16. PE VALEA PRAHOVEI.

Abia pe la orele 8,30-9 seara, am putut sa ma fac liber şi sa plec în căutarea lui Madgearu şi Iorga. După misiunea de conciliere a lui Neubacher şi după conversaţia amabila ce-am avut-o cu Generalul, nimic nu ma mai reţinea la Preşedinţie şi am pornit pe Valea Prahovei, cu speranţa să-i pot salva pe cei doi dispăruţi.

Am plecat cu inima strânsa la drum, caci după ce ieşisem de la General, bucuros ca relaţiile cu Conducătorul Statului s-au normalizat, o alta cărămidă mi-a căzut în cap. Se anunţă la telefon seful de post dintr-o comuna de pe Valea Prahovei, care vrea sa vorbească neapărat cu Vice-Preşedintele Consiliului de Miniştri. „Am onoarea a va raporta ca pe teritoriul comunei… s-a descoperit cadavrul Profesorului Nicolae Iorga”. Atât şi nimic mai mult. Am rămas năucit. Mai încercam sa înnod o firava speranţa. Dar daca totuşi nu-i adevărat? De ce-mi telefonează seful de post direct mie şi nu îi anunţa pe superiorii lui, cum ar fi normal, Legiunea de Jandarmi din Prahova şi Inspectoratul General al Jandarmeriei? La Ministerul de Interne şi la Preşedinţie nu se ştia încă nimic, ceea ce indica clar ca organele subalterne nu erau informate de moartea lui Iorga. Cobor treptele şi ma urc în maşină, însoţit de Octavian Roşu, Dr. Biriş şi Constantin Stoicanescu. Traian Borobaru plecase undeva şi n-am putut să-l iau cu mine. În acel moment, apare jos, în curtea Preşedinţiei, Ilie Niculescu, seful Răzleţilor; cu o ştire şi mai proasta. Are informaţii sigure ca Iorga nu mai este în viaţă. A aflat vestea de la un legionar care luase parte la expediţie şi se întorsese de pe Valea Prahovei. În goana pornim cu maşina spre sediul familiei de răzleţi căreia aparţinea legionarul întors în capitala. L-am chemat afara din sediu şi am stat cu el de vorba. Se numea Atanasiu. Mi-a confirmat ca făcuse parte din echipa care l-a ridicat de acasă pe Iorga şi la pedepsit răzbunându-l pe Capitan. De Madgearu nu ştia nimic. Acesta fusese sechestrat de o alta echipa. Ce sa fac, Doamne? Poate ca Madgearu mai este în viaţă şi poate fi salvat. L-am lăsat pe Atanasiu în strada cu llie Niculescu şi noi am pornit pe Valea Prahovei. Nici nu m-am gândit să-l chestionez mai amănunţit pe Atanasiu cine este seful echipei şi cine a mai făcut parte din ea?

Starea mea sufleteasca era indescriptibila. Abia se potolise mânia Generalului şi acuma se deschidea o alta prăpastie înaintea mea. Ăştia sunt legionari sau nişte imbecili care nu fac decât sa ne facă noua rau, pregătind cu „eroismul” lor propria noastră cădere? Ce splendida confirmare a teoriilor celor doi Antonescu, ca Legiunea este o mişcare anarhica şi trebuia pusa şeaua Generalului pe ea? Nici nu ştiam cine sunt autorii acestor isprăvi demente. De unde vin? Cine le-a dat ordin sau sub sugestia cui au lucrat? Daca aparţin corpului Răzleţi, atunci trebuia să-l întrebe pe Seful acestui corp, Ilie Niculescu, un om ponderat şi de o mare cultura, care, fara îndoiala, i-ar fi oprit de la aceasta fapta.

Eram atât de mâhnit de cele aflate încât am început sa lăcrimez în maşină, de oboseala şi dezgust. Le-am spus însoţitorilor mei ca sunt întristat până la disperare de comportarea legionarilor, încât îmi vine sa las totul şi sa plec. Eram cu nervii la capăt. Atâtea zguduiri în 24 de ore; era prea mult. Stoicanescu mi-a susţinut moralul, spunându-mi ca daca eu plec de la conducerea Legiunii, mişcarea se sfărâma în zeci de bucăţi. Atât ar aştepta duşmanii. Trebuie sa rămânem uniti şi sa înfruntam cu curaj şi aceasta noua lovitura, ce ne-au dat-o din nefericire proprii noştri camarazi.

M-am mai liniştit. Trebuie sa fi fost aproape de 11 noaptea când ne-am apropiat de Ploieşti. O călătorie anevoioasa. Generalul alarmase unităţile de pe Valea Prahovei şi şoseaua era controlata de patrule militare. Din loc în loc erau baraje. Vehiculele erau oprite, persoanele erau legitimate de ofiţeri. S-a legitimat Dr. Biriş, cu carnetul lui de Secretar General al Ministerului de Interne. Ofiţerii salutau şi maşina pleca fara întârziere.