20. 10 Decembrie

10 Decembrie a fost ultima mare manifestaţie legionara sub guvernarea noastră. După 10 Decembrie, încordarea între Conducătorul Statului şi Legiune a crescut în aşa măsură încât nu ne-a mai permis sa convocam legionarii pentru comemorările noastre.

În a doua parte a acestei lucrări, la capitolul Reorganizarea Studenţimii, am arătat ca, în 27 Septembrie, Consiliul Suprem al Studenţimii l-a ales pe Viorel Trifa ca Preşedinte al Uniunii Naţionale a Studenţilor Creştini Români. Noul preşedinte era cunoscut până acum ca un bun orator, dar s-a dovedit a fi şi un excelent organizator. Punându-se îndată „pe treaba”, cum m-a anunţat în telegrama ce mi-a trimis-o după alegere, în scurta vreme a reorganizat Uniunea şi centrele studenţeşti din tara şi s-a îngrijit paralel şi de îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale tineretului universitar. Căminele şi cantinele studenţeşti au trecut sub administraţia autonoma a Uniunii şi sub noua conducere şi-au schimbat înfăţişarea, devenind oaze de sănătate şi de voie buna. Ministerul Educaţiei Naţionale, prin decretul lege din 15 Octombrie, dispune reorganizarea Uniunii pe noi baze. În competenta a organizaţiei cad toate problemele de asistenta, burse, sport, raporturi externe.

Înainte de dictatura carlista, studenţimea româna din Capitala îşi avea sediul ei la „Casa Studenţească, de pe Calea Plevnei Nr. 61. Odată cu începerea prigoanei, studenţii au fost alungaţi de la sediul lor, iar localul închis şi sigilat. După 6 Septembrie, studenţimea a reintrat în posesia „casei” şi în aceasta clădire s-au mutat atât birourile Uniunii cât şi ale Centrului Studenţesc Bucureşti, condus de Dr. Valer Neagoe. Tot la „Casa Studenţeasca” de pe Calea Plevnei s-a redeschis la 1 Noiembrie 1940 cantina studenţească, care funcţionase mai înainte şi care a fost suprimata odată cu toate organizaţiile studenţeşti.

Tot Uniunea Naţională a Studenţilor a primit şi însărcinarea sa distribuie, după criterii de echitate, bursele studenţeşti, începând din luna Octombrie. Cu aceasta decizie, Ministrul Educaţiei Naţionale întărea autonomia administrativa a corpului studenţesc.

Printr-un decret semnat de Conducătorul Statului, în urma propunerii Ministrului Educaţiei Naţionale, Traian Brăileanu, în 4 Noiembrie, Viorel Trifa a fost confirmat pe trei ani în funcţia de Preşedinte al Uniunii Naţionale a Studenţilor Creştini Români. În modul acesta, Trifa primise o îndoita recunoaştere în fruntea studenţimii: din partea Consiliului Suprem al Studenţimii şi a Statului Naţional-Legionar.

Ca sef al studenţimii legionare pe întreaga tara îl numisem pe Vasile Andrei şi în circulara data la 10 Octombrie îi recomandam sa lucreze în armonie cu noul Preşedinte al Uniunii Naţionale. Din colaborarea celor doi şefi s-a ajuns la cele mai bune rezultate, realizându-se opere însemnate în beneficiul întregii studenţimi.

Generalul Antonescu, impresionat de activitatea rodnica a Uniunii Naţionale a Studenţilor Creştini Români, a intervenit cu un ajutor substanţial din partea Statului, pentru a ameliora condiţiile de viaţă materiala ale studenţimii. În acest scop a alocat din bugetul Statului suma de 100 de milioane de lei pentru repararea şi amenajarea căminelor existente şi pentru a asigura o hrana satisfăcătoare noilor generaţii de cărturari. Iată cum saluta un student-gazetar, Anastasie Eftimie, în Buna Vestire din 10 Decembrie, evenimentul: „Hotărârea D-lui General Ion Antonescu, Conducătorul Statului şi Preşedintele Consiliului de Miniştri, de a aloca un fond de 100.000.000 lei pentru reorganizarea şi punerea în funcţiune a căminelor studenţeşti constituie un eveniment de covârşitoare semnificaţie naţională şi trebuie privit ca atare.

