8. Cum a lucrat Comisia de Ancheta.

În lucrările Comisiei de Ancheta trebuie sa distingem doua faze. Câta vreme Conducătorul Statului părea ferm decis să-i pedepsească pe cei vinovaţi, Comisia a arătat aceeaşi energie în cercetările făcute. Au fost şi cazuri când persoane culpabile de crime, neidentificate de legionari, au fost descoperite şi arestate din ordinul Comisiei de Ancheta. Când însa Generalul a dat semne de şovăire, nevrând „sa verse sânge”, cum mi-a spus, atunci şi Comisia de Ancheta şi-a schimbat atitudinea. Simţind membrii ei ca Generalul vrea să-i ocrotească pe cei acuzaţi, au început şi ei sa se poarte circumspect. Tendinţa generala a Comisiei nu mai era din acel moment sa facă lumina în chestiunea ce li s-a încredinţat, ci mai degrabă sa uşureze soarta celor închişi. În cursul lunii Noiembrie, s-au petrecut o serie de fapte neliniştitoare cu cei închişi la Jilava, care au provocat, revolta legionarilor.

În special doua cazuri scandaloase, când criminalii notorii au fost absolviţi de Comisie de orice acuzaţie, „din lipsa de probe”, au contribuit la tulburarea spiritelor. Sublocotenentul de jandarmi Cinghita, care a comandat plutonul de execuţie, de la Vaslui, unde au fost ucişi 31 de legionari, a fost declarat nevinovat de Comisia de Ancheta şi s-a ordonat punerea lui în libertate. Comisarul Davidescu, de la Prefectura de Politie, responsabil de numeroase crime săvârşite în beciurile ei, s-a bucurat şi el de un „non lieu”. În ambele cazuri, Colonelul Zavoianu, Prefectul Politiei Capitalei, a refuzat sa dea curs, şi pe buna dreptate, deciziei Comisiei de Ancheta.

Aceste decizii absurde, care ignorau realităţi elementare, au scos în evidenta viciul de constituire al Comisiei de Ancheta. În completul ei nu figura nici un legionar, desi a fost creata tocmai pentru a instrui crimele săvârşite contra lor. Era formata din oameni care nu cunoşteau de-aproape întâmplările sângeroase din timpul dictaturii carliste. Ştiau ca s-au săvârşit anumite crime, dar atât.

Ţesătura intima a prigoanei contra legionarilor le era străină. şi atunci oricâtă bunăvoinţă ar fi avut şi oricât zel ar fi desfăşurat, puteau săvârşi greşeli grave. Legionarii îi cunoşteau pe asasini din propriile lor păţanii. Trăiseră sub teroarea lor, îi văzuseră ucigându-i pe prietenii şi camarazii lor. Unii legionari scăpaseră cu viaţă şi puteau indica cu precizie cine a ucis legionarii de la Vaslui, de la Miercurea Ciuc, de la Râmnicu-Sarat. În mod normal, Comisia de Ancheta ar fi trebuit sa colaboreze cu serviciile mişcării la identificarea asasinilor. Nu stiu daca aceasta a fost o omisiune voita, sau numai o scăpare din vedere a Generalului. Cert e ca daca Comisia ar fi colaborat strâns cu mişcarea în cursul anchetei, nu ar fi semnat acte de urmărire a unor indivizi prea bine cunoscuţi pentru ferocitatea cu care au executat ordinele camarilei.

Dar amabilităţile Comisiei de Ancheta cu deţinuţii de la Jilava nu se opresc aici. Pe la mijlocul lunii Noiembrie, Prefectura de Politie primeşte o adresa din partea Comisiei, prin care se cerea transferarea într-un sanatoriu a Generalilor Bengliu şi Marinescu, pentru motive de boala. Nici acestei dispoziţii nu i s-a dat curs de către Colonelul Zavoianu. Se urmarea crearea unui sistem fraudulos în relaţiile cu deţinuţii, care sa duca la dezlânarea anchetei şi la subtilizarea progresiva a vinovaţilor.

