8. O NOAPTE LA PREŞEDINŢIE.

După întoarcerea lui Biriş de la Prefectura de Politie şi după ce am aflat ce se întâmpla acolo, mi-am dat seama ca este neapărat necesar să-l vad pe General chiar în noaptea aceea, pentru a preveni o măsură nechibzuita a acestuia, care ar fi putut duce la agravarea conflictului. Vroiam să-i explic cursul real al evenimentelor care au dezlănţuit violentele de la Jilava şi să-l asigur din nou de loialitatea noastră.

Trebuie sa mărturisesc ca am făcut acest pas cu inima strânsa. Ma întrebam daca ma voi mai întoarce liber de la Preşedinţie sau daca nu cumva Generalul va da ordin sa fiu arestat ca presupus complice la împuşcarea deţinuţilor de la Jilava. Aveam senzaţia ca ma bag singur în gura lupului Probabil ar fi trebuit să-mi iau anumite masuri de apărare, cunoscându-i reacţiile lui impulsive. Conducătorul Statului se baricadase la Preşedinţie. Dăduse ordin ca o unitate militara sa ocupe clădirea, pentru a-l feri de eventualele atacuri din partea… legionarilor. Temerea lui era absurda, deoarece actul de la Jilava n-avea nimic de-a face cu propria lui persoana. Cei împuşcaţi în noaptea aceea erau de fapt şi proprii lui inamici, care l-ar fi răpus şi pe el, daca ar fi primit ordin de la Regele Carol. Generalul uitase de primejdiile prin care trecuse cu câteva luni înainte…

Si atunci ce rost avea baricadarea lui la Preşedinţie ca într-o fortăreaţă? Ca sa demonstreze distanţarea lui de Legiune după execuţia asasinilor carlisti, atât pentru uzul anturajului sau cât şi pentru o anumită lume a Capitalei, căreia îi aparţineau cei pedepsiţi la Jilava. Aceste cercuri nu l-ar fi putut ierta „neglijenta” lui, după ce îşi luase angajamente ferme ca să-i salveze.

Când am ajuns la Preşedinţie, singur-singurel în noaptea aceea, chiar de la intrare m-am izbit de controale. La usa se afla un post de paza, sub conducerea unui ofiţer, care nu dădea voie nimănui sa intre până ce nu primea răspuns de la Secretariatul Generalului. După ce am ieşit din ascensor, pe coridorul unde se aflau birourile Preşedinţiei, din zece în zece metri, am întâlnit postaţi soldaţi cu baioneta la arma. Dar în afara de cei ce se vedeau, erau multi soldaţi înghesuiţi prin ungherele coridoarelor şi camerelor neocupate momentan. Chiar şi la subsol se aflau trupe. Tabloul era sumbru. Din toate părţile apăreau căşti de ofiţeri şi soldaţi, ca şi cum ne-am fi aflat în plina campanie militara.

Când am pătruns în anticamera Generalului, în afara de funcţionarii respectivi, nelipsiţi de la Preşedinţie, Maiotul Elefterescu şi Vlădescu, i-am întâlnit pe Mihai Antonescu, Ministrul Justiţiei şi pe Generalul Pantazi, împreuna cu câţiva ofiţeri superiori, care fuseseră chemaţi probabil sa primească ordine. Singurul care avea acces la General era Ica Antonescu. Intra şi ieşea destul de des din cabinetul acestuia, comunicând celor prezenţi starea sufleteasca a Conducătorului:

— Generalul e furios. Uite, aşa i s-au îngroşat vinele de la gât, şi arata cu amândouă degetele. Se plimba în lung şi lat prin camera şi repeta mereu ca mâinile îi sunt năclăite de sânge. Spune ca va pleca de la conducerea Statului, daca aceasta chestiune nu se va rezolva în mod onorabil pentru el…

I-a cerut lui Mihai Antonescu să-l roage pe General sa ma primească, dar n-am obţinut audienta. Neputând vorbi cu Generalul Antonescu, am încercat sa explic celor prezenţi procesul evenimentelor de la Jilava: 1) lungirea nefireasca a procesului, 2) Atmosfera creata de lucrările de deshumare, 3) nefericita intervenţie a Consilierului Bănescu. Notez ca în acel moment nu ştiam de ordinul dat de General de a schimba garda legionara de la celulele deţinuţilor cu o garda militara, argument de care nu m-am putut folosi.

I-am încredinţat ca n-a fost o acţiune premeditata, ca nici eu şi nici ceilalţi conducători ai Legiunii nu suntem amestecaţi în aceasta izbucnire de violenta. Am fost surprins de reacţia înţelegătoare a Generalului Pantazi, un devotat a lui Antonescu. Profitând de un moment când eram singuri, mi-a spus pe un ton categoric, făcând ochii mari:

— Domnule Sima, D-ta trebuie sa rămâi aici. Nu trebuie sa se profite de aceasta nenorocire, pentru a se separa Legiunea de General. Ar fi o nenorocire mai mare. Eu ma voi opune oricărei încercări de acest gen. Cazul de la Jilava trebuie tratat exclusiv juridic, fara a se altera bazele politice ale colaborării. La urma mi-a spus: „T ine-te bine”.

Ica Antonescu, dimpotrivă, de câte ori ieşea de la General însoţea impresiile ce le aducea cu comentarii acide. Turna, cum s-ar zice, uleiul peste foc.

Între timp a sosit la Preşedinţie şi Colonelul Dragomir, Ministrul Coordonării Economice. Acesta împărtăşea vederile Generalului Pantazi. El susţinea cu energie şi sinceritate ca întâmplările de la Jilava nu trebuie sa afecteze relaţiile dintre Mişcare şi General. Mihai Antonescu văzând ca nu este aprobat nici de cei mai apropiaţi oameni ai Conducătorului, se potolise şi el.

Atmosfera părea ca merge spre destindere. Oboseala îi cuprinse pe toţi. Generalul Antonescu mi-a comunicat în sfârşit ca se simte foarte obosit şi nu vrea sa vadă pe nimeni până mâine, când va convoca un Consiliu de Miniştri, pentru a dezbate chestiunea de la Jilava.

Mi-a rămas întipărită aceasta scena până astăzi. După temerea cu care am venit la Preşedinţie, mi-au revenit şi încrederea şi curajul.