Consecinţele acestor masuri revoluţionare vor fi strălucite şi imediate.

Peste un trecut de neîntemeiata vrăjmăşie politicianista, îndreptata împotriva tineretului cărturăresc şi luptător, peste un divorţ artificial creat între generaţii de foşti guvernanţi obtuzi şi lipsiţi de perspective, D-l General Antonescu vine sa tămăduiască rănile şi sa întindă generos mâinile părinteşti ale înţelegerii”.

În aceasta atmosfera de entuziasta participare la clădirea noului Stat Românesc, a întâmpinat studenţimea glorioasa zi de 10 Decembrie, când tineretul de la toate Universităţile din tara în anul 1922, într-o mişcare spontana, s-a ridicat contra invaziei evreieşti în centrele de cultura ale României şi a înstrăinării de mâine a clasei conducătoare.

La orele 9 dimineaţa, s-a săvârşit o slujba la Biserica Studenţească Sf. Anton din Piaţa Carol de către Duhovnicul studenţimii, Preotul Georgescu-Edineti. Au asistat toţi preşedinţii din Capitala, în frunte cu preşedintele Uniunii, Viorel Trifa, şi Preşedintele Centrului Studenţesc Bucureşti, Dr. Neagoe. S-a făcut mai întâi o rugăciune pentru pomenirea conducătorilor studenţimii morţi în prigoana. În jurul altarului se aflau familiile celor ucişi, mame şi surori, în vesminte negre şi cu fetele palide de suferinţă. Sunt prezente în Biserica drapelele tuturor societăţilor studenţeşti, începând de la Uniune până la cele ale Facultăţilor. În continuare s-a rostit şi un Te-Deum pentru viaţă şi sănătatea Regelui, a Reginei-Mama, a Conducătorului, a Guvernului, a Armatei şi a corpului profesoral. Ceremonia se încheie cu „Multi Ani Trăiască”, după care Părintele Edineti stropeşte cu apa sfinţită drapelele.

Din Piaţa Carol, studenţimea Capitalei, încolonata şi în ordine perfecta, se îndreaptă spre „Casa”’ de pe Calea Plevnei. Aici va avea loc festivitatea împlinirii a 18 ani de la actul epocal de la 10 Decembrie 1922. Sala mare de la parter, în care se va desfăşura comemorarea, este tapetata în verde, iar în fund, unde e tribuna, un uriaş portret al Căpitanului domina vederea. La masa oratorilor, de-o parte şi de alta, se înşiruie tricolorul românesc, flancat de drapelele german, italian, spaniol şi japonez.

La ceremonie au participat Traian Brăileanu, Ministrul Educaţiei Naţionale, Mihai Antonescu, Ministrul Justiţiei, Generalul Pantazi, Subsecretar de Stat la Armata, Constantin Papanace, Subsecretar la Presa şi Propaganda, Comandanţii Bunei Vestiri, Corneliu Georgescu, Radu Mironovici, Ilie Gârneaţa, Mile Lefter şi Rectorul Universităţii de la Bucureşti, P. P. Panaitescu. În afara de aceştia au mai fost prezenţi în sala numeroşi profesori universitari şi multi demnitari ai regimului şi ai Mişcării.

La urma am sosit şi eu, fiind salutat la intrare de Vasile Andrei, seful studenţimii legionare. Am luat loc la tribuna, alături de Traian Brăileanu şi Rectorul P. P. Panaitescu.

Solemnitatea a început cu apelul studenţilor căzuţi în prigoana carlista. După fiecare nume, sutele de studenţi răspundeau în cor „Prezent”. Defilau prin fata ochilor sufleteşti ai colegilor figurile marţiale ale lui Gheorghe Furdui, Paul Craja, Iosif Bozântan, Traian Cotiga, Ion Antoniu, Ion Caratanase, Mircea Goga, Stefan Curca şi atâţia alţii care s-au jertfit pentru ca neamul sa trăiască. Studenţimea cânta apoi Imnul Legionarilor Căzuţi.

