4. „BERBECUL DE CODREANU”

Nu odată, ci de mai multe ori am auzit expresia aceasta impietate din gura Generalului, când îmi vorbea de Capitan. Bineînţeles, fara martori, când eram numai noi doi, la Predeal sau la Preşedinţie. Fara îndoiala ca, în modul acesta urât şi dispreţuitor pentru Capitan, se pronunţa şi fata de oamenii din anturajul sau.

— Vezi, Domnule Sima, Codreanu nu m-a ascultat. Când l-am întrebat, în întâlnirile noastre la Predeal, „Domnule Codreanu, cum vrei D-ta sa ajungi la putere”, mi-a răspuns „cu sabia”, făcând gestul unei săbii în mâna lui, gata sa doboare un adversar.

Berbecul de Codreanu nu m-a ascultat şi acum uite unde a ajuns.”

Vroia sa spună ca numai datorita faptului ca nu i-a dat lui ascultare, Căpitanul a ajuns unde a ajuns, adică în mormânt.

Rostea cuvântul „berbecul de Codreanu”, cu scăpărări de ura în ochi. Nici mort nu-l ierta ca nu i-a făcut pe plac, ascultându-l.

Dar ce vroia Antonescu de la Codreanu? Nici mai mult nici mai putin decât să-i treacă lui şefia Legiunii. Nu era vorba de a prelua o funcţie asemănătoare cu a Generalului Cantacuzino, ci Căpitanul sa se dea pur şi simplu la o parte, făcându-i lui loc la conducerea Mişcării. El, omul predestinat sa salveze a doua oara România (o mai salvase în primul război mondial), în fruntea tineretului, va duce la victorie Legiunea. Fara îndoiala, Generalul Antonescu, ca şi Iorga, sau Regele Carol, era gelos pe popularitatea de care se bucura Căpitanul în rândurile tineretului. Cum mii de tineri, se încolonează la ordinele unui om mediocru şi nu-l descoperă pe el, marele general, ales de destin sa refacă gloria străbună?

Prin prietenul lui, Mareş, fost apoi Ministru al Agriculturii în timpul guvernării noastre, Antonescu sondase posibilitatea unei înţelegeri cu Codreanu. Nu s-a ajuns la nici un rezultat, deoarece ceea ce sugera Mareş, şefia Legiunii pentru General, nu putea sa accepte Căpitanul. Neputând obţine de la Codreanu satisfacţia ce-o dorea, Antonescu s-a orientat spre Rege. El vroia puterea, o putere cât mai mare, daca se poare a Statului întreg, pe măsură orgoliului sau nemăsurat. Prin ce cai, prin ce alianţe, chiar în detrimentul naţiunii, nu-l interesa! Momentul lui se apropia. După rezultatul dezastruos al alegerilor din 1937, când Tătărescu n-a putut obţine prima majoritara şi a fost silit sa demisioneze, Antonescu a fost consultat de Rege, cum sa rezolve criza politica.

— Maiestate, i-a răspuns Generalul, sau chemaţi-l pe Maniu, ca exponent maxim al opoziţiei, sau va alegeţi un bărbat de prestigiu şi clarvăzător, care sa conducă Destinele naţiunii, renunţând la actualul sistem.

Aluzia era transparenta. Generalul Antonescu se oferea sa ajungă prim-ministru din gratia Regelui, fara a mai fi consultat poporul. Partidele trebuiau eliminate şi introdus un regim de dictatura.

Regele urmarea acelaşi tel: dictatura. Dar dictatura pentru sine neîmpărţita cu nimeni, păstrând controlul absolut al puterilor Statului. Regele Carol i-a dat o satisfacţie parţială lui Antonescu, numindu-l Ministru al Armatei, în scurta perioada a guvernului Goga. A figurat în acelaşi post şi în primul guvern al Patriarhului Miron, când se proclamase dictatura regala. Ca Ministru al Armatei, avea misiunea sa asigure triumful plebiscitului pentru Noua Constituţie, ocrotita de Rege, Prefecţii militari, care guvernau pe atunci în tara, primiseră de la Antonescu faimosul ordin „sa scoată 200 din urne”. Rezultatul nu putea constitui o surpriza. Cum votul era pe fata, controlat de autorităţi în momentul în care se emitea, plebiscitul pentru Noua Constituţie s-a încheiat cu o majoritate zdrobitoare.

