1. Dificultăţile guvernării legionare

Am socotit necesar sa încep istoricul guvernării legionare cu câteva consideraţii iniţiale, pentru ca cititorul să-şi dea seama din primul moment de greutăţile ce le-am întâmpinat în cursul ei. Am fost permanent hartuit ca sa împac o mulţime de tendinţe, caractere şi forte care se încrucişau în acel moment în politica României şi daca nu am reuşit sa menţin echilibrul guvernării şi totul s-a sfârşit până la urma în conflictul de la 21 Ianuarie, faptul se datorează în mare parte aceluia care se afla în fruntea Statului. Prea plin de sine, devenise insensibil atât la suferinţele trecutului cât şi la teribila încercare ce se apropia.

I. Relaţiile cu Generalul Antonescu.

Putini, foarte putini, îl cunosc pe Generalul Antonescu aşa cum l-am cunoscut eu, până în cele mai ascunse cute ale sufletului sau. Am fost zilnic în contact cu el. Biroul meu se găsea la acelaşi etaj cu încăperile rezervate Preşedinţiei, încât făceam doar câţiva pasi şi eram la General. Ma duceam la el oricând vroiam, fara sa cer audienta. Relaţiile noastre erau de serviciu permanent, încât aparţineam mai degrabă personalului ataşat Preşedinţiei decât unei instituţii aparte. Între noi nu exista nici un fel de protocol. Ne întâlneam ori de câte ori era necesar, în funcţie de problemele ce se iveau, fara a tine seama de rangul ce-l aveam.

Generalul Antonescu avea cultul propriei lui personalităţi. Tot ce se întâmpla raporta la sine şi judeca în funcţie de sine. Nu suferea pe nimeni să-i întunece autoritatea sau gloria. N-am întâlnit în viaţa mea un om mai lipsit de modestie, mai încrezut în capacitatea şi valoarea lui. „Eu am făcut România Mare, Domnule Sima, şi eu voi reface-o în vechile ei hotare”. Mi-era penibil să-l aud adeseori vorbind între noi doi la persoana a treia despre el însuşi: „Generalul Antonescu… nu poate tolera aceasta, nu se poate compromite în fata istoriei”. Pe colaboratorii sai îi aprecia după gradul de servilism şi era extrem de sensibil la laudele altora. Cu aceasta structura sufleteasca bolnăvicioasă, uşor cădea victima linguşitorilor şi oamenilor fara scrupule care ştiau să-i cultive vanitatea. Întocmai ca şi Regele Carol, telul lui era sa acumuleze în propria-i mâna toate puterile statului. Ceea ce îi era insuportabil, era sa sufere vreo limitare în exerciţiul puterii. Înţelegerea cu mişcarea avea pentru el o valoare provizorie, până ce alte împrejurări îi vor permite sa ajungă şi Seful Legiunii.

Egocentrismul sau era potentat până la a lua forme de nebunie de boala de care suferea. În perioade de criza, megalomania lui nu mai cunoştea margini. Avea gesturi necontrolate şi chiar accese de cruzime. Tipa la oameni, îi dădea afara, umilea şi batjocorea pe cei mai apropiaţi colaboratori. În perioade normale, când boala era ţinută sub control, era mai accesibil. Medicul îl însoţea în toate călătoriile şi îi dădea injecţii. La mese oficiale nu fuma şi rareori se atingea de un pahar cu vin sau şampanie. Suferea de ficat şi din cauza aceasta câteodată avea o paloare mortala. Cu mine s-a purtat întotdeauna cuviincios, n-a avut nici o ieşire, probabil pentru ca ştia ca am o forţă în spate. Bineînţeles ca şi eu îl tratam cu cea mai mare atenţie, cunoscându-i caracterul irascibil. Prin felul meu blând de a ma purta cu el, nu putin am contribuit ca sa risipesc o mulţime de neînţelegeri şi sa obţin multe lucruri bune de la el.