Preşedintele Uniunii, Viorel Trifa, adresându-se asistentei, anunţa ca se afla în sala delegaţii studenţimii germane şi italiene, care vor lua cuvântul pentru a saluta studenţimea româna. În primul rând vorbeşte Franz Ronenberger, reprezentantul studenţimii germane, care a spus următoarele: „Sunt fericit sa aduc studenţimii române salutul studenţimii Germaniei naţional-socialiste.

Cu acest prilej gândul nostru se îndreaptă în primul rând către Capitan, al cărui martiriu în lupta D-voastra naţionalista este cunoscut tuturor.

Suntem bucuroşi ca aceasta colaborare germano-româna este din nou îndrumata pe căile ei tradiţionale, gratie Mişcării Legionare.

Trăiască Legiunea şi Căpitanul!”

La sfârşitul cuvântării delegatului german, corul studenţesc intonează Horst Wessel Lied.

Trece apoi la tribuna delegatul studenţimii italiene Valserioti, care se adresează studenţimii cu următoarele cuvinte: „Camarazi Studenţi ai României Legionare, Vin sa va aduc salutul universitar italian, întrucât tinerimea italiana simte o deosebita simpatie pentru tineretul român, care merge paralel cu al nostru în opera lui de renaştere.

Ca şi voi am crezut şi noi în Căpitanul vostru şi în idealurile lui naţionaliste. Eu va asigur ca Italia şi studenţimea italiana are deplina încredere în voi şi în destinul vostru. Noi suntem siguri ca, până la urma, în cadrul Mişcării Legionare, România va ieşi victorioasa”.

A luat cuvântul apoi, Viorel Trifa, Preşedintele Uniunii Studenţeşti, care a ţinut un important discurs, în care a definit rolul studenţimii în viaţa politica a tarii, ca avangarda revoluţionară a mişcării naţionaliste.

„Camarazi, Sărbătorim ziua de 10 Decembrie într-un Stat legionar. Este aceasta un punct la care am ajuns şi pentru care au trebuit sa treacă foarte multi ani; nici mai mult şi nici mai putin decât 18 ani au trecut până am ajuns aici, ca în Statul legionar sa sărbătorim ziua de 10 Decembrie.

Desigur ca istoria nu se scrie întotdeauna după fapte, ci de multe ori şi după hârţoage; daca însa va fi cineva sa o scrie după fapte, atunci va avea sa scrie un capitol important: lupta studenţimii române creştine timp de 18 ani.

În toată aceasta vreme, studenţimea creştină româna a fost un corp organizat şi mai ales un corp care întotdeauna a luptat. Pentru ca aşa am înţeles noi misiunea noastră de luptători ai unui neam.

Ceea ce caracterizează acţiunile studenţeşti în cei 18 ani de până acum este în primul rând antisemitismul; în al doilea rând este lupta împotriva fostelor clase conducătoare; şi în al treilea rând adeziunea totala pentru Capitan.

Studentul român a fost antisemit nu pentru ca a citit într-o carte ca trebuie sa fie împotriva jidanilor, ci pentru ca a simţit ca nu mai poate trai în tara lui. Daca de la 1922 încoace au fost studenţii noştri antisemiţi, aceasta a fost cauza acestei tragedii româneşti, ca atunci când plecaţi de la sate, jecmăniţi de jidani, s-au găsit la oraşe din nou jecmăniţi de jidani. şi a trebuit atunci sa se ridice şi sa spună; „Aceasta nu se mai poate”.

Aceasta a însemnat antisemitismul nostru. Dar, mai mult, studenţimea nu s-a mărginit sa strige pe străzi „Jos Jidanii” ci studenţimea s-a gândit în acelaşi timp cum se poate crea o soarta mai buna Neamului Românesc.

Si avea şi dreptul sa o facă, caci noi eram mereu loviţi. Multi dintre ai noştri cădeau răpuşi de gloanţe, şi atunci şi-a zis: ce are sa iasă, trebuie sa fie o Românie mai buna, aşa cum au visat-o strămoşii noştri.

Dar cu timpul ei au fost nevoiţi sa constate ca treburile în Stat merg tot mai rau şi atunci a început lupta împotriva clasei conducătoare, care n-avea nimic în comun cu poporul.

Acesta este duhul sănătos de la tara, care venea sa imprime Mişcării Studenţeşti din România o nota noua, o nota revoluţionară. Dar nici aceasta nu era destul.