Antonescu a mai adus un serviciu Regelui. Indignaţi de procedura Regelui, Maniu şi Codreanu s-au pus de acord pentru a organiza o mare întrunire de protest în Capitala contra Noii Constituţii. Atunci Generalul Antonescu a trimis vorba Căpitanului sa nu facă manifestaţia de protest, caci „armata va trage”. Cum de alta parte şi Maniu, sfătuit de Madgearu, a dat înapoi, Căpitanul rămas singur, a fost silit şi el sa renunţe la acţiunea de protest.

Odată terminata operaţia plebiscitara, Antonescu aştepta de la Rege un alt semn de recunoştinţa. El spera ca sa fie săltat prim-ministru, luând locul Patriarhului Miron. În loc de aceasta recompensa, în al doilea guvern Miron Cristea n-a mai figurat nici ca Ministru al Armatei. Regele nu mai avea nevoie de Generalul Antonescu. Caracterul autoritar al Generalului reprezenta o primejdie potenţială pentru dictatura monarhului. Antonescu a declarat după aceea ca a fost concediat, pentru ca s-a opus arestării lui Codreanu şi trimiterii lui în judecata. Aceasta declaraţie poate conţinea un sâmbure de adevăr; dar judecând traiectoria lui politica de mai târziu – un om ahtiat după putere şi nimic mai mult – este mai probabil ca Generalul ar fi rămas cu Regele până la capăt, daca i-ar fi dat satisfacţia la care râvnea: postul de prim-ministru. Cunoscându-i ambiţiile lui nemăsurate, Regele a preferat sa se debaraseze de un colaborator incomod, după ce-l ajutase la înscăunarea dictaturii lui. El avea nevoie de instrumente docile la guvern şi nu de persoane care să-i facă concurenta autorităţii lui.

Generalul a plecat din guvern cu o ura mortala contra Regelui şi anturajului sau. Tocmai când, gândea el, era pe punctul sa atingă treapta superioara a puterii, a fost azvârlit pe treptele Palatului, ca un politician oarecare. Aceasta injurie nu o putea ierta. Atunci din nou a început manevrele de apropiere de Mişcare, ca sa nu rămână singur în panorama politica a României. A apărut ca martor în procesul Căpitanului din 1938, unde a depus favorabil şi a avut chiar un gest semnificativ de fraternizare cu Căpitanul, întinzându-i mâna la plecare. Era însa prea târziu, caci el însuşi, prin participarea lui în guvernul dictaturii regale, care nu era decât preludiul unei noi prigoane contra legionarilor, se făcuse vinovat de grava acuzaţie de „sperjur”, de care vorbeşte Căpitanul în scrisoarea către Vaida.

După depoziţia de la proces, fiind considerat primejdios în capitala, generalul Antonescu a fost trimis la Chişinău, în calitate de Comandant al Corpului de Armata din Basarabia. Aici, iarăşi s-a remarcat printr-o intervenţie în favoarea legionarilor închişi în penitenciarul din Chişinău. A dispus sa fie trataţi conform regimului prescris pentru deţinuţii politici. Intervenţia Generalului s-a răspândit ca fulgerul în toată tara, adăugându-se comentariul ca Generalul Antonescu ar fi aliat cu Mişcarea. Guvernul de la Bucureşti n-a putut suporta nici aceste zvonuri. Temându-se de vreo înţelegere secreta cu Mişcarea, l-a scos şi de la Comanda Corpului de Armata din Chişinău. A venit la Bucureşti, ca General de rezerva, fara sa i se mai fi încredinţat vreo noua funcţie.

A revenit în viaţa politica în vara anului 1940 cu scrisoarea ce i-a trimis-o Regelui, după pierderea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord. Ca urmare, a fost internat la Mănăstirea Bistriţă, unde a fost deţinut până la 1 Septembrie 1940.

Trebuie aşadar precizat ca Generalul Antonescu s-a ataşat de Mişcare numai după ce a fost mazilit de Rege. S-a hotărât sa joace cartea aceasta ca o platforma politica a viitoarei lui ascensiuni. De-o parte Mişcarea, de alta Germania. Desi în politica externa, orientarea lui era filo-engleza, în conjunctura internaţională de atunci, când Germania domina pe continent, dorea să-şi atingă telul suprem al vieţii lui cu sprijinul Reichului. Generalul Antonescu n-a avut nici o înţelegere pentru idealurile Mişcării, desi adeseori a făcut declaraţii de ataşament pentru noi. Considera mişcarea o simpla oportunitate în calculul lui de a acapara toate puterile Statului.

Aprecierile Generalului despre Capitan nu erau numai simple reminiscente istorice, descărcate într-un moment de manie necontrolata. Erau ceva mai mult: un avertisment, o lecţie de învăţat pentru succesorul Căpitanului.