizat fara întrerupere până în ajunul loviturii lui de Stat contra noastră.

Si ca încheiere, o observaţie care caracterizează mentalitatea lipsita de orice omenie a scribilor care au redactat faimosul Pe Marginea Prăpastiei. Schimbul meu de scrisori cu Generalul Antonescu este intitulat în aceasta carte „Horia Sima în fruntea fărădelegilor! „.

11. Cum rezolva Antonescu problemele economice.

Nu sunt cel mai chemat sa apreciez competenta cuiva în materie economica, dar Generalul, care nu ieşise toată viaţa lui din mediul militar, avea pretenţia ca e infailibil şi în acest domeniu. Nu rareori am fost martor la masurile ce le-a luat cu greutatea omului atotştiutor, dar care, în fond, nu se potriveau cu realităţile şi provocau ilaritate între colaboratori. El îşi imagina ca şi economia se supune ordinelor, cum ai comanda o trupa la cazarma. Nu era nevoie sa fii doctor în economie ca să-ţi dai seama daca o dispoziţie este aplicabila sau nu, iar daca nu cunoşti suficient problema, te adresezi oamenilor de specialitate ca sa te lămurească. Sa dam câteva cazuri ca sa ne convingem de uşurinţa cu care se pronunţa în acest domeniu gingaş şi contradicţiile la care ajungea.

Portocalele. În cadrul masurilor luate pentru echilibrarea balantei de plati cu străinătatea, s-a discutat într-un Consiliu de Miniştri ce anume articole din comerţul nostru cu Italia ar putea fi suprimate, în vederea economiilor. Între altele, Generalul a cerut sa renunţăm la portocale, a căror valoare figura cu vreo 5 milioane de lei.

— Domnule General, i-am spus, sa lăsăm portocalele.

— Dar, de ce? Îţi plac aşa de mult?

— Nu pentru asta. Îmi plac, ce e drept, şi mie, dar ma gândesc la oamenii bolnavi, la spitale, la cei bătrâni, la copii. Pentru cinci milioane de lei, omorâm atâtea bucurii. Sa facem economii în alta parte.

— Bine, daca spui D-ta, sa rămână. Generalul s-a înduioşat şi a lăsat libera la import partida de portocale.

Specula. Chiar de la începutul guvernării, se ocupa, într-un Consiliu de Miniştri, de problema speculei. Constata ca traiul se scumpeşte şi specula trebuie energic combătuta. Dar Generalul nu vedea decât defectele, şi nu cauzele scumpirii traiului. Toată răspunderea o arunca asupra negustorilor.

„Tot negustorii scumpesc aceste mărfuri. Cum procedează? Mie mi-a spus nevasta. Când trece controlorul, preturile afişate de negustor sunt cele fixate de autorităţi, 15 lei, 17 lei, 20 de lei, la fiecare fel de marfa. După ce trece controlorul, negustorul schimba imediat preturile şi pune 20 lei, 25 lei, 30 de lei, în locul celorlalte. Celor care protestează, li se pune întrebarea daca le place sau nu”.

Nu odată Generalul aducea în discuţia Consiliului chestiuni ce le auzea de la sotia lui sau de la anturajul sau feminin, nelipsit din casa lui. În realitate, viaţa se scumpea pentru ca se împuţinase marfa şi atunci era normal sa crească preturile si, alături de ele, sa înflorească şi specula.

Generalul ordona masuri urgente pentru reprimarea speculei. Între altele, cere o întărire a controlului mergând până a admite o propunere a lui Leon ca sa se închidă prăvăliile negustorilor vinovaţi. Dar cu astfel de masuri, Generalul aluneca, fara să-şi dea seama, în sistemul economiei dirijate, cu deosebirea ca nu-l aplica decât incoerent şi insuficient, pe ici, pe colea, după cum se iveau cazurile, şi nu avea în vedere ansamblul economiei naţionale.

Aprovizionarea. Aprovizionarea populaţiei cu articole de prima necesitate mergea atât de greu, atât din cauza pierderilor teritoriale suferite cât şi pentru boicotul adversarilor, după propriile declaraţii ale Generalului, din 14 Octombrie 1940: „Va atrag atenţia în general asupra aprovizionărilor, caci suntem boicotaţi. Este în aceasta privinţă o mentalitate de ordin general: masurile noastre sunt boicotate atât de evrei, contra cărora am luat cascada de masuri ce le-am luat, cât şi de anumite cercuri ale regimurilor care au murit, şi D-voastra trebuie sa combateţi aceasta mentalitate printr-o activitate şi printr-o supraveghere foarte intensa. Ochii şi urechile D-voastra trebuie sa simtă totul. Nu trebuie sa lăsaţi ca aceasta subminare sa facă progrese, şi aceasta nu se poate combate decât prin activitate, prin înţelepciune şi energia D-voastra”.

Ca urmare a acestor declaraţii, în şedinţa din 24 Octombrie, revine asupra problemei şi propune ca samsarii sa fie izgoniţi şi mişcarea să-şi asume răspunderea aprovizionării în fiecare judeţ.

„Domnule Sima, ia dispoziţii ca în toate judeţele, în locul samsarilor, sa fie numit un, legionar”.

Ca urmare a deciziei luate de conducătorul Statului, am acceptat ca sa fie numit un sef al aprovizionării în fiecare judeţ.

Si aceasta măsură, cum poate observa oricine, face parte mai mult din sistemul economiei dirijate decât acel al economiei libere. Generalul se contrazicea. În cazuri concrete, specula, aprovizionare, cerea intervenţia Statului, dar refuza sa aplice acest criteriu întregii economii Naţionale.

Soluţia Generalului, cu şefii de aprovizionare, a dat rezultate mediocre. Aceştia nu aveau alt rol decât sa descopere stocurile ascunse de cereale şi alimente, pentru a le restitui pieţei. S-au petrecut şi intervenţii greşite, exces de zel, care au avut ca urmare plângeri la Preşedinţie… N-aveam nici noi de unde sa scoatem personal specializat pentru atâtea funcţii economice ce le crea peste noapte Generalul.

Ridicarea salariilor. În şedinţa din 11 Octombrie 1940, Generalul se ocupa de problema muncitorilor.

„Minimul de salariu pe care-l prevăd eu, nu este acela care asigura existenta muncitorului, ci acela care da posibilitatea sa aibă un standard de viaţă mai ridicat, pentru ca, prin ridicarea standardului de viaţă al lucrătorilor de la sate şi oraşe, ei sa poată avea posibilitatea sa cumpere produse fabricate; ca sa poată fi o circulaţie vie şi activa, cum spuneţi D-voastra în economia politica”.

Pe drept cuvânt, Leon îi raspunde: „Când posibilităţile de aprovizionare cu materii prime nu sunt normale şi când nu sunt normale şi o întreaga serie de condiţii care determina producţia, eu ma întreb daca nu cumva o ridicare a salariilor aduce şi ridicarea de preturi, pe care noi vrem sa le comprimam?

La care îi raspunde Conducătorul Statului: „Acest lucru nu-l voi lăsa sa se producă. Aici este rolul de dirijare al Statului; aici intervenim noi. Eu ridic salariul lucrătorului de jos, dar pe fabricant nu-l las sa mărească plafonul preturilor”.

De asta data, Generalul folosea direct cuvântul „dirijare” şi vorbea tot atât de clar de „intervenţia Statului”. Când i-am cerut eu cu o săptămână mai târziu acelaşi lucru, în scrisoarea ce i-am trimis-o, a avut o reacţie furioasa. Generalul era în fond partizan al economiei dirijate dar nu înţelegea exact ce înseamnă. „Dirija” economia haotic, dezordonat, după lipsurile şi nevoile ce se iveau, în loc sa ceara specialiştilor elaborarea unui plan economic.

Fireşte ca se putea ajunge la un echilibru între salarii şi preturi, cum cerea Generalul, dar nu prin masurile lui sacadate, ci printr-o reorganizare generala a economiei.

12. O întâlnire cu Clodius.

Relaţiile mişcării cu Dr. Hermann Neubacher; ministru însărcinat cu chestiunile, economice pentru România (Sonderbeauftrager für Wirtschfatsfragen), erau cordiale. Cum am scris în volumul Sfârşitul unei domnii sângeroase, l-am cunoscut în vara anului 1940 şi am avut cu el dese întâlniri în casa lui Greceanu. Neubacher a susţinut întotdeauna cauza mişcării atât pe lângă Fabricius cât şi la Wilhelmstrasse.

Simpatia lui pentru mişcare n-a scăzut nici după incidentele avute cu oamenii de afaceri germani sau cu membrii minorităţii germane. Bineînţeles, nu-i convenea nici lui sa audă mereu plângeri din partea conaţionalilor sai ca legionarii sunt „şovinişti” şi ca împiedica sistematic penetraţia economica a Reichului în România. Dar, cu spiritul sau larg şi generos, înţelegea convulsiile unei revoluţii ajunse la putere şi necesitatea ca sa se lase timp mişcării până ce se va integra în structura Statului.

Dar şi răbdarea lui avea o limita. Ca orice înalt funcţionar, Neubacher trebuia sa anunţe şi el „succese” la Berlin, Ce-a obţinut din colaborarea cu regimul legionar? Ce beneficii materiale pentru Reich? Ce întreprinderi au întrat sub controlul german? Toate vârfurile hitleriste se întreceau în a obţine avantaje pentru Reich din postul ce-l ocupau, caci cu, ele îşi justificau situaţia. Fara succese în cariera, riscau sa fie înlocuiţi.

De alta parte, cultivând relaţiile cu noi, Neabacher se expunea criticilor lui Fabricius. Ministrul Reichului la Bucureşti acceptase victoria legionara pentru ca nu avea încotro, depăşit de şuvoiul evenimentelor, dar în sinea sa niciodată nu pe împăcase cu ea, deoarece îi răsturnase toate tezele şi prevederile ce le susţinuse ani de zile la Berlin. După constituirea noului guvern, s-a legat trup şi suflet de Antonescu, văzând în el nu numai un protector, dar şi un aliat posibil, cu care ar putea să-şi ia revanşa contra noastră. Pe Neubacher îl tachina mereu pentru prietenia arătată mişcării. „Ei, sa vedem ce-o sa obţii de la legionari”…şi râdea de el cu răutate când i se, aducea la cunoştinţa vreo noua „isprava” a comisarilor de românizare.

Dar nici contactele cu Neubacher nu mergeau cum trebuia. De câte ori ne întâlneam, venea cu chestiuni minore. Pleda cazul întreprinderilor evreieşti, unde erau interese germane în joc. Ceea ce aşteptam de la el, era ceea ce-i propusesem şi lui Antonescu, ca ei sa ne ajute cu experienta lor ca sa ne întocmim şi noi propriul nostru plan economic, întrând şi noi în era economiei dirijate, gratie căreia Germania poarta cu succes greutatea războiului. Niciodată n-a deschis acest subiect în discuţiile noastre. şi atunci am tras concluzia ca nici Germanii nu erau interesaţi în refacerea economiei româneşti pe baze planificate, ci doar sa meargă bine livrările de petrol şi cereale şi sa acapareze cât mai multe întreprinderi din mâna evreilor. Ma gândeam ca un plan elaborat de acord cu ei, eo ipso fixa şi limitele lor de penetraţie. Ştiam atunci de ce sa ne ţinem, ce sectoare îi interesează şi cum se poate ajunge la o armonizare a intereselor comune. Atât Nemţilor cât şi lui Antonescu nu le convenea o economie ordonata, planificata, impusa de necesităţile războiului, ci o economie deschisa, de stil vechi, unde îşi puteau continua afacerile lor nestingheriţi evreii şi liberalii, iar, paralel, sa acapareze şi oamenii de afaceri germani cât mai multe bunuri din România.

Este adevărat ca la începutul lui Decembrie s-a semnat la Berlin un acord de colaborare economica româno-germana pentru zece ani, dar acest acord nu privea organizarea economiei româneşti, în sensul preconizat de noi, ci se referea mai mult la ajutorul ce-l da Germania României, pentru întărirea ei economica, oferind un împrumut şi consilieri. Acord, de altfel, care nu s-a aplicat niciodată, cazând repede în desuetudine. Un plan economic presupunea un stat major de specialişti, care, după luni de zile de studiu, sa prezinte guvernului concluziile lor.

În fata lui Neubacher şi a întregului personal diplomatic german, eram pus în stare de inferioritate şi prin faptul ca nu puteam dezvălui „secrete de Stat”. Nu-i puteam informa ca Leon şi Generatul erau autorii legii comisarilor de românizare, ca Antonescu ne-a cerut sa oprim avalanşa de cumpărători germani a bunurilor evreieşti, ca incidentele, unde şi când se întâmplau, stau sub patronajul Conducătorului, ca noi nu suntem decât executanţii unor ordine. Nu puteam să-l pârăsc „sublimei porţi” pe Seful Statului. Niciodată şi în nici o conversaţie cu reprezentaţi ai Reichului n-am azvârlit răspunderea unei acţiuni asupra Generalului. Era mult mai profitabil din punct de vedere politic pentru noi, dar nu era nici loial şi nici demn de un român.

Vai, din nefericire, Generalul nu avea aceeaşi concepţie a onoarei romaneşti. Nu avea scrupule de conştiinţă ca sa ne înnegrească, ori de câte ori reprezentanţii Reichului protestau pentru atitudinea „intransigenta” a legionarilor. Nu se solidariza cu noi, zicând „sunt executanţii politicii mele”. Nu se va găsi în nici un document german vreun cuvânt de critica la adresa Generalului, rostit de mine sau de colaboratorii mei cei mai apropiaţi.

Era în a doua jumătate a lunii Octombrie, nu mai reţin exact ziua când am fost avizat de Greceanu ca Clodius vrea sa ma cunoască şi pentru a înlesni aceasta întâlnire, a aranjat o cina la el acasă, la care va participa şi Neubacher.

Ambasadorul Clodius era superiorul lui Neubacher, înalt funcţionar la Ministerul de Externe (Stellvertreterleiter der Wirtschaftpolitischen Abteilung). Evident, m-a interesat mult sa cunosc acest important personaj din anturajul lui Ribbentrop, care deţinea o pozitie-cheie în relaţiile economice ale Germaniei cu tarile europene. Speram ca, în cursul acestei întâlniri, sa am cu el o conversaţie lămuritoare de înalt nivel. Îmi dădeam seama ca fusese şi el copios informat despre „experimentele economice legionare” din România şi aşteptam sa deschidă discuţia asupra acestei chestiuni pentru a pune lucrurile la punct şi pentru a-i sonda opinia asupra ideii mele de a organiza economia tarii noastre după principiile economiei dirijate. Eu urmăream sa se ajungă la o colaborare de fond cu ei, în care fiecare partener să-şi cunoască exact limitele şi obligaţiile luate. De la economia convulsiva, bazata pe acaparare şi jaf, sa se ajungă la o economie ordonata.

Greceanu şi sotia lui, care era de origine germana, erau nişte amfitrioni admirabili. Ştiau sa creeze în casa lor o atmosfera calda şi prieteneasca, în care fiecare se simţea bine. În cursul mesei, n-au avut loc decât conversaţii banale, obişnuite la mesele diplomaţilor, dar nu s-a abordat nici o problema serioasa. Ma aşteptam ca după masa, după ce ne-am retras într-un salonaş la cafea, ca discuţia sa fie deschisa de Clodius. Dar nici atunci, nici Clodius şi nici Neubacher, nu au ridicat vreo problema legata de misiunea lor în România. Văzând rezerva lor, am crezut inoportun să-i provoc eu la discuţie.