Daca aceasta lupta împotriva păturii conducătoare avea sa reuşească sau nu, eu nu stiu; a apărut în istorie Căpitanul şi ne-a dat o linie noua: pe aicea trebuie sa mergeţi, împreuna, ca sa puteţi realiza totul.

De aceea al treilea caracter al Mişcării tineretului a fost adeziunea totala pentru Capitan. Mândria vieţii noastre este ca ne-am ataşat total Căpitanului, şi când a fost în închisoare şi când a fost omorât, în permanenta am rămas pe linia trasata de el. Adeziuni cu rezerve nu au fost în viaţa noastră. Cămăşile jumătate verzi, jumătate de alta culoare, nu au fost în viaţa studenţimii.

Noi am fost veşnic aceiaşi. Desigur ca lucrul acesta ne-a atras ura clasei conducătoare. Desigur ca lucrul acesta ne-a adus în situaţia ca noi sa vedem în propria noastră tara duşmani ai acestei tari – aşa cum nimeni dintre D-voastra n-a putut sa o creadă.

Si au început fel de fel de sisteme, mai întâi în mod direct, apoi indirect.

Ne-au dat conducătorii tarii o educaţie falsa. Generaţia dinaintea noastră ne-a dat de multe ori cartea, dar România avea nevoie şi de caractere. Într-adevăr noi am vrut sa clădim şi altceva; ori clasa conducătoare de atunci vroia sa facă din noi nişte oameni simpli hârtogari.

De aceea noi am căutat sa venim cu un tip de om nou, care sa poată apoi sa conducă aceasta tara. Mai mult încă, aceasta clasa conducătoare a vrut sa ne cumpere; dar nici aceasta nu s-a putut, pentru ca linia Căpitanului, în afara de propria noastră voinţa, ne ţinea acolo unde trebuia sa rămânem.

Au trecut atunci la extirparea noastră şi l-au omorât mai întâi pe Capitan, apoi pe cei mai buni dintre ai noştri. Dintre conducătorii studenţimii nu mai trăieşte azi nimeni. Toţi au fost omorâţi. Ati auzit citindu-se lista câtorva camarazi; nu sunt chiar toţi, sunt şi mai multi, caci s-a vrut ca prin moarte sa distrugă ideea.

Trebuie sa fim permanenta revoluţionară a neamului „Rezultatul! Rezultatul este ca noi sărbătorim astăzi Zece Decembrie în Statul Legionar. Rezultatul este ca ei nu mai sunt aici, iar noi am ajuns unde suntem; şi nu suntem prin vrerea lor, ci prin necesitatea istorica şi prin voinţa noastră de a fi.

Am ajuns într-un Stat Legionar, într-o situaţie atât de tragica, cum nimeni nu şi-a putut închipui. Noi, studenţii, nu mai avem şefi, noi studenţii sa ne facem astăzi totul; nimic nu am mai găsit din tot ce aveam după prigoana din anii 1938, 1939 şi 1940; nimic din organizaţiile studenţeşti; totul a fost distrus. Căminele închise, drapele arse, totul a fost închis şi sigilat.

Dar un lucru nu s-a putut sigila: credinţa noastră în biruinţa. Am ajuns într-adevăr în Statul Legionar, dar fara Capitan. Niciodată nu s-au gândit d-nii aceştia ca Neamul Românesc este capabil sa dea mereu alti Căpitani.

Iată-ne deci, peste voinţa lor, cu şefii noştri. Iată-ne într-un Stat Legionar, pe care noi l-am visat, pe care noi l-am vrut, pentru care am luptat şi pentru care ei desigur n-au avut decât zâmbete de ironie. Iată din nou un Comandant. Iată în fruntea noastră conducând un General. şi iată din nou o tara plina de cămăşi verzi.

O identificare totala s-a făcut între Stat şi Mişcarea Legionara. Trebuie sa ştie deci d-nii care astăzi mai cred încă ca acest Stat Legionar ar fi venit pentru o perioada.

Trebuie sa ştie aceştia ca orice lovitura o vor da Mişcării sau sefului ei, va trebui sa treacă peste cadavrele noastre. şi ele vor fi, daca va fi nevoie, atât de multe, încât niciodată ei nu vor putea trece fara sa se împiedice.

