12. Marea manifestaţie de la 6 Octombrie.

La începutul lunii Octombrie, am dat un nou asalt ca să-l conving pe Generalul Antonescu sa facem alegeri libere. Dintr-o astfel de discuţie s-a născut marea manifestaţie legionara de la 6 Octombrie 1940.

— Domnule General, revin asupra problemei ce v-am pus-o încă înainte de formarea guvernului. Trebuie sa procedam neîntârziat la legitimarea revoluţiei de la 6 Septembrie, acceptând sa mergem la alegeri. Nu avem nici un interes sa creadă partidele vechi şi străinătatea ca am guverna contra voinţei poporului, continuând şi luând ca model regimul de dictatura al Regelui Carol. Ne bucuram de o popularitate imensa. Trebuie sa ne folosim de acest moment excepţional. Vom câştiga alegerile cu brio, iar D-voastra veţi avea satisfacţia sa fiţi confirmat în poziţia de Conducător al Statului nu numai de Rege, dar şi de Naţiune, printr-un Parlament liber ales.

— Domnule Sima, îmi dau seama de avantajul unei consultări populare, dar oare vom obţine majoritatea în parlament? Nu vreau sa deschid un proces pe care sa nu-l putem stăpâni.

— N-aveţi nici o grija, Domnule General. Popularitatea noastră este aşa de mare încât se apropie de limita unei unanimităţi naţionale. şi ca sa vedeţi ca nu spun vorbe goale, uitaţi, astăzi este Joi, 3 Octombrie. Daca sunteţi de acord, Duminica putem organiza o mare manifestaţie legionara la Bucureşti, ca sa va convingeţi cât de tari suntem. Dispunem de o baza populara atât de puternica, cum n-a avut nici un partid vreodată.

— Bine, Domnule Sima, fă-o. Aceasta a fost geneza marii manifestaţii legionare de la 6 Octombrie. În acel moment nici nu mi-a trecut prin minte ca data aleasa de mine coincidea cu o luna de zile de la biruinţa de la 6 Septembrie. M-am gândit exclusiv sa fac o demonstraţie de forţa Generalului, pentru a se convinge de popularitatea regimului.

Îmi luasem o sarcina grea şi supuneam organizaţia, abia înfiripata, la o teribila încercare. Nu dispuneam practic decât de doua zile libere, caci convorbirea de mai sus avusese loc Joi. Dar aveam încredere în şefii de regiuni şi de judeţe, în Secretariatul General, în capacitatea de mobilizare a mişcării, orientându-mă după masele care au ieşit ca din pământ la lumina, după plecarea Regelui Carol. Zecile de mii de legionari care s-au manifestat în toate satele şi oraşele tarii puteau fi aduse la Bucureşti, pentru a se reuni la 6 Octombrie într-un fluviu impunător.

De mare folos ne-a fost în acele momente secretarul particular al lui Petrascu, Alexandru Popovici. Funcţionar la căile ferate din Caransebeş, cu experienta ce-o avea, a întocmit cu precizie orarul trenurilor destinate sa aducă din provincie în Capitala masele legionare. Operaţia s-a desfăşurat impecabil. Trenurile speciale sau vagoanele ataşate trenurilor de circulaţie normala au sosit la Bucureşti fara nici o întârziere, conform programului.

Am mai dispus un lucru care nu s-a mai întâmplat niciodată în istoria partidelor politice din România, când deţineau frânele guvernării. Toate cheltuielile cu deplasarea legionarilor pe căile ferate vor fi achitate din casa mişcării. Când s-au încheiat socotelile, Petrascu a plătit prompt şi conştiincios câteva milioane de lei. şi aşa am procedat la toate manifestaţiile noastre. Nici Regia CFR şi nici Statul nu au fost păgubite cu un leu.

Duminica, 6 Octombrie, ne dăruise Dumnezeu o zi minunata. Soarele strălucea pe un cer limpede, iar aerul era călduţ. Încă din zori, trenurile speciale debarcau în Gara de Nord zeci de mii de legionari. Era un freamăt, o veselie şi un entuziasm, cum rar a trăit Capitala. Încadraţi de şefii respectivi, legionarii se regrupau în Piaţa Gării de Nord şi apoi încolonaţi se îndreptau cântând şi cu steagurile desfăşurate spre locul de adunare, Piaţa Naţiunii din fata Mitropoliei, care, mai târziu, în cinstea biruinţei legionare, s-a numit Piaţa 6 Septembrie.

