19. Socoteala finala.

În acest ultim capitol voi face o analiza a tulburărilor din Mişcare şi din organele Statului conduse de legionari, pentru a cântări în ce măsură au influenţat ele cursul evenimentelor din guvernarea noastră.

În primul rând trebuie separate focarele permanente de nelinişte din Mişcare de acele acţiuni sporadice de dezordine, care apăreau în diverse puncte ale tarii, dar fara sa aibă continuitate, stingându-se repede. Au existat trei centre de agitaţie permanenta în Mişcare, care nu ne-au dat pace aproape în tot timpul guvernării:

1. Prefectura de Politie

2. Corpul Muncitorilor Legionari

3. Organizaţia de Prahova.

Asupra Prefecturii de Politie nu mai revin, caci am explicat cauzele dezordinii de acolo în capitolul dedicat Ministerului de Interne. În Corpul Muncitorilor Legionari, tulburările se datorează exclusiv conducerii deficitare. Dumitru Groza, seful acestui corp, îşi pierduse-capul aflându-se în fruntea a mii de oameni, făcând un fel de delir de grandoare. Nu mai ţinea seama de cadrul în care trebuia sa lucreze, de respiraţia generala a Mişcării şi de ierarhia stabilita. Lua iniţiative excentrice, crea organe cate depăşeau rostul acestui corp, cum a fost şi nefasta politie legionara a corpului, care ne-a făcut atât rau.

Groza a ajuns în fruntea acestui corp printr-un proces revoluţionar. Fusese închis la Chişinău în timpul prigoanei carliste, unde suferise mult, iar după eliberare reconstituise în clandestinitate, cu mici efective, corpul muncitoresc. La 3 Septembrie, echipele ce mi le-a pus la dispoziţie au jucat un rol important în luptele de la Braşov şi Bucureşti. După 6 Septembrie, conducerea corpului i-a revenit, aşa zicând în mod natural, fiind produs al revoluţiei. Dar odată ajuns pe culmi, purtat de iureşul maselor populare, n-a avut bunul simt să-şi măsoare posibilităţile şi sa se încadreze în ordinea noului Stat. S-a înconjurat de elemente mediocre, care l-au încurajat şi mai mult în tendinţele lui anarhice.

Corpul Muncitoresc în sine era splendid, moştenitor al educaţiei şi tradiţiilor din timpul când era condus de Inginerul Clime. Nu numai ca reprezenta o masa impunătoare, de peste zece mii de oameni, dar avea în sânul lui o pleiada de elemente valoroase, şefi de secţie, şefi de întreprinderi, mult superioare conducerii de atunci.

În organizaţia de Prahova s-a produs un fenomen de alta natura. Aceasta organizaţie a fost cea mai crâncen lovita în prigoana carlista. Aproape toate cadrele ei au fost lichidate. Sângera din zeci de rani. Era firesc ca sentimentul răzbunării sa fie mai virulent în Prahova decât în alta parte şi sa se descarce cu mai multa putere la cei rămaşi în viaţă. Dezordinile din aceasta organizaţie nu pot fi puse pe seama unei persoane, ci se datorează unei stări colective de răzvrătire. S-au produs şi în alte parti ale tarii, dar acestea aveau un caracter sporadic, erau de scurta durata, stingându-se repede, fie de la sine, fie prin intervenţia mea.

Pentru începutul lui Ianuarie, aşa cum era obiceiul în Mişcare, plănuiam o schimbare generala a cadrelor conducătoare, începând de la Secretarul General, şefii de corpuri, şefii de regiuni şi de judeţe. Echipa de conducere ieşită din revoluţie trebuia sa facă loc unei echipe selectate cu mai multa grija. Nu am putut duce la îndeplinire acest plan, din cauza tensiunilor crescânde cu Antonescu. Riscul era prea mare, când Generalul îşi ascuţea săbiile sa ne lovească.

În Mişcare erau sute de elemente de valoare, cu toate pierderile suferite. Dificultatea consta în a-i descoperi şi a-i aşeză pe fiecare la locul potrivit, după pregătirea, inclinaţiile şi experienta lui. Erau talente în oratorie, în gazetărie, în creaţia literara şi artistica. Erau elementele de lupta care au dus greul bătăliei în prigoana. Erau profesionişti remarcabili care puteau face mândria oricărui minister. Mai greu de găsit şi mai putini la număr au fost şi sunt în toate timpurile bunii organizatori. Multi îşi închipuie ca e suficient sa ştii sa comanzi, sa dai ordine, pentru ca o organizaţie sa meargă bine. Un sef de organizaţie trebuie sa însumeze o sinteza de însuşiri: camaraderie, buna cunoaştere a oamenilor, arta de a-i înmănunchea după afinităţile lor, simţul terenului şi evaluarea obstacolelor. Un sef de organizaţie are şi o mare răspundere politica, pentru ca trebuie să-l secundeze cu tact şi înţelepciune pe Seful Legiunii. El trebuie sa fie atent nu numai la organizaţia locala, ci şi la ansamblul Mişcării, pentru a nu face acte în regiunea sa care sa tulbure politica generala a mişcării.