Aceasta şi pentru un alt motiv, pentru motivul ca noi avem aici o misiune de îndeplinit. În spatele nostru stau şiruri multe de morţi, care au murit în credinţa ca vom realiza ceva din ceea ce au visat ei.

Noi avem un testament peste care nu putem trece nici cu vrerea noastră, nici a altora. Noi avem un testament de la morţii noştri scumpi din care nu cedam nici o iota.

Misiunea noastră a celor de astăzi, este sa mergem hotărâţi pe aceasta linie a înaintaşilor noştri. Sa fim noi mai departe permanenta revoluţionară a României.

Misiunea noastră este sa cream din acest corp studenţesc un corp de elita, sa facem ca aici sa se pregătească conducătorii de mâine, sa facem ca din biblioteca şi de pe terenul de lupta sa iasă conducătorii adevăraţi ai României.

Iată de ce Statul Legionar va trebui sa capete o tot mai mare amploare. Nu avem nevoie pentru aceasta de un număr mare de cămăşi verzi îmbrăcate de azi pe mâine, ci avem nevoie de oameni care sa ştie sa conducă, în spiritul Căpitanului.

În acest spirit sărbătorim noi astăzi ziua de 10 Decembrie. La acest lucru ne-am gândit, acesta trebuie să-l realizam şi cred ca sub comanda Comandantului nostru Horia Sima şi sub conducerea Generalului nostru, Domnul Ion Antonescu, vom izbuti sa facem din România o tara „Ca soarele sfânt de pe cer”.

Ultimul orator a fost Dumitru Groza, seful corpului muncitoresc legionar, care a exaltat solidaritatea de lupta şi idealuri între studenţime şi muncitorime.

„Domnule Comandant, Camarazi Studenţi, Camarazi Muncitori, Duşmanii Neamului Romanesc şi ai străvechii noastre credinţe, urmărind întotdeauna dezbinarea Neamului şi distrugerea completa a Patriei, au izbutit sa ridice între muncitorii şi studenţii români creştini un zid uriaş, care ne-a despărţit zeci de ani, prin învrăjbiri iudeo-masonice şi lupte între fraţi. Este o metoda care duce popoarele la năruire sigura.

Prin dumnezeiasca înţelepciune, tărie şi lupta dârza a Căpitanului nostru, la 10 Decembrie 1936, când s-a săvârşit cea dintâi înţelegere şi unire între muncitorime şi studenţimea româneasca, zidul de ura şi de mişelie s-a prăbuşit în pulbere la pământ.

Astăzi aceasta unire, stropita cu sângele muceniciei noastre comune, este de granit.

Ne-au unit chinurile pe care le-am suferit împreuna în beciurile politiilor şi în celulele temniţelor. Ne-au unit lacrimile mamelor noastre care îşi frângeau neputincioase mâinile la gratiile închisorilor şi politiilor. Ne-au unit sângele pe care l-am vărsat împreuna pentru dreapta credinţă şi sfânta noastră biruinţa. Ne-au unit trupurile ciuruite de gloanţe ale studenţilor şi muncitorilor, azvârlite caineşte în aceleaşi şanţuri sau aruncate hoţeşte în gropile din mijlocul târgurilor. Ne-au unit crucile înfrăţite în acelaşi cuptor diavolesc. Ne-au unit aceleaşi valuri de doliu care fluturau pe chipul gârbovitelor noastre mame.

Pe frunţile nemângâiatelor sotii, pe ochii îngrozitelor noastre surori, pe fetele sarmanilor orfani ai muncitorilor şi ai intelectualilor legionari ucişi mişeleşte în prigoana, la căpătaiele de veci ale studenţilor şi muncitorilor căzuţi pentru Legiune şi Capitan, este acelaşi plâns, se murmura aceeaşi rugăciune şi clocoteşte aceeaşi revolta.

În ceasul Învierii şi al Biruinţei, mâna care scrie şi mâna care bate nicovala s-au găsit încleştate pe acelaşi steag, pe aceeaşi spada: Steagul Legiunii şi Spada Arhanghelului Mihail.

Ne-a unit totul şi de aceea nu ne mai poate despărţi nici tunetul nici trăsnetul, nici focul nici apa, iar moartea ne va găsi strâns uniti în jurul Comandantului nostru Horia Sima.