Am încredinţat organizarea manifestaţiei Comandantului Bunei Vestiri, Radu Mironovici, care poseda arta, învăţată de la Capitan, de a pune în mişcare mase mari de oameni. Parada s-a desfăşurat în cea mai perfecta ordine, fara a se produce încurcături în fixarea locurilor la adunare sau în orarul defilării. Chiar şi foile adversarilor au recunoscut ca niciodată Bucureştii nu au văzut o manifestaţie de aşa proporţii, atât de bine organizata şi cu atât simt al răspunderii pentru ordinea publica.

Pe atunci Preşedinţia se afla încă pe Calea Victoriei, în Palatul Cantacuzino. Coloane nesfârşite de legionari veneau dinspre gara şi se îndreptau spre Mitropolie, trecând pe dinaintea Preşedinţiei. Răpit de entuziasmul general, Generalul Antonescu s-a decis sa îmbrace cămaşă verde. Ica Antonescu nu s-a lăsat mai prejos şi a cerut şi el o cămaşă verde. Cum nu aveam la îndemâna alta, am dezbrăcat repede un legionar din escorta şi i-am trecut-o lui Mihai Antonescu. Părea fericit, desi se mişca stângaci în ea, ca şi cum nu ar fi fost în pielea lui.

O singura nota discordanta în acel moment de neuitat. Când eram pe punctul sa plecam, vine la mine Ica Antonescu cu un teanc de hârtii şapirografiate şi mi le întinde. Citind una din aceste foi, vad ca conţinea un fel de jurământ pe care masele legionare trebuiau să-l depună Generalului, în decursul solemnităţii din Piaţa Mitropoliei. Chestiunea nu ma deranja, daca s-ar fi limitat la aceasta. Ceea ce m-a izbit şi m-a întristat a fost faptul ca la sfârşitul textului, formula noastră tradiţională de salut „Trăiască Legiunea şi Căpitanul” era înlocuita cu „Trăiască Legiunea şi Generalul”. I-am spus lui Ica ca ceea ce propune, este peste putinţă de înfăptuit. Nici cel mai umil legionar nu ar accepta aceasta schimbare. Ar echivala cu un sacrilegiu şi rezultatul ar fi o repulsie generala. Generalul nu ar avea nimic de câştigat, si, dimpotrivă, totul de pierdut, caci ar apărea ca un uzurpator al operei Căpitanului. Devotamentul moral şi spiritual ce ne leagă de memoria Căpitanului nu exclude devotamentul fata de General. Generalul este seful regimului legionar şi nu are nevoie de aceasta substituire. Ica părea ca a înţeles. Mi-a luat hârtiile din mâna şi s-a dus cu ele în biroul sau.

Când am fost avizaţi sa plecam, ne-am urcat într-o maşină deschisa, Generalul la dreapta mea, şi în picioare, am străbătut Calea Victoriei şi apoi Cheiul Dâmboviţei, până la locul de adunare. În Piaţa Naţiunii, am fost întâmpinaţi de Radu Mironovici, care a dat raportul Generalului şi apoi ne-a însoţit sa trecem în revista frontul legionar. Strigatele de Ura, Ura, Ura, Trăiască Legiunea şi Căpitanul, Trăiască Generalul Antonescu, se rostogoleau ca talazurile unei mari, ieşite din gura a o suta de mii de legionari. Cămăşile verzi alternau cu mândrele straie ţărăneşti, într-un spectacol grandios.

Ne-am îndreptat apoi spre tribuna ridicata în mijlocul Pieţei, de unde se putea vedea toată suflarea adunata. În spatele tribunei, se construise un panou înalt de scânduri, îmbrăcat în draperie verde. Pe acest fundal, sus, se vedeau de la mare distanta semnul Gărzii de Fier, iar sub el portretul Căpitanului, opera pictorului Basarab.

În tribuna, am luat loc numai eu cu Generalul, iar la poalele ei erau locurile rezervate corpului diplomatic, membrilor guvernului şi demnitarilor legionari. La dreapta tribunei se afla şi o delegaţie a partidului naţional-socialist, în uniforma SA. Drumul care ducea la tribuna era împodobit cu drapele romaneşti şi cu drapelele Puterilor Pactului Tripartit: germane, italiene şi japoneze.