Nici formaţia lui intelectuala nu-l ajuta să-şi modereze pretenţiile şi sa fie obiectiv în aprecierea oamenilor şi evenimentelor. Avea o mentalitate cazona. El credea ca e suficient sa dai ordine, pentru ca Statul sa funcţioneze bine, exact ca o unitate militara. El nu identifica forţele vii care brăzdează existenta unui Stat şi nu le lua în considerare, Naţiunea era o entitate secundara pentru el, era materia sociala care umplea cadrul Statului, dar fara drept de a participa la plăsmuirea lui. Rostul naţiunii era ca, prin munca şi sacrificiile ei, sa susţină funcţiile Statului. De fapt Antonescu era un produs al mentalităţii liberale care a creat Statul Român după l866 şi care s-a perpetuat şi în România Mare sub dominaţia, partidelor. Naţiunea era prizoniera unor structuri parazitare, care îi înăbuşeau elanurile. Incontestabil, Generalul Antonescu era un patriot, dar un patriot care vedea patria pe linie extensiva, teritoriala, şi nu ca expresie a unei naţiuni care vrea să-şi afirme personalitatea istorica pe acel teritoriu.

Generalul Antonescu privea Statul de sus în jos, prin prisma structurilor existente, militare, economice, administrative, politice, în timp ce noi vroiam sa modificam acele structuri, pentru a face loc naţiunii sa respire şi sa creeze. Pentru noi, naţiunea trecea pe primul plan al politicii, iar Statul nu era decât un instrument de realizare al ei. Misiunea noastră era sa reparam nedreptăţile suferite de masele poporului în decursul veacurilor de împilare şi sa cream un Stat care sa corespunda aspiraţiilor de înnoire naţională. Mentalitatea ciocoiasca în care a crescut Generalul Antonescu şi care nu-l deosebea cu nimic de un Armand Călinescu, îl împiedica sa înţeleagă sensul profund al revoluţiei legionare. Biruinţa legionara trebuia sa fie în primul rând o biruinţă a poporului, o descătuşare a lui din lanţurile exploatării evreo-liberale. Telul nostru era sa cream un Stat „national”, care sa nu fie numai o simpla firma cu acest nume, o „forma fara fond”, cariat în interior. Necesităţile vitale ale naţiunii trebuiau sa aibă precădere în construirea noului Stat. Pentru General, Legiunea era o forţă politica şi nimic mai mult, incontestabil forţa politica dominanta în tara în acel moment, de care s-a servit pentru a se ridica la rangul suprem în Stat şi pe care spera sa o domesticească şi sa o înhame la carul sau triumfal.

Pornirile tiranice ale Generalului Antonescu ar fi putut fi frânate într-o anumită măsura daca sfetnicii sai cei mai apropiaţi ar fi fost oameni de caracter, închinaţi binelui patriei, doritori sa ajute la realizarea unei perfecte armonii în colaborarea cu mişcarea. Din nefericire, cu excepţia Colonelului Dragomir, ceilalţi prieteni intimi ai Generalului, Mihai Antonescu, Colonelul Rioseanu şi Nicolae Mareş, nu vedeau în legionari decât nişte rivali cu care trebuia sa împartă puterea şi pe care bucuros i-ar fi dorit scoşi din cadrul Statului. Erau rai şi intriganţi fara pereche. Ca orientare politica, aparţineau aceleiaşi clase conducătoare care ne-a guvernat între cele doua războaie şi a carei „glorioasa” cariera s-a încheiat cu sfărâmarea României Mari. Mihai Antonescu fusese sef al tineretului liberal georgist, Nicolae Mareş era moşier, iar Colonelul Rioseanu, ofiţer de cavalerie. Atitudinea lor fata de mişcare suferea variaţii după cum scădea sau se urca barometrul relaţiilor noastre cu Generalul. Când simţeau ca Antonescu este nemulţumit de legionari, şi ei deveneau agresivi, încurajându-l pe General sa fie energic. Când bunele noastre raporturi cu Generalul se restabileau, se potoleau ca prin farmec, deveneau amabili şi surâzători. Uneltirile lor le simţeam zi de zi şi nu putin au contribuit ca să-l determine pe Antonescu sa dea lovitura de Stat de la 21 Ianuarie.