N-am înţeles prea bine pentru ce s-a organizat aceasta întâlnire. Probabil Clodius vroia sa ma cunoască, pentru a raporta la Berlin impresiile lui. În orice caz, s-a pierdut prilejul poate unic, sa ne lămurim reciproc poziţiile.

13. Doua legi contra evreilor.

În vreme ce înfiinţarea comisarilor de românizare şi toate celelalte acţiuni întreprinse pentru stăvilirea acaparării comerţului evreiesc de către germani nu ne aparţineau direct, ci am fost târâţi în ele prin forţa împrejurărilor, în urma unui proces economic ce-şi are originea în Sinagoga şi în care am întrat prin dispoziţiile date de Conducătorul Statului, cu obiectivul de a salva patrimoniul national, cele doua legi din timpul guvernării noastre, de expropriere a bunurilor rurale evreieşti, sunt de inspiraţie legionara.

Ideea care m-a călăuzit, după consultări cu figuri proeminente ale mişcării, a fost sa separam masa ţărăneasca de influenta nefasta a evreimii, care, prin corupţia ce-o împrăştie, prin uzura şi alcoolism, distruge rezervorul de vitalitate al neamului. Situaţia oraşelor era lamentabila din cauza marelui număr de evrei ce s-au aciuit în ele şi au acaparat cea mai mare parte a comerţului, dar penetraţia lor la tara era infinit mai dăunătoare. Gratie complicităţii cu politicienii, plătiţi de evrei pentru a le face toate hatârurile, bogaţii codri ai României piereau de pe urma exploatării lor sălbatice. Evreii, proprietari de păduri sau arendaşi, nu se îngrijeau sa reîmpădurească locurile tăiate şi lăsau munţii golaşi, trecând la exploatarea altor perimetre. Apoi, muncitorii români, angajaţi de ei la întreprinderile forestiere, erau plătiţi cu salarii de mizerie, trăgând toată vlaga din ei. Deţinând apoi cea mai mare parte a fabricilor de spirt de la sate şi oraşe, evreii alcoolizau populaţia, amestecând adeseori spirtul curat cu cel metilic. În ziarele epocii dintre cele doua războaie adeseori se citeau cazuri de moarte sau de orbire de ţărani şi muncitori din cauza „spirtului negru”, vândut de cârciumarii evrei.

Evreii pătrunseseră adânc în viaţa satelor noastre, au acaparat comerţul de cereale, au pus mâna pe morile principale şi alte industrii textile şi alimentare, strâns legate de trebuinţele populaţiei rurale. Ţărănimea era redusa la cultura pământului, iar pentru valorificarea produselor agricole era avizata aproape exclusiv la reţeaua speculanţilor evrei. În sfârşit, n-a scăpat de rapacitatea lor nici mica proprietate ţărănească, pe care au început sa o achiziţioneze fie direct, fie prin intermediari. Mii de hectare din vatra ţărănească au trecut în posesia lor.

Oprirea acestui proces de degradare şi de deposedare al ţărănimii era o datorie primordiala a regimului legionar. Problema a fost semnalata încă din secolul trecut de cele mai mari somităţi intelectuale ale neamului nostru, oameni politici, scriitori, ziarişti şi filosofi. Au dat alarma asupra pericolului evreiesc şi au cerut masuri pentru stăvilirea lui. Dar până la regimul legionar nu s-a întreprins nimic pentru apărarea ţărănimii. Corupţia clasei conducătoare era prea mare pentru a da ascultare strigatului de jale care se ridica de pe ogoarele romaneşti.

Cel dintâi decret de expropriere rurala a bunurilor evreieşti a apărut în Monitorul Oficial din 5 Octombrie 1940 şi se referea precumpănitor la terenurile agricole. Extragem din acest decret dispoziţiile lui principale: „Evreii de orice categorie nu mai pot stăpâni, dobândi sau deţine, sub nici un titlu şi nici o calitate: proprietari, uzufructari, asociaţi sau administratori, proprietăţi rurale, adică terenuri arabile, fâneţe, islazuri, terenuri neproductive, bălţi, iazuri, vii, conacuri, parcuri, livezi cu pomi fructiferi, pepiniere, crescătorii de animale şi păsări, stuparii, grădini de flori, indiferent daca acestea sunt situate în perimetrul municipiilor, comunelor urbane, suburbane sau rurale.

Toate acestea trec în patrimoniul Statului, împreuna cu întregul inventar viu sau mort, stocurile de cereale şi nutreţuri, aflate pe aceste proprietăţi sau oriunde, daca sunt destinate exploatării acestora. Se declara nule de plin drept toate contractele de arendare, asociaţie şi administrare între un proprietar neevreu şi un arendaş, asociat sau administrator evreu”.

Articolele decretului se refereau în continuare la modalităţile lui de aplicare şi de despăgubire a evreilor expropriaţi.

Articolul ultim din decret era deosebit de important, caci elimina din circuitul rural plaga arendaşului evreu. În Moldova, mai ales, multi proprietari de moşii nu-şi cultivau singuri pământul, ci preferau sa trăiască la oraş cu banii luaţi de la arendaşii evrei, iar aceştia, la rândul lor, exploatau până la sânge ţăranii care lucrau pe moşiile arendate.

Al doilea decret poarta data de 17 Noiembrie 1940 şi îl completează pe cel dintâi, dispunând exproprierea pădurilor, a industriilor forestiere, a fabricilor de spirt, a morilor, plus alte întreprinderi mai mici: „Se expropriază de la evrei – persoane fizice sau societăţi.

Pădurile împreuna cu toate construcţiile, uneltele, liniile ferate etc.

Morile de orice fel, situate chiar în oraşe.

Pivele şi teascurile ţărăneşti în ulei.

Pivele ţărăneşti de postav, în comunele rurale şi suburbane, împreuna cu terenul, inventarul viu şi mort şi toate stocurile de produse şi materii prime.

Industriile forestiere, cu toate construcţiile, teren, instalaţii etc.”

Restul articolelor se refera la aplicarea şi interpretarea diferitelor dispoziţii.

Cu aceste doua decrete, evreii au pierdut posesiile lor din mediul rural şi un vechi deziderat al celor mai mari gânditori ai neamului nostru a fost îndeplinit. Ţărănimea a fost eliberata de vâscul care îi înăbuşea puterile ei vitale. Nu stiu în ce măsură s-au menţinut în vigoare aceste decrete sub regimul militar a lui Antonescu sau au fost anulate prin diverse subterfugii administrative, înlesnite de corupţia cadrelor conducătoare.

La întocmirea celor doua decrete, n-am întâmpinat nici cea mai uşoară greutate din partea Conducătorului Statului. Între putinele lucruri în care ne-am înţeles perfect. Mihai Antonescu a fost foarte prompt şi conştiincios. El s-a însărcinat cu redactarea decretelor şi toate specificările referitor la proprietăţile evreieşti care cădeau sub expropriere, au fost opera lui. Eu nu cunoşteam suficient de bine gradul penetraţiei evreieşti în mediul rural.

Evreii, în publicaţiile lor postbelice, spun ca „am fost jefuiţi de legionari” şi bunurile pe care le aveau în aria rurala şi dau fel de fel de cifre, asimilându-le pierderilor ce le-au avut în oraş. Interpretarea acestor autori era eronata şi răuvoitoare. Aceste terenuri, păduri, fabrici, etc., au întrat în patrimoniul Statului şi nu al particularilor. Exproprierea lor s-a realizat pe baza unei legi. A fost o expropriere legala. Statul are dreptul să-i exproprieze pe particulari când interesele colective o cer. După primul război mondial, marii moşieri ai României au fost expropriaţi în beneficiul ţărănimii, lasându-li-se numai o mica parte din ce aveau înainte. Acţiunea din 1940 nu diferea de cea de atunci şi privea tot bunăstarea ţărănimii. Plugarii erau pe punctul sa cada victima rapacităţii evreieşti, care se năpusteau asupra lor ca o armata, în ordine de bătaie şi înzestraţi cu enorme mijloace materiale.

14. Consiliul de administraţie legionar la Malaxa.

Ani scris în volumul precedent de întâlnirea mea cu industriaşul Malaxa, la vila lui de la sosea. După formarea guvernului, l-am vizitat la biroul lui de la fabrica ce-o avea la marginea Bucureştilor, cu scopul de a trata cu el anumite cereri ale muncitorilor de la întreprinderea lui.

La uzinele Malaxa se formase încă din timpul Căpitanului un puternic grup legionar, constituit din ingineri, subingineri, maiştri şi muncitori. Malaxa îi privea cu ochi binevoitori, pe legionarii angajaţi la el, nu numai pentru ca îl ocrotea de activităţi subversive, dar şi pentru prietenia ce-l lega de anumite persoane ataşate mişcării, cum erau profesorul Nae Ionescu şi inginerul Virgil Ionescu.

Venisem la el însoţit de o delegaţie legionara, reprezentându-i pe toţi muncitorii şi angajaţii de la aceasta întreprindere. Ne-a primit cu oarecare teama şi a aprobat fara nici o obiecţie atât îmbunatăţirile de salarii cat şi alte revendicări de ordin social, prezentate de delegaţie într-un program de zece puncte.

Era cea dintâi victorie ce-o obţinea muncitorimea româna de la un patron, fara greve şi fara tulburări. După o scurta reuniune, cam de o jumătate de ora, am vizitat, însoţit de director, uzina. Pe unde treceam, eram primit cu aclamaţii de muncitori, care, între timp, aflaseră de noua scara de salarizare.

Peste câteva zile de la aceasta vizita, citesc în ziare ca s-a constituit un Consiliu de Administraţie cu majoritatea legionara la întreprinderile Malaxa. În Consiliu figurau, între alţii, Titi Cristescu din Obor, inginerul Nicolae Horodniceanu şi Fanica Anastasescu. Am fost şi surprins şi supărat, caci noul Consiliu luase fiinţa fara cunoştinţa mea. Nu ştiam cine a tratat cu Malaxa aceasta chestiune şi daca a fost o iniţiativă legionara. Dar m-am liniştit când am aflat ca Malaxa însuşi propusese aceasta schimbare în Consiliul de Administraţie.

Care era calculul industriaşului? Câta vreme trăia Regele Carol, se afla sub înalta protecţie a acestuia, făcând parte dintre intimii lui, nu cei mai influenţi. Cheltuia sume enorme ca să-şi menţină favorurile camarilei, în şperţuri şi joc de cărţi. Malaxa lupta cu armele ce i le oferea mediul politic corupt în care trăia, pentru a supravieţui. Plecarea Regelui Carol l-a lăsat descoperit la vârf. Toată industria lui era ameninţată. Odată cu luarea conducerii lui Antonescu, puterea economica a Statului revenise în mâinile liberalilor, care dominau la Banca Naţională şi la ministerele economice. De la liberali Malaxa nu se putea aştepta la nimic bun, deoarece aceştia îl detestau pentru trecerea ce-o avusese pe timpul lui Carol. În aceasta situaţie, singura salvare i se părea a fi mişcarea, atât prin întrarea ei în guvern cât şi prin faptul ca avusese prilejul sa ma cunoască personal înainte de răsturnarea de la 6 Septembrie. Cu o graba înfrigurata şi fara a ma informa cel putin, a recurs la soluţia unui Consiliu de Administraţie legionar, socotind ca s-a pus la adăpost de intrigile liberalilor şi treaba o sa meargă ca înainte.

Generalul Antonescu nu mi-a făcut nici o observaţie când a aflat de episodul de la Malaxa, doar azvârlea uneori câte o aluzie răutăcioasă la adresa fostului membru al camarilei „care-şi găsise ocrotire la noi”. Până într-o zi când, din cauza acestui Consiliu, am fost pus într-o situaţie penibila fata de Conducătorul Statului. Cam la o luna de la intrarea în funcţie a acestui Consiliu, se prezintă la mine mai mulşi membri ai lui, rugându-mă ca sa intervin pentru obţinerea de fonduri de la Banca Naţională. Abia atunci am aflat pe ce baze funcţiona sistemul financiar al fabricilor Malaxa şi de ce s-a grăbit sa improvizeze un Consiliu de Administraţie legionar. Malaxa nu lucra cu banii proprii, ci cu banii Statului. Ori de câte ori lua comenzi de la Stat pentru fabricarea de locomotive, vagoane, automotoare, tuburi destinate industriei, primea nu credite, caci nu plătea dobânzi pentru ele, ci avansuri. aşa lucra Malaxa de când a luat fiinţă întreprinderea lui. Era un abuz perpetuu, pe care trebuia să-l onoreze cu marile sume de bani pe care le împărţea generos la toţi potentaţii regimului, în frunte cu Regele Carol. O însemnata parte din beneficiile lui se duceau pe aceste cadouri.

Abia instalat Consiliul de Administraţie legionar, şi se iveşte acest moment fatidic, când casa lui Malaxa era goala. Banca Naţională nu mai era dispusa să-i procure fondurile necesare, conform tradiţiei stabilite până atunci sub Regele Carol. Generalul, la presiunea liberalilor, ordonase Băncii Naţionale sa nu-i mai anticipeze nici un ban. Situaţia era grava, caci întreprinderea se sufoca. În acest moment critic, vin la mine consilierii legionari ca sa ma roage sa intervin pe lângă General ea sa dispună deblocarea sumelor necesare pentru continuarea lucrului.

M-am dus la General cu sentimentul ca chestiunea se va rezolva uşor. Dar n-a fost asa. Abia am deschis gura şi Generalul, mânios, a izbucnit într-o tirada contra lui Malaxa. Nici nu vroia sa audă de el. I-am explicat cum am putut ca nu putem rezolva abuzurile financiare ale lui Malaxa de azi pe mâine, cp ele datează de ani de zile şi sunt o moştenire a vechiului regim. Daca îi luam acum oxigenul financiar, e silit sa închidă fabrica, ceea ce ar fi o pierdere mare pentru industria naţională, pentru Stat şi pentru miile de muncitori, care ar rămâne fara lucru. A fost o discuţie destul de tare, caci aveam şi eu argumente puternice. În sfârşit Generalul a cedat şi a dat dispoziţii Băncii Naţionale să-i anticipeze milioanele de care avea nevoie în contul comenzilor contractate de Stat.

Am descoperit cu acest prilej ca pe General şi mai ales pe Mihai Antonescu nu-i supărau atât de mult incorectitudinea lui Malaxa în relaţiile cu Statul, cât mai ales faptul ca alesese un Consiliu de Administraţie de majoritate legionara. Malaxa poseda un mini-imperiu industrial. Controla şi „Reşita” şi alte fabrici importante din tara. Pătrunderea legionarilor la Malaxa trezea gelozii în cercurile liberale şi germane, caci mişcarea ar fi câştigat o anumită greutate în economia tarii. Evident, nici eu nici camarazii de acolo nu se gândeau la o preponderenta economica, ci doar să-i ajute pe muncitori şi sa servească tarii din posturile ce le ocupau.

15. Imprimeria din Sărindar.

Gazetele Dimineaţa, Adevărul, controlate de evrei, câta vreme au apărut, caci fuseseră suprimate de guvernul Goga în Ianuarie 1938, ieşeau din teascurile propriei tipografii, din Strada Sărindar. De aici şi expresia de dispreţ folosita de grupările naţionaliste când se refereau la aceste ziare contaminate de iudaism: „presa din Sărindar”.

