5. Înmormântarea eroilor.

După revărsarea de bucurie a întregului popor, la 6 Septembrie, a urmat o zi de reculegere şi durere în fata legionarilor căzuţi în lupta, purtaţi acum pe scut de camarazii lor, întorşi victorioşi din bătălie. Ei nu mai trăiau sa vadă ca pe urma sacrificiului lor milioane de oameni şi-au recâştigat libertatea, dar au avut acest privilegiu sa treacă în lumea de dincolo încununaţi cu laurii celor aleşi. De la înmormântarea lui Mota şi Marin, nu s-a mai văzut o mai pioasa participare a unei mari mulţimi de oameni care-şi aduceau tributul lor de recunoştinţă acestor viteji între viteji. Nu erau plânşi în sensul omenesc al cuvântului. Fapta lor era prea mare ca sa intre în tiparele comune ale existentei. Era multa jale în suflete, dar demna şi reţinută. Peste trupurile lor fara viaţă, se proiecta aureola unui mare moment istoric, la a cărui împlinire au contribuit cu tot ce au avut mai bun: propria lor viaţă. Numele lor va intra în anonimat, nu se va putea şterge din Cartea Neamului, pentru ca au pus jertfa vieţii lor temelie renaşterii unei naţiuni, din starea de deznădejde şi de suferinţă în care o azvârliseră duşmanii ei.

În 7 Septembrie, la Constanta, au fost petrecuţi la locul de veci legionarii Cavachi, Caporani şi Ardeleanu, iar la Braşov au fost înmormântaţi Sultan Donat şi Constantin Salceanu. Studentul Puiu Grigorescu a fost transportat la Târgovişte, de unde era originar, iar Lucian Caramlau şi Gheorghe Ştefănescu la Ploieşti unde au fost îngropaţi Duminica, 8 Septembrie.

La slujba înmormântării de la Ploieşti, în Biserica Trei Ierarhi am luat şi eu parte, însoţit de Victor Biriş, care tocmai în acea zi se întoarse din Germania. Sicriele lor, aşezate pe catafalc, de-o parte şi de alta a Altarului, erau descoperite. Biserica era plina de lume, care trecea prin fata lor şi se închina cu evlavie. Alti fii ai Prahovei care au luat drumul veşniciei pentru a mântui neamul. La căpătâiul lui Caramlau veghea o fata, îmbrăcată în negru. Părea ca nici nu vede pe nimeni; doar privea la chipul lui de ceara. Era ca o statuie. Mi s-a spus ca e logodnica lui. N-am cutezat sa ma apropii de ea, ca să-i tulbur durerea ei pietrificata. O, Doamne, câta jale! Alte mame întristate de moarte! Toată bucuria vieţii lor se stingea odată cu copilul care fusese răpit în plina tinereţe!

Uitându-mă la Lucian Caramlau, acum fara suflare, cu gândul ma întorceam la el în viaţă. Ce mândrie de legionar, ce pregătire, ce minte agera! Cu câteva zile mai înainte, ma întâlnisem cu el la Bucureşti. Abia ieşise din închisoare şi venise la mine, cerându-mi sa participe la acţiune. Am stat mult de vorba cu el, caci îi încredinţasem misiunea sa atace la Ploieşti. În ultimul moment i-am schimbat destinaţia şi l-am trimis cu echipa lui de prahoveni sa întărească grupul care trebuia sa ocupe postul de radio de la Bod. Cu rezultatele care se cunosc, Caramlau a căzut aici, străpuns de jandarmi.

Lucian Caramlau era de o rara modestie, desi poseda doua diplome şi îşi însuşi o cultura temeinica. Parcă-l vad şi acum cum stătea rezemat de perete şi asculta cu atenţie tot ce îi spuneam. Îi explicam cum sa procedeze, ca Ploieştiul era un mare centru militar. Lui i se părea ca poate sa ocupe instituţiile publice indicate. Citeam în ochii lui o hotărâre de cremene. O linişte maiestuoasa în fata morţii, cum numai la Sultan Donat am mai văzut. Desi abia ieşise din închisoare, nu-l atrăgea viaţa, ci împlinirea unui destin mai înalt.

Ma uitam la el şi îmi apărea în suflet toată falanga de eroi pe care i-a dat Prahova, aceasta regiune de un ethos national vulcanic. Ce oameni năprasnici! De unde au răsărit aceşti cavaleri „sans peur et sans reproche”, ca vestitul Bayard din Franţa?