Mai periculos decât aceştia era anturajul feminin al Generalului Antonescu. Nelipsita din casa lui Antonescu era Doamna Veturia Goga, o scorpie de femeie, care i-a fost fatala şi lui Octavian Goga. Întreţinea relaţii cu cercurile evreieşti, care găsiseră în ea nu numai o apărătoarea intereselor lor, ci şi un instrument de care se puteau servi pentru a provoca ruptura între General şi mişcare. Tot atât de bine introdusa era în acea pătură parazitara a Capitalei, care trăia numai din lovituri, şperţuri şi tot felul de afaceri necurate. De la cel dintâi contact cu mişcarea, după proclamarea Statului Naţional-Legionar, ne-a ratificat cu o aversiune profunda şi a întreţinut atât în cercurile germane cât şi la Preşedinţie o atmosfera de ostilitate contra noastră. Era maestra în a inventa tot felul de conspiraţii legionare, care ar atenta chiar la viaţa Generalului. Distilându-i zi de zi otrava neîncrederii, Generalul n-a mai putut până la urma sa distingă adevărul de intriga şi alerga la sfaturile ei ca la un oracol politic.

Sotia Generalului, Doamna Maria Antonescu, era o femeie buna şi delicata, dar lipsita de cultura. Noua lume pe care trebuia sa o frecventeze acum, în calitate de sotie a Sefului de Stat, cerea o anumită eticheta; anumite maniere, şi pentru a compensa aceste lipsuri în educaţia ei de până atunci, şi-a găsit refugiu în tovărăşia doamnelor care cunoşteau mai bine ca ea arta de a se purta în societatea înalta. În modul acesta, se formase o „curte” şi în jurul Doamnei Antonescu, paralel cu curtea regala. În anturajul feminin al Generalului, pe lângă Doamna Goga, se mai aflau Doamnele Veturia Barbu şi Veturia Manuila. Toate trei, cunoscute în popor sub numele de „cele trei Veturii”, au exercitat o influenta nefasta asupra Generalului şi trebuie considerate co-raspunzatoare pentru dezastrul ce s-a abătut asupra tarii. Bineînţeles ca geniul râului era Doamna Goga, iar celelalte doua o aprobau şi o completau în tiradele ei de ura contra tineretului legionar.

În concluzie, la niciunul din nivelele de manifestare ale personalităţii Generalului Antonescu nu întâlnim un echivalent sănătos; era ros de ambiţii bolnave; fiziceşte, avea o boala chinuitoare; în familie, era prizonierul unui anturaj de proasta calitate, iar ca formaţie politica, era un produs al acelei clase care s-a opus permanent aspiraţiilor noastre de renaştere naţională.

II. Relaţiile cu mişcarea.

Mişcarea Legionara a dat un strălucit examen de eroism şi sacrificiu la 3 Septembrie, contribuind în mod decisiv la dărâmarea dictaturii carliste. Intrând acum în guvern şi creându-se Statul Naţional-Legionar, situaţia noastră se modifica. Trebuie sa trecem un alt examen, de alta natura. Examenul maturităţii politice. Una e sa dezlănţui o revoluţie şi cu totul altceva este sa administrezi o tara.

Cum se înfăţişa mişcarea la 14 Septembrie 1940? Era ea pregătită sa se înfrunte cu sarcinile guvernării, mai ales într-un Stat destinat sa sufere prefaceri profunde?

În marea majoritate a cazurilor, elemente din mişcare ce-au îndeplinit funcţii în Stat s-au purtat impecabil. Am avut o serie excelenta de prefecţi şi primari legionari. În administraţia centrala demnitarii legionari s-au distins prin corectitudinea şi competenta lor. Evident, cei interesaţi sa denigreze mişcarea nu vedeau sutele şi miile de legionari, care, cu un zel sublim, îşi făceau datoria, ci pe cei putini care săvârşiseră anumite ilegalităţi. Pe aceste puţine, foarte puţine cazuri, le-au trâmbiţat şi afişat, după eliminarea noastră de la putere, Antonescu şi oamenii lui au trecut sub tăcere devotamentul miilor de legionari, care, cu munca lor supraomeneasca, au ridicat Statul din starea de descompunere în care se aflase când l-am preluat de la regele Carol.

Trebuie sa recunosc ca legionarilor le lipsea experienta Statului. Nu erau familiarizaţi cu mentalitatea de Stat. Traian Herseni a publicat tocmai în zilele acelea un articol intitulat Mentalitatea de Stat, în care el, ca sociolog, atrăgea atenţia legionarilor asupra neajunsurilor ce se pot ivi în guvernare din cauza lipsei lor de înţelegere pentru mecanismul Statului.

