2. Audienta lui Fabricius.

Abia se instalase noul guvern şi Fabricius, Ministrul Reichului la Bucureşti, îmi solicita o audienta. Cineva de la Legaţia germana telefonase la Preşedinţie şi cineva din jurul meu îmi comunicase cererea lui Fabricius. Intervenţia Legaţiei se petrecuse într-un val vârtej de întrevederi şi convorbiri, fiind asediat din toate părţile, încât n-am putut raspunde imediat. Reţinusem telefonul primit de la Legaţie şi nu aşteptam decât un moment mai liniştit pentru a-l primi.

Cum nu eram iniţiat în chestiunile de protocol, nu mi-am dat seama ca întârzierea răspunsului meu putea sa aibă şi o alta semnificaţie: îl tin în aşteptare pe Fabricius pentru ca este un fel de „personna non grata” pentru mişcare. Departe de mine gândul de a-l trata pe Ministrul Reichului cu răceală sau indiferenta, dar în mintea lui Fabricius nu mai exista nici un dubiu ca la mijloc este acest motiv, ca nu vreau să-l primesc din cauza atitudinii lui permanent ostile fata de mişcare.

Neliniştit de situaţia lui personala, în disperare de cauza, Fabricius s-a adresat Ministrului nostru de Externe, Mihail Sturdza, rugându-l sa intervină pe lângă mine pentru a-i acorda audienta ceruta. Sturdza m-a informat imediat de starea de spirit a lui Fabricius şi de interpretarea ce-o da acesta întârzierii răspunsului meu. Mi-am dat seama de eroarea făcută şi în aceiaşi zi i-am fixat audienta.

Întâlnirea a avut loc la Palatul Cantacuzino de pe Calea Victoriei, chiar în sala unde se ţineau reuniunile Consiliului de Miniştri. Fabricius a venit însoţit de Mihai Sturdza. I-am explicat mai întâi ca amânarea se datorează unei pure întâmplări, fiind sub presiunea a zeci de chestiuni care trebuiesc rezolvate, şi l-am rugat sa ma ierte.

În cursul întrevederii nu s-a tratat vreo tema deosebita. A fost o audienta de prezentare şi cunoaştere reciproca. I-am exprimat dorinţa şi speranţa ca colaborarea cu Ministrul Afacerilor Străine se va desfăşura în termeni cordiali şi în interesul comun al ambelor tari. L-am asigurat de loialitatea noastră fata de General, care a salvat România de la prăbuşire.

În tot timpul întrevederii, care a fost scurta, Fabricius nu s-a simţit în largul lui. Ma privea cu ochi bănuitori, Încercând să-şi facă o părere despre acest tânăr ridicat din neant în ierarhia suprema a Statului.

L-a despărţire mi s-a părut ca a plecat mulţumit şi împăcat convigându-se ca temerile lui nu erau fondate.