S-A PRĂVĂLIT PIATRA.

Guvernarea legionara poate fi judecata sub mai multe aspecte. În volumul anterior am înfăţişat uriaşul efort făcut de Mişcare pentru refacerea naţiunii mutilate şi umilite de către regimul carlist. Se inaugurase un proces de însănătoşire care, daca ar fi continuat câţiva ani, ar fi dus la rezultate spectaculare în toate domeniile. Dar semnificaţiile acestei guvernări este mult mai adânca. Dincolo de elanul ei creator, de impunătoarele ei realizări, el întrupează un moment care depăşeşte în însemnătate toată opera noastră din aceasta perioada: actul deshumării Căpitanului.

Daca n-ar rămâne nimic decât acest fapt, răsturnarea pietrei de la Jilava, şi guvernarea noastră ar fi justificata pe planul mare al istoriei şi dincolo de istorie, în eternitate. aşa cum fariseii şi cărturarii l-au dat morţii pe Hristos, în speranţa ca odată pierit din aceasta lume nu va mai rămâne nimic din minunile Lui, aceeaşi socoteala şi-au făcut şi fariseii de la Palat: strangulat şi târât în mormânt Căpitanul, praf şi pulbere se va alege de Mişcarea lui. Dar iată ca diabolicul lor plan s-a spulberat la 6 septembrie, când o naţiune întreaga şi-a sfărâmat cătuşele şi a ieşit triumfătoare la lumina.

Dar cine a biruit de fapt a fost Căpitanul! Desi azvârlit în fundul unei gropi peste care s-a turnat o mare placa de beton, el continua sa trăiască în inimile legionarilor, sa le inspire acţiunile, să-i întărească în credinţă şi să-i îndemne la lupta. Dar nu numai legionarii, ci întreaga suflare româneasca trăia într-o încordare continua, aşteptând minunea Învierii. şi celui mai umil fiu al neamului i se părea imposibil sa fie răpus Căpitanul, aşa cum anunţase comunicatul oficial. S-au făurit legende care întăreau credinţa mulţimilor ca se găseşte în viaţa undeva şi va apărea câr de curând în fruntea oştilor biruitoare.

N-a revenit Căpitanul, aşa cum doreau toţi, cu chipeşa lui înfăţişare, dar nici n-a zabovit la Jilava. S-a ridicat din mormânt şi a străbătut capitala, plâns de toată tara. A fost o înviere. Nu învierea trupeasca, pe care n-a cunoscut-o decât un singur om, Fiul lui Dumnezeu, ca o garanţie a învierii noastre a tuturora, ci Învierea Adevărului contra puterilor întunericului. Crima era prea mare ca sa rămână un episod oarecare al istoriei noastre. S-a prăbuşit catapeteasma minciunii şi sute de mii de oameni l-au salutat, purtat pe scut de către legionarii lui.

Posteuca, în stilul lui patetic, exprima aceeaşi idee: „Cine ar fi cutezat sa spună în 1938-1939, şi chiar în 1940, ca va învia Căpitanul? Cine l-ar fi crezut sănătos la minte pe acela care ar fi afirmat atunci ca Corneliu Codreanu va da la o parte, într-o buna zi, lespedea de doua vagoane de ciment şi ca va mai mărşălui odată biruitor prin mijlocul neamului, regăsit şi cutremurat de aşa măreţie, prin fata duşmanilor, a călailor înnebuniţi de groaza şi aruncaţi la pământ, calcând peste propria sa moarte? Cine ar fi crezut, cine ar fi putut afirma? şi totuşi minunea s-a împlinit. Căpitanul şi martirii lui au înviat. Au înviat! Scriu acest cuvânt cu toată îndrăzneală. Caci ridicarea lor din morminte n-are nimic pământean. Face parte din voia lui Dumnezeu şi din veşnicia celeilalte învieri, întâmplata acum aproape 2000 de ani. A fost adevărat: Înviere”.

Vorbind de guvernarea legionara, Mile Lefter îmi spunea odată în exilul din Germania, ca n-a fost altceva decât un moment de ruptura în tragica istorie, un intermezzo, o cortina ca s-a ridicat şi iar a coborât, pentru a descoperi o singura întâmplare: deshumarea Căpitanului. Odată acest act împlinit, se pare ca nu mai avea nici un rost sa rămânem la guvern, ci trebuia sa părăsim scena istoriei pentru a intra din nou în lumea noastră proprie, în existenta noastră obişnuită, ca şi primii creştini: în prigoana.

Caracterizarea lui Lefter mi se pare justa. Într-adevăr, după îndeplinirea datoriei fata de Capitan, după aşezarea trupului lui între Mota şi Marin la Casa Verde, se strânge cercul trădării în jurul nostru, ducând la deznodământul din Ianuarie 1941. Căpitanul biruise încă o data, nu aşa cum ar fi dorit naţia, creând „o tara ca soarele sfânt de pe cer”, ci zădărnicind planurile duşmanilor, care ar fi vrut nu numai sa moara, dar sa se stingă şi amintirea lui în anonimatul istoriei. Toate au ieşit la lumina, şi înfricoşătorul lui sfârşit, iar ceata care a urzit marea nelegiuire şi a executat-o, şi-a primit cuvenita pedeapsa.