Mai întâi am vorbit eu, reamintind prigoana trecuta şi exprimându-mi bucuria pentru descătuşarea naţiunii din lanţurile tiraniei. Am adus omagiu cuvenit Generalului, care a înţeles lupta noastră şi menirea tineretului legionar în opera de refacere a României. Ca semn de recunoştinţă din partea noastră, am anunţat înfiinţarea unui corp special de garda al Generalului, denumit „Corpul Legionar Arhanghelul Mihail”, care va sta la dispoziţia Generalului, fiind legat de el prin dragoste şi jertfa. A vorbit apoi Generalul, cerând maselor legionare sa se adune în jurul lui, pentru a mântui tara din dezastrul în care a fost azvârlita de vechiul regim.

Din Piaţa Naţiunii, ne-am îndreptat apoi spre Statuia lui Mihai Viteazul din fata universităţii ca sa primim defilarea. Aici s-a ridicat o alta tribuna de proporţii mai mici, în care au fost invitaţi sa ia loc cu noi, Ministrul Germaniei, Fabricius, Ministrul Italiei, Ghigi şi Ministrul Spaniei, Merry del Val. De-o parte şi de alta a tribunei erau aşezate câteva muzici militare. Dat fiind mulţimea legionarilor care defilau, una singura nu ar fi răzbit sa cânte tot timpul. Când înceta una, alta începea si, în modul acesta, defilarea se putea scurge fara întrerupere. Aveam un sentiment straniu, văzând şi auzind aceste muzici care până mai ieri erau la ordinele regimului opresor, acum executând cu foc marşurile legionare. Nu stiu când au avut timp sa le înveţe. Probabil au făcut zi şi noapte exerciţii, pentru a nu se face de ruşine în fata publicului. Între muzicile militare prezente la defilare era şi o muzica… a jandarmilor.

Defilarea a început pe la orele 12 şi a durat până după ora 4. Coloanele legionare veneau dinspre Calea Victoriei, se urcau pe Bulevardul Elisabeta şi în dreptul tribunei dădeau onorul. Bănăţeni, Bucovineni, Moţi, Dobrogeni, Moldoveni, Olteni, care de care se întreceau sa defileze mai marţial. Din cauza neîntreruptului fluviu uman, care venea fara întrerupere spre noi, aveam senzaţia câteodată ca ma mişc cu toată tribuna în direcţia opusa coloanelor care treceau.

O puternica impresie a făcut un detaşament de preoţi legionari, cei mai multi în antirie şi cu barbi impunătoare. Era o dovada a profundei înrădăcinări a crezului legionar în clerul românesc de ambele confesiuni.

După defilare, ne-am întors la Palatul Cantacuzino în uralele mulţimilor. Generalul era extrem de satisfăcut şi a invitat pe toţi miniştrii la Predeal, pentru a închina cu noi un pahar de vin la vila lui. Îndată ne-am pus în mars într-o lunga coloana, în frunte cu Generalul. În afara de miniştrii legionari, au mai fost Ilie Gârneaţa, Radu Mironovici, Mile Lefter, Aristotel Gheorghiu, Nicolae Petrascu şi alţii. A fost invitata şi Doamna Codreanu. Am petrecut cu Generalul în mijlocul unei mari animaţii. Ne-am întors târziu la Bucureşti, unde la mine acasă, cu mai multi camarazi, am comentat evenimente, bucuroşi ca totul a ieşit bine.

Profesorul Codreanu, desi stăruitor rugat sa vina la manifestaţie, s-a abţinut şi de data aceasta.

În schimb Regele Mihai ar fi vrut sa fie cu noi şi chiar sa îmbrace cămaşă verde, dar a fost oprit de Antonescu. Aceasta am aflat-o mai târziu de la Seful Casei Militare a Rege1ui. Nu vroia sa rămână stingher în Palat, uitat de toţi, în timp ce Capitala vuia de tineret. Făcea parte din aceeaşi generaţie şi locul lui era cu tineretul tarii. N-a consimţit Antonescu, nu pentru ca vroia sa ferească Coroana de o imixtiune politica, care să-i dăuneze în viitor, ci pentru a nu-i întuneca lui însuşi gloria acelei zile, caci simpatiile mulţimilor s-ar fi descărcat în primul rând asupra tânărului monarh.

