20. O CALAMITATE ISTORICA.

Nimeni din rândurile Mişcării nu i-a purtat un gând hain Generalului Antonescu, nu i-a vrut raul şi nu i-a contestat poziţia lui în Stat. N-a fost atins nici cu o floare. Legionarii sunt loiali cuvântului dat şi recunoscători binefăcătorilor lor. În ceea ce ma priveşte, îi purtam o sincera afecţiune şi nu aveam alta inspiraţie mai înalta decât să-l vad apărând cu demnitate dreptatea neamului romanesc şi izbutind în greaua sarcina ce şi-a asumat-o, a refacerii teritoriale a tarii.

Cele scrise în cele doua volume din cartea Pe Marginea Prăpastiei, sunt o colecţie de false interpretări, de minciuni şi calomnii, care nu-l onorează pe autorul sau pe autorii ei. Până şi memoria Căpitanului a fost terfelita. Nu are nici cel putin meritul unei lucrări logice şi bine închegate. Cititorul se pierde în aceasta avalanşă de acuzaţii, luate cu toptanul de oriunde, fara sa fie triate şi ordonate. Când ne vom ocupa de aceasta carte imunda, vom arata subrezenia alcătuirii ei. Acum doar atât vreau sa spun ca daca era vorba să-l răsturnăm pe Antonescu, nu era nevoie sa răzvrătim toată tara. Exista o metoda mult mai expeditiva şi sigura. Era suficient să-l imobilizam pe Conducător şi câteva persoane din jurul lui, pentru a paraliza orice reacţie. Dar nici nu puteam măcar imagina acest act de felonie, care nu concorda cu etica legionara. Am fi căzut noi înşine în păcatul de sperjur, care l-a desfiinţat şi pe Regele Carol şi pe Antonescu.

Din nefericire, Generalul Antonescu nu simţea efluviile de bucurie şi de dragoste care veneau din popor, binecuvântându-l. Nu avea antene sufleteşti pentru a trai în comuniune spirituala cu neamul, desi cuvintele de patriotism, tara, popor, drepturi naţionale, erau nelipsite din proclamaţiile lui. Nu se vedea decât pe sine şi punea propria lui persoana deasupra intereselor tarii. Orice acţiune politica o judeca după beneficiul ce-i putea aduce în ascensiunea lui spre putere. Nae Ionescu spunea de General ca deasupra lui nu admitea decât existenta lui Hristos, apoi venea el şi numai după aceea Regele; la urma celelalte personalităţi ale neamului, de orice valoare, prestigiu şi categorie. Iar Corneliu Codreanu, întrebat ce crede despre Generalul Antonescu, i-a spus Profesorului Ionica: „S-ar putea sa fie un bun general, dar ferească Dumnezeu sa ajungă tara pe mâna lui!”.

Era însetat după putere şi nimic mai mult. Era capabil de orice compromis şi de orice crima, daca aceste instrumente i-ar fi servit înaintării lui cu o treapta mai sus spre conducerea Statului. aşa se explica colaborarea lui eu Regele Carol la implantarea dictaturii regale. Fiind Ministru al Apărării Naţionale, el a fost principalul executor al loviturii de Stat din 10/11 Februarie 1938 şi apoi organizatorul faimosului plebiscit, cu votul pe fata, care a aprobat noua Constituţie, cu o majoritate de 99 la suta.

N-a putut coabita cu Regele Carol, pentru ca şi unul şi altul râvneau la puterea deplina. Generalul credea ca după serviciile aduse Suveranului, va fi ales de acesta „omul tare” al regimului. Considerându-l prea primejdios, Regele Carol l-a concediat. Amărât de aceasta desconsiderare, a trecut în opoziţie şi s-a apropiat de Mişcare.

La 4 Septembrie 1940, gratie acţiunii revoluţionare a Mişcării, a smuls puterile depline de la Regele Carol si, după renunţarea acestuia la Tron, a devenit Sef de Stat, profitând de tinereţea şi lipsa de experienta a Regelui Mihai.

