1.Concepţia de baza a sancţiunilor

Când o revoluţie triumfa într-o tara, aşa cum demonstrează atâtea antecedente istorice, masele populare îşi fac singure dreptate din primele zile, nimicindu-i fara alegere pe asupritorii lor de până atunci. „În acest caz, răspunderea nu cade asupra acelora care, sfărâmând lanţurile silniciei, se năpustesc asupra prigonitorilor lor, astâmpărându-şi revolta în sângele lor, ci asupra tiranilor care împing oamenii la disperare”.

Lăsând mâna libera legionarilor sa se răzbune contra uneltelor regimului carlist, care au ucis atâţia oameni nevinovaţi, revoluţia de la 6 Septembrie s-ar fi desfăşurat conform impulsurilor ei naturale. Era o reacţiune justificata pe planul mare al istoriei si, ca urmare a ei, ar fi plătit cu viaţa sute şi chiar mii de indivizi implicaţi în crimele dictaturii carliste.

Dar aceasta revărsare necontrolata a răzbunării mi-a repugnat din primul moment. „Desi de nenumărate ori, în cursul luptei contra regimului carlist, când atâţia prieteni şi camarazi erau sugrumaţi în beciurile politiei sau arşi de vii în crematoriu jurasem sa fiu fara cruţare în ziua biruinţei, era ceva care ma reţinea şi acest sentiment de rezerva îl citeam în ochii tuturor acelora care ma înconjurau în acel moment. Era linia creştină a mişcării noastre. Îmi spuneam ca am scădea din măreţia sacrificiilor noastre, daca am căuta o compensaţie a pierderilor suferite pe aceasta cale”.

În România, în Septembrie 1940, se întruniseră toate condiţiile obiective şi toate justificările posibile ca sa se producă o represiune generalizata contra asasinilor mari şi mici ai perioadei carliste. N-am înclinat cursul revoluţiei în aceasta direcţie. În afara de orientarea creştină a mişcării noastre, noi aveam şi un alt sens de înţelegere a unei revoluţii naţionale, care ne împiedica sa ne angajam într-o baie de sânge. Nu puteam urma nici exemplul revoluţiei franceze, care a sfârşit în teroare, şi nici al dictaturilor comuniste. Comuniştii nu se mulţumesc cu revoluţii de tip popular, care invadează o naţiune ca o apa de mare şi apoi se retrag, ci urmăresc exterminarea sistematici a vechii clase conducătoare. Tratamentul ce ni l-a aplicat noua dictatura Carol-Calinescu – exterminarea elitei legionare – s-a inspirat din modelul sovietic. Pentru noi, revoluţie nu înseamnă distrugerea unei clase, ci instaurarea unei noi ordine, în cadrul căreia ar fi putut servi şi reprezentanţii vechii clase conducătoare, ceea ce este cu totul altceva. Aceasta este deosebirea între o revoluţie naţională şi o revoluţie internaţională. Forţele revoluţionare internaţionale nu se interesează de pierderile suferite de o naţiune într-o revoluţie. Dimpotrivă, cu cât pierderile sunt mai mari, mai sângeroase, cu atât scopurile revoluţiei internaţionale sunt mai bine servite. Tocmai naţionalismul nostru, tocmai grija de viitorul naţiunii, ne împiedica sa ne lăsăm călăuziţi exclusiv de sentimentul răzbunării sau sa procedam la o lichidare sistematica a foştilor adversari, după modelul oferit de „marile” revoluţii sau de regimul carlist.

Călăuzit de aceste convingeri, am frânat în germene orice tendinţe ca legionarii sa se substituie justiţiei, pedepsindu-i prin execuţii sumare pe asasinii camarazilor lor, şi am impus o norma şi o conştiinţă superioara în problema sancţiunilor. şi în relaţiile cu foştii noştri duşmani, care ne-au făcut atâta rau şi care acuma zăceau neputincioşi la pământ, ne-am purtat cu echitate şi ponderaţie. Dreptate, da, pedepsirea vinovaţilor, da, dar nu dreptul fiecăruia de a administra dreptatea, chiar daca cei loviţi de ei şi-ar fi meritat pe deplin soarta. Nu acte de răzbunare, ci intervenţia justiţiei, pentru ca sancţiunile sa aibă cu atât mai mare greutate atât în popor cât şi în lumina istoriei.

„Noi am optat pentru justiţie, pentru calea legala. Manifestaţii uriaşe, strigate de bucurie, cântece, aclamaţii, dar toate într-o perfecta ordine. Nici un legionar n-a ridicat mâna împotriva vreunui om al fostului regim. Cea mai mare biruinţă a fost aceea repurtata asupra noastră. A fost o biruinţă luminoasa, o biruinţă a spiritului. Abia ieşiţi din închisori, cu rani încă deschise, trupeşti şi sufleteşti, cu goluri înspăimântătoare în mijlocul nostru, am refuzat sa ne facem singuri dreptate”.

Chestiunea aceasta am tratat-o pe larg în Cazul Iorga-Madgearu. Pasajele cuprinse între semnele citaţiei aparţin acestei lucrări.