În ceea ce priveşte numărul participanţilor, daca ne referim exclusiv la legionarii care au defilat, aceştia au fost în jurul a o suta de mii de oameni. Daca însa socotim şi masele care au ieşit pe străzi şi ne-au aclamat, atunci nu este exagerat sa vorbim de o jumătate de milion de oameni.

Scopul pentru care am organizat aceasta manifestaţie – a-l determina pe Antonescu sa convoace corpul electoral – n-a fost atins. Am aşteptat o zi, doua, trei, o săptămână, doua, trei, ca sa se pronunţe asupra chestiunii ridicate de mine. N-a mai suflat nici un cuvânt, ca şi cum nici nu ar fi existat acest subiect de conversaţie între noi. Cum am aflat pe alte cai, Generalul Antonescu i-a sondat imediat pe şefii de partide, arătându-le ca mişcarea ar fi dispusa sa meargă la alegeri libere, dar aceştia, speriaţi tocmai de amploarea manifestaţiei de la 6 Octombrie, l-au sfătuit sa nu accepte, deoarece legionarii ar lua majorităţi zdrobitoare, iar partidele ar fi nimicite. Ei nu cer revenirea la vechea ordine constituţională, iar pentru Stat este mai bine ca Generalul sa păstreze puterea în condiţiile în care o exercita acum.

Ca sa ne dam seama de amploarea manifestaţiei de la 6 Octombrie şi a entuziasmului cu care a răspuns toată tara, reproducem un articol scris de Generalul Mehedinţi, un ostaş drept, care vedea în mişcare o forţă de renaştere a poporului românesc. Articolul a apărut în Buna Vestire din 10 Octombrie 1940.

Minunea Legionara „Căpitanul a vrut să-şi treacă în revista Legiunea, iar prin gura Conducătorului Mişcării a comandat: „Adunarea”.

Comanda dusa de vânt a ajuns pe crestele Carpaţilor, de unde ecoul ei s-a propagat din culme în culme, până departe sus în Tara Oasului, a Maramureşului şi a Bucovinei.

Legionarii Căpitanului au recunoscut comanda Căpitanului lor şi au răspuns cu toţii în cor „Prezent”…şi cu excepţia celor pe care silnicia vecinilor îi tin despărţiţi de fraţi, ei au pornit la locul de adunare, spre acest Bucureşti atât de mult hulit, desi în el rasare soarele românismului.

Ce a fost Duminica, în Piaţa 6 Septembrie şi în fata Statuii lui Mihai Viteazul, nu se poate reda prin cuvinte.

O suta de mii de legionari, juruiţi aceluiaşi ideal şi cu aceeaşi dârza hotărâre de a-l realiza, o înţelegere completa în vorbe şi în gând între Conducătorul Statului – D-l General Antonescu – şi Conducătorul Legiunii – D-l Horia Sima – aceasta este minunea pe care Dumnezeul Neamului nostru ne-a învrednicit sa o vedem.

Cuvintele pline de demnitate daca şi de mândrie romana ale Conducătorului Statului: ca noi răspundem pretenţiilor Coroanei Sfântului Stefan cu drepturile pe care ni le da coroana de lauri a Marelui Traian, sunt răspunsuri fara posibilitate de replica, sentinţa fara drept de apel, care se da pretenţiei ungurilor năvălitori de a silui o parte a poporului daco-roman şi a încerca să-l înghită în mijlocul Europei, ba încă la mijlocul secolului al XX-lea.

Nu se poate ca freamătul cântecelor şi ropotul nesfârşit al pasului cadenţat al batalioanelor legionare, sa nu fi trezit din morminte marii noştri strămoşi, care au luptat şi s-au jertfit în credinţa reînvierii neamului lor.

Defilarea s-a terminat târziu, caci batalioanele se scurgeau fara întrerupere ca izvorâte din pământ, iar când şi ultima unitate trecuse, părea ca umbra Căpitanului întorcându-şi fata senina, plina de satisfacţie către mucenicii legionari ce-l înconjurau, le spunea: Jertfa nu a fost zadarnica!”