Neavând încotro, pentru ca nu avea nici partid şi nici o baza populara Generalul a ajuns la un acord cu Mişcarea care s-a concretizat în Statul Naţional-Legionar. Dar de abia începuse noua guvernare şi şi-a manifestat pretenţia sa fie proclamat Sef al Legiunii. Întâmpinând împotrivire în realizarea acestui plan, şi-a îndreptat privirile spre Hitler, de unde aştepta sa i se recunoască totalitatea aspiraţiilor lui. aşa am căzut victima unei vaste campanii de dezinformare la Berlin, cum s-ar zice în termeni moderni. De la prima lui întâlnire eu Hitler, Antonescu s-a folosit de acest contact ca sa ne ponegrească. şi atunci, prin fidelul sau companion, Fabricius, curgeau la Ministerul de Externe German rapoartele defavorabile Mişcării.

În schimb, din partea noastră nimic. Nici o ştire, nici o informaţie, oricât de corecta, care sa contrabalanseze campania de denigrare a Mişcării. Niciodată în timpul guvernării legionare, în relaţiile cu reprezentanţii germani, n-am rostit vreun cuvânt de critica la adresa Conducătorului. Era peste putinţă mea sa săvârşesc un astfel de lucru nedemn. Seful meu, Seful Statului, nu putea fi pârât în fata unei puteri străine, chiar daca simţeam cum se abate el de la aceasta norma de corectitudine în colaborarea noastră. În toate documentele germane ale epocii nu se va găsi nici un rând care sa emane de la mine şi care sa cuprindă vreo aluzie negativa la adresa Generalului Antonescu. Chiar atunci când aveam motive. Chiar atunci când aveam probe concludente ca suntem săpaţi la Berlin.

Intrigile lui Antonescu, ale oamenilor din jurul lui, ale funcţionarilor de la Legaţie care împărtăşeau părerile lui, s-au acumulat la Berlin, constituind unicul dosar informativ de care dispunea Hitler, pentru a lua fatala decizie din 23 Ianuarie, ultimatumul ce ni l-a dat.

Unii autori au susţinut ca eu i-aş fi trimis o scrisoare lui Hitler, înainte de ciocnirea din Ianuarie, în care m-aş fi plâns de Antonescu. Nu exista aceasta scrisoare. N-am trimis nici o misiva la Berlin şi n-am însărcinat pe nimeni sa facă vreun demers împotriva Generalului. Deci, de-o parte, o perfecta loialitate din partea Mişcării, pe de alta parte, o perfecta ipocrizie din partea lui Antonescu, care se folosea de orice prilej pentru a convinge Berlinul ca suntem o Mişcare anarhica şi infiltrata de comunişti, cu care nu se poate guverna.

Generalul Antonescu triumfa la 23 Ianuarie, în urma ultimatumului lui Hitler, pe ruinele Statului Naţional-Legionar. Din punct de vedere personal, fara îndoiala ca a primit o satisfacţie imensa, devenind singurul stăpân al României, dar pentru interesele reale ale neamului, guvernarea lui a fost o calamitate istorica, pe care o suportam până astăzi.

Ce s-a întâmplat după aceea, ce consecinţe grave pentru neamul nostru, îmi permit sa le expun pe puncte, pentru o mai uşoară înţelegere.

I. Vasal al Reichului.

Ajutorul ce l-a primit de la Hitler, pentru a înfrânge Mişcarea Legionara, Generalul Antonescu l-a plătit scump. Din partener egal în drepturi cu Hitler şi Mussolini, a devenit un vasal al Reichului, fiind silit sa accepte toate cererile ce i se prezentau de la Berlin. Îşi pierduse libertatea de mişcare în relaţiile cu Puterile Axei, iar România a devenit un fel de feuda a Germaniei. Doua ghiulele îl ţineau legat de Hitler, împiedicându-l sa apere cu demnitate interesele tarii:

— îi datora puterea intervenţiei lui Hitler şi ştia ca fara de permanenta asistenta a Marelui Reich German s-ar fi prăbuşit. Până la 23 Ianuarie 1941, s-a sprijinit pe Mişcare pentru a putea guverna, dar după eliminarea ei din guvern, avea nevoie de o alta forţă care să-i ia locul. În golul politic lăsat de Mişcare, a intrat armata germana, care-i garanta continuitatea puterii,

— azvârlind Mişcarea în opoziţie, îşi crease o grava problema interna, o ameninţare latenta, care, la orice slăbire a presiunii contra Legiunii, se putea actualiza. Pentru a putea face fata acestei primejdii, pentru a putea tine în frâu Mişcarea printr-o represiune continua, era avizat tot la concursul forţei germane, II. Preţul plătit.

Ajungând în dependenta totala de Reich, trebuia permanent sa dea ceva, sa vina cu daruri deosebite la Berlin, pentru a-şi menţine favoarea lui Hitler. A plătit un preţ enorm puternicului sau aliat, nu de la sine, ci secătuind substanţa naţională, pentru a-şi asigura „tronul”.

a) Pe plan economic, a înstrăinat un mare număr de întreprinderi naţionale; aceleaşi pe care le-am aparat noi, din ordinul sau, de rapacitatea germana.

b) Din punct de vedere politic, a făcut doua greşeli capitale, în relaţiile cu Reichul. A aderat la Pactul Tripartit, fara sa tina seama de avertismentul lui Sturdza, care i-a atras atenţia ca Pactul este rau întocmit şi dăunător Puterilor Axei. Ca urmare a acestui Pact, a declarat război Angliei şi Statelor Unite, când Japonia i-a atacat pe americani la Pearl Harbour. A intrat în război contra Rusiei fara sa încheie în prealabil un tratat cu Germania, fie el şi secret, în care sa se precizeze interesele României şi modul în care ele vor fi delimitate şi satisfăcute.

c) Din punct de vedere militar, a trimis trupele în Rusia fara sa fi fost instruite şi echipate cum trebuie cu armamentul promis de Germania. Armata româna avea un armament vechi, demodat, caci Regele Carol nu s-a îngrijit de înzestrarea ei. şi atunci, ca sa compenseze debilitatea armatei în putere de foc, a înmulţit numărul diviziilor destinate sa atace Rusia, cum recunoaşte Generalul Chirnoagă în lucrarea lui. Cu alte cuvinte, substituia tunurile, tancurile, mitralierele, cu carne de tun. aşa se explica înfiorătoarele pierderi ale armatei române. Aproape o jumătate de milion de oameni şi-au lăsat oasele în stepele Rusiei. Numai la Odesa am pierdut 70.000 de oameni, când totalitatea pierderilor germane în Campania din Rusia, până la acea epoca, era de 135.000 de morţi.

III. Lipsa de simt politic.

Antonescu nu era un om politic. Una e sa conduci o armata şi cu totul altceva este sa conduci o tara. Omul politic poseda o perspectiva în adâncime a intereselor naţionale. El nu vede numai ceea ce se întâmpla în fata ochilor lui, dar trage şi concluziile necesare pentru a prevedea evenimentul, pentru a prefigura viitorul. Antonescu nu era capabil sa prevadă consecinţele unei acţiuni, pentru ca era prea ancorat în propria lui persoana. Se precipita într-o parte sau alta, după cum îi dicta interesul sau personal. Era bun tot ce-i putea întări dominaţia lui asupra tarii şi era rau tot ce i-ar putea slabi frânele guvernării lui.

Ca sa facem o comparaţie – ce deosebire de Ionel Brătianu, în pregătirea intrării în război a României, alături de Antanta, în 1916. Cu câta arta şi răbdare a smuls de la Aliaţi Tratatul prin care i se asigura României alipirea Transilvaniei, Banatului şi Bucovinei. Cum a ştiut Brătianu sa se dea la o parte, făcându-i loc lui Marghiloman, când România, trădată de ruşi şi izolata, nu mai avea alta ieşire decât sa încheie pacea cu Puterile Centrale.