Mai mult decât dezordinile în sine, aceia ce le-au săvârşit mi-au făcut mie mai mult rau, răpindu-mi timpul şi energia pentru cercetarea şi reprimarea lor, timp şi energie ce le puteam folosi pentru a examina panorama câmpului de bătălie. Aveam impresia câteodată ca nervozitatea şi agitaţiile din anumite sectoare ale Mişcării erau anume întreţinute de o mâna care avea interesul sa le producă. Toţi cei ce mi-au creat greutăţi în aceasta perioada, cu ieşiri necontrolate, nu apărau Mişcarea, ci erau în fond aliaţii inconştienţi ai Generalului Antonescu, caci îi procurau acestuia argumente ca sa ne lovească, iar mie îmi îngustau câmpul de acţiune.

Îmi aduc aminte cu dragoste şi recunoştinţa de corpurile legionare şi organizaţiile care s-au purtat impecabil în cursul guvernării noastre. În primul rând organizaţia Răzleţilor din Capitala, apoi admirabilul corp al Studenţimii Legionare, de sub conducerea lui Vasile Andrei, Gărzile Încazarmate, create şi comandate de Ovidiu Găina, şi Serviciul de Ordine a lui Boian. În provincie, cu rare excepţii, regiunile au dat de asemenea un exemplu masiv de disciplina.

Cine examinează cu nepărtinire dezordinile din timpul guvernării noastre, atât de mult trâmbiţate, chiar şi acelea pomenite cu mare aparat în cartea Pe Marginea Prăpastiei, va descoperi ca în imensa lor majoritate erau de natura benigna. Ilegalităţi care se pot petrece aşa zicând în cea mai buna familie, sub cel mai bun guvern din lume, cu atât mai mult cu cât în România izbucnise o revoluţie naţională. Faptele de sânge se pot număra pe degete. Câteva cazuri la o jumătate de milion de legionari. Întâmplările de la Jilava nu intra în categoria aceasta. Au un alt substrat şi o alta explicaţie. În ce priveşte victimele din Ianuarie 1941, români şi evrei, răspunderea cade în întregime asupra aceluia care a provocat „rebeliunea”, în realitate lovitura de Stat a Generalului Antonescu.

Ce s-a petrecut în timpul Statului Naţional-Legionar, nici pe departe nu se poate compara cu masacrele din perioada carlista şi nici cu crimele lui Antonescu, cu miile de vieţi tinere nevinovate, secerate de moarte, sub pojghiţa unei presupuse legalităţi. Nu se găseşte nici un guvern care sa se auto-flageleze, cum a făcut Antonescu cu guvernul sau, descoperind singur defectele. Le repara, le îndreaptă. E treaba opoziţiei sa le critice. Antonescu însa nu era seful acestui guvern, ci s-a convertit în duşmanii lui şi vroia să-l lichideze. şi atunci era firesc sa se folosească de cele mai perfide arme, de cele mai nedrepte acuzaţii, pentru a apărea în fata străinătăţii şi a anumitor cercuri din Capitala ca „salvatorul Statului”.

Legionarii şi cititorii acestor rânduri sa nu-şi închipuie ca noi am fi căzut de la putere din cauza acestor dezordini, care ai fi demonstrat incapacitatea noastră de a guverna. N-are nimic în comun una cu alta. Acestea puteau fi uşor îndreptate, daca aveam la conducerea Statului un Aliat şi nu un duşman. N-am căzut de la putere pentru greşelile noastre, pentru păcatele noastre, ci pentru virtuţile noastre. Pentru puterea creatoare a Mişcării. Pentru vitalitatea acestui regim, capabil sa înfrângă toate obstacolele. Pentru elanul cu care ne-am pus la treaba vindecând rănile naţiunii. Pentru formidabila capacitate de dăruire a legionarilor în slujba patriei. Pentru realizările noastre uriaşe. Aceasta ofensiva creatoare a Mişcării în toate domeniile i-a îngrozit pe duşmani şi i-a determinat sa se coalizeze pentru a împiedica Legiunea sa devina piatra din capul unghiului a unei ere de renaştere naţională.

SFÂRŞIT