În Stat totul se desfăşoară pe verticala. Fiecare funcţionar este încadrat într-o ordine ierarhica, avându-l ca sef suprem, pe ministru. Un reprezentant al puterii în Stat nu se poate amesteca în atribuţiile specifice altui funcţionar şi nici nu poate accepta amestecuri străine de ministerul căruia îi este subordonat. Fiecare se ocupa exclusiv de chestiunile care cad în competenta oficiului unde este numit şi nu se poate întinde orizontal, pentru a rezolva probleme care cad în sfera altui funcţionar.

Încadrarea unei mişcări revoluţionare în mentalitatea de Stat cere oarecare timp. În Germania lui Hitler, tulburările au durat multa vreme după luarea puterii şi a trebuit sa se recurgă la masuri drastice. La noi, unde trecerea de la un regim la altul s-a desfăşurat într-o ordine uimitoare, nu era nevoie decât de putina înţelegere şi răbdare din partea Conducătorului, pentru ca legionarii să-şi însuşească practica politico-administrativă şi incidentele inerente primei perioade de guvernare sa dispară. Daca în locul Generalului Antonescu am fi avut un alt sef, care ar fi fost îngăduitor cu legionarii şi i-ar fi îndrumat să-şi asimileze mentalitatea de Stat, aceste fricţiuni s-ar fi resorbit, fara nici o paguba pentru ordinea publica. Când însa se urmăreşte altceva, şi anume exploatarea acestor ieşiri din lege pentru scopuri nemărturisite, atunci, evident, ilegalităţi oricât de nevinovate luau proporţii alarmante la Centru şi serveau admirabil acelora care aveau interesul sa creeze continue motive de tensiune între Conducător şi mişcare.

Trebuie sa ma explic acum şi asupra naturii „ilegalităţilor” săvârşite de legionari. N-au nici o asemănare cu acele abuzuri tipice unei administraţii corupte în care funcţionarii se folosesc de puterea ce o au pentru a-şi rotunji veniturile sau a săvârşi alte acte dăunătoare interesului public. Legionarii n-aveau preocupări de acest gen. Nu se gândeau la bunăstarea lor personala, ci la masele populare în suferinţa şi atunci, în zelul lor de a-i ajuta pe fraţii lor aflaţi în mizerie, adeseori treceau peste cadrul legal sau se amestecau în treburile altor funcţionari. Ca sa dau doua exemple, pentru mai buna înţelegere. La Timişoara, seful organizaţiei judeţene se duce la o fabrica şi impune patronului mărirea salariilor la muncitori, fara a tine seama de organele competente. Era mânat de cele mai bune intenţii, îi iubea pe muncitori, dar procedura lui cădea în marginea legii. El trebuia sa informeze Ministerul Muncii de mizeria în care trăiau aceşti funcţionari, sa cerceteze cazul şi sa se ia masuri în consecinţă. La Tulcea, nişte tineri legionari care făceau de serviciu la Prefecturi, văzând într-o zi pe strada nişte copii de români care umblau cu picioarele goale pe ger şi zăpada, s-au dus la un magazin jidovesc de ghete şi i-au cerut proprietarului să-i încalte. Ei nu aveau bani, trăind în condiţii grele, dar au crezut, cu mentalitatea unui revoluţionar de 20 de ani, ca săvârşesc o fapta buna, scăpând de la moarte nişte pui de români. Evident, fapta lor atenta la proprietatea particulara, dar judecata lor neconformista le spunea ca fac un act de dreptate, ca evreul care s-a îmbogăţit din exploatarea maselor populare poate fi obligat sa se lipsească de câteva perechi de ghete din galantar pentru a aduce alinare unor copii. După 23 Ianuarie, evreul i-a denunţat pe aceşti tineri ca i-au devalizat prăvălia şi justiţia antonesciana a întrat în funcţie pentru a-i prinde pe „borfaşi”. În măsura în care eu eram informat de aceste abuzuri, chiar săvârşite cu cele mai bune intenţii, reacţionăm.

Cum îndemnase cândva Emil Cioran tineretul, legionarii ajunşi sa aibă răspunderi în Stat vroiau „sa arda etapele”. Neajunsul principal de care m-am izbit în relaţiile cu mişcarea, în cursul guvernării noastre, a fost tocmai dinamismul legionar. Fiecare legionar numit într-o funcţie publica se credea chemat de destin sa facă maximum de efort pentru a scoate poporul din starea de suferinţă în care se găsea. Un fel de febra de a face binele pentru cel de-aproape cuprinsese lumea legionara de la un capăt la altul al tarii. Nu erau acte care emanau dintr-o mentalitate anarhica, ci dintr-o pasiune creatoare, dintr-un zel de cruciat în serviciul neamului. Fenomene care ar fi putut fi uşor stăpânite, daca am fi avut timpul necesar sa le lămurim şi daca în fruntea Statului ar fi fost un om echilibrat şi cu simţul răspunderii pentru viitorul neamului.