IV. Conflictul cu Mişcarea.

Un om politic şi-ar fi dat seama de valoarea Mişcării Legionare într-un război de natura ideologica, ce batea la usa.

Hitler a făcut aceeaşi greşeală din aceleaşi motive. Nici el nu era un om politic. Avea alte calităţi, dar nu se putea compara cu Bismarck, la care se referea adesea, şi nici n-a urmat învăţătura lui Clausewitz.

Mişcarea Legionara a căzut victima conjugării eforturilor a doi oameni nepolitici, care credeau numai în forţa militara şi ignorau marele aport ce-l putea aduce Puterilor Axei naţionalismul european.

V. Antonescu şi Regele.

Aceeaşi lipsa de simt politic l-a determinat pe Antonescu să-l trateze pe tânărul monarh ca o cantitate neglijabila. În loc de a-l lua sub ocrotire, de a-l asocia la afacerile Statului, pentru a-l pregăti pentru ziua de mâine, l-a ţinut la distanta de sfera lui de putere, socotindu-l un copil slab la minte. În afara de aceasta se purta cu familia regala cu o lipsa de consideraţie care mergea până la mojicie. Aceasta continua bruscare a Regelui şi a Reginei-Mama Elena, l-a împins pe tânărul monarh să-şi caute refugiu la acele forte şi la acei indivizi care fi ofereau perspectiva unei schimbări de front şi trecerea în tabăra aliata.

Daca 23 August s-a realizat în condiţiile dezastruoase ale unei capitulari, faptul se datorează şi tensiunii crescânde între megalomania Generalului şi amărăciunea unui Suveran, care se vedea tratat fara nici un respect pentru rangul sau în Stat.

VI. Exterminarea Mişcării Legionare.

Obsedat de pericolul Mişcării Legionare, Generalul Antonescu a imaginat un sistem comod ca sa scape de cât mai multi dintre membrii ei: însuşi războiul ce izbucnise.

Nu erau legionarii anticomunişti, nu fuseseră crescuţi de Corneliu Codreanu în cultul patriotismului? Nu se ivise războiul pe care-l doreau ei? Perfect, atunci cei vinovaţi de „rebeliune” sau cei ce erau prinşi în activităţi „subversive”, vor fi trimişi pe front, dar formând din ei o categorie aparte. La Sărată, alături de hoţi şi dezertori, ca sa simtă povara crimei lor de răzvrătire contra Statului! Odată ajunşi pe front, vor fi întrebuinţaţi în locurile cele mai expuse pentru a dispărea, dar a câştiga în schimb „reabilitarea după moarte”. Dar nu numai cei trimişi la Sărată, ci toţi legionarii, cu oricât de uşoară culpa, sau toţi cei cunoscuţi ca atare, aşadar mii şi mii dintre ei, chiar daca nu puteau fi îndepărtaţi din regimentele obişnuite, de la Statul Major erau încondeiaţi ca periculoşi ordinii de Stat şi expuşi sa fie lichidaţi, fie prin metode directe fie prin folosirea lor în misiuni speciale, de unde nu se mai întorceau. Familiile lor, odată cu anunţul ca a căzut fiul lor pe front, primeau „mângâietoarea veste” ca „s-a reabilitat după moarte”.

Legionarii din aceasta categorie erau degradaţi la rangul de soldat, orice grad ar fi avut, nu puteau primi decoraţii, nu puteau fi înaintaţi, nu aveau dreptul la concedii etc. Singura lor ieşire din aceasta situaţie infamanta era „reabilitarea după moarte”. Daca mai ajungea câte unul în tara, gratie unor ofiţeri mai putin zeloşi, şi era descoperit, era înapoiat pe front, pentru îndeplinirea ordinului de „reabilitare după moarte”. Vitejia lor în tranşee nu servea la nimic. Pentru Antonescu, nu existau nici merite şi nici iertare, daca soldatul era legionar.