Camarazi, În acest prim 10 Decembrie al biruinţei noastre sa juram ca unirea noastră este indestructibila şi veşnică, asemenea Duhului Căpitanului şi duhurilor tuturor studenţilor şi muncitorilor morţi pentru Legiune şi în credinţa legionara. Sa juram şi sa pornim cântând la munca, la lupta şi la victorie.

Trăiască Legiunea şi Căpitanul!

Trăiască Comandantul nostru Horia Sima!

Trăiască România Legionara!

Solemnitatea de la „Casa studenţeasca” s-a încheiat cu discursul meu: „Camarazi, Acest 10 Decembrie îl sărbătoreşte studenţimea într-un cadru şi o atmosfera cu totul deosebite de cele anterioare.

Altădată, guverne străine de sufletul poporului nostru împiedicau prin mijloace binecunoscute libera manifestare a studenţilor, aducând ca justificare nevoia de a apăra o ordine de nimeni ameninţată şi un Stat care de douăzeci de ani a fost într-un război continuu cu naţia.

Aceasta ostilitate împotriva studenţimii s-a înăsprit în ultimii ani şi a culminat cu prigoana din 1938, când numele de student a fost asimilat, în concepţia de guvernare a regimului dispărut, cu acela de infractor permanent al Statului, pentru ca studenţimea a refuzat sa se încadreze într-o ordine impusa de sus şi pentru ca a participat cu toate forţele, până la epuizare, în lupta în care se afla angajata, pe viaţă şi pe moarte, Mişcarea Legionara.

Astăzi studenţimea comemorează în libertate împlinirea unui ideal care i-a angajat de douăzeci de ani puterile ei creatoare şi care încheie în acelaşi timp o etapa glorioasa de lupta pe linia destinului legionar.

Naţiunea întreaga recunoaşte acum, după un lung drum de rătăciri, în lupta studenţimii, propriile ei aspiraţii spre o lume de dreptate şi omenie, iar tineretul care ani de-a rândul a fost considerat neserios, lipsit de simt politic şi uşor influenţabil, astăzi capăta o strălucită confirmare a concepţiei lui politice şi spirituale, pentru care a suferit şi s-a jertfit.

Îndată după război, în plin entuziasmul României Mari, numai sufletul studenţimii a întrezărit primejdiile care ameninţau viitorul Patriei şi a vibrat îndurerata în fata fenomenului de descompunere morala a naţiei româneşti, sub acţiunea iudeo-masoneriei, care prin adâncire nu putea duce decât la un deznodământ fatal pentru tara.

1918 ne-a adus unitatea teritoriala. Odată cu aceasta unitate, idealul care a însufleţit atâtea generaţii, a dispărut şi a intrat în istorie.

O falsa concepţie care s-a ivit, îndată după război, predica, în locul idealului ajuns, o atitudine defensiva a unor oameni cuminţi; care nu mai au nimic de revendicat şi a căror misiune se limitează la păstrarea unei situaţii câştigate. S-a uitat însa de cei care ţineau asemenea lecţii de naţionalism inofensiv, ca unitatea teritoriala nu atrage după sine şi unitatea spirituala a unui popor, singura hotărâtoare pentru destinul lui istoric.

Însa aceasta unitate spirituala nu se poate realiza decât prin proiectarea, în depărtările veacului nostru, al unui nou ideal, destul de luminos şi de mare, ca sa poată înmănunchea toate eforturile naţiunii noastre.

Slăbiciunea şi decadenta clasei conducătoare.

Tocmai în acel moment critic al istoriei româneşti, când se consumase un ideal, clasa conducătoare nu a fost capabila sa intervină si, prin absenta ei, şi-a dovedit slăbiciunea şi decadenta.

Daca şi înainte de război au existat masoni şi masonerie, pătura conducătoare a tarii, conştientă şi naţionalistă, a utilizat aceste forte, care dominau atunci în lume, în conjunctura internaţională, pentru interesele tarii.

De la război încoace, s-a petrecut însa un fenomen de subplantare a păturii noastre conducătoare, o înlăturare pe nesimţite a elementelor legate de pământ şi de sufletul Patriei, şi înlocuirea lor cu alte elemente de structura cosmopolita, care au servit şi utilizat Statul românesc, cu toate resursele lui, pentru puterea mondiala a iudeo-masoneriei.