Armonizarea relaţiilor dintre Stat şi Mişcare era îngreunata şi de faptul ca eu nu aveam controlul guvernului, Generalul Antonescu era atât Conducător al Statului cât şi Preşedinte al Consiliului de Miniştri. În aceasta ultima calitate, el dirija şi coordona activitatea tuturor Ministerelor. Miniştrii legionari, ca toţi ceilalţi miniştri, nu se mi adresau mie pentru a rezolva afacerile departamentelor lor, ci lui Antonescu, singurul care avea putere de a decide. Ei tratau toate chestiunile direct cu Generalul. Eu eram în afara de circuitul principal al guvernării. Nici o numire importanta nu se făcea, nici un decret nu ieşea, nici o reforma nu vedea lumina zilei fara aprobarea Generalului. Cel putin odată pe săptămână, fiecare ministru se prezenta la Preşedinţie cu dosarul situaţiei de la administraţia sa, făcea propunerile ce le credea de cuviinţă şi aştepta sa se pronunţe Conducătorul. Eu eram absent de la aceste audiente. Evident, aveam încredere deplina în miniştrii legionari, în competenta şi loialitatea lor. Eram convins ca tot ce fac ei este bine cugetat şi în interesul tarii. Sturdza, Petrovicescu, Brăileanu, Iasinschi, Constant, Papanace, Corneliu Georgescu erau elemente de elita care au făcut cinste Legiunii şi Neamului în locurile pe care le-au ocupat în timpul guvernării noastre. De aceea s-au bucurat din partea mea de toată libertatea de a-şi recruta colaboratorii şi de a conduce după propria chibzuinţa resortul ce le-a fost încredinţat. Rareori interveneam pentru a recomanda o numire. Îi consideram pe toţi egali în rang cu mine şi eram fericit sa stiu ca în fruntea Ministerelor atribuite Legiunii se găsesc oameni pregătiţi şi de mare corectitudine morala. Dar din punct de vedere al bunei înţelegeri ce trebuia sa domneasca între Stat şi Legiune, aceasta dubla comanda la Centru era dăunătoare, deoarece ma împiedica sa coordonez activitatea legionarilor angajaţi în Stat cu a acelora care îndeplineau funcţii în mişcare. În practica se produsese o scindare între doua categorii de legionari: legionarii încadraţi în Stat, care îl aveau ca sef suprem pe Antonescu, şi legionarii care lucrau în organizaţie şi cu care tratam direct. Fireşte, nu era vorba de o separaţie rigida, deoarece legionarii numiţi în funcţii publice tot legionari rămâneau şi aparţineau la rândul lor unei unităţi legionare, dar nu puteam urmări pe teren pe toţi membrii organizaţiei noastre, în toate locurile unde erau încadraţi, cum îşi fac datoria şi daca, chiar de buna credinţă fiind, nu săvârşesc acte inoportune sau chiar dăunătoare. Problema nu s-ar fi pus daca Generalul era un alt om. Eu nu râvneam să-i iau locul! Nu de asta ma plâng. Ci de lipsa lui de înţelegere pentru lupta şi aspiraţiile noastre. El stătea la pânda ca sa descopere o noua infracţiune legionara, o noua încălcare a legii, inerente oricărui început de guvernare sub emblema unei revoluţii, ca sa facă din ele piese de incriminare şi scandal, în loc sa ma ajute sa îndrum activitatea tuturor legionarilor în matca ordinii şi a disciplinei.

Dar desi eu nu eram răspunzător de ceea ce se întâmpla la ministerele ocupate de legionari, fiind direct subordonate Generalului, aceasta nu-l împiedica să-mi ceara mie socoteala când se produceau acte ce nu erau pe placul sau. Atunci eram solicitat să-i chem la ordine pe legionarii care s-au făcut vinovaţi de anumite transgresiuni ale legii. Normal ar fi fost ca sa mi consulte în toate deciziile ce le lua, privind toate ministerele, şi abia după aceea sa vina cu „plângeri” contra vreunui legionar. Eu nu ţineam pupitrul de comanda al guvernului ca sa pot organiza în condiţii optime relaţiile dintre Stat şi mişcare.