VII. Antonescu şi 23 August.

Normal ar fi fost ca după Stalingrad şi după evoluţia generala a războiului, care nu mai putea fi câştigat de Germania, Mareşalul Antonescu trebuia sa se gândească la un succesor, care sa conducă destinele României în noua faza. Dar, obsedat de putere, vroia ca tot el sa rămână „eroul” desprinderii de Axa. Tot el vroia sa realizeze şi schimbarea de front, trecând în tabăra aliaţilor, trădând „umbra” marelui Führer, de a cărui favoare neîntrerupta s-a bucurat până atunci.

Prefăcându-se ca rămâne loial Axei, cu ştiinţa lui s-a urzit întreaga conspiraţie care pregătea saltul în tabăra victorioasa. Cu aprobarea Mareşalului, au plecat la Cairo Visoianu şi Ştirbei pentru a trata cu aliaţii. În alte puncte ale Europei, alti emisari căutau puncte de contact cu puterile anglo-saxone la Madrid, la Berna, la Lisabona, la Ankara. La Stockholm, legătură se făcea direct cu Moscova, prin intermediul ambasadoarei sovietice, Doamna Kolontay. Tot cu toleranta Mareşalului se constituise la Bucureşti blocul partidelor democratice, în care au intrat şi comuniştii. Agenţi străini paraşutaţi în România erau acoperiţi şi ascunşi de Siguranţă, pentru a nu cădea în mana serviciilor germane. La Ministerul de Externe, omul de încredere al lui Mihai Antonescu, Niculescu-Buzesti, supraveghea toate comunicaţiile cu străinătatea. Însăşi la Preşedinţie exista de multa vreme un cuib de spioni, sub conducerea Doamnei Goga, care transmitea Londrei cele mai înalte secrete de Stat. Antonescu îşi pregătise toate piesele pentru a cădea din nou în picioare în momentul când el însuşi va trimite un ultimatum trupelor germane sa se retragă din România. În caz de refuz, avea o armata de rezerva anume pregătită să-i atace şi să-i dezarmeze pe aliaţii de până atunci. aşa cum trăsese în legionari la 21 Ianuarie, ala cum era acum dispus sa traga în soldaţii germani, daca nu s-ar fi ascultat ordinul sau de evacuare. Daca lucrurile s-au întâmplat altfel, se datorează faptului ca paralel cu conspiraţia lui contra Germaniei, se formase o alta conspiraţie, în jurul Regelui, al carei obiectiv era ca la schimbarea de front sa fie eliminat şi Mareşalul. Căpeteniile acestei conspiraţii, care mai mult sau ai putin coincideau cu oamenii de „încredere” ai lui Antonescu, socoteau ca Antonescu era un lest care trebuia azvârlit peste bord, pentru a fi salvaţi ceilalţi. Antonescu se compromisese prea mult cu germanii pentru a mai fi valabil în noua conjunctura. 23 August este finalul dezastruos al guvernării antonesciene. Nu poate fi socotit o ruptura şi nu poate fi separat de Conducător. 23 August este opera Mareşalului de la alfa la omega şi singurul lucru ce nu l-a calculat a fost ca ar putea fi trădat de proprii lui oameni de încredere. Un bun cunoscător al împrejurărilor de atunci, Wilhelm Hagen, spune ca „victoria lui Antonescu, cu ajutorul german, pe lunga durata, s-a dovedit a fi o victorie a la Pyrrhus; a fost egala cu o sinucidere politica. Distrugerea Mişcării Legionare însemna ca regimul şi-a pierdut orice sprijin în popor. A devenit un „sistem mort”, aşa cum fusese şi guvernul autoritar al Regelui Carol II. În ceasul primejdiei, nu s-a ridicat nici o mâna să-l apere. O mica revoluţie de Palat a fost suficienta pentru a-l doborî” (Die Geheime Front, p. 289).

SFÂRŞIT