În acelaşi timp am observat cu îngrijorare o anumită inerţie şi chiar indiferenta a Conducătorului referitor la proces. Nu se prevăzuse încă nimic, nici ce instanţă ar urma să-i judece pe deţinuţii de la Jilava şi nici data aproximativa a începerii procesului. Tot pe atunci, întrebându-l pe Mihai Antonescu cam cât timp ar mai dura lucrările Comisiei de Ancheta, mi-a răspuns ca circa 6-7 luni. El spunea ca trebuie sa treacă prin fata Comisiei toţi foştii prefecţi militari, foştii comandanţi de legiuni de jandarmi şi toţi cei implicaţi într-un mod oarecare în execuţiile legionare. Aceasta însemna convocarea şi audierea a încă câteva sute de persoane. aşa cum înfăţişa Mihai.

Antonescu activitatea Comisiei, părea ca depune un zel extraordinar pentru a nu scăpa nici un vinovat nepedepsit. Am fost pur şi simplu speriat.

„L-am avertizat pe Mihai Antonescu ca cu aceasta metoda se ajunge la rezultate exact contrarii acelora dorite de noi. Noi urmărim o pacificare grabnica a tarii. Ce vedem însa? Ancheta se prelungeşte, ia proporţii, cuprinde alte şi alte categorii de vinovaţi. Odată cu acţiunea Comisiei de Ancheta, ameninţarea creste, se generalizează, se extinde asupra tuturor culpabililor, mari şi mici. Noi am convenit ca sa nu fie traşi la răspundere decât principalii vinovaţi, dar în afara nu se ştie acest lucru. Cred ca a sosit timpul sa se specifice intenţiile guvernului: care din acei anchetaţi vor fi chemaţi în fata justiţiei, ce instanţă este prevăzută să-i judece şi cam când ar putea sa înceapă procesul. Cu aceste precizări, ar scădea tensiunea brusc în toate sectoarele. Interesul guvernului este de a risipi aceste nedumeriri, de-a face cunoscut cât mai repede până unde se va aplica acţiunea justiţiei, în ce forma şi în ce termen se va aplica. Prelungirea acestei situaţii provoacă nemulţumiri în armata, unde atâţia ofiţeri de cariera, foşti prefecţi sub Carol, se bucura de prietenii şi protecţii puternice” (Tot ce este între semnele citaţiei, este reprodus din cartea Cazul Iorga-Madgearu).

Mihai Antonescu mi-a răspuns ca nu poate face nimic până ce Comisia de Ancheta nu-şi încheie lucrările şi îi prezintă dosarul. Mi-a cerut sa avem încredere în General.

Argumentul Ministrului de Justiţie nu era valabil. „Existau suficiente dovezi ca sa se deschidă acţiune publica contra principalilor vinovaţi, cel mai târziu în Ianuarie. Declaraţiile agenţilor din provincie nu erau esenţiale. Ei nu puteau decât sa confirme de 70 de ori ca ordinele de execuţie s-au transmis de la Urdareanu, prin Argeseanu, Bengliu, Gabriel Marinescu. De altminteri, nimic nu se opunea ca în timp ce s-ar fi desfăşurat procesul principal, Comisia de Ancheta să-şi continue lucrările şi sa propună sa fie audiate ca martori persoanele a căror depoziţie putea contribui la lămurirea completului de judecata.

În sfârşit, nu era nici o dificultate ca alti vinovaţi, descoperiţi ulterior, sa fie judecaţi într-un alt lot. Daca ar fi existat buna credinţă din partea lui Antonescu, se putea găsi o „soluţie care sa potolească neliniştea din mişcare. Era suficient în acele momente sa se dea un comunicat ca procesul va începe în scurt timp.

Antonescienii, prefăcându-se ca sunt extrem de interesaţi în descoperirea tuturor vinovaţilor, utilizau tactica temporizării, în speranţa ca, prelungindu-se perioada cercetărilor, se va ivi un moment politic favorabil pentru a salva de la moarte chiar şi principalii vinovaţi”.

Aceasta era situaţia în ajunul deshumării Căpitanului. Ancheta se împotmolea în incertitudine şi confuzie, sub presiunea influentelor ce se exercitau asupra Generalului din partea anturajului sau. În tara se crease o tensiune cu dublu efect şi amândouă în dezavantajul nostru: tensiune în armata, în cadrele politice ale fostului regim carlist şi ale partidelor, care nu ştiau până unde se va extinde acţiunea justiţiei şi ce soarta îi aşteaptă şi pe ei, şi nelinişte în rândurile legionarilor, care aveau sentimentul ca sunt frustraţi în aşteptarea lor de a fi traşi la răspundere cei vinovaţi de asasinarea Căpitanului şi a camarazilor lor.