Numai aşa se explica faptul ca, la un moment dat, a putut sa se ridice şi sa domine aceasta excrescenţă abominabila a genului uman, aceasta întrupare a tot ce poate fi mai odios şi criminal în omenire, Armand Călinescu.

Oamenii din lumea veche n-au avut un ideal.

Întrebam oamenii din lumea veche: unde mergeaţi şi care era idealul vostru politic şi spiritual? şi va răspund foarte simplu: N-aveaţi nici un ideal, pentru ca o anumită tehnica a îmbogăţirilor rapide nu poate constitui un ideal, iar drumul vostru era fara orizont.

De atâtea ori am fost îndoctrinaţi ca idealul României s-a împlinit şi ca acum n-avem decât sa ne apărăm frontierele, fara sa ştim ca un popor, care nu doreşte nimic nou, care se mulţumeşte sa consume din ceea ce a câştigat, e condamnat morţii.

Frontierele unei tari se menţin prin forţă lăuntrică a unui popor şi când aceasta forţă lipseşte, ele se prăbuşesc.

La noi a existat aceasta putere a sufletului românesc, dar voi v-aţi pus de-a curmezişul ei şi ati încercat prin toate mijloacele, de la persuasiune până la asasinat sa o nimiciţi.

Ati reuşit sa dărâmaţi frontierele tarii, dar n-aţi reuşit sa nimiciţi aceasta forţă, Mişcarea Legionara. Tot atacul concentric al iudeo-masoneriei n-a putut atinge flacăra unei credinţe, mare atât prin puterea ei ofensiva cât şi prin puterea ei de rezistenta.

N-aţi avut nici un ideal atunci şi va repet întrebarea, daca aveţi un ideal acum, sau v-aţi făcut un ideal din dispariţia regimului legionar? E adevărat ca e pe cale sa dispară lumea consiliilor de administraţie, a jafului din averea Statului, a fondurilor secrete, a exploatării ţăranilor, muncitorilor şi intelectualilor, e pe cale sa dispară lumea hrubelor masonice, lumea acelora care se simţeau atât de bine în tovărăşia rentabila a iudeilor.

Însa aceia care profetizează prăbuşirea tarii sub conducerea regimului legionar le răspundem ca nu se poate prăbuşi, pentru ca astăzi însăşi tara conduce.

Observatorul obiectiv poate sa constate apoi în lumea aceasta veche o susceptibilitate aproape maladiva, ori de câte ori se întâmpla chiar şi cea mai însemnata calcare a unui text de regulament. De unde a apărut acest simt excesiv de legalitate şi dreptate? Sa fie succesul regimului legionar care i-a schimbat atât de repede? De ce nu s-a manifestat înainte când trupurile legionarilor zăceau azvârlite pe strada?

„Oamenii miilor de ilegalităţi şi crime cer de la legionari sa fie sfinţi şi zei, după ce ne-au ucis Căpitanul, care singur putea să-i ierte, şi după ce douăzeci de ani acest tineret a fost umilit şi răstignit.

Ştim ca şi acum sunt multi dintre aceia care regreta ca n-au fost împuşcaţi zeci de mii în loc de o mie şi ca în adâncul conştiinţei lor mai nădăjduiesc într-o revenire a vremii, în care sa perfecţioneze opera de nimicire a tineretului şi sa transforme din nou o tara libera într-o tara de iloţi şi un neam mândru într-un neam umilit”.

Aici ma opresc cu reproducerea discursului meu, deoarece se găseşte mai sus acel pasaj care a fost comentat după expulzarea noastră de la putere, ca o dovada de aprobare a „asasinatelor de la Jilava” din noaptea de 26/27 Noiembrie 1940. În realitate cu aceste cuvinte explicam procesul sufletesc al legionarilor care i-au sancţionat pe criminalii erei carliste, când au descoperit în fundul gropii de la Jilava osemintele Căpitanului.

În continuare, exaltam lupta studenţimii, de la izbucnirea mişcării studenţeşti în 1922, până astăzi, şi îi indicam noul ideal ce trebuie să-i absoarbă energiile, pe linia spiritualităţii legionare.