III. Relaţiile cu Puterile Axei.

Cine îşi închipuie ca în perioada guvernării legionare ne-am bucurat de sprijinul Puterilor Axei nu cunosc realitatea. Mişcarea Legionara a irupt în istorie ca o apariţie neaşteptată şi nedorita, nici la Roma şi nici la Berlin. Socotelile ce şi le făcuseră Puterile Axei cu România erau cu totul altele. Ele erau convinse ca după ce Regele Carol a acceptat cedările teritoriale, se poate ajunge la un acord de colaborare cu el. Mişcarea Legionara nu întra în calculele lor. Prima lor mare surpriza a fost renunţarea la Tron a Regelui Carol şi plecarea lui peste hotare. Al doilea fapt care i-a surprins, răsturnându-le planurile, a fost proclamarea Statului Naţional-Legionar. Dintr-odată s-au întâlnit în România cu o structura statala fundamental diferita de tipul de guvern cu care erau ei obişnuiţi sa trateze până atunci în România. O revoluţie naţională triumfase în România contra tuturor prevederilor transmise de serviciile lor în aceasta tara. Nu se puteau opune actelor înfăptuite, susţinute de imensa majoritate a poporului. Dar nici nu ne puteau accepta fara rezerve ca parte integranta a „noii ordini europene”. Trebuia sa fim supuşi la proba. De la bun început ne-au urmărit pas cu pas, pentru a observa cum ne comportam în Stat şi daca politica mişcării nu tulbura concepţia lor de organizare a spaţiului european.

Simpatiile legionarilor mergeau mai ales spre Italia, spre Mussolini, şi daca Ducele s-ar fi găsit într-o poziţie de forţă în aceasta perioada, fara îndoiala ca ar fi putut juca un rol moderator la Berlin. Din nefericire, tocmai în epoca guvernării legionare, Mussolini căzuse în totala dependenta de Hitler, fiind avizat la ajutorul german, atât în ceea ce priveşte războiul necugetat ce l-a provocat în Balcani cât şi pentru a face fata ofensivei dezlănţuite de englezi în Libia.

În opoziţie cu situaţia militara precara a Italiei, Reichul german se afla în culmea puterii. Pierderile ce le-a avut armata germana în războaiele din Polonia, Norvegia şi Franta erau neînsemnate în raport cu masele de care dispunea. Maşina de război germana era intacta, numărând 200 de divizii, gata sa între oricând în acţiune. Bazat pe aceasta forţă şi pe succesele repurtate până atunci, Hitler considera războiul virtual câştigat. Încă din toamna anului 1940, îşi făurise planul sa termine şi cu Rusia. El avea certitudinea ca imperiul sovietic se va prăbuşi de la primele lovituri zdravene. O campanie de câteva luni.

Aceasta concepţie ireala, a unei victorii potenţiale, a influenţat dezastruos asupra relaţiilor ce le-a întreţinut Hitler cu popoarele Europei, indiferent ca erau învinse, prietene sau neutre. Hitler se considera stăpânul efectiv al Europei, putând dispune, după bunul sau plac de soarta continentului nostru. În loc de a coaliza în războiul contra Rusiei cât mai multe forte, aşa cum cereau datele realităţii, el şi-a înstrăinat simpatia multor popoare, prin brutalitatea cu care şi-a dezvăluit de la început şi şi-a pus în aplicare planurile sale de hegemonie germanica în Europa, înainte chiar ca sa aibă în mana sceptrul victoriei finale.

În judecarea situaţiei din România, mentalitatea lui Hitler nu diferea. El nu cauta şi nu suporta relaţii de colaborare, pentru a realiza un front comun contra inamicului comun, ci relaţii de subordonare între o mare putere, stăpâna a Europei, şi o mica ţărişoară, care nici nu avea alta alegere decât sa se plece total voinţei lui. Pentru a înţelege ce s-a petrecut mai târziu în România, trebuie sa ţinem seama de aceasta beţie de putere a conducătorilor celui de-al Treilea Reich. Ei îşi imaginau ca puteau brusca realităţile impunând în fiecare tara aflata în sfera lor de influenta soluţii care prefigurau politica lor expansionista, „noua ordine europeana”.

