1. Umbre în relaţiile cu axa

În timp ce în interior biruinţa legionara se cristalizase în Statul National – Legionar, nu tot aşa de clare erau relaţiile noastre cu Puterile Axei. Contrar aparentelor, nici la Roma şi nici la Berlin poziţia mişcării nu se prezenta sub auspicii favorabile. Ca sa înţelegem strâmtoarea în care am ajuns mai târziu în raporturile noastre cu aceste puteri, trebuie sa recapitulam în câteva cuvinte, politica Axei fata de România în aceasta perioada de tranziţie, de la sfârşitul lui August până la 14 septembrie 1940.

După ce dictatul de la Viena fusese acceptat la Bucureşti, atât Berlinul cât şi Roma erau dispuse sa colaboreze cu Regele Carol, ignorând atât sentimentele de revolta ale populaţiei cât şi sacrificiile mişcării legionare. Toate rapoartele anterioare ale lui Fabricius erau concepute în favoarea fostului suveran, în sensul ca cu toate repetatele lui acte de duplicitate fata de Axa şi cu toate represiunile sângeroase contra Gărzii de Fier, rămâne singurul factor capabil sa garanteze stabilitatea interna şi integrarea pacifica a României în sistemul Puterilor Axei. De aceea Legaţia germana ne-a cerut noua, a doua zi după dictatul de la Viena, sa păstrăm linişte, deoarece aşa cer interesele Germaniei.

Aceasta a fost prima faza a politicii germane fata de România, care umple intervalul de la 31 August la 4 Septembrie 1940. Când însa evenimentele au luat alt curs, gratie revoluţiei legionare, şi Antonescu a fost chemat la Palat Fabricius a luat în considerare şi eventualitatea abdicării Regelui Carol şi substituirii lui cu Generalul, tocmai atunci numit Preşedinte de Consiliu. Informat şi Berlinul, a început sa navigheze în aceeaşi direcţie. Regele nu mai părea indispensabil pentru garantarea ordinii interne şi a prieteniei cu Axa, caci se ivise pe scena substituirea lui, Generalul Antonescu, capabil sa joace acelaşi rol, fara sa fie grevat de trecutul acestuia. Aceasta este faza a doua a politicii germane fata de România, în acele zile de mari zguduiri naţionale.

Dar lucrurile nu se opresc aici. Urmează faza a treia, a proclamaţiei Statului National – Legionar, la 14 Septembrie. Amploarea biruinţei legionare, concretizata într-o forma noua de Stat a surprins cercurile germane din tara şi din Berlin. Strategii de la Wilhelmstrasse prevedeau şi chiar doreau o participare a mişcării în cadrul guvernului Antonescu, dar nu în proporţia ce se realizase, cu aceasta penetraţie profunda în Stat. Supărarea lui Fabricius era cu atât mai mare cu cât nici nu fusese consultat la formare noului guvern. Se ştia, evident, ca se duc tratative între mine şi Antonescu, dar Legaţia Germana rămăsese în afara de procesul politic în curs. Când s-a dat pe fata politica noului guvern, Fabricius şi consilierii lui n-au putut sa se opună, dar în sinea lor au păstrat anumite rezerve şi amărăciuni, sperând ca într-un viitor apropiat punctul lor de vedre sa prevaleze din nou.

Fabricius mai avea şi un motiv personal sa fie neliniştit de proclamarea Statului National – Legionar. El rămăsese descoperit, în soluţiile ce le preconizase referitor la România, atât la Berlin cât şi la Bucureşti. Ani de zile a aparat tronul Regelui Carol, cu toate fărădelegile acestuia, descriind mişcarea în termeni minori, ca incapabila sa devina factor de guvernământ. Fata de mesele legionare, care ieşiseră ca din pământ la 6 Septembrie, se simţea acum umilit şi vinovat.

Situaţia lui Fabricius era penibila. Toate expertizele lui de politica externa pentru rezolvarea problemei romaneşti se prăbuşiseră. Atunci şi-a căutat refugiul la Antonescu, devenind un fel de umbra a acestuia, însoţindu-l în toate deplasările lui din Capitala, căutând a-i descoperi slăbiciunile şi posibilităţile de alianţă pentru a-şi apăra propria lui poziţie. De la început s-a stabilit o prietenie strânsa între Fabricius şi General, care, mai târziu, pe măsură ce s-au cunoscut mai bine şi şi-au descoperit reciproc intenţiile şi planurile, s-a transformat într-o complicitate progresiva pentru expulzarea Legiunii de la putere.

Atitudinea lui Fabricius fata de mişcare era întărită şi de faptul ca la Berlin domnea aceeaşi mentalitate. Berlinul a fost surprins de brusca ascensiune a mişcării legionare la putere, fapt care venea în contrazicere cu rapoartele lui Fabricius de până atunci şi chiar cu obiectivele generale ale politicii germane în Europa. Am arătat, la începutul lucrării, cum era conceputa „noua ordine europeana” din perspectiva lui Hitler. Se baza pe predominanta Reichului, cu excluderea nu numai a oricărui rival, dar şi a oricărei concurente pe continent. Naţionalismul românesc, ca oricare alt naţionalism, nu era văzut cu ochi buni la Berlin, caci reprezenta o piedica în calea realizării planurilor germane de hegemonie în Europa.

Cu aceste perspective nefavorabile pe plan extern a început guvernarea legionara. La început am putut sa ne strecuram profitând de confuzia ce domnea atât la Bucureşti cât şi la Berlin referitor la sprijinul de care ne bucuram din partea Reichului. Generalul îşi imagina ca mişcarea este un factor sine qua non al politicii germane în România şi numai prin colaborarea cu ea îşi poate consolida conducerea Statului. La rândul lor germanii nu ştiau cât de legat este Generalul de mişcare şi nu cutezau sa facă vreun pas greşit, exprimându-şi îndoieli asupra colaborării cu noi. Pe măsură ce aceasta cortina de confuzii s-a clarificat, pe măsură ce Fabricius s-a convins ca Generalul nu este atât de ataşat de noi şi ca, în realitate, nu urmăreşte altceva decât sa dispună de puteri absolute în Stat, iar pe măsură ce şi Antonescu a aflat ca poziţia noastră la Berlin nu este tocmai atât de solida cum îşi imaginase la început, în aceiaşi măsura s-a ţesut şi s-a adâncit conspiraţia antilegionara, care a dus, în final la lovitura de la 21 Ianuarie 1941.