Cel dintâi pe care l-am cunoscut a fost Teodorescu Gândi, care conducea organizaţia locala din prigoana, în vara anului 1938. Organizaţia politica se desfiinţase prin atestările făcute, dar rămăsese un puternic nucleu de tineri care acţionau cu multa prudenta, fara sa fie simţit de politie. Teodorescu-Gandi cade în toamna aceluiaşi an şi ia comanda grupului Miţi Dumitrescu. În planul loviturii contra dictaturii carliste din Ianuarie-Februarie 1939, Miţi Dumitrescu avea misiunea sa atace Palatul Regal. Cazând acest plan, se refugiază în Germania, de unde se întoarce în tara şi pregăteşte răzbunarea. Se preda după executarea atentatului contra lui Armand Călinescu pentru a nu primejdui viaţa celor din închisori şi sfârşeşte ucis împreuna cu cei opt camarazi din echipa lui. Miţi Dumitrescu a săvârşit cel mai frumos atentat din istoria lumii din punct de vedere etic. Nu a încercat sa dispară după doborârea tiranului, desi putea sa fuga şi sa se ascundă, şi nici nu s-a sinucis, ci s-a pretat şi şi-a asumat întreaga răspundere. După Miţi Dumitrescu a răsărit un alt viteaz din pământul Prahovei, într-un moment de răscruce pentru Neam, acela care zăcea acum fara viaţă în fata mea.

Slujba a fost lunga. Biserica era plina de fum de lumânări şi se respira greu şi din cauza mulţimii de oameni. Am stat neclintit la căpătâiul lui Lucian Caramlau mai bine de un ceas până ce am simţit ca îmi vin ameţeli şi sunt pe punctul sa leşin. Eram slăbit din cauza tensiunii în care am trăit în ultimele zile. Cu Victor Biriş şi Eugen Necrelescu am ieşit din Biserica, ne-am urcat în maşină şi ne-am oprit undeva la marginea Ploiestiului. Ne-am întors apoi la Bucureşti.

A doua zi, trecând pe la Preşedinţie, Generalul Antonescu m-a întrebat unde am fost ieri, caci ma căutase. I-am răspuns ca am fost la Ploieşti, unde am participat la înmormântarea a doi legionari, căzuţi în luptele de la Braşov.

— De ce nu mi-ai spus mie, caci as fi venit şi eu, bucuros sa dau onorul acestor eroi?

— Domnule General, ştiam ca aveţi atâtea pe cap în aceste momente şi nu credeam ca ati putea sa va deplasaţi la Ploieşti. Sunt recunoscător pentru sentimentele ce le purtaţi camarazilor noştri căzuţi în aceasta lupta şi nu vom uita aceste cuvinte care se răsfrâng asupra întregii Mişcări.

Luni, 9 Septembrie, au fost înmormântaţi, la Cimitirul Sf. Treime din Braşov, Sultan Donat, căzut la Regimentul 41 Artilerie, şi Constantin Salceanu, ucis de jandarmi în încercarea de a cuceri postul de radio de la Bod.

Trupurile legionarilor se aflau depuse la Spitalul Militar. Peste 3000 de legionari au adus ultimul salut camarazilor căzuţi în lupta. În fruntea cortegiului se aflau Nicolae Petrascu, Inginer Ionica, Profesorul Ionica, Marian şi Dr. Dogan. În fata spitalului militar, a vorbit Profesorul Ionica: „Aici, în pragul spitalului militar, îi salutam pe cei doi camarazi ce şi-au dăruit viaţa pentru mântuirea Patriei, caci de aici au plecat spre moarte, în acea noapte de urgie, cei şase comandanţi legionari: Căpitanul Siancu, Inginer Eugen Ionica, avocat Traian Cotiga, Gheorghe Pihu, Gheorghe Proca, Iulian Şuşman, avocat Herghelegiu”.

„Aici ne închinam în fata camarazilor căzuţi la Bod şi la Reg. 41 Artilerie şi cu glasul nostru înlăcrimat îi chemam din nou între noi: Lucian Caramlau, Gheorghe Ştefănescu, Gheorghe Grigorescu, Sultan Donat şi Salceanu Constantin”.

La apelul acesta, legionarii au strigat „Prezent”.

Consulii Germaniei şi Italiei au fost de fata la ceremonia funebra.