Reichul german, privit din afara, era impunător. Funcţiona ca o maşină de mare precizie. Din toate manifestările lui respira sănătate, forţa şi o încredere nelimitata în victorie. Dar în interior, construcţia lui nu era chiar atât de solida. O lipsa importanta era în domeniul informativ. Nu exista un organ central, care, din noianul de informaţii ce veneau pe diferite canale, sa facă o selecţie şi sa le valorizeze la justa lor valoare. Hitler era bombardat zilnic de informaţii pe care i le procurau numeroase servicii, adeseori în concurenta unele cu altele: armata avea Abwehr-ul, partidul dispunea prin Auslandsorganisation de o reţea proprie, Ministerul de Externe era alimentat de aparatul lui diplomatic, SS-ul lui Himmler îşi crease un serviciu propriu peste hotare; apoi mai erau agenţiile de presa din străinătate şi organele care depindeau de Ministerul Economiei Naţionale. Hitler, ca orice sef de guvern, lua decizii pe baza informaţiilor ce le primea. Dar dintre ele, dădea preferinţă, cel putin în primii doi ani, acelora procurate de Ministerul de Externe şi de Armata, considerându-le mai sigure şi mai obiective. Aceasta multiplicitate de servicii informative s-a soldat în detrimentul mişcării, deoarece cei ce mânuiau aceste informaţii nu ne erau prieteni nici la Bucureşti şi nici la Berlin. De la început aşadar între noi şi Hitler s-a interpus un ecran informativ confuz, care oferea Führerului interpretări dubioase asupra evenimentelor din România, favorabile lui Antonescu şi răuvoitoare pentru mişcare.

În ceea ce priveşte personalul german detaşat în România, nici în sânul lui nu se găseau oameni ca sa înţeleagă drama mişcării noastre şi extraordinarul ei aport la cauza Noii Europe prin biruinţa de la 6 Septembrie. Cei mai multi dintre reprezentanţii Reichului la Bucureşti erau un produs tipic al beamterului german, cu orizontul limitat la informaţiile zilnice, fara a simţi pulsul vieţii romaneşti şi fara a intui complexul de forte care se agitau în politica tarii. Evenimentele treceau peste capul lor, fara a le descoperi importanta.

Ministrul Fabricius nu ne-a vrut niciodată binele. Sub Regele Carol a jucat un rol dubios, dând permanent referinţe favorabile acestuia, si, prin aceasta atitudine ambigua, a contribuit la asasinarea lui Corneliu Codreanu. Consilierul von Ritgen, cu care am avut dese contacte, era un om cult, inteligent şi mai apropiat de mişcare, dar în momente decisive nu-şi lua nici o răspundere, ci urma linia lui Fabricius şi asculta de ordinele acestuia.

Seful Misiunii Militare Germane, Generalul Hansen, era un soldat din vechea şcoală prusiana. Era ostil naţional-socialismului şi îl respecta pe Hitler numai ca Sef de Stat. Cu aceasta mentalitate, era firesc sa se ataşeze din primul moment de Generalul Antonescu şi sa vadă în legionari nişte formaţiuni anarhice, ca grupurile SA din Germania, care au fost decapitate chiar de Hitler pentru a impune ordinea în Stat.

Singurul om de mare prestigiu, al cărui cuvânt avea greutate la Berlin, era Neubacher, ministru însărcinat cu problemele economice. Era un bun cunoscător al situaţiei din România şi lucid în tratarea oricărei probleme. Era o placere sa ai o conversaţie cu el. Austriac din naştere (poate aşa se explica superba lui inteligenta), a fost singurul diplomat care a înţeles importanta mişcării legionare pentru politica germana în sud-estul european, ca factor de stabilitate în acest spatiu şi ca o garanţie a unei alianţe loiale cu Reichul.

Ne bucuram de prietenia lui Geissler, seful Gestapo-ului din România, a lui Bolschwing, seful SD-ului, şi a lui Conradi, seful lui AO de la Bucureşti. Ne-a susţinut şi noua conducere a minorităţii germane, în frunte cu Andreas Schmidt. Dar toţi aceştia erau prea mici şi nu puteau compensa rapoartele defavorabile mişcării, trimise de Fabricius, de Generalul Hansen şi de delegatul Abwehr-ului din România.