1. Paradoxul guvernării

Istoricii Statului Naţional-Legionar, în consideraţiile lor asupra guvernării din aceasta perioada, fac o greşeală iniţială grava. Ei îşi închipuie ca puterea era împărţită între Mişcare şi General şi fiecare din parti îşi administrează oarecum autonom sfera lui de răspundere. Ei se orientează după denumirea statului proclamat la 14 Septembrie, care cuprindea vocabula „legionar”, şi nu după exerciţiul efectiv al conducerii Statului.

În realitate toate puterile erau concentrate în mâna Generalului Antonescu, prin îndoita lui calitate de Sef al Statului şi Sef al Guvernului. Nici o lege şi nici o denumire mai importanta nu se puteau face fara aprobarea Conducătorului. Cu toate aparentele aşadar, cu toate ca mişcarea figura în Actul Constituţional ca unica purtătoare a voinţei naţionale în Stat, Generalul era factorul decisiv al guvernării, în sensul ca orice schimbări legislative sau executive în Stat trebuiau sa treacă prin cabinetul sau.

Miniştrii legionari, ca toţi miniştrii, aveau anumite atribuţii administrative de rang inferior, pe care le exercitau în mod liber, dar când era vorba de o mare decizie, o lege sau o numire importanta, aveau nevoie de un decret al Generalului, care trebuia sa apară în Monitorul Oficial.

Miniştrii legionari nu tratau cu mine chestiunile departamentului lor, ori de câte ori competenta lor era depăşită, se prezentau cu dosarul Generalului, pentru a solicita aprobarea lui. Antonescu examina chestiunile prezentate de miniştri şi îşi dădea încuviinţarea sau nu, după cum i se părea lui bine. Nu ma amestecam în treburile interne ale departamentelor conduse de legionari – intervenţiile mele au fost foarte rare – întâi pentru ca îi consideram pe oamenii propuşi de mine apţi sa exercite aceste înalte funcţii şi chiar mult mai bine pregătiţi decât mine în domeniul lor, si, în al doilea rând, pentru ca as fi tulburat mecanismul normal al guvernării. Generalul era şi Seful Guvernului şi aceasta calitate îi dădea dreptul sa controleze întreg aparatul de conducere al Statului. Nu vroiam sa intru în conflict cu el.

Dar desi firele guvernării nu treceau prin mâinile mele, când treburile nu mergeau bine la vreun minister condus de un legionar, Generalul ma chema pe mine sa se plângă de „neregulile” constatate, de cele mai multe ori nefondate, bazate pe denunţurile ce le primea şi apoi le exagera anturajul sau. şi atunci s-a născut aceasta situaţie paradoxala în relaţiile mele cu Antonescu, ca el nu ma chema când rezolva actele de guvernare cu miniştri, dar ma trăgea la răspundere pentru erorile sau „abuzurile” legionarilor din guvern. Eu nu aveam atribuţii speciale în cadrul Statului, nu mi-a spus niciodată Generalul „D-ta te ocupi de cutare sau cutare problema sau cutare grup de probleme”, ci trata direct cu miniştrii de resort toate chestiunile care afectau departamentul lor. De nenumărate ori, îmi azvârlea câte o nota în fata ochilor, spunându-mi mânios:

— Uite, D-le Sima, ce fac oamenii recomandaţi de D-ta. Uite ce fac legionarii D-tale. După expulzarea noastră de la putere, criticii sau mai bine zis defăimătorii noştri oficiali, caci au fost recrutaţi chiar din personalul de la Preşedinţie, au ignorat total rolul Generalului în guvernare, atribuindu-ne noua relele ei, în timp ce Conducătorului i-au rezervat toate înfăptuirile (caci au fost şi de acestea). Procurorii politici ai dictaturii antonesciene refuzau sa ia act de faptul ca masurile pe care le înfierau ei acum au fost acestuia. În toate domeniile de guvernare – cum se poate convinge cititorul din lectura parţilor anterioare – în domeniul sancţiunilor, al politicii economice, al politicii interne, al politicii externe, Generalul a fost solidar cu noi şi chiar ne-a depăşit în străşnicie în anumite chestiuni, pentru ca mai târziu sa condamne masurile luate de el, repudiindu-le paternitatea. Ori un om de onoare, un om de caracter, cum se pretindea, trebuia să-şi asume răspunderile guvernării din aceasta perioada, cel putin în egala măsură cu mişcarea.

După 21 Ianuarie 1941, data rupturii totale cu Antonescu, noi am fost lipsiţi de orice mijloc ca sa ne apărăm, în timp ce Generalul, la adăpostul cenzurii şi cu ajutorul tuturor mijloacelor de comunicaţie ale Statului, ne împroşca zilnic cu tone de cerneala, pentru a convinge opinia publica ca am fost nişte „criminali”, nişte „anarhişti”, „derbedei” şi „trădători” ai tarii şi am fi dus de râpa fara de intervenţia lui providenţiala. Nu puteam întreprinde nimic pentru a raspunde acestei avalanşe de infamii. Cenzura nu numai ca oprea orice protest din partea noastră, dar orice rând favorabil Legiunii era interzis şi chiar pedepsit în. În tara eram cu mâinile legate şi nici în străinătate situaţia noastră nu era mai buna. În Germania, o convenţie încheiata între guvernul german şi cel român interzicea legionarilor orice activitate politica, cu ameninţarea de extrădare în România. În tarile aflate sub controlul sau influenta Germaniei, ne izbeam de acelaşi zid de oprelişti. Guvernul german veghea ca în nici o tara din Europa sa nu pătrundă glasul nostru, pentru a nu-l „supăra” pe Mareşal.

Când vrem sa cercetam obiectiv guvernarea legionara, trebuie sa luam în considerare nu numai ce s-a întâmplat efectiv în România între 14 Septembrie 1940 şi 21 Ianuarie 1941, ci şi tragedia Mişcării Legionare în perioada „naţionalismului european”. În tara eram prizonierii sistemului de teroare organizat de Antonescu, iar în străinătate eram prizonierii sistemului organizat de guvernul german, pentru a împiedica sa iasă la lumina adevărul asupra Statului Naţional-Legionar. În modul acesta, infamiile s-au acumulat an de an, lipsit de orice posibilitate de replica, încât, la sfârşitul războiului, au existat chiar istorici de buna credinţă care sa le ia drept fapte reale.