20. O ATMOSFERA CALDA.

Spre marea mea surprindere şi nedumerire, am găsit la Preşedinţie o atmosfera neverosimil de calma. Era ceva greu de imaginat. Ma aşteptam sa fiu întâmpinat de un Jupiter tonans, făcându-mi amare reproşuri după ce descoperiseră cadavrele lui 1orga şi Madgearu. În loc de aceasta primire aspra, mai mult decât naturala după cele întâmplate, Generalul mi-a întins mâna cu bunăvoinţă.

— Ei, Domnule Sima, după uciderea lui Iorga şi Madgearu, putem fi răsturnaţi de opinia publica. Tara e indignata.

— Domnule General, am făcut tot ce mi-a stat în putinţă ca să-i salvez. Toată noaptea am umblat pe Valea Prahovei. Dar a fost prea târziu. Sunt dezolat şi-mi dau seama de consecinţele acestor nelegiuiri pe plan politic.

— Stiu, Domnule Sima, acum trebuie sa mergem înainte şi sa dam satisfacţie opiniei publice, pedepsind vinovaţii.

— Sunt de acord cu D-voastra. Până acuma nu stiu exact nici cine sunt făptuitorii. Cred ca în cursul zilei voi da ochii cu ei.

Ieşind de la General, am aflat o veste îmbucurătoare. Generalul renunţase la ideea de a numi un militar în fruntea Prefecturii de Politie – poziţie ce-o dădusem pierduta în sinea mea, după moartea violenta a lui Iorga şi Madgearu – şi semnase decretul de numire al lui Radu Mironovici în locul Colonelului Zavoianu. Meritul de a fi salvat Prefectura de Politie revine în întregime lui Vasile Iasinschi. Acesta mi-a luat locul la Preşedinţie în timpul absentei mele, reprezentând Mişcarea, şi a avut mai multe convorbiri cu Generalul. În cursul lor, cu tact şi energie, a reuşit să-l înduplece pe General să-l numească pe Radu Mironovici în fruntea Prefecturii.

Analizând factorii care l-au determinat şi chiar l-au obligat pe General sa renunţe la o lovitura de forţa contra noastră, în acele momente de maxima încordare, le putem rezuma în următoarele puncte:

I. Ceremonia reînhumarii Căpitanului. Pentru 30 Noiembrie erau fixate funeraliile de la Casa Verde. Întreaga capitala trăia într-o atmosfera de reculegere profunda, de comuniune mistica cu jertfa întemeietorului Legiunii. Bisericile erau pline de credincioşi. Numeroase delegaţii legionare din provincie erau în drum spre Bucureşti. O bruscare a situaţiei din partea lui Antonescu în acele momente ar fi apărut ca un ultragiu adus memoriei Căpitanului şi reacţiile ar fi fost imprevizibile.

II. Generalul Antonescu nu obţinuse sprijinul Germaniei. Vizita lui Neubacher l-a convins ca guvernul german nu era dispus să-i dea girul la o lovitura contra Mişcării, ci, dimpotrivă, cerea reluarea colaborării pe baza lui statu-quo-ante.

III. Se anunţase sosirea unei puternice delegaţii germane pentru a participa la funeralii, formata din Baldur von Schirach şi von Bohle, reprezentându-l pe Cancelarul Germaniei.

IV. Generalul nu primise nici sprijin suficient în Mişcare pentru a-ţi realiza planurile sale. Mişcarea continua sa formeze un bloc de nezdruncinat în jurul persoanei mele.

V. Moartea lui Iorga nu impresionase prea mult guvernul german, cum îşi imagina Antonescu, deoarece dispăruse un inamic declarat al Reichului. Acelaşi lucru se poate spune şi despre Madgearu.

VI. În sfârşit Antonescu fusese martor şi ştia din rapoartele ce le primise cât de mult m-am străduit ca sa evit lui Iorga şi Madgearu sângerosul lor sfârşit.

Aceste consideraţii eu le-am făcut aşa zicând „post festum”, adică după rezolvarea crizei. Ele nu contravin stării mele sufleteşti din drumul spre Bucureşti. Am scris aşa cum am trăit acel moment de angoisse. Ma aşteptam la un sfârşit dramatic al relaţiilor noastre cu Antonescu. Ca s-a întâmplat altfel, este o chestiune care nu ma îndreptăţeşte sa spun ca n-am avut temerile mele.