2. Ministere fara probleme.

Au existat patru ministere „fara probleme”, în sensul ca n-am primit contra titularilor acestor departamente „plângeri” din partea Generalului: Ministerul de Finanţe, Ministerul Presei şi Propagandei, Ministerul Colonizărilor şi al Populaţiei Evacuate şi Ministerul Lucrărilor Publice şi al Comunicaţiilor.

Ministrul de Finanţe era George Cretianu, fratele lui Alexandru Cretianu, Secretar – General la Externe în timpul guvernării noastre. Dar spre deosebire de fratele lui, George Cretianu nu era numai un om priceput în finanţele publice, ci şi un coleg loial. Subsecretar de Stat la Finanţe era Constantin Papanace şi relaţiile dintre ei au fost excelente. Cretianu de la Finanţe nu venea la Antonescu să-şi denunţe colaboratorul, cum se îndeletnicea cel de la Externe, care-şi spiona superiorul pentru a-l pârî Generalului.

Conform liniei de conduita ce mi-o fixasem, nu m-am amestecat în treburile acestui minister. O singura data am încercat sa intervin, şi anume în chestiunea preţului zaharului. Marea masa a ţărănimii nu putea cumpăra zahar decât în cantităţi mici, caci se vindea la preturi prohibite pentru punga ei. Mi-aduc aminte ca în satul de obârşie, în Mândra, tărăncile mergeau „la bolta” sa cumpere zahar de „un leu sau doi”, câteva bucatele.

Am avut o conferinţă la Finanţe cu Cretianu şi Papanace pe aceasta tema, examinând în comun cum s-ar putea scădea preţul zaharului. M-am interesat mai întâi daca nu s-ar putea obţine o reducere a preţului de vânzare a acestui articol la ieşirea din fabrica. Mi s-a explicat ca fabricile de zahar lucrează cu o limita de câştig minima, peste care nu se poate trece. Am propus apoi suprimarea taxei pe care o încasa Statul la fiecare kilogram de zahar, vreo zece lei. Era inuman ca Statul sa încarce acest aliment esenţial pentru hrana şi creşterea copiilor cu o taxa atât de mare. Cretianu şi Papanace, solidari, mi-au explicat ca golul ce se va naşte în finanţele publice, vreo 300 de milioane pe an, ar fi prea mare şi ar dezechilibra bugetul, greu de suportat în dificultăţile economice în care se zbătea tara. Am renunţat şi la aceasta propunere, întristat ca nu se poate face nimic.

La Ministerul Presei şi Propagandei, de fapt redus de Antonescu unui Subsecretariat ataşat Preşedinţiei Consiliului, Alexandru Constant a făcut fata cu competenta şi autoritate. Contrar resentimentului ce l-am avut la început contra lui, pentru modul agresiv în care şi-a cerut „dreptul” sa fie ministru, a trebuit sa recunosc mai târziu ca s-a achitat în mod strălucit de sarcina lui. Şi-a ales colaboratori valoroşi, a secundat cu tact şi inteligenta politica noastră externa, scoţând şi o serie de broşuri în serviciul propagandei romaneşti peste hotare, şi a reprezentat cu demnitate Statul Român în relaţiile cu străinii, gazetari şi oameni politici. Nici în contul acestui minister nu mi s-au prezentat „plângeri” din partea lui Antonescu.

La Subsecretariatul de Stat al Colonizărilor şi Populaţiei Evacuate, sub conducerea lui Corneliu Georgescu, treburile s-au desfăşurat normal. Corneliu Georgescu a fost un bun administrator şi a jucat un mare rol în ajutorarea refugiaţilor din Basarabia, Bucovina de Nord, Ardealul de Nord şi Dobrogea cedata. Nici o observaţie din partea lui Antonescu. Dintr-un comunicat dat de Corneliu Georgescu, în 23 Octombrie, rezulta ca opera de plasare a refugiaţilor este aproape terminata. Funcţionarii publici au fost plasaţi în funcţii de Ministerele cărora aparţineau, muncitorii au fost plasaţi la întreprinderi, iar agricultorii sunt aşezaţi prin gospodarii”.

Primul titular al Ministerului Lucrărilor Publice şi al Comunicaţiilor a fost Profesorul Pompiliu Nicolau, fost Rector al Scolii Politehnice din Timişoara. Cum fusese numit Pompiliu Nicolau ministru? Acesta scrisese o carte asupra problemei romaneşti după înfiinţarea României Mari, în care critica guvernările de până atunci şi cerea mai multa seriozitate din partea păturii conducătoare. Cartea a făcut oarecare vâlva. Generalul Antonescu fie ca a citit cartea, fie ca i-a atras cineva atenţia asupra ei, cert este ca atunci când eu l-am propus pe Profesorul Protopopescu sa ia conducerea acestui minister, el mi-a răspuns „am eu un om bun şi-l voi numi pe acesta”. Supărarea lui Protopopescu era cu atât mai mare cu cât Nicolau era rivalul lui de la Scoala Politehnica din Timişoara. Între ei era o veche cearta şi mi se pare ca nici nu-şi vorbeau.

Pompiliu Nicolau n-a stat mult la acest minister. Era un om scrupulos şi cerceta toate rotitele ministerului pentru a pune ordine în administraţia lui, în conformitate cu ideile exprimate în cartea lui. Pentru severitatea cu care guverna a intrat repede în conflict cu funcţionarii superiori ai Ministerului si, în primul rând, cu Colonelul Oraseanu, Directorul Regiei Autonome a Cailor Ferate, agreatul Generalului. Incomodând prea multa lume, au început intrigile şi pârile în anturajul lui Antonescu şi Pompiliu Nicolau a fost debarcat la o luna după numirea lui. La plecare mi-a scris câteva rânduri, în care recunoştea ca nici eu şi nici Mişcarea n-am avut vreun amestec în concedierea lui şi îmi mulţumea pentru consideraţia acordata.

În locul lui a fost numit Profesorul Ion Protopopescu, aşa cum propusesem la început. Acesta s-a considerat „reabilitat” după umilinţa ce-a suferit-o prin numirea lui, la începutul guvernării, la un post de mâna a doua, şi chiar „răzbunat”, pentru ca lua locul rivalului sau. Fiind numit şi direct de General, s-a considerat mai mult ministru al acestuia şi mai putin al Mişcării, care nu fusese în stare să-i ofere, când s-a constituit guvernul, decât un minister-sinecura al Inventarului Public.

Protopopescu a fost un bun ministru de rutina. Nu avea veleităţi sa facă reforme sau sa iasă din cuvântul Generalului. În modul acesta, n-am auzit din gura Generalului nici un cuvânt de nemulţumire contra lui.

Acestea au fost ministerele „fara probleme”, adică acelea care n-au dat naştere la tensiuni cu Conducătorul Statului. La restul ministerelor ocupate de legionari, Educaţie, Sănătate, Interne şi Externe, conflictele n-au lipsit şi în cele din urma s-au acumulat în aşa măsură încât titularii lor au devenit tinta atacurilor permanente ale Conducătorului. Nu era săptămâna şi nici chiar zi în care sa nu mi se semnaleze de către Antonescu vreo „neregula” întâmplata la aceste ministere.

De Ministerul Afacerilor Străine şi calvarul lui Sturdza, m-am ocupat la „Politica Externa”. Rămâne sa examinam acum ce s-a întâmplat la celelalte ministere, cum au funcţionat ele sub tirul tot mai intens al mustrărilor lui Antonescu.