Într-o zi vine la locuinţa mea Malaxa cu un pachet de acţiuni şi mi le preda, zicându-mi:

— Domnule Sima, pachetul acesta de acţiuni aparţine societăţii anonime Dimineaţa şi Adevărul. Le-am cumpărat de la proprietarii lor evrei şi vi le ofer D-voastra pentru a ajuta acţiunea de presa şi de propaganda a mişcării. Din acest moment imprimeriile din Strada Sărindar va aparţin. Va fac acest dar în amintirea neuitatului meu prieten Nae Ionescu şi va rog sa nu daţi alta interpretare gestului meu.

— Domnule inginer, cu acest titlu, evocând duioasa prietenie ce v-a legat de Profesorul Nae Ionescu, dascălul generaţiei noastre, nu pot decât sa primesc acest pachet de acţiuni şi va mulţumesc pentru sacrificiul făcut. Fara îndoiala, posesia atelierelor grafice din Sărindar ne va ajuta mult la difuzarea ideilor noastre în popor.

Imediat am procedat la îndeplinirea formalităţilor pentru transferul de proprietate al întreprinderii. Am întocmit actele pe numele meu, nu ca proprietate particulara, ci în calitate de sef al mişcării legionare.

Malaxa cumpărase pachetul de acţiuni cu suma de trei milioane lei. Suma părea mica în raport cu valoarea întreprinderii, dar societatea era grevata la Banca Naţională cu o datorie de 40 de milioane de lei! Împrumut pe care ne-am obligat să-l restituim noi.

Tipografia din Strada Sărindar s-a numit de acum înainte „Imprimeriile Cuvântul”, caci aici s-a instalat ziarul Cuvântul. Tot din zaţurile ei au ieşit cea mai mare parte a cărţilor legionare ce le-am reeditat în decursul guvernării noastre.

16. Cancicov, Ministrul Economiei. Petra, Subsecretar de Stat.

În 10 Noiembrie 1940, Gheorghe Leon, Ministrul Economiei Naţionale, este înlocuit cu Mircea Canciov. Schimbarea nu avea nici o semnificaţie politica, nici interna şi nici externa. şi unul şi altul erau liberali; şi unul şi altul serviseră şi în cabinetele Regelui Carol II; şi unul şi altul erau buni economişti, judecaţi prin prisma sistemului liberal; şi unul şi altul erau acceptaţi de Berlin; şi unul şi altul, în cursul gestiunii lor, s-au arătat binevoitori fata de mişcare.

Plecarea lui Leon a fost determinata de influente… feminine. Sotia lui Canciov, Georgeta, care era şi un fel de scriitoare, plăcută şi inteligenta, pătrunsese în anturajul feminin al lui Antonescu. Doamna Antonescu, doamnele Veturia Goga, Veturia Manuila, au adoptat-o în cenaclul lor. De atunci, Doamna Canciov era nelipsita din casa lui Antonescu, mai ales de la vila lui de la Predeal, unde-şi petrecea Conducătorul sfârşitul de săptămână. În discuţiile dintre aceste doamne s-a urzit planul de a-l înlocui pe Leon cu Canciov. O intriga de Palat şi nimic mai mult.

Numirea lui Canciov a afectat şi poziţia noastră în guvern. Sa nu uitam ca acest episod s-a petrecut în începutul lunii Noiembrie, când relaţiile noastre cu Generalul erau încă bune. Fara sa fi cerut eu ceva, a venit Generalul cu propunerea ca, profitând de schimbarea titularului de la Economie, sa numească şi un Subsecretar de Stat legionar la acelaşi Minister. Îmi cerea sa dau numele persoanei alese cât mai în graba. Daca se poate în 24 se ore. aşa lucra Generalul. Nu-ţi dădea timp nici sa respiri.

Omul cel mai potrivit pentru aceasta funcţie ar fi fost Gheorghe Ciorogaru, Doctor în Economie de la Heidelberg, ar fi fost un partener cu autoritate al lui Canciov. Din nefericire, aflasem despre el în ultimul timp lucruri neliniştitoare. După cum am scris într-un articol anterior, după întoarcerea lui Ciorogaru de la Berlin, îl rugasem sa creeze o secţie de studii şi cercetări economice în cadrul mişcării, de care aveam atâta nevoie. A primit şi s-a pus pe treaba cu un grup de colaboratori, instalându-şi biroul în Strada Romei. A lucrat cât a lucrat, dar văzând ca timpul trece, fara sa i se dea atenţia cuvenita, şi-a pierdut răbdarea, a abandonat studiul şi a început să-l frecventeze pe Profesorul Codreanu. Împreuna cu Preotul Borşa, îi propuneau Profesorul tot felul de planuri pentru răsturnarea mea, care s-au descărcat apoi în lovitura de la sediu. Regretând ca trebuia sa ma lipsesc de serviciul acestui specialist în economie, tocmai când era mai mare nevoie de el, evident numirea lui nu mai putea fi luata în considerare.

M-am interesat atunci daca printre funcţionarii superiori ai Ministerului Economiei nu ar fi un camarad apt sa ocupe acest post. Mi s-au dat câteva nume, dar Canciov mi-a atras atenţia ca uzanţele nu permit sa fie numit ministru o persoana care până atunci figurase ca funcţionar al aceluiaşi Minister.

În aceasta situaţie, vine la mine Petrascu, cu probleme de-ale Secretariatului. Îi spun ce ma frământă.

— Am eu pe cineva la Sibiu, îmi spune Petrascu.

— Pe cine?

— Pe Nicolae Petra.

— Cine e acest Petra? N-am auzit de el.

— Un legionar de nădejde. Necazul este ca e cumnat al lui Bidianu şi nu stiu daca va convine.

— Îmi convine daca e un om priceput pentru acest minister.

— E director de banca.

— A fi director de banca în provincie, nu înseamnă a fi un bun ministru.

— E un om pregătit. De vederi largi, ponderat şi modest. N-a fost de acord cu atitudinea lui Bidianu din vara.

— Bine, chemă-l la Bucureşti sa stau de vorba cu el.

L-am văzut pe Petra. I l-am prezentat lui Canciov. A făcut impresie buna. şi aşa a devenit Petra ministru, pe atunci un personaj necunoscut în politica tarii cât şi în mişcare.

În timpul cât a fost Petra Subsecretar de Stat la Economie, s-a ocupat şi de chestiunea comisarilor de românizare. Nu-i plăceau cum merg treburile în acest sector. Constatase anumite abuzuri. Mie-mi convine sa se readucă în dezbatere aceasta chestiune, caci se dovedea fragilitatea legii şi de aceea l-am încurajat sa continue ancheta. După ce a studiat dosarul comisarilor de românizare, chestiunea s-a tratat în reuniunea Consiliului de Miniştri din 13 Decembrie 1940. Conducătorul Statului fusese informat şi a cerut explicaţii lui Canciov. Acesta i-a răspuns: „Am auzit ca s-au făcut abuzuri, însa nu mi s-au adus nume. Când m-am întors de la Berlin, colaboratorul meu, Dl. Petra, mi-a făcut un rezumat al problemei. I-am cerut sa mi-l facă în scris. Apoi mi-a spus: „Ne curăţăm daca mergem înainte cu comisarii. S-au făcut o mulţime de hoţii şi pătam regimul.

Trebuie sa reglementam aceasta chestiune. L-am rugat pe Dl. Petra s-o puna în studiu şi i-am cerut opinia lui. Nume, cazuri concrete nu mi-a adus. Mi-a arătat numai ca sunt unii care fac şantaj, alţii care s-au dat cu patronii în defavoarea Statului. Am cerut D-lui Petra ca împreuna cu Dl. Crişan sa facă un control discret şi sa meargă cât mai adânc.

Aceasta chestiune trebuie adusa la o soluţie. Sa se găsească o procedura mai buna, dar fara sa deservească ideea controlului şi a romanizării întreprinderilor”.

La explicaţiile lui Canciov, raspunde Generalul, dând următoarele instrucţiuni.

„Sunt şi eu informat ca serviciul acesta, a cărui idee a fost minunata, ca execuţie poate sa duca la catastrofa. şi atunci nu putem sa continuam pe calea aceasta, din cauza persoanelor.

Prin urmare, chestiunea comisarilor trebuie privita sub trei laturi.

Mai întâi trebuie sa facem ceea ce n-a făcut Leon: instrucţii, în raport cu categoriile de afaceri şi de acţiuni, care cad în atribuţiile lor.

În al doilea rând, trebuie sa ne asiguram ca instrucţiunile acestea, care trebuie făcute cât mai repede, nu rămân litera moarta. Trebuie ca Ministrul Economiei Naţionale sa organizeze un sistem de controlori pe regiuni sau pe categorii de industrie, cărora comisarii de românizare şi patronii sa fie obligaţi sa le dea toate relaţiile de care au nevoie.

A treia latura a problemei este schimbarea tuturor acelora care nu sunt de acord cu noi. Nu ne uitam la persoane şi la cine le-a recomandat. Am convenit cu Dl. Horia Sima ca tot ce este rau plasat în administraţia Statului şi în industrie sa fie înlocuit. Nu este o piedica în aceasta privinţă. şi e mai bine ca s-a sesizat Dl. Petra de chestiunea comisarilor, ca sa facem purificare acolo printr-un om de-a lor.

Chestiunea aceasta trebuie tratata cu energie şi cu repeziciune, pentru ca se petrec lucruri neplăcute: unii comisari, în loc să-i tina în loc pe jidani, s-au pus de acord cu ei”.

Dezbaterile acestui Consiliu de Miniştri confirma cu cea mai mare evidenta prevederile mele.

1. Generalul Antonescu recunoaşte ca paternitatea legii comisarilor de românizare îi aparţine, când spune „Sunt şi eu informat ca serviciul acesta, a cărui idee a fost minunata, ca execuţie poate sa duca la catastrofa”.

2. Recunoaşte ca legea a fost defectuos întocmita. Îi lipsea complementul necesar ca sa fie o buna lege. Partea ei de aplicare fusese lăsată în aer. Ce trebuie sa facă comisarii de românizare? Cum sa dirijeze procesul de românizare al întreprinderilor? Ce scopuri se urmăresc şi ce rechizite legale şi mijloace materiale li se pun la dispoziţie ca să-şi îndeplinească misiunea lor? Aveau puteri discreţionare în guvernarea întreprinderilor, dar nu li se indica cum sa se folosească de ele.

Ceea ce recunoaşte Generalul: „Mai întâi trebuie sa facem ceea ce n-a făcut D-l Leon: instrucţiuni în raport cu categoriile de afaceri şi de acţiuni care cad în atribuţiile lor”.

3. Recunoaşte necesitatea unui control central, ceea ce eu propusesem de la început, pentru a nu lăsa soarta întreprinderilor la discreţia fiecărui comisar de românizare. El însuşi propune instituirea unui fel de supra-control: „Trebuie ca Ministerul Economiei Naţionale sa organizeze un sistem de control pe regiuni sau pe categorii de industrie, cărora comisarii de românizare şi patronii sa fie obligaţi sa le dea toate relaţiile de care au nevoie”.

4. Generalul nu vedea sau nu vroia sa vadă ca toate abuzurile semnalate provin dintr-o concepţie greşită a legii. Este imposibil sa găseşti câteva sute de persoane competente şi corecte. Propunerea mea, cu crearea unei comisii centrale la Bucureşti, care sa cerceteze fiecare caz de transfer de proprietate evreiasca, ar fi dat rezultate mult mai bune.

După aceasta dezbatere, s-au făcut câteva schimbări de personal şi s-au dat anumite instrucţiuni, dar viciul organic al legii n-a putut fi remediat.

17. Chestiunea petrolului.

În chestiunea petrolului trebuie sa avem în vedere doua aspecte ale ei:

— livrările de petrol ale României spre Germania.

— proprietatea societăţilor petrolifere care exploatau subsolul românesc.

Cu izbucnirea războiului, Germania era avizata într-o măsură crescânda la importul de petrol românesc. În iarna anului 1939- 1940, Regele Carol sperând încă într-o victorie aliata pe frontul de vest, ca în primul război mondial, a sabotat exportul de petrol spre Germania, încât livrările au rămas mult în urma dorinţelor germane. Ca sa remedieze aceasta situaţie, în Ianuarie 1940 a fost numit primarul de până atunci al Vienei, Dr. Neubacher Hermann, „ministrul însărcinat special cu chestiunile economice pe lângă Legaţia Germana la Bucureşti”. Nici Neubacher n-a avut mai mult succes în primele luni ale anului 1940, din cauza atitudinii de expectativa a Regelui Carol, care aştepta sa se repete „minunea de pe Marna”.

După victoria Germaniei contra Franţei, livrările de petrol spre Reich n-au mai fost expuse nici unei piedici. În ziua când Regele Carol s-a decis sa schimbe politica externa a României, orientându-se spre Axa, s-a semnalat la Bucureşti şi un pact al petrolului, în care cotele de export au fost stabilite la un nivel satisfăcător pentru nevoile Germaniei.

După biruinţa legionara de la 6 Septembrie, exportul de petrol spre Germania n-a mai constituit o problema, deoarece la Bucureşti venise la putere un guvern prieten al Puterilor Axei. Totul depindea acum numai de mijloacele de transport, destul de precare până atunci, pentru ca petrolul românesc sa ajungă din abundenta în Germania.

Mai dificila era chestiunea a doua, a apartenentei întreprinderilor petrolifere. După primul război mondial, capitalul german a fost expulzat din industria petrolului românesc şi posesiile germane au fost împărţite între francezi, englezi şi belgieni. Ca urmare, principalele societăţi de petrol din România se aflau în mâna grupurilor de interese occidentale: Americani, Englezi, Olandezi, Francezi, Belgieni. Germanii au încercat în perioada 1938-1940 sa reocupe poziţii în petrolul românesc, dar fara rezultate apreciabile. Câteva întreprinderi neînsemnate au trecut sub controlul lor.

Abia după instaurarea regimului legionar, Germanii au reluat ofensiva de pătrundere a lor în industria petrolifera a tarii. Ei sperau ca tocmai prin legionari interesele lor în acest domeniu sa fie favorizate.

Dar în acest moment, care li se părea lor extrem de prielnic pentru expansiunea lor în petrol, s-au izbit de legea comisarilor de românizare, a lui Leon şi Antonescu. Pe baza acestei legi, Leon a numit comisari de românizare la toate societăţile petrolifere. Cei numiţi nu erau legionari, ci tineri ingineri care lucrau în petrol şi făceau parte chiar din cadrul de conducere al acestor întreprinderi. Cunoscând bine problema, fiind martori ai sălbaticei exploatări a acestei bogaţii româneşti în profitul capitalului strain, din care poporului român nu-i rămâneau decât firimituri, aceşti tineri ingineri, însufleţiţi de elan patriotic, la aceasta mare cotitura a istoriei, socoteau sosit momentul ca, cu puterile cele aveau sa readucă în patrimoniul national, cel putin parţial, societăţile înstrăinate.

Abia şi-au luat în primire funcţiile, au şi fost asaltaţi de emisari germani, care le cereau sa le deschidă porţile întreprinderilor pe care le aveau în supraveghere. Capitalul german se organizase, după îndrumările guvernului Reichului, în vederea unor achiziţii masive de acţiuni ale vechilor societăţi. Comisarii de românizare s-au opus pretenţiilor germane, creând de aici o noua sursa de conflict cu reprezentanţii Reichului în România. Ei stăruiau ca sa apere aceasta bogăţie româneasca pentru a nu cădea în mâna altor străini.

Grupul comisarilor de românizare din ramura petrolului au venit de câteva ori pe la mine, pentru a-mi expune neliniştea lor şi pentru a-mi cere sfatul. Eu le-am spus ca nu ne putem opune frontal penetraţiei capitalului german în petrol, dar sa ceara reprezentanţilor Reichului o colaborare cu capitalul românesc. Nimic mai natural. Nu putem admite ca societăţile engleze, franceze, belgiene etc., presupunând ca ar fi schimbate de stăpân, sa fie acaparate de alti străini. Trebuie luate în considerare în bloc toate interesele: ale vechilor acţionari, cele germane, dar şi cele romaneşti.

În aceasta privinţă, un motiv de conflict cu Neubacher s-a ivit când ministrul a pretins ca societatea Astra Româna, care aparţinea grupului olandez „Shell”, sa treacă sub control german. Pe ce îşi baza aceasta cerere? Trupele germane, când au ocupat Olanda, au capturat acţiunile societăţii Astra Româna din România, de la sediul societăţii „ShelI”. Considerând aceste acţiuni o prada de război, pe baza posesiei lor, pretindea cedarea imediata a Astrei în mâna unui om de încredere al lor. Consultându-l pe inginerul Caleia, unul dintre aceşti comisari, acesta mi-a explicat ca germanii nu poseda acţiunile propriu-zise, ci numai cotoarele lor, care nu sunt echivalentele titlurilor de proprietate. Acţiunile au fost transportate peste Ocean odată cu mutarea sediului lui „Shell”.

În timpul guvernării noastre, germanii n-au putut pătrunde în industria petrolifera, izbindu-se de vigilenta comisarilor de românizare, care, conform legii, dispuneau de puteri discreţionare.

Neînţelegere cu Neubacher am mai avut şi pe chestiunea Ministrului Dimitriuc, care fusese numit „Subsecretar de Stat pentru problemele petrolului”. Fiind o creatura a regimului carlist, am încercat să-l dislocam, pentru ca ocupa o pozitie-cheie în economia naţională. Antonescu era dispus să-l concedieze, dar ne-am izbit de opoziţia înverşunată a lui Neubacher. Acesta a venit atât la Conducător cât şi la mine, cerându-ne cu cea mai mare energie să-l păstrăm pe Dimitriuc, deoarece colaborarea cu el merge excelent.

Dimitriuc a rămas mai departe la Economia Naţională, unde exercita un fel de paşalâc, neascultându-i decât pe Nemţi, ştiindu-se protejat de ei. A jucat un rol important în tratativele economice cu Germania, în care subiectul principal de discuţie în schimburile comerciale era petrolul.

18. Cursul mărcii germane.

Dr. Neubacher, Ministrul Reichului pentru afacerile economice la Bucureşti, s-a prezentat Ministrul de Finanţe, George Cretianu şi după aceea Subsecretarului de Stat la acelaşi Departament, Constantin Papanace, cam pe la începutul lunii Noiembrie, pentru a le cere sa consimtă la fixarea unui nou curs al mărcii, ridicându-l de la 50 lei, cat era pe atunci, la 60 de lei. Papanace a căutat să-l convingă pe Neubacher ca nu e momentul cel mai potrivit ca sa pretindă aceasta devalorizare a leului în raport cu marca, deoarece economia româneasca a suferit mult de pe urma pierderilor teritoriale şi încă nu s-a întremat. Dimpotrivă, ar trebui ca Marele Reich sa tina seama de aceasta situaţie precara şi sa ajute României să-şi însănătoşească baza materiala de existenta, fapt care va avea repercusiuni favorabile şi în schimburile cu Germania.

Chestiunea a fost tratata şi în următorul Consiliu de Miniştri. Cretianu şi Papanace au expus teza lui Neubacher şi răspunsul lor. Ei au explicat împuternicitului Reichului pentru chestiunile economice ca stabilirea unui nou curs al mărcii, superior celui vechi, ar însemna o grea lovitura pentru economia naţională. Generalul Antonescu a aprobat atitudinea lor şi li s-a cerut sa nu cedeze.

Mare mi-a fost mirarea ca după acest Consiliu, în care Generalul susţinuse ferm şi categoric punctul de vedere al Ministerului Finanţelor, în cursul vizitei lui la Berlin, 22- 24 Noiembrie 1940, şi-a schimbat opinia si, în conversaţiile economice avute cu acest prilej, a acceptat cererea lui Neubacher, adică urcarea mărcii de la 50 la 60 de lei. La prima discuţie avuta cu Generalul, după întoarcerea lui din Germania, mi-a mărturisit, fara a ma privi în ochi, ci undeva pe pereţi, ca a trebuit sa admită noul curs al mărcii pentru a obţine împrumutul.

Conducătorul Statului ne administrase o noua lovitura joasa, între multe altele. Pe de-o parte, ne cerea sa rezistam pretenţiilor germane, caci cel mai aprig oponent al propunerilor lui Neubacher era ministrul legionar Papanace. Pe de alta parte, ajuns la Berlin, îşi renega propria lui atitudine, anulează ordinul dat în Consiliul de Miniştri şi se supune exigentelor germane. Evident, noi am rămas descoperiţi, nişte naivi care nu ne pricepem „sa facem politica”.

Ridicarea cursului mărcii nu era nici cel putin justificata din punct de vedere al schimburilor dintre cele doua tari. România, în acea conjunctura europeana, avea mult mai mult de oferit decât Germania de dat. Petrolul românesc era vital pentru soarta războiului şi valoarea lui cântarea greu în acordurile dintre cele doua State. De alta parte, gratie nefericitei politici germane de înţelegere cu Rusia, noi am ieşit cu granitele ciuntite şi cu o economie zdruncinata. Era de datoria Reichului, ca noul nostru aliat, sa ajute la refacerea economiei româneşti şi nu sa o încarce cu un nou tribut.

Ridicarea cursului mărcii anula apoi într-o oarecare măsură însăşi valoarea împrumutului contractat de 600 de milioane de marci, deoarece pentru restituirea lui aveam la dispoziţie un instrument de schimb mult mai slab. Exportul României trebuia sa crească considerabil pentru a compensa noua scădere a monedei, pe baza unui curs artificial fixat.

Generalul Antonescu la Berlin a abandonat interesele economiei româneşti pentru a capta bunăvoinţa lui Hitler. În vreme ce mişcarea apărea în ochii potentaţilor celui de-al Treilea Reich, după aceasta incalificabila concesiune, ca o organizaţie şovinistă, care se opunea sistematic tuturor planurilor de colaborare cu Germania, Generalul se înalta în ochii lor ca un om politic realist şi loial, singurul capabil sa integreze România în marele spatiu economic german.

19. Conflictul de la Mediaş.

Conform ordinului primit de la Sinagoga, evreii din Ardeal şi Banat vindeau prăvăliile lor saşilor, evitându-i pe români. Am explicat într-un capitol motivele acestei politici. Fireşte, minoritatea germana era satisfăcută ca întreţine relaţii privilegiate cu evreii în cumpărarea bunurilor lor. Fara sa facă eforturi mari, îşi puteau mari reţeaua lor de magazine şi volumul lor de afaceri.

Pentru a nu fi tulburaţi de români în aceste operaţii, saşii şi evreii s-au pus de acord ca sa trateze în secret vânzarea prăvăliilor, pentru ca autorităţile sa nu afle decât în momentul când actele erau încheiate şi nu se mai putea reveni asupra tranzacţiilor. Fenomenul fusese semnalat în întreg Ardealul şi Banatul.

La Mediaş, conflictul între români şi saşi pe aceasta tema luase aspecte mai aspre, care a pus atât guvernul cât şi mişcarea într-o situaţie neplăcută. Incidentele au fost consemnate într-un raport al Ministerului de Interne, care a fost prezentat Conducătorului Statului şi apoi a fost dezbătut şi în Consiliul de Miniştri:

Bucureşti, 18 Decembrie 1940

Ministerul Internelor Cabinetul Ministrului „Am onoarea a face cunoscut ca, în urma cercetărilor făcute, Prefectul judeţului Târnava-Mare raportează: l. În ziua de 27 Noiembrie 1940, pe când se aflau în gara Copşa Mica, toate autorităţile publice, prefectul, seful politiei, comandantul Legiunii de Jandarmi, în aşteptarea trenului cu care se înapoia Dl. General Ion Antonescu, Conducătorul Statului – de fata fiind şi Dl. General Vasiliu şi Dl. Ministru Rioseanu, saşii din Mediaş au ocupat, prin echipe organizate, prăvăliile evreieşti din centrul oraşului, în număr de 10 (zece), pretextând ca au contracte de vânzare-cumpărare cu evreii, când în realitate ei nici până astăzi nu au perfectat aceste contracte.

Pusi în fata acestui atac prin surpriza şi pentru a nu da loc la conflicte cu minoritatea săsească şi după ce, prin intervenţia Mişcării Legionare s-au procurat creditele necesare, s-a început şi de Mişcarea Legionara bătălia cumpărării imobilelor jidăneşti, care au mai rămas în Sighişoara, Mediaş şi în restul judeţului.

La operaţia aceasta de cumpărare de imobile, se cauta a se respecta în totul dispoziţiile legale în vigoare. Faptul ca românii vor sa ajungă în aceasta regiune în proprietatea prăvăliilor şi al imobilelor jidăneşti, explica toată nemulţumirea şi agitaţia saşilor, care s-au erijat acum în fervenţi apărători ai jidanilor de pretinsele brutalităţi la care evreii ai fi supuşi din partea autorităţilor romaneşti. În realitate, ei urmăresc să-i înlăture pe români de la orice cumpărări de bunuri care aparţin evreilor. Prin lumina acestor date este a se vedea şi incidentul din noaptea de 3-4 Decembrie 1940 de la Mediaş.

Organele de control ale Inspectoratului de Politie din Alba-Iulia au avut o atitudine mai aspra fata de câţiva evrei din Mediaş, care vroiau sa cedeze prăvăliile lor exclusiv saşilor.

Gărzile cetăţeneşti pe care saşii pretind ca le-au instituit cu prilejul acelui incident, pentru apărarea populaţiei, sunt în realitate nişte echipe ce fuseseră instalate în fata prăvăliilor şi în curţile prăvăliilor evreieşti cu aproximativ o săptămână înaintea acelui incident, cu scopul de a-i opri pe români sa intre în tratative cu jidanii pentru cumpărarea prăvăliilor sau imobilelor.

În ziua de 4 şi 5 Decembrie, Prefectul judeţului a fost la Bucureşti, chemat la Ministerul Coordonării, iar în ziua de 5 Decembrie 1940, Dl. Comandant al Garnizoanei şi al Pazei teritoriului judeţului, Dl. Lt. Col. Antohi, s-a deplasat la Mediaş, luând masuri de ordine, comunicând Prefectului ca situaţia nu prezintă nimic grav.

În ziua de 8 Decembrie, Prefectul judeţului a cercetat personal chestiunea de la Mediaş şi a constatat ca populaţia româneasca este profund indignata de atitudinea Saşilor, care îi sprijină pe evrei şi nu se împacă deloc cu ideea ca ar putea şi românii sa cumpere prăvălii ori imobile de la evrei. Ori, în agitaţia şi alarma pe care au dat-o evreii, ca o ironie a soartei, ei se vad apăraţi şi încurajaţi în aceasta, tocmai de concetăţenii noştri saşi”.

Ministrul Afacerilor Interne, General Petrovicescu.

Din examinarea acestui raport, făcut de Prefectul Judeţului Târnava Mare şi însuşit de Ministrul de Interne, General Petrovicescu, rezulta următoarele fapte: l. Evreii vindeau prăvăliile din proprie iniţiativă, fara constrângere, pregătindu-se sa părăsească tara.

2. Evreii s-au pus de acord cu saşii sa le vândă lor prăvăliile si, ca sa nu afle românii, sa duca tratativele în cea mai mare taina.

3. Prăvăliile cumpărate de saşi erau în centrul oraşului şi reprezentau comerţul cel mai înfloritor al Mediasului.

4. Pusi în fata acestor fapte, au încercat şi românii sa cumpere alte prăvălii evreieşti, din ceea ce rămăsese.

5. Românii s-au izbit şi în aceasta încercare de aceeaşi coaliţie evreo-saseasca, interzicându-le accesul la alte bunuri evreieşti.

6. Saşii luau apărarea evreilor, denunţând presupusele brutalităţi pe care le-ar fi suferit din partea autorităţilor romaneşti.

7. Pentru a-i apăra pe evrei, saşii au organizat nişte pichete pe care le-au postat în fata prăvăliilor evreieşti. În realitate, „pentru a-i înlătura pe români de la orice cumpărări de bunuri care aparţin evreilor”.

8. Ca urmare, s-au petrecut o serie de incidente, fara gravitate, dar care indicau un anumit grad de tensiune între populaţia româneasca şi minoritatea germana de la Mediaş.

Acesta e filmul evenimentelor, aşa cum rezulta din raportul Ministerului de Interne. Pentru mişcarea legionara nu era decât motiv de îngrijorare sa se nască incidente cu minoritatea germana, ştiind prea bine ca aceasta minoritate se bucura de protecţia puternicului Reich German. De alta parte, saşii din Ardeal erau camarazii noştri de ideologie în lupta contra comunismului. Am intervenit imediat la prefectul judeţului ca sa tempereze zelul legionarilor, chiar daca dreptatea ar fi de partea lor. Astfel de acţiuni ne făceau mai mult rau şi aduceau mai mare paguba.

Dar originea acestor incidente era mult mai adânca. Erau consecinţa lipsei unui plan economic, a unei directive, care sa organizeze economia naţională. Inconvenient pe care Generalul nu-l vedea sau se prefăcea ca nu-l vede. Daca ar fi existat planul cerut de mine de la începutul guvernării noastre, astfel de incidente nu s-a fi produs, deoarece în acest plan s-ar fi înglobat, relaţiile noastre cu Germania şi cu minoritatea evreiasca. Am fi ştiut atunci cum sa procedam, în ce limite şi pe ce etape. Acum mergeam înainte târâţi de evenimente şi nu dominându-le din perspectiva unei viziuni generale a realităţii economice romaneşti.

20. Apoteoza muncitorimii.

Pătura sociala care a simţit mai mult binefacerile guvernării legionare a fost muncitorimea. Pentru ţarănime n-am putut face prea mult din cauza timpului prea scurt al guvernării noastre. Singura ei mulţumire a fost ca nu mai era terorizata şi batjocorita de odioşii de jandarmi. Dar ţărănimea era cu noi ştiind ca ne vom îngriji şi de soarta ei. În planul ce-l aveam, ne gândeam în primul rând sa punem la dispoziţia plugarilor credite ieftine, eşalonate pe mai multi ani, ca sa scape de împrumuturi oneroase la bănci şi de uzura evreilor. În revista Muncitorul Legionar, care apăruse în 10 Noiembrie, sub conducerea lui George Macrin, scriam următoarele: „Odată cu România Legionara, începe pentru muncitorul român o era de dreptate şi de omenie. Grija de soarta lui ne-a lăsat-o însuşi Căpitanul, care a fost veşnic frământat de icoana celor chinuiţi şi năpăstuiţi. Muncitorul Român păşeşte astăzi mândru şi senin pe drumul biruitor al Gărzii de Fier. El ştie ca o viaţă noua începe pentru el. El ştie ca în curând suferinţele lui vor apune şi munca lui va fi răsplătită”.

Horia Sima.

Problema muncitorilor era mai la îndemâna de rezolvat, caci nu trebuia decât sa le impunem întreprinderilor sa se poarte mai omeneşte cu ei, revizuindu-le scara de salarizare. În aceasta privinţă, n-am cunoscut un moment de linişte, intervenind oriunde era nevoie pentru a uşura viaţa muncitorului. Am povestit cum m-am dus la Malaxa şi acesta a aprobat caietul de revendicări al personalului angajat la el, muncitori şi funcţionari. Era o prima victorie pe frontul social al Noii Românii. A doua „descălecare” a mea în lumea muncitorilor a fost la Brad, în judeţul Hunedoara, unde erau minele de aur ale societăţii „Mica”. Fusesem profesor în aceasta localitate şi cunoşteam starea de mizerie a muncitorilor care lucrau sub pământ ca sa scoată aurul din măruntaiele lui.

La societatea „Mica” stăpânea, pana la venirea noastră la conducere, Ion Gigurtu. Politica lui de salarizare a angajaţilor varia după importanta politica şi sociala a fiecărui grup. Era extrem de generos cu membrii Consiliului de Administraţie, între care figurau de obicei oameni politici, cum era Octavian Goga. Plătea bine cadrul de conducere al întreprinderii, directori şi ingineri superiori. Era destul de zgârcit cu micii funcţionari, iar pe cei care se trudeau mai mult, pe muncitorii care scormoneau după aurul din mina, îi trata ca pe nişte paria, plătindu-i mizerabil.

În timp ce se purta atât de hain cu muncitorii, a lăsat sa se construiască pe o înălţime din apropierea Bradului un sanatoriu pentru tuberculoşi, vrând sa arate grija ce-o poarta muncitorimii. În loc de a le da salarii mai bune, pentru a nu deveni tuberculoşi, le oferea camere de spital pentru a-şi scuipa plămânii! Gigurtu se prefăcea pe deasupra ca este un adept al mişcărilor naţionaliste, când în realitate era un trimis al Regelui în mijlocul lor, pentru a le tine sub control, cu ajutorul mijloacelor de care dispunea. În vara anului 1940, şi-a dezvăluit adevărata identitate politica: prea supus servitor al Majestăţii Sale. În criza care a precedat alungarea de pe tron a Regelui Carol, a cerut Generalului Antonescu „sa traga în legionari!”.

După cuvântarea mea de la Braşov din 9 Octombrie, în care am denunţat atrocităţile maghiare din Ardealul de Nord, m-am repezit la Brad ca sa rezolv la fata locului şi problema acestor muncitori şi le-am vorbit de pe o tribuna improvizata. Am evocat lupta şi sacrificiile Căpitanului pentru tara flamanda şi goala, le-am explicat concepţia lui despre drepturile şi datoriile muncitorului şi le-am amintit mila ce-o simţea pentru muncitorii care lucrează sub pământ, cărora trebuie sa li se facă dreptate înaintea tuturor. Pentru asta am venit şi eu în mijlocul lor ca sa le aduc vestea cea buna ca soarta lor se va schimba sub regimul legionar.

Ma uitam la ei, vreo doua mii de oameni. Toţi, fara excepţie, aveau fetele supte şi palide, privirea stinsa şi spinările încovoiate înainte de vreme. Erau oameni între 20-40 de ani. La cuvintele mele, n-au răspuns nici cu aplauze şi nici măcar cu aprobări din cap. Stăteau închişi în durerea lor. O mulţime apatica, fara interes. Un scepticism ancestral îi povăţuia sa nu mai creadă în nimeni. Veniseră atâţia politicieni, în jurul alegerilor, promiţându-le marea cu sarea, încât se îndoiau şi de spusele mele.

Dar, de asta data n-a fost asa. A doua zi li s-a anunţat de direcţie urcarea salariilor. Până atunci un muncitor lucrând opt ore sub pământ, primea 45 de lei pe zi. Din acel moment salariile lor s-au dublat, ajungând la 90 de lei pe zi. Nu le venea sa creadă! Proporţional, s-au anunţat îmbunătăţiri şi pentru micii funcţionari care erau cei mai năpăstuiţi. M-am informat cu cât ar apăsa ridicările de salarii asupra bugetului întreprinderii. La un beneficiu net anual de 200 milioane… doar 6 milioane! Îi mai rămâneau direcţiei 194 de milioane anual pentru a le distribui acţionarilor şi politicienilor.

Un al treilea episod din viaţa muncitorimii române sub regimul legionar s-a petrecut la minele de cărbuni de Petroşani. Într-o zi vine la mine la Preşedinţie o delegaţie a minerilor de pe Valea Jiului, pentru a ma anunţa ca sunt decişi sa recurgă la greva daca nu li se aproba măririle de salarii cerute de ei.

— Bine, le-am spus. Sa vedem despre ce este vorba. Ce cereţi?

Îmi expun doleanţele lor. O ridicare de salarii între 8-12 procente, după natura muncii prestate. Cererile lor nu numai ca erau rezonabile, ci modeste, în comparaţie cu salariile mici pe care le primeau.

— şi pentru atâta lucru vreţi sa declaraţi greva?

— Domnule Ministru, alta data când am încercat sa obţinem îmbunătăţiri şi am făcut greva, am fost împuşcaţi.

— Acum vremurile s-au schimbat, dragii mei. Acum sunteţi voi stăpâni pe tara, cu alti români, cu toţi românii. A încetat exploatarea. Nu mai e nevoie sa faceţi greva. Voi da dispoziţii comisarului de românizare ca sa va împlinească îndată cererile, pe baza tabloului pregătit de voi.

Oamenii nu ştiau cum să-mi mulţumească. aşa ceva nu mai văzuseră.

La „Reşita”, controlata de Malaxa, la Hunedoara, la uzinele Nădrag, Călan şi Titan, în industria petrolifera, prin acelaşi procedeu expeditiv, s-a ridicat simţitor nivelul de viaţă al muncitorului. Într-o vizita la IAR-Brasov, am ascultat cererile muncitorilor, prezentate de o delegaţie legionara, şi l-am rugat pe Popescu-Botosani, directorul întreprinderii, sa le ia imediat în considerare.

Paralel, Vasile Iasinschi, Ministrul Muncii, printr-o serie de decizii înţelepte, a stabilit un minimum de salarii pentru micile întreprinderi şi chiar pentru lucrători, calfele şi ucenicii care erau angajaţi la meseriasi-patroni. Muncitorimea se simţea ocrotita şi apărată sub regimul legionar. Nu mai era exploatata până la sânge de patroni fara inima sau de întreprinderi străine de viaţa neamului nostru. Dar Vasile Iasinschi nu urmarea ca impunând salarii minime pentru muncitori să-i puna în conflict cu patronii şi sa creeze din ei o tabără duşmana întreprinzătorilor, cum era obiceiul comuniştilor. Ministrul îşi însuşise idealul mişcării, de a realiza înfrăţirea muncitorilor cu patronii pe baza unui echilibru just între remuneraţie şi producţie. Cu prilejul inaugurării salii de mese a lucrătorilor de la Fabrica de tăbăcărie şi încălţăminte Grigore Alexandrescu, la 1 Decembrie 1940, Iasinschi a ţinut o însemnata cuvântare cu caracter programatic, pentru orientarea ministerului ce-l conducea: „Fiecare întreprindere, a spus el, are tendinţa sa se dezvolte, sa ajungă mare. şi întreprinderile Grigore Alexandrescu la origine au fost mici. Începutul acesta trebuie respectat, pentru ca respectându-l pe el, ne respectam pe noi. Nu se poate ca aceasta fabrica mare sa nu se fi ridicat la proporţiile de astăzi, din acea meserie rudimentara, decât prin munca în momentele acestea, când suntem nevoiţi a galopa la pas cu evenimentele, nu am procedat încă la organizarea propriu-zisă a muncii. Asta nu înseamnă ca nu ne gândim serios la aceasta problema. Intervenind scumpetea vieţii, ne-am gândit în primul rând sa trecem peste greutăţile actuale. Aceasta nu înseamnă ca muncitorul sa se anchilozeze în aceste preturi maximale. Muncitorul trebuie stimulat, pentru a înţelege frumuseţea lucrului bine efectuat. Inteligenta şi priceperea muncitorului trebuie răsplătite. Emulaţia la meşteşug trebuie încurajata. Muncitorul care da un produs cât mai bun contribuie şi la progresul patronului, şi astfel armonia dintre muncitor şi patron va fi o realitate”. Alături de mineri, cei mai nenorociţi, cei mai dezavantajaţi de soarta, erau muncitorii şi muncitoarele din fabricile de textile. Sub regimul nostru aceşti muncitori şi-au recăpătat dreptul la viaţă. Cele mai multe din uzine erau în mâinile evreilor şi aceştia nu se interesau decât de câştig, neîngrjindu-se de elementarele condiţii de igiena. Localuri mizerabile, neaerisite, în care respiraţia era îngreunata şi de praful şi scamele ce se desprindeau din baloturile de lâna şi bumbac. Muncitorii textilişti erau total la discreţia patronilor, care, prin mijloacele lor de corupţie, aveau de partea lor, în conflictele ce se iveau, autorităţile Statului, de la jandarm până la aşa zişii inspectori de la Ministerul Muncii. Salariile erau fixate suveran de directorii întreprinderilor, fara posibilitatea vreunei contestaţii. Pe cât erau de mici aceste salarii, pe atâta se făceau şi mai mici în anumite perioade ale anului, când fabrica nu lucra la randamentul maxim, deoarece stocurile fixate fuseseră atinse. Cei ce protestau, erau pur şi simplu concediaţi şi familiile lor rămâneau pe drumuri. Sub regimul nostru, aceste scene degradante nu s-au mai întâmplat. Prin masurile luate, sub supravegherea Ministerului Muncii, s-au realizat îmbunătăţiri substanţiale în scara de salarizare, în igiena localurilor, iar urâtele moravuri patronate de odinioară au dispărut. Cu aceste masuri, mişcarea a câştigat vertiginos în popularitate, iar comunismul şi-a pierdut orice atracţie în mase, fiind redus la o expresie inofensiva, a agitatorilor de profesie, înfeudaţi Rusiei bolşevice. După expulzarea noastră de la putere, Generalul Antonescu şi exploatatorii care s-au concentrat în jurul lui ne-au acuzat ca prin aceste ridicări substanţiale de salarii, mai ales în industria grea, am bolşevizat tara! Îi durea pe aceşti domni. În realitate am scăpat tara de bolşevism, ideologia comunista pierzându-şi mediul unde sa se implanteze, mizeria maselor populare.

21. Cinci miliarde şapte sute şaptezeci şi patru milioane de lei.

La aceasta cifra impresionanta, comparând cu bugetul Statului de atunci, s-au ridicat economiile realizate sub regimul legionar, în perioada Septembrie-Decembrie 1940. Bani disponibili pentru alte scopuri şi alte nevoi ale naţiunii. Ziarul Buna Vestire din 3 Ianuarie 1941 a publicat pe prima pagina un articol semnat de Constantin Ghidel, în care autorul comentează aceste strălucite rezultate bugetare arătând ca sunt rodul severei administraţii a banului public sub guvernul legionar şi al muncii pline de devotament a întregului popor. Reproducem acest articol care reda mai bine decât noi astăzi, în termeni inspiraţi de actualitatea momentului, procesul de însănătoşire a economiei naţionale.

„Regimul naţional-legionar, prin Domnul General Ion Antonescu, Conducătorul statului român, a făcut tarii cu ocazia sfârşitului de an un bilanţ al realizărilor sale după patru luni de guvernare.

Într-un timp atât de scurt, pe care vechile regimuri îl foloseau numai pentru orientarea generala şi fixarea retribuţiilor membrilor din Societatea anonima care era partidul, noul regim politic al României a reuşit, cu toate vicisitudinile vremurilor, sa realizeze o economie de 5.774.000.000 lei.

Daca aceasta cifra a fost atinsa în împrejurările atât de grele prin care a trecut tara noastră, cu hotarele sfâşiate, cu un exod de refugiaţi în mare parte funcţionari care grevau bugetul public, cu un pasiv enorm la încasările Statului prin luarea unor provincii cu industrii bogate şi în plina activitate, cu toate loviturile pe care factorii naturii – cutremurul – le-au cauzat materialiceşte aproape în toată tara, apoi ce economii se puteau face în trecut, când nici o piedica nu lovea mecanismul normal de funcţionare al Statului?

De abia acum noi cetăţeni umili ai acestei tari care ne duceam grijile şi nevoile cum numai Dumnezeu putea sa ştie, pentru binele şi propăşirea acestei tari, vedem jaful pe care partidismul l-a făcut în gospodăria noastră publica.

A fost o iresponsabilitate totala. De altfel cine putea sa răspundă la partid? În aceasta societate anonima pe acţiuni al cărui singur scop era jefuirea patrimoniului national şi pricopseala membrilor în dauna naţiunii?”

Este adevărat ca la capitolul excedentului bugetar intrau şi economiile realizate prin desconcentrări de trupe. Conducătorul Statului, în darea lui de seama publicata la sfârşitul anului pentru a înfăţişa înfăptuirile regimului, evaluează economiile de la Ministerul Armatei, de pe urma desconcentrărilor, la doua miliarde şi jumătate. Cifra pare exagerata, deoarece desconcentrările nu au început decât la 15 Noiembrie 1940. Dar chiar daca ar fi asa, mai rămân trei miliarde doua sute şaptezeci şi patru milioane, care se datorează exclusiv muncii, cinstei şi corectitudinii acestui guvern.

Toţi defăimătorii mai vechi şi mai noi ai mişcării legionare ar fi trebuit sa se întrebe cum a fost posibil ca într-o tara „în plina anarhie”, cum a fost descrisa mai târziu în Pe Marginea Prăpastiei, sa se depăşească în câteva luni gravul dezechilibru economic şi sa se realizeze acest progres uluitor? Bugetul Statului era o oglinda a încrederii cetăţenilor în regim, al ordinii care domnea în tara şi al spiritului cu care lucrau sutele de mii de legionari pentru a uşura soarta neamului nostru lovit de atâtea calamităţi.

Sunt anumiţi factori care trebuie luaţi în considerare daca vrem sa înţelegem aceasta grabnica însănătoşire economica a tarii:

1. Miniştrii nu mai prădau Statul, cum era obiceiul pământului sub regimurile anterioare. Ei se mulţumeau cu leafa lor modesta, neîndestulătoare pentru multiplele obligaţii cele aveau ca miniştri, de vreo 35.000 lei lunar. Miniştrii legionari nu s-au atins de fondurile secrete ce le aveau la dispoziţie. Sub guvernările anterioare, miniştrii profitau de situaţia lor în Stat pentru a-şi crea surse paralele de venituri, fie din fondurile secrete fie din diverse concesiuni ce le făceau, calcând legea, particularilor sau întreprinderilor, fiind cointeresaţi în schimb în afacerile lor.

2. Toată tara îşi plătea cinstit impozitele. Plăteau ţăranii având convingerea „ca nu se mai fura”. Plătea pătura mijlocie de meseriaşi şi negustori pentru a ajuta acţiunea de românizare a comerţului. Plăteau evreii de teama, neputând sa mai însele Statul; plăteau pentru prima oara cinstit şi întreprinderile liberale, nemaiputând sa se sustragă platii impozitelor. Într-un consiliu de miniştri, Papanace a declarat ca fabrica „Letea”, al carei preşedinte era Dinu Brătianu, avea o restanta de impozite de 20 milioane de lei!

3. Aparatul Ministerului de Finanţe, administratori financiari, controlori, perceptori, devenise mai eficace la încasarea impozitelor, temându-se de sancţiuni. Până la guvernarea noastră şi cel mai mic funcţionar de la Finanţe îşi rotunjea veniturile cu bacşişurile ce le primea de la contribuabili, pentru a le trece cu vederea impozitele reale – sume ce se pierdeau pentru Stat.

Făcând uz de aceste economii, care se datorau strădaniei întregului popor, Generalul s-a arătat generos fata de o singura categorie: militarii. Dintr-o trăsătură de condei, în ajunul Crăciunului, a şters toate datoriile ce le aveau ofiţerii la „Casa Oştirii” – datorii care urcau la 500 de milioane lei. Pentru alte categorii de slujbaşi ai statului n-a arătat aceeaşi mărinimie. Nu s-a gândit sa suprime curbele de sacrificiu introduse sub guvernul Iorga-Argetoianu şi nici n-a respectat gestul de compensaţie cu datoriile contractate de învăţători, preoţi şi profesori la respectivele lor case de credit. Îl interesa armata, pentru ca se gândea sa facă din nou apel la ea ca instrument contra Legiunii şi contra Naţiei.

22. Creşterea depunerilor bancare.

Începând din luna Martie 1939, depunerile bancare au început sa scadă din cauza nesiguranţei politicii noastre externe. În primăvara acestui an se fac mari concentrări de trupe la granita de vest, după ocuparea Cehoslovaciei de către diviziile germane. Teama de un eventual război, în care ar putea intra şi România, a determinat populaţia să-şi retragă banii ce-i avea depuşi atât la Casa de Economii cât şi la băncile particulare.

Aceasta scădere continua a depunerilor bancare s-a oprit abia la în Septembrie 1940, după instalarea Statului Naţional-Legionar. Din acest moment a început un fenomen invers, de sporire a economiilor particulare la bănci. Tendinţa s-a accentuat în lunile următoare, încât, în Decembrie 1940, Casa Naţională de Economii şi Cecuri a adus la cunoştinţa publicului vestea îmbucurătoare ca în ultimele trei luni cuantumul depunerilor la aceasta instituţie a crescut aproape cu un miliard de lei! Dar nu numai Casa Naţională ci, paralel, toate băncile de reputaţie bine stabilita au înregistrat sporuri importante la secţia depunerilor.

Contrar provocărilor de panica, ce spuneau ca luându-se masuri contra evreilor se va produce un haos economic, publicul a reacţionat în sens pozitiv, acordând încredere politicii economice a guvernului legionar. Cum se explica aceasta încredere? Ea are un fundament real. Mai întâi, cu venirea Legiunii la putere, lumea care avea bani lichizi în păstrare, ştia că-i poate încredinţa acum fara grija institutelor de credit ale Statului, deoarece exista garanţia unor oameni corecţi şi pricepuţi în posturile de răspundere.

În al doilea rând, încrederea a revenit şi din cauza risipirii necunoscutei externe. Cu încadrarea României în Axa şi certitudinea granitelor ce ne-au rămas, Românii au început sa privească cu optimism viitorul, sperând în vremuri mai bune.

În al treilea rând, mersul general al economiei româneşti promitea o creştere a prosperităţii. Însămânţările de toamna au depăşit cu mult cota anilor precedenţi, încât se aştepta o recolta bogata la vara viitoare. Debuşeurile pentru cereale erau asigurate prin convenţia cu Germania, care se mai angajase ca la primăvară sa trimită şi un număr important de tractoare şi maşini agricole. Toţi aceşti factori conjugaşi au creat efectul psihologic necesar pentru restaurarea încrederii maselor populare în economia naţională. Afluenţa depunerilor la bănci era o dovada a înviorării şi întăririi forţelor de producţie ale naţiei.

23. Protestul lui Neubacher.

Era după Anul Nou. Prin 8-9 Ianuarie 1941, când primesc un telefon de la Neubacher, rugându-mă sa trec pe la biroul lui pentru a-mi comunica o chestiune importanta. Nu-mi poate vorbi în cabinetul meu de la Preşedinţie, caci vrea sa fim singuri. M-am dus imediat. Neubacher îşi avea reşedinţa pe Strada Wilson, în localul fostei Legaţii austriece. Ministrul economic al Reichului era un om cald şi expansiv. De asta data m-a salutat cu răceală si, fara nici o introducere, mi-a întins o hârtie scrisa de mâna lui, spunându-mi ca era o nota de protest din partea guvernului Reichului pentru atitudinea neamicala a mişcării legionare în relaţiile economice germano-române. Am început sa citesc nota şi pe măsură ce înaintam în lectura ei, tonul se înăsprea acuzându-ne în final de şovinism în colaborarea economica cu Germania. În convorbirea ce-a urmat, mi-a citat mai multe cazuri în care comisarii de românizare au blocat tratativele cumpărătorilor germani cu evreii. Ceea ce l-a umplut de revolta şi l-a determinat să-mi predea aceasta nota, a fost o recenta întâmplare de la Braşov. Un grup german vrând sa achiziţioneze marele magazin textil al evreului Neumann, s-a izbit de refuzul comisarului de românizare, sprijinit, de autorităţile locale. Contractul nu s-a putut încheia. I-am răspuns ca voi cerceta cazul de la Braşov şi daca s-a săvârşit vreo ilegalitate, grupul german va primi satisfacţie. În ceea ce priveşte nota de protest, i-am exprimat nedumerirea şi amărăciunea mea. Nu ma aşteptam la acest demers tocmai din partea lui, cunoscut ca prieten şi susţinător al mişcării. Cum suntem camarazi şi luptători pentru acelaşi ideal, când se ivesc incidente de acest gen, explicabile prin complexitatea problemelor ce se pun guvernării noastre, ele ar trebui rezolvate prin buna înţelegere, fara a crea tensiuni inutile şi dăunătoare.

În acel moment, ma frământă gândul să-i spun adevărul, arătându-i ca în toată acţiunea de românizare a întreprinderilor evreieşti, noi suntem executanţii unui ordin care vine de la Conducătorul Statului şi cel mai nimerit lucru ar fi sa i se adreseze lui pentru a-şi clarifica politica fata de Germania. Dar iarăşi ma reţinea sentimentul, ca de atâtea ori, sa nu apar în postura mizerabila a unui intrigant care-şi pâraşte seful, pentru cine ştie ce beneficii personale. şi am tăcut din nou, luând asupra noastră o răspundere pe care nu o aveam.

În ceea ce priveşte incidentul de la Braşov, n-am mai avut timp să-l lămuresc. Evenimentele s-au precipitat, prinzându-ne pe toţi în hora lor fatala.

24. Desfiinţarea comisarilor de românizare.

Cu câteva zile înainte de lovitura de Stat a Generalului Antonescu, ma agrăieşte Mihai Antonescu, întrebându-mă ce facem cu legea comisarilor de românizare, caci vin tot mai multe plângeri.

— După mine, i-am spus, poate fi desfiinţată. Nu e o lege inspirata de mişcare. Este creaţia fostului ministru al economiei, Leon, şi de la început mi-am dat seama de dificultăţile ce le vom avea în aplicarea ei. Sunt satul şi eu de reclamaţiile ce vin, caci toate se sparg în capul mişcării, ca şi cum noi am fi răspunzători de făurirea acestei legi.

Ca urmare a acestei convorbiri, Cancicov şi Mihai Antonescu au întocmit decretul-lege de desfiinţare al comisarilor de românizare, care a apărut în Monitorul Oficial din 19 Ianuarie 1941.

Cum desfiinţarea comisarilor de românizare s-a petrecut cu o zi înainte de dezlănţuirea atacului antonescian contra Legiunii, 20 Ianuarie 1941, s-a dat interpretarea, atât în rândurile adversarilor cât şi în lumea legionara, ca a fost o măsură premergătoare rupturii ce-a urmat. În realitate, desfiinţarea comisarilor de românizare s-a făcut cu consimţământul meu şi în momentul acela nu aveam de unde sa stiu ca Generalul ne va sari în spate.

Evident, în cercurile germane suprimarea comisarilor de românizare a fost primita cu satisfacţie, caci se elimina influenta legionara în economie, răspunzătoare, chipurile, de blocarea intereselor germane în România, în timp ce Generalul îşi netezea imaginea ca un om accesibil cererilor lor.

E semnificativ faptul ca în decretul-lege din 19 Ianuarie 1941 se interzicea întreprinderilor unde au existat comisari de românizare de a face acte de cumpărare şi de vânzare şi alte modificări ale patrimoniului lor, fara de aprobarea Ministerul Economiei Naţionale. „Statul, spunea Mircea Cancicov în expunerea de motive, trebuie sa păşească la organizarea unui sistem de conducere şi de control unitar, pentru a pregăti viitoarea reforma de reconstrucţie a vieţii economice”. Ni se dădea dreptate noua, miniştrilor legionari, care am combătut chiar de la originile ei legea comisarilor de românizare – o recunoaştere tardiva – adoptându-se formula propusa de noi, a unui control central al vânzării bunurilor evreieşti. Nu stiu în ce măsură s-a aplicat acest control după plecarea noastră de la putere.

25. Perfidia Generalului Antonescu.

În trei luni şi jumătate de regim legionar s-au realizat mari îmbunătăţiri în administraţia publica, fapt cu atât mai vrednic de remarcat cu cât am guvernat în împrejurările catastrofale pe care le-am moştenit de la fostul regim. Cu granitele prăbuşite, cu o treime din teritoriul national pierdut, cu sute de mii de refugiaţi, cu un an agricol sărac, guvernul nostru, într-un timp-record, a reuşit nu numai sa normalizeze situaţia economica a tarii, dar sa şi prezinte la sfârşitul anului un bilanţ excedentar, care întrecea toate aşteptările.

Pentru a verifica acest fapt, avem la dispoziţie chiar darea de seama a Generalului Antonescu de la sfârşitul anului 1940, publicata sub numele de „Înfăptuirile guvernului de la 6 Septembrie la 31 Decembrie 1940”. Aceasta declaraţie oficiala nu mai lasa nici un dubiu asupra rolului fecund şi creator al legionarismului în viaţa de Stat. Vom extrage din acest document numai acele parti, vom selecţiona numai acele realizări sociale şi economice, numai acele „înfăptuiri” în care rolul mişcării a fost determinant în progresul realizat.

I. Refacerea agricola a tarii. Semănaturile de toamna s-au realizat pe o suprafaţă de 2.389.555 hectare, fata de numai 1.660.000 în anul 1939. Diferenţa este enorma, caci înseamnă un spor de 39 la suta. Pregătirea ogoarelor pentru însămânţările de primăvară însumează alte 1.300.000 hectare. Acest rezultat excepţional în agricultura se datorează prefecţilor legionari şi organizaţiilor noastre, care aveau ramificaţii până în ultimul cătun. Cuiburile de legionari i-au îndemnat şi încurajat pe ţărani sa iasă la câmp cu plugurile şi sa lucreze din toate puterile pentru a nu lăsa nici un petec de pământ necultivat. Fara acest uriaş efort de ultima ora, tara ar fi căzut prada foametei în anul viitor.

II. Ridicarea nivelului de trai al muncitorimii. În darea de seama a Generalului se recunoaşte ca salariile muncitorilor s-au mărit sub regimul legionar, după regiuni, între 30 şi 70 la suta. şi aceasta „înfăptuire” este opera exclusiva a mişcării. Am arătat în capitolele anterioare cum am intervenit personal la marile întreprinderi pentru protecţia muncitorimii şi cum, paralel, Vasile Iasinschi, Ministrul Muncii, a fixat o scara de salarizare minima pentru toate categoriile de lucrători.

III. Ajutorarea populaţiei evacuate. Refugiaţii din Ardealul de Nord, din Bucovina de Nord şi din Basarabia au fost sprijiniţi de Stat în doua feluri: prin ajutoare imediate, care li s-au acordat pentru a face fata primelor nevoi, până vor putea să-şi înjghebeze o noua existenta si, în continuare, prin plasarea lor în funcţii şi munci corespunzătoare ocupaţiei lor anterioare, fie la Stat fie în întreprinderi particulare fie în agricultura. Până la 15 Noiembrie 1940, spune comunicatul, au fost repartizaţi în administraţia Statului cea mai mare parte a slujbaşilor din teritoriile pierdute: 32.231 de preoţi, învăţători şi funcţionari; 427 avocaţi au putut să-şi reia activitatea în diferite barouri, primind prime de aşezare; medicii şi farmaciştii au fost repartizaţi în noi posturi; ţăranilor refugiaţi li s-au pus la dispoziţie pământuri arabile din disponibilităţile Statului; studenţii şi-au găsit locuri în camine, iar elevii au fost reintegraţi în diverse licee din tara.

Toate aceste operaţii de aşezare a sutelor de mii de refugiaţi au căzut în sarcina miniştrilor legionari; Corneliu Georgescu, Subsecretar de Stat pentru Colonizare şi Populaţia Evacuata; Vasile Iasinschi, Ministrul Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale; Traian Brăileanu, Ministrul Educaţiei Naţionale şi al Cultelor; General Petrovicescu, Ministrul de Interne. Toţi s-au achitat în mod strălucit de misiunea lor, rezolvând repede şi eficace toate problemele refugiaţilor.

IV. Acţiunea „Ajutorului Legionar”. Comunicatul face cunoscut ca, pentru a uşura viaţa refugiaţilor, „Ajutorul legionar” a înfiinţat cantine cu preţ redus pe lângă fiecare Prefectura. Dar în afara de mesele plătite, „Ajutorul Legionar” a distribuit 500.000 de mese gratuite populaţiei lipsita de mijloace. Gratie mişcării legionare nu mai existau oameni care sa moara de foame în România.

V. Exproprierea proprietăţilor rurale ale evreilor. Generalul pune în contul „înfăptuirilor” guvernului şi exproprierea a 56.430 hectare, a morilor şi întreprinderilor forestiere aflate până atunci în stăpânirea evreilor. După cum am arătat mai sus, exproprierea bunurilor rurale evreieşti se datorează iniţiativei mişcării legionare. O parte a acestor bunuri a servit la reaşezarea populaţiei refugiate. Li s-au dat ţăranilor pământurile arabile, iar alti refugiaţi au fost numiţi funcţionări la morile şi întreprinderile forestiere expropriate.

VI. Excedent bugetar de 5.774.000.000. Cum de s-a ajuns la aceste economii fabuloase într-un timp atât de scurt? Cum de s-a realizat acest miracol economic? Explicaţia ne-o da tot comunicatul Generalului. Încasările Statului au crescut considerabil, exact imediat după instaurarea guvernului legionar. Iată cifrele comparative:

Septembrie 1940, s-au încasat 3.502.400.000 lei fata de numai 2.768.800.000 lei în luna Septembrie a anului anterior, 1939.

Octombrie 1940, s-au încasat 3.874.260.000 lei fata de numai 2.766.000.000 în Octombrie 1939. şi aşa mai departe, plusul de încasări menţinându-se la aproximativ un miliard de lei în lunile următoare. Am explicat, într-un capitol anterior, de unde a venit acest supliment de încasări în arca Statului.

Excedentul de 5.700.000.000 se mai datorează şi severei administraţii a banului public sub regimul legionar. Economiile realizate sunt imaginea fidela a unor miniştri conştienţi de răspunderea lor fata de Stat.

Pentru toate aceste „înfăptuiri”, Generalul n-a avut nici un cuvânt de recunoştinţă şi mulţumire, nici când a publicat aceasta dare de seama şi cu atât mai putin mai târziu, când s-a despărţit de noi în modul odios în care a făcut-o, atacându-ne pe la spate. Şi-a însuşit aceste realizări ca şi cum ar fi fost opera lui exclusiva, ignorând munca şi sacrificiile mişcării. Orice om cu mintea sănătoasă trebuie sa se întrebe cum se poate ca o tara aflata „în convulsiunile anarhiei” sau pe „marginea prăpastiei”, după termenul predilect de mai târziu al generalului, sa poată prezenta, într-un interval atât de scurt, un bilanţ economic atât de îmbucurător? Trebuie sa presupunem ca colaborarea mişcării la guvernare a reprezentat un coeficient de munca intensiva, de sacrificiu zilnic şi de patriotism curat, pentru ca sa poată face acest salt impresionant în economie. Daca acest ritm de guvernare ar fi continuat, s-ar fi creat din România o oaza de prosperitate în Europa, cu toată calamitatea războiului.

În loc de a recunoaşte şi răsplăti munca noastră dezinteresata şi rodnica pentru neam Generalul Antonescu, după ce a ajuns singurul stăpân al tarii, ne-a copleşit de cele mai infame acuzaţii, care dovedesc josnicul sau caracter. Noi am fost ca nişte soldaţi care am fost trimişi de Seful Statului pentru a ocupa nişte poziţii economice înaintate, cu scopul de a feri patrimoniul national sa nu cada în mâna altor străini. Desi înzestraţi cu mijloace precare, ne-am făcut datoria cum am putut, fiind convinşi ca Generalul Antonescu împărtăşeşte aceleaşi îngrijorări pentru soarta economiei naţionale. Nu ne puteam imagina ca mai târziu, renegându-şi propriile lui idei şi decizii, sa ne dezavueze şi sa ne acuze de săvârşirea unor fapte pe care el însuşi le ordonase. O asemenea mişelie era peste putinţă noastră sa concepem. L-a întrecut chiar şi pe Regele Carol, care ne era cel putin duşman declarat.

Generalul s-a ridicat pe mormintele noastre, ne-a invitat sa participam la laurii victoriei într-o guvernare comuna, ne-a solicitat ca sub patronajul sau sa dam bătălia de românizare a comerţului şi industriei, pentru ca apoi sa facă stânga împrejur şi sa apuce un alt drum, desolidarizându-se de noi şi de tot ce-am făcut împreuna în domeniul romanizării, sub propria lui conducere. Pentru a face pe placul evreilor şi pentru a capta bunăvoinţa Germanilor, ne-a azvârlit în rândurile celei mai josnice spete de delicvenţi, acuzându-ne de furturi, violente şi însuşiri de bunuri străine, desi ştia prea bine ca n-au nici un fundament, cu circumstanţa agravanta ca aceste presupuse „delicte” au fost acte care au emanat din tronul propriei lui autorităţi de Sef de Stat.

Aceasta conduita dementa, aceasta lipsa elementara de omenie fata de nişte colaboratori loiali, nu putea duce decât la catastrofa. Au fost ofensate toate valorile morale şi politice ale naţiei noastre.

26.…si perfidia lamentaţiilor evreieşti.

În diverse publicaţii belice şi postbelice, evreii se plâng copios de „jafurile” ce le-au suferit sub regimul legionar. Lucrurile trebuie puse la punct, caci evreii pun în acelaşi cântar şi evaluează la acelaşi nivel pierderile lor materiale suferite în aceasta perioada, fara sa facă nici o distincţie asupra provenienţei lor, asupra cauzelor care le-au provocat. Toate le atribuie în bloc „abuzurilor”, „ameninţărilor”, „jafurilor” şi „violentelor” legionare. Toate pagubele lor îşi au originea în aceasta dezlănţuire de ura a „instinctelor primare” ale legionarilor. Daca citeşti incriminările lor, atunci ai impresia ca în timpul guvernării noastre bande de legionari cutreierau tara de la un capăt la altul, îi terorizau-pe evrei şi îi obligau sa le vândă pe preturi de nimic prăvăliile sau casele lor.

E un tablou fantezist, total îndepărtat de realitate. Dar aşa e obiceiul lor. Pentru orice presupusa nedreptate suferita într-o tara, umplu mapamondul cu plângerile lor. Se spunea pe la noi: „daca tragi pe un ovreiu de perciuni la Hârlău, se cutremura New York-ul de „bestialităţile” suferite de ei în România”.

Noi nu contestam ca s-au petrecut şi ilegalităţi, ca au fost şi cazuri de prăvălii luate sub ameninţare, abuzuri săvârşite de elemente care nu s-au integrat în mentalitatea de Stat, dar a afirma ca toate pierderile de bunuri evreieşti din perioada guvernării legionare se datorează unor acte de „vandalism” legionar, este un basm. Evreii sunt experţi în arta de a amplifica la infinit nedreptăţile ce le-au suferit.

Pentru a restabili adevărul, trebuie sa examinam factorii care au afectat bunurile evreieşti în perioada guvernării legionare, trebuie sa disociem ceea ce s-a săvârşit legal şi cu o împuternicire legala, de aceea ce a putut constitui un delict contra proprietăţii private, trebuie sa defalcam din blocul lamentaţiilor partea care nu poate fi atribuita unei transgresiuni a legii. Pentru a aprecia la justa lor valoare pierderile evreieşti din aceasta epoca, trebuie sa le trecem prin mai multe site şi numai ceea ce va rămâne din aceste expertize succesive, poate întra în categoria „abuzului” şi a „delictelor”.

1. Bunuri căzute sub legile de expropriere a proprietăţilor rurale evreieşti. Evreii n-au fost alungaţi din aceste proprietăţi prin ameninţări, n-au fost jefuiţi de ele, ci aceste bunuri au întrat în proprietatea Statului în virtutea unei legi, rămânând sa se dispună mai târziu de folosirea lor. Legionarii n-au devenit stăpânii acestor bunuri, ci le-au luat în primire, unde era cazul, în calitatea lor de funcţionari ai Statului.

A fost acest procedeu legal? A fost un atentat la sacrosanta proprietate privata şi au evreii dreptul sa se plângă? Nu e pentru prima oara când Statul Român purcede la exproprieri de folos obştesc. Sub Domnitorul Cuza, au fost expropriate moşiile manăstireşti şi pământul împărţit la ţărani. După primul război mondial, guvernele de atunci au întocmit legi care au expropriat moşiile marii boierimi. S-a vorbit atunci de acte de violenta, de abuzuri, de deposedare ilegala? O serie de cetăţeni ai tarii au suferit pagube uriaşe de pe urma acestor exproprieri, dar fiind o lege de interes obştesc, s-au resemnat. De ce evreii sa facă excepţie? Numai pentru ca sunt evrei? Statul era în dreptul lui sa exproprieze bunurile lor rurale, constatând ca deveniseră un balast social, care ameninţa sănătatea fizica şi integritatea morala a ţărănimii. A fost o lege de ocrotire a păturii ţărăneşti.

În consecinţă, din capitolul lamentaţiilor evreieşti trebuie sa scoatem acele bunuri pe care le-au pierdut în virtutea unei legi.

2. Legea comisarilor de românizare. Aceasta lege, cum am arătat în capitolul respectiv, este o lege de provenienţa strict antonesciana. De repercusiunile ei asupra averilor, evreii îi pot acuza cel mult pe autorii acestei legi, în speţă Generalul, Leon şi Mihai Antonescu.

Nu trebuie uitat apoi ca aceasta lege a fost provocata tocmai de graba lor de a se desface de marile lor întreprinderi, căutând de predilecţie sa le vândă nemţilor. Legea nu era îndreptata atât împotriva lor cât sa împiedice coproprietăţile evreieşti sa cada în mâna altor străini.

De altminteri, evreii n-au avut prea mult de suferit de pe urma acestei legi, deoarece în cazurile în care au încheiat tranzacţii cu germanii, germanii înşişi s-au îngrijit ca sa intervină la Ministerul Economiei, prin Neubacher, pentru a anula numirea comisarilor de românizare de la acele întreprinderi.

În alte cazuri, destul de numeroase, patronii evrei au corupt comisarii de românizare şi aceştia, în loc sa apere interesele Statului, au trecut de partea evreilor şi s-au făcut avocaţii lor. Faptul acesta scandalos a fost remarcat chiar de Generalul Antonescu într-un Consiliu de Miniştri.

3. Anularea debitelor de băuturi spirtoase şi a debitelor de tutun deţinute de evrei. Prin decrete-legi semnate de G. Cretianu, Ministrul Finanţelor; Mihai Antonescu, Ministrul Justiţiei, şi Generalul Antonescu, se ridica evreilor toate autorizaţiilor de vânzare a tutunului şi a băuturilor spirtoase. Nu se pot plânge ca au fost „jefuiţi” în acest gen de afaceri, caci li s-au anulat licenţele pe baza unei legi.

4. Evreii nu mai pot fi proprietari de cinematografe şi case de filme. Printr-un decret al Generalului Antonescu din 20 Noiembrie 1940, li se retrag evreilor autorizaţiile ce le aveau până atunci de a avea cinematografe şi case de filme.

5. Iniţiativa evreilor în vinderea propriilor lor bunuri. Îndată după instaurarea regimului legionar, evreii, cuprinşi de panica, au început sa vândă cu duiumul prăvăliile lor dând preferinţa cumpărătorilor germani. Toate aceste tranzacţii, din care n-au lipsit nici românii, nu pot fi trecute în contul „abuzurilor” legionare. Evreii şi-au exercitat m mod liber dreptul de a-şi vinde prăvăliile, iar actele de vânzare le-au încheiat fara nici o constrângere, fie germanilor fie românilor.

6. Pierderi suferite de evrei în cursul ciocnirilor din Ianuarie. E un fapt netăgăduit ca în cursul aşa zisei rebeliuni, în realitate lovitura de Stat a Generalului Antonescu, o mulţime de magazine evreieşti, mai ales în Capitala, au fost sparte şi jefuite. Dar cine poarta răspunderea acestor jafuri? Acela care ne-a atacat, agresorul, Generalul Antonescu şi nu victimele agresiunii lui, care am fost noi, legionarii. Dar în dezlănţuirea loviturii de Stat, Antonescu a fost instigat şi de căpeteniile comunităţii evreieşti din România, cum recunosc ei înşişi. Prin urmare, răspunderea pierderilor materiale suferite de evrei în Ianuarie cade asupra acelora care au provocat dezordinile, haosul şi criza de autoritate a Statului, în acele zile tragice. Când forţele de ordine se înfruntau pe baricade, era de aşteptat ca pleava societăţii sa profite de aceste tulburări pentru a face spargeri şi jafuri.

7. Campania de false reclamaţii. Dr. Filderman, preşedintele Comunităţii evreieşti din România, s-a specializat în aceasta materie, citim în darea de seama a Consiliului de Miniştri din 22 Octombrie: „S-a constatat ca s-au făcut guvernului numeroase reclamaţii care au fost găsite neadevărate.

Astfel preşedintele Federaţiei Uniunilor de Comunităţi evreieşti din tara. Dl. Dr. W. Filderman, a reclamat ca la Piatra-Neamt nu se da voie sa se înmormânteze nici un evreu până nu se plătesc taxe în folosul mişcării legionare.

Rabinul – Sef din Piatra – Neamţ şi Preşedintele Comunităţii evreieşti locale au dat declaraţii în scris ca afirmaţia nu este adevărată.

Dl. Filderman a mai declarat ca la Negreşti (Vaslui) au fost sigilate magazinele de cereale ale comercianţilor evrei.

S-au făcut cercetări şi s-a constatat ca au fost blocate conform legii numai cereale provenind de pe moşiile expropriate. De altfel, toţi au dreptul legal de a face contestaţie în fata justiţiei.

Tot Dl. Filderman a mai reclamat ca la Răducăneni (Fălciu) au fost închise magazinele evreieşti; şi aceasta informaţie este inexacta.

S-a hotărât ca pe viitor cei care fac reclamaţii de aceasta natura sa fie duşi, împreuna cu organele anchetatoare, la fata locului şi daca se va constata netemeinicia reclamaţiilor lor, sa fie trimişi în judecata, pentru răspândire de ştiri false şi tendenţioase”.

Si atunci eliminând acest cuantum: „important de pagube ce se datorează unor factori de natura politica şi istorica şi nicidecum unor acte anarhice stimulate de mişcare, ce mai rămâne din faimoasele lor reclamaţii? Un număr foarte limitat de cazuri care pot fi atribuite legionarilor, abuzuri săvârşite de elemente care n-au avut timp să-şi însuşească mentalitatea Statului şi care au crezut ca se poate face dreptate Românului prin mijloace expeditive, trecând peste legile în vigoare.

27. Evreii şi comerţul legionar.

Lamentaţiile evreilor, ca sa fie just apreciate, trebuie puse fata în fata cu ce-au făcut ei contra legionarilor, în perioada când erau mari şi tari în România, sub domnia carlisto-lupesciana. Ce omenie au arătat ei, ce respect fata de munca şi sacrificiile tineretului legionar, care a îndrăznit sa se măsoare cu ei în domeniul comerţului, fara sa calce nici un milimetru legile în vigoare?

După cum e bine cunoscut, comerţul legionar ieşise în anul 1937 din faza primelor începuturi şi se dezvolta vertiginos. De la modesta cooperativa de consum din Strada Gutenberg se trecuse la restaurante şi prăvălii de coloniale, pentru ca sa se orienteze în final şi spre comerţul de textile, care cerea investiţii mai importante. Tocmai în toamna acelui an se inaugurase un mare magazin de stofe la Bacău, în inima unui centru dominat fara rival de evrei. Deschiderea altor magazine din aceeaşi branşa erau prevăzute la Braşov, Timişoara şi Arad. Eu însumi cerusem aprobarea Căpitanului pentru un magazin de stofe la Lugoj. Daca nu ar fi intervenit prigoana din 1938, mişcarea ar fi dispus în scurta vreme de o puternica reţea comerciala în întreaga tara.

Ceea ce îi neliniştea mai mult pe evrei, era bătălia fierului vechi. Printr-o circulara, Căpitanul mobilizează toate garnizoanele legionare, mari şi mici, ca sa înceapă strângerea fierului vechi şi a altor metale care zăceau azvârlite prin curţile gospodarilor sau chiar în pulberea drumului. La chemarea Căpitanului, a răspuns cu entuziasm întreaga populaţie. Până şi copiii de şcoală primara socoteau ca o mândrie ca să-şi adune grămăjoara lor de fier, ca sa o ofere Căpitanului. În câteva luni s-au adunat cantităţi imense de fier vechi, care nu aşteptau decât sa fie ridicate, încărcate în vagoane şi apoi trimise turnătoriilor din tara. Era lesne de înţeles ca vânzarea fierului vechi ar fi procurat mişcării milioane de lei, acel capital de care avea nevoie pentru a continua bătălia comerţului legionar, într-o proporţie capabila sa slăbească preponderenta iudaica în economie.

Se răspândise falsa credinţa în popor ca „românul nu e bun în comerţ” şi nu se poate măsura cu evreul. Aceasta concepţie era rezultatul unei educaţii greşite a păturii conducătoare. Înstrăinarea românului de comerţ se datorează unor împrejurări istorice, care încep odată cu întemeierea Statului Român modem. Noua clasa diriguitoare fusese crescuta într-un mediu refractar muncii productive, luându-şi obiceiul rau sa trăiască din „politica” şi din exploatarea maselor populare. Se crease mentalitatea ca prin politica se ajunge cel mai uşor la „creanga verde”. Tinerii cu carte, după ce-şi luau diploma, întrau într-un partid „pentru a face cariera”, în loc de a-şi pune creierul şi energia la contribuţie pentru a se afirma în comerţ şi industrie. Posesorii pământului, marii moşieri, în loc să-şi cultive singuri moşiile, le abandonau pe seama administratorilor, iar ei îşi tocau averile în străinătate.

Paralel cu aceasta evoluţie nesănătoasă a societăţii româneşti în secolul al XIX-lea, care a împiedicat crearea unei clase de mijloc româneşti, se produsese şi invazia evreilor pe pământul nostru, venind din Galiţia şi Rusia. Când au pătruns ei în Principate, exista un comerţ românesc înfloritor. Alături de români, mai erau şi alte naţii creştine care se îndeletniceau cu schimburi de mărfuri: armeni, greci, levantini. Cu aceştia negustorimea autohtona nu ajunsese la tensiune, deoarece comunitatea de religie uşura asimilarea lor progresiva în sânul naţiunii majoritare.

Cu pătrunderea evreilor în târgurile noastre, nu se ivise numai un concurent în plus fata de vechii negustori, ci irupsese o forţă economica organizata, care, înzestrata cu mijloace materiale superioare, înainta sistematic pentru a cuceri poziţiile economice deţinute pana atunci de români. Evreii nu dispuneau numai de capitaluri şi legături internaţionale, gratie fraţilor lor din Occident, ci se prezentau în fata negustorilor români ca o oaste, care înainta după regulile războiului: încercuirea adversarului, izolarea lui şi apoi dislocarea lui. Negustorul român, atacat de acest inamic redutabil, era condamnat sa vândă şi sa dispară. aşa au căzut unul după altul, mândrele aşezăminte de comerţ româneşti, lăsând străzi întregi goale de orice nume băştinaş. Nu era vorba de pricepere, caci oricât de îndemânatici ar fi fost negustorii români nu puteau rezista asediului concentric al unei activităţi organizate, ale carei planuri, pentru fiecare caz în parte, porneau de la Sinagoga.

Raţionamentul Căpitanului a fost simplu şi eficace. Daca evreii formează o armata economica, şi numai prin acţiunea ei se explica succesele lor spectaculare în comerţ, atunci noi trebuie sa procedam la fel, unindu-ne forţele şi organizându-ne. În acest caz evreii nu ar mai lupta cu indivizi izolaţi în ofensiva lor economica, ci s-ar izbi de o alta armata, constituita după aceleaşi principii. Negustorul român, în fata acestei comunităţi agresive, nu ar mai fi singur, ci s-ar apăra încadrat şi susţinut de frontul compatrioţilor lui. Deci colectivitate contra colectivitate, oaste contra oaste, front românesc contra frontului comercial evreiesc.

În trei ani de comerţ legionar, 1935- 1937, Căpitanul a făcut demonstraţia cât e de falsa concepţie ca „românul nu e bun de negustorie”. Începând de la mic la mare, concentrând în aceasta bătălie alte sacrificii grele impuse legionarilor, a izbutit sa se ridice până la liziera marelui comerţ, provocând îngrijorare între fruntaşii Sinagogii. Iată un adversar care nu se manifesta în stil cuzist, cu spargeri de geamuri sau ciomagindu-i, ci lupta tocmai pe terenul lor, comerţul, şi pentru a se măsura cu ei, începuse să-şi făurească o clasa de negustori români, un grup de legionari care făceau ucenicie, pentru a se specializa în aceasta profesie.

Căpitanul, desi lipsit de capital, avea un mare avantaj fata de evrei, pe care a ştiut să-l exploateze cu maximum de folos pentru noul comerţ românesc: avea clientela sigura. Comerţul nu e numai local şi marfa. Mai trebuie să-şi intre şi lumea în prăvălie pentru a-ţi cumpăra marfa. Altminteri dai faliment. Căpitanul ştia ca în momentul când va deschide prăvălia, vânzarea va fi asigurata prin marele număr de legionari, prieteni şi simpatizanţi care vor veni sa se aprovizioneze în magazinele legionare. şi aşa s-a întâmplat. Oriunde se deschidea o prăvălie legionara, mii de oameni îi calcau pragul şi comerţul mergea excelent.

Dar Căpitanul nu se gândea numai la atracţia ce-o exercita o firma legionara asupra publicului. În acelaşi timp, el s-a străduit sa ofere clientelei mărfuri de calitate şi la preturi modeste. În modul acesta, cine lasa banii într-o prăvălie legionara, pleca şi cu mulţumirea ca a fost bine servit. După principiul fixat de Capitan, comerţul legionar trebuie sa se limiteze la un câştig mic. Ceea ce se pierdea aparent în detaliu, se câştigă în mare. Volumul mărfurilor desfăcute asigura creşterea rapida a capitalului investit, care putea servi apoi la implantarea altor unităţi comerciale în alte puncte ale tarii.

Între obiectivele prigoanei carliste a figurat şi suprimarea comerţului legionar, a cărui dezvoltare impresionanta ameninţa poziţia dominanta a evreilor în economia tarii. Conformându-se ordinelor primite de la Sinagoga, prin intermediul Elenei Lupescu, Regele Carol s-a decis sa dea lovitura de gratie şi comerţului legionar. Îndată după octroirea noii Constituţii şi interzicerea oricărei activităţi politice, guvernul l-a avertizat pe Capitan ca trebuie sa procedeze la lichidarea întreprinderilor create sub patronajul mişcării. Căpitanul se supune acestei dispoziţii si, prin circulara din 22 Februarie 1938, anunţa încetarea comerţului legionar si, pentru lichidarea lui, numeşte o comisie sub conducerea lui Popescu-Buzau.

Pentru lichidarea comertului-legionar „a) Se va forma o comisie de lichidare avându-l ca preşedinte pe Dl. Popescu-Buzau.

b) Rog cea mai mare grija şi corectitudine până în ultimul moment.

c) Comerţul nostru nu are decât o vechime de un an şi mai putin; nu vom putea plati furnizorii, deoarece investiţiile făcute în case, în haine, aşternut pentru copii şi personal, în inventarul necesar, rafturi, cântare, mobilier, instalaţii de lumina, apa, bucătării, maşini de transportat, amenajări de imobile, nu se pot acoperi decât în interval de 1-2 ani, oricât de bine ar merge un comerţ, cum a fost cazul comerţului legionar, care a mers excelent. În afara de aceasta mai urmează pierderea din vânzarea unei parti din mărfuri sub preţul de cost, lucru fatal la lichidare.

Valoarea totala a comerţului legionar se ridica la suma de 11 milioane.

Deficitul pe care nu-l putem acoperi din cauza motivelor înşirate mai sus va fi de circa 1 milion de lei.

Ni se pune problema falimentului. Este o formula, dar nu e onorabila şi îi pune în discuţie pe oamenii care au încredere în onoarea noastră şi ne-au acordat creditul lor.

De aceea noi trebuie sa facem toate sforţările pentru a ieşi cu obrazul curat şi cu onoarea nepătată.

Nu vrem sa rămânem datori la nimeni cu nici un ban.

Fac apel la toţi prietenii noştri sa facă o ultima sforţare subscriind după putere pentru a ne achita obligaţiile şi a închide onorabil uşile comerţului nostru.

Subscrierile se fac la Ing. Horodniceanu”.

Bucureşti, 23 Februarie 1938.

Corneliu Zelea Codreanu.

Rezulta din aceasta circulara ca Corneliu Codreanu luase toate masurile necesare ca sa lichideze comerţul legionar, în aşa fel încât sa nu păgubească pe nimeni. El spera ca guvernul sa aibă atâta omenie ca să-i lase răgazul necesar de a se retrage onorabil din afacerile mişcării. Dar n-a fost asa. Nici acel minimum de timp necesar nu i s-a acordat ca sa poată pune ordine în socoteli, plătind furnizorii. Cu o graba şi cu o brutalitate care nu prevestea nimic bun, guvernul a procedat la lichidarea comerţului legionar pe cale poliţieneasca, fara sa tina seama de pagubele făcute mişcării şi de soarta personalului angajat. Paralel cu planurile guvernului şi în înţelegere cu el, Nicolae Iorga începuse o campanie prin ziarul sau Neamul Românesc, denunţând comerţul legionar ca o activitate subversiva şi arătând guvernul sa ia masuri contra lui. Îl acuza pe Capitan ca „printre blide şi pahare pregăteşte revoluţia şi pune la cale acte sângeroase”.

În 26 Martie 1938, se prezintă la restaurantele şi magazinele legionare care mai funcţionau, comisari de politie, însoţiţi de jandarmi, cerând evacuarea imediata a localurilor, caci au ordin sa le închidă. Era vădită intenţia guvernului de a brusca situaţia, arătând ca este dispus la cele mai mari ilegalităţi pentru a zdrobi mişcarea.

După aceste acte incalificabile, Căpitanul i-a scris lui Nicolae Iorga acea faimoasa scrisoare, care va rămâne un act de acuzare perpetua contra acestui straniu personaj al politicii romaneşti:

Pentru Profesorul Iorga.

Comerţul Legionar de la Obor şi de la Lazăr.

„Astăzi, Sâmbăta 26 Martie 1938, orele 9 dimineaţa, cele doua restaurante de la Obor şi de la Liceul Lazăr, au fost închise de autorităţi.

La fel şi magazinul de coloniale de la Obor.

La cel dintâi s-a prezentat Comisarul Furduescu, de la circ. 18-a, însoţit de trei Comisari ajutori şi de un pluton de jandarmi sub comanda unui sergent.

La cel de la doilea, Comisarul sef Malamuceanu, însoţit de doi Comisari ajutori, punând în vedere personalului sa se retragă, deoarece au ordin sa evacueze şi sa închidă imediat localul.

Dl. Popescu le-a cerut sa arate un ordin scris. Au răspuns: „Avem ordinul verbal”. Personalul s-a retras, fara nici o împotrivire, lăsând totul în mâinile autorităţilor.

Menţionez ca procedura, lipsa de omenie, caci tot mai exista omenie, chiar şi în cele mai mari injustiţii pe care vrei sa le faci.

Este într-adevăr lipsit de orice simt de omenie sa te prezinţi la o afacere comerciala, sa o închizi imediat, sa scoţi personalul în drum, luându-i şi camera în care dormea.

Si pe deasupra şi râsul şi satisfacţia comercianţilor iudei, care priveau cum se dărâma şi acest început de comerţ românesc.

Ce ar fi fost daca s-ar fi spus: Va pun în vedere ca în termen de 3 zile sa va aranjaţi toate chestiunile şi sa închideţi localul, caci Ministerul de Interne a luat aceasta dispoziţie.

A II-a chestiune. Refuzi sa dai ordin scris în virtutea căruia sa putem acţiona în justiţie şi sa vedem asupra cui cade răspunderea morala şi juridica.

N-aţi vrut sa ne daţi ordinul? Ei bine vi-l dau eu cum a fost primit de autorităţile locale din partea D-lui Armand Călinescu: „Prefectura şi Chestura Politiei, Direcţia Siguranţei, Bacău, Galaţi, Piatra Neamţ, Arad.

Urmare a ord. Ministerului de Interne Nr. 745/25 şi Siguranţă Generala Nr. 1488/25, luaţi masuri şi îngrijiţi închiderea şi sigilarea localurilor de consum şi debit cunoscute şi specificate prin anexa ord. 1821/17 din 2 crt.

Raportaţi de urmare 25.687.00213, 86.091, 22.001.

A III-a remarca este aceea ca închiderea acestor doua restaurante ne-a cauzat prejudicii materiale sângeroase şi obligaţii cărora nu le putem face fata în nici un fel. Deci mari prejudicii morale.

Întreprinderea „Obor” s-a deschis la data de 3 Octombrie 1937, făcându-se numai cheltuieli de investiţii în reparaţia localului în valoare de 400.000 lei cu o chirie de 200.000lei.

Restaurantul „Lazăr” s-a deschis în Noiembrie 1937, cu o chirie de 280.000 lei.

În ambele localuri, mărfuri, vesela şi vinuri în pivniţă, în cea mai mare parte pe credit, peste 2 milioane jumătate.

Tot ce am adunat prin cea mai mare economie şi munca se afla aici.

Acum 15 ani în urma, când tineretul manifesta zgomotos împotriva cuceririi iudaice (nu mai zgomotos decât Dl. Iorga în 1906), Domnii de astăzi, aceşti Domni din guvernul de astăzi ne spuneau: „Nu aşa rezolvaţi problema evreiasca. Apucaţi-vă de comerţ. Faceţi comerţ cu ei”.

Iată, ne-am apucat cu sufletul plin de speranţe. Cu dor de munca.

Când ati văzut însa ca pornim, ca suntem corecţi, ca suntem capabili, ca munca noastră este binecuvântata de Dumnezeu, veniţi tot voi, şi distrugeţi acest început serios din vremea noastră, veniţi fara mila, şi înăbuşiţi aceste încercări, tot avântul nostru şi tot atâtea speranţe.

Ce epitete pot sa va dau? Ce cuvânt din limba româna vi s-ar potrivi? Ne acuzaţi ca am greşit acum? Ne scoateţi o crima din ceea ce voi înşivă ne-aţi îndemnat ieri sa facem?

Vine Profesorul Iorga care striga acum 4 luni, dând alarma în linia comerţului românesc creştin răpus de jidani, şi făcând apel, chiar la violenta noastră, vine, ne murdăreşte gândurile noastre cele mai curate, şi ne răpune el pe noi pe români?

Sub guvernarea fericita şi creştină a I. P. S. Patriarhul Miron, nu mai exista în România nici jidani, nici comerţ jidănesc, nici problema jidănească.

Nu mai existam decât noi, care trebuie sa fim nimiciţi prin orice mijloace”.

Bucureşti, 25 Martie 1938.

Corneliu Zelea Codreanu.

Iată cum s-au purtat evreii cu comerţul legionar, în perioada când erau ei mari şi tari în România! Sub regimul legionar au avut posibilitatea sa trateze vânzarea prăvăliilor cu cine vroiau, să-şi aleagă cumpărătorii între germani şi români şi sa primească în schimbul comerţului lor, daca nu preţul real, al întreprinderilor, cel putin o substanţială restituire a capitalului investit. Când evreii au guvernat tara, au procedat fara mila contra comerţului legionar. În 1938, sub domnia lupesciano-carlista, guvernul decide lichidarea comerţului legionar în câteva ore, fara cea mai elementara consideraţie pentru pagubele suferite în marfa, mobilier, credite. Unde este omenia? La Regele Carol, la Elena Lupescu, la Armand Călinescu, care nu s-au gândit decât sa dea satisfacţie evreilor, zdrobind acest început de comerţ românesc, sau la legionarii din 1940, care nu i-au despuiat pe evrei după metoda ce li s-a aplicat lor, ci le-au lăsat răgazul şi alegerea ca să-şi lichideze